Sunteți pe pagina 1din 186

DEONTOLOGIA

FUNCŢIEI PUBLICE

1
CORINA RĂDULESCU

DEONTOLOGIA
FUNCŢIEI PUBLICE

EDITURA UNIVERSITARĂ
Bucureşti, 2016
Colecţia SOCIOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Redactor: Gheorghe Iovan


Tehnoredactor: Ameluţa Vişan
Coperta: Monica Balaban
Foto coperta 1: Paul Klee, Compoziție cosmică (1919), originalul se află la
Muzeul de Artă Dusseldorf, Germania

Editură recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (C.N.C.S.) şi


inclusă de Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi
Certificatelor Universitare (C.N.A.T.D.C.U.) în categoria editurilor de prestigiu
recunoscut.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


RĂDULESCU, CORINA
Deontologia funcţiei publice / Corina Rădulescu. - Bucureşti : Editura
Universitară, 2016
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-28-0525-8

174:35.08:34(498)

DOI: (Digital Object Identifier): 10.5682/9786062805258

© Toate drepturile asupra acestei lucrări sunt rezervate, nicio parte din această
lucrare nu poate fi copiată fără acordul Editurii Universitare

Copyright © 2016
Editura Universitară
Editor: Vasile Muscalu
B-dul. N. Bălcescu nr. 27-33, Sector 1, Bucureşti
Tel.: 021 – 315.32.47 / 319.67.27
www.editurauniversitara.ro
e-mail: redactia@editurauniversitara.ro

Distribuţie: tel.: 021-315.32.47 /319.67.27 / 0744 EDITOR / 07217 CARTE


comenzi@editurauniversitara.ro
O.P. 15, C.P. 35, Bucureşti
www.editurauniversitara.ro
Motto:

După cum omul în perfecţiunea sa este cea mai nobilă dintre fiinţe,
tot astfel lipsit de lege şi de dreptate, este cea mai rea dintre toate
Aristotel, Politica

5
6
Cuprins

Argument .................................................................... 11

Preambul la deontologia funcţiei publice:


necesitatea respectării statului de drept ...................... 15

Capitolul I
FUNDAMENTAREA CONCEPTELOR ................ 25
I 1. Despre funcţia publică şi funcţionarul public ....... 25
I 2. Relaţia etic – juridic: responsabilitatea trebuie să
primeze faţă de răspundere.................................... 33
I 3. Etimologia termenului deontologie ....................... 36
I 4. Ce este deontologia funcţionarului public............. 37
I 5. Consideraţii generale privind deontologia
funcţionarului public ............................................. 39
I 5. A. Puterea discreţionară a administraţiei publice .. 40
I 5. B. Funcţionarul public: două categorii de
obligaţii ............................................................. 41
I 5. C. Principiile care stau la baza exercitării funcţiei
publice .............................................................. 43

Capitolul II
DIMENSIUNEA JURIDICĂ A FUNCŢIEI
PUBLICE .................................................................... 53
II 1. Izvoarele deontologiei funcţionarului public ...... 53
II 1. A. Constituţia ...................................................... 53
II 1. B. Legea, ca act juridic al Parlamentului ............ 53
II 1. C. Alte categorii de acte normative .................... 54
II 1. D. Izvoare nescrise, cutuma. ............................... 56

7
II 2. Principii de bază în deontologia funcţionarului
public .................................................................. 56
II 2. A. Principii constituţionale ................................. 56
II 2. B. Principii legale (Legea nr. 188/1999, Legea
nr. 7/2004, Legea nr. 161/2003) ..................... 59
II 3. Codul European al Bunei Conduite Adminis-
trative .................................................................. 91

Capitolul III
DIMENSIUNEA ETICĂ A FUNCŢIEI PUBLICE 99
I. Valorile şi normele morale: despre Bine şi Rău .. 101
I 1. Distincţia etică – morală........................................ 101
I 2. Obiectul eticii ........................................................ 103
I 3. Soluţii teoretice la întrebările axiologiei ............... 108
I 3. A. Subiectivitatea (individuală) este sursa
valorilor ............................................................ 108
I 3. B. Valorile aparţin în mod intrinsec lucrurilor ...... 109
I 3. C. Relativismul: culturi diferite au valori şi
coduri morale diferite ....................................... 110
I 3. D. Absolutismul: valorile sunt obiective, trans-
cendente, absolute............................................. 111
I 3. E. Regula de aur în morală ................................... 112

II. Datoria - unicul criteriu al moralităţii unei


acţiuni .......................................................................... 112
II 1. Distincţia dintre acţiunile făcute conform
datoriei şi cele făcute din datorie ....................... 114
II 2. Etica datoriei integrale – etică deontologică ....... 115
II 3. Eu empiric – eu inteligibil .................................. 117
II 4. Autonomia voinţei şi datoria pură ...................... 118
II 5. Demnitatea fiinţei omeneşti ................................ 120
II 6. Legea morală sau imperativul categoric ............. 121
II 7. Datorii perfecte şi datorii imperfecte .................. 123

8
III. Caracteristicile normelor morale: reguli
morale şi prescripţii juridice .............................. 126
III 1. Ce sunt normele morale? ..................................... 126
III 2. Caracteristici ale normelor morale ...................... 127
III 3. Structura normelor morale .................................. 128
III 4. Distincţia reguli morale – reguli juridice ............ 130

IV. Două tipuri de teorii morale: etica virtuţii şi


etica corectitudinii ............................................... 131
IV A. Etica virtuţilor .................................................. 132
IV A 1. Virtutea etică: medie (mesotes) între
extremele false ............................................... 132
IV A 2. Forme de dreptate: comutativă, distributivă,
represivă ........................................................ 136
IV A 3. Dreptatea – virtute perfectă ............................ 138
IV A 4. Cele patru virtuţi cardinale la Platon .............. 141
IV A 5. Nucleu comun în definirea virtuţii ................. 142
IV B. Teoria acţiunii corecte...................................... 144
IV B 1. Utilitarismul ................................................... 144
IV B 2. Pareto – optimalitatea..................................... 146
IV B 3. Contractualismul ............................................ 147
IV B 4. Conceptul de egoism etic ............................... 149
IV B 5. Dreptul celui mai puternic sau puterea
dreptului ......................................................... 154

V. Etica post-moralistă ............................................. 155


V 1. Etica moralistă a postdatoriei sau postmoralismul 155
V 2. Resemnificarea temelor morale tradiţionale......... 157
V 3. Responsabilitatea – autoangajare liber consimţită 159
V 4. Libertatea şi prudenţa ca temeiuri ale
responsabilităţii: Sartre, Levinas, Jonas, Rawls .... 162

9
ANEXE
Legea privind Codul de conduită a funcţionarilor
publici nr. 7/2004 ......................................................... 168

Bibliografie .............................................................. 180

10
Argument

1. Deontologia funcţiei publice stă sub semnul


întrepătrunderilor fireşti ce există între domeniul dreptului
administrativ şi cel al eticii, al filosofiei practice ce se află
în căutarea răspunsului la întrebarea cum trebuie să
acţioneze individul în raport cu sine însuşi şi cu semenii săi.
Îmbinarea dintre cele două dimensiuni ale deontologiei
funcţiei publice reiese chiar din felul în care aceasta este
definită în cadrul Statutului funcţionarilor publici (Legea
nr. 188/1999), şi anume: „ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul
realizării prerogativelor de putere publică de către adminis-
traţia publică centrală şi locală”. Prin urmare, pe lângă
ansamblul atribuţiilor, termen riguros juridic, funcţia
publică reprezintă şi ansamblul responsabilităţilor –
concept cu conotaţii filosofice. Ca o consecinţă, structura
cărţii este gândită astfel încât să acopere atât prescripţiile
juridice specifice deontologiei funcţionarului public
(prevăzute de Constituţie, Legea nr. 188/1999, Legea nr.
7/2004, Legea nr. 161/2003, etc.), cât şi regulile morale
(caracteristicile normelor morale, etica datoriei integrale de
la Immanuel Kant, etica virtuţii etc.).
În primul capitol reamintim definiţii consacrate ale
funcţiei publice, explicităm termenul deontologie şi
analizăm relaţia etic – juridic (faptul că responsabilitatea
trebuie să primeze faţă de răspundere). De asemenea,
precizăm cele două categorii de obligaţii ale funcţionarului
public (sensul distinct al sintagmei viaţă privată), precum şi
abuzurile la care poate duce puterea discreţionară a

11
administraţiei publice, atunci când nu este exercitată cu
conştiinţă morală.
Administraţia pune la baza întregii sale activităţi
aplicarea şi respectarea legii juridice, principiul legalităţii
fiind unul de bază în administraţie. În consecinţă, izvoarele
şi principiile fundamentale (constituţionale, legale) în
deontologia funcţiei publice fac obiectul celui de-al doilea
capitol al prezentei lucrări.
Dar legea juridică, nu reprezintă singurul reper la care
trebuie să se raporteze funcţionarul public în activitatea sa.
Ei i se adaugă şi legea morală, scrisă şi nescrisă. Legea
morală scrisă este cuprinsă în diferite reglementări, cum ar
fi coduri deontologice, denumite şi coduri de conduită, legi
care reglementează statutul juridic general al funcţionarilor
publici şi statutele speciale aplicabile diferitelor categorii de
funcţionari publici. De asemenea, legea morală se referă la
prescripţiile de comportament instituite de societate şi
sintetizate în sistemele ştiinţifice ale eticii, din antichitate şi
până în prezent. Astfel, în capitolul III ne îndreptăm
atenţia asupra conceptului de datorie (etica lui Immanuel
Kant – etică deontologică), distincţiei dintre acţiunile făcute
conform datoriei şi cele făcute din datorie, asupra
caracteristicilor normelor morale (asumare conştientă,
caracter constrângător, universal, reversibil, prevalent,
dimensiunea lor raţională şi rezonabilă), precum şi eticii
virtuţii şi teoriei acţiunii corecte (kantianismul, utilita-
rismul, contractualismul). În finalul acestui capitol urmărim
felul în care sunt resemnificate temele morale tradiţionale,
precum şi conceptul de responsabilitate (autoangajare liber
consimţită).
Altfel formulat, filosoful Jean-Jacques Rousseau
introduce o diferenţiere pe care limba franceză i-o permite
între bourgeois şi citoyen. Această distincţie între

12
cetăţeanul care-şi urmează doar interesele private
(bourgeois), şi cetăţean al statului (citoyen), care participă
la voinţa comună eliberată de egoism – stă la baza structurii
cursului de faţă. Calitatea de citoyen, sau faptul că
legalitatea reprezintă criteriul fundamental de moralitate
l-am avut în vedere în cadrul punctului II al lucrării
(dimensiunea juridică a funcţiei publice), iar calitatea de
bourgeois am analizat-o de sine stătător, în ultimul capitol
al cărţii (dimensiunea etică a funcţiei publice). În felul
acesta, dorim să argumentăm faptul că dimensiunea
bourgeois din fiecare dintre noi nu se poate realiza cu
adevărat decât dacă Legea este slujită (de către funcţionarul
public) şi nu îngenuncheată.

2. Administraţia – prin etimologia cuvântului


(administratio, – onis = serviciu în slujba statului;
administratio rei publicae = conducerea statului) îşi relevă
semnificaţia de a reprezenta o acţiune în supuşenie. Faţă
de cine această supuşenie? Răspunsul este unul singur:
faţă de Lege, faţă de interesul public şi nu un anume
interes individual, faţă de fiinţa comună – cum numea
Immanuel Kant statul de drept. La baza acţiunii
funcţionarului public şi a administraţiei în ansamblul său
se află principiul legalităţii. Egoism şi sociabilitate, stare
naturală versus valori morale, versus stat de drept este axa
centrală în cadrul căreia deontologia funcţiei publice –
definită ca ştiinţă, ca ansamblu de reguli ce guvernează
această profesie – trebuie să-şi găsească locul cuvenit.
Distincţia interes personal (egocentrismul) – interes
general (binele ca valoare) este omniprezentă în etică, şi în
general în gândirea filosofică ce se raportează la practica
socială şi o poate influenţa. Care formă de comunitate
umană, care formă statală ar fi cea mai bună, întrebările

13
privind Dreptatea, Libertatea, dezvoltarea individuală,
echitatea, egoismul şi sociabilitatea – sunt câteva probleme
al căror răspuns ne ajută să vedem într-o lumină adecvată
deontologia funcţiei publice. Aceste întrebări ne preocupă
astăzi la fel de mult ca pe oamenii secolelor trecute, sunt
mari probleme ale tradiţiei filosofice.

3. Această lucrare se întemeiază atât pe notele de curs


ţinut cu studenţii de la Facultatea de Administraţie şi
Afaceri, cât şi pe discuţiile avute cu ei în timpul
seminariilor. Prin urmare, datorită lor şi pentru ei s-a născut
acest suport de curs, în dorinţa de a-i invita la aprofundarea
acestui domeniu. Importantele sugestii de lucru sunt
completate în cadrul anexei cu Legea privind Codul de
conduită a funcționarilor publici nr. 7/2004, ce face
obiectul de studiu al disciplinei noastre.

Corina Rădulescu
noiembrie 2016

14
Preambul la deontologia funcţiei publice:
necesitatea respectării statului de drept

Obiectul principal de studiu al deontologiei funcţiei


publice îl constituie relaţia dintre interesul general şi cel
individual. Doar slujind binele cetăţii resemnificăm
sintagma interes personal, în sensul în care, într-un moment
secund, drepturile şi libertăţile individuale capătă
consistenţă.

Vis-à-vis de importanţa respectării statului de


drept, a legii – leitmotivul lucrării de faţă – este importantă
dilema dacă omul trebuie privit ca fiind la origini o fiinţă
individuală sau una socială. Aici ne lovim de problema
dacă omul ca fiinţă individuală a fost la început bun sau
rău, dacă se poate privi pe sine ca om şi se poate evalua
drept bun sau rău, sau dacă aceste diferenţieri etice nu apar
decât abia în context social.
În funcţie de felul în care respectivii teoreticieni
evaluează omul – pesimist, ca o fiinţă agresivă, sau
optimist, ca o fiinţă mai degrabă socială – rezultă că
premiza fundamentală pesimistă tinde spre un stat dotat cu
puteri absolute (de pildă, statul totalitar preconizat de
Thomas Hobbes, unde monopolul forţei aparţine
suveranului, unde dreptul se confundă cu forţa); cea
optimistă în schimb este tentată să se bazeze pe o
autoreglare umană, în mare parte raţională, astfel încât
consideră necesar doar un minim în materie de stat.
Extremele sunt marcate de poziţii totalitare, respectiv
anarhiste. Între ele se află concepţii diferite ale tradiţiei

15
filosofice, la care prezentul s-a întors mereu în decursul
timpului pentru a învăţa.
De exemplu, Aristotel (384–324 î. Hr.) îl concepe pe
om, în lucrarea sa Politica, ca pe o fiinţă care, prin natura
sa, trăieşte într-o comunitate politică. Îl denumeşte animal
social (zoon politikon Εωον Πολιτικóν = fiinţă sociabilă).
Pentru el este clar că:

„Statul este o instituţie naturală şi că omul este de la natură o


fiinţă socială. (...) Totodată este clar de ce omul este o fiinţă mai
socială decât orice albină şi orice fiinţă gregară; căci natura nu
creează nimic fără scop. Însă grai are numai omul dintre toate
vietăţile. Vocea nearticulată este doar semnul plăcerii şi al
durerii, şi există şi la celelalte vietăţi, căci natura lor se ridică
numai până acolo, să aibă simţirea plăcerii şi a durerii şi a o
semnifica unele altora, pe când limba serveşte a exprima ce este
folositor şi ce este vătămător, precum şi ce este drept şi nedrept.
Şi această însuşire este caracteristică omului, spre deosebire de
toate vietăţile, aşa că singur el are simţirea binelui şi a răului, a
dreptului şi a nedreptului şi a tuturor celorlalte stări morale.
Comunitatea unei fiinţe cu asemenea însuşiri creează familia şi
statul” (Aristotel, 2001, p. 37).

Prin urmare, Aristotel justifică sociabilitatea (simţirea


binelui şi a răului, premiza fundamentală ce guvernează
relaţia dintre interesul personal şi cel colectiv) prin
capacitatea vorbirii. Nu doar faptul că prin voce putem
exprima aprobarea sau negarea – ceea ce sunt în stare şi
animalele – sau că putem schimba între noi semne, ci şi că
dispunem de concepte care ne permit să discutăm despre
ele, să polemizăm şi să ajungem la un acord, este premisa
din care evoluează instituţiile sociale, de la familie până la
stat. Aristotel consideră sociabilitatea şi tendinţa cuprinsă în
ea spre un stat unitar drept premise:

16
„Căci corpul trebuie să existe mai înainte de organe; (….) şi
suprimându-se corpul, nu va mai fi nici picior, nici mână, decât
numai cu numele, precum se poate numi mână o mână de piatră
(...). Aşadar este clar că statul este din natură anterior
individului” (Aristotel, 2001).

Socialul este pentru Aristotel atât de propriu omului


încât fără el nu ar mai fi om:

„(...) iar pe de altă parte dacă nu poate ori nu are trebuinţă să se


întovărăşească în societate, din cauza suficienţei sale, atunci nu
este membru al statului, ci ori fiară ori zeu”(Ibidem, p. 39).

Dacă omul se smulge singur din această poziţie,


indicată lui de ordinea naturală şi divină, între animal şi
Dumnezeu, se transformă într-o fiinţă cumplită:
„Căci, după cum omul în perfecţiunea sa este cea mai nobilă
dintre fiinţe, tot astfel lipsit de lege şi de dreptate, este cea mai
rea dintre toate” (Ibidem, p. 42).

Comunitatea este cu atât mai bună cu cât membrii ei


sunt mai virtuoşi. Aristotel distinge între virtuţile indivi-
duale înţelepciune, vitejie, cumpătare şi dreptate, care este
virtutea atât a polis-ului cât şi a cetăţenilor săi, cuprin-
zându-i deci pe aceştia şi asigurând şi concordanţa dintre
celelalte trei virtuţi.
Premiza fundamentală aristotelică – premiză optimistă
vis-à-vis de evaluarea naturii umane – este întâlnită şi în
teoriile Evului Mediu, la Augustin şi Toma din Aquino,
care însă accentuează originea divină a ordinii umane. La
Augustin (354–430), ideea statului drept vine doar de la
Dumnezeu. Continuând ideea lui Aristotel de justificare
prin limbă, s-ar putea spune că nu se creează din cuvântul
omului, ci din cuvântul lui Dumnezeu. Dacă această
legătură cu cuvântul lui Dumnezeu lipseşte, dreptatea

17
propriu-zisă scapă comunităţilor umane. Atunci sunt
comparate cu bande de hoţi:
„Ce altceva sunt deci bogaţii dacă le lipseşte dreptatea decât
mari bande de hoţi? Şi aici se află o mulţime de oameni care stă
sub comanda conducătorului ei, se adună prin înţelegere şi îşi
împarte prada tot după înţelegere mutuală.” (Augustin, 1998, p.
65).

În totală contradicţie cu aceste concepţii, teoriile


moderne, în special cele ale lui Thomas Hobbes (1588–
1679) şi John Locke (1632–1704), pleacă de la subiect,
care are în comun cu toţi ceilalţi subiecţi tendinţa spre
autoconservare şi fericirea pământească. Dacă însă toţi
oamenii tind, fără nici o limită, spre asigurarea şi
optimizarea autoconservării lor, această concurenţă fără
oprelişti duce la o stare de pericol şi de completă
insecuritate. Thomas Hobbes vorbeşte, în lucrarea sa
Leviathan, chiar de un război al tuturor împotriva tuturor
(bellum omnium contra omnes):
„Căci acela care cultivă o bucată de pământ, sau este chiar
proprietarul ei, se va teme că vor veni alţii, cu puteri unite,
pentru a-i răpi nu doar pâinea, ci şi viaţa sau libertatea. Iar
agresorul se teme el însuşi de alţi agresori. Urmarea acestei
suspiciuni reciproce este că fiecare se va strădui, de dragul
propriei securităţi, să i-o ia înainte celuilalt. Astfel, fiecare va
încerca să pună stăpânire pe celălalt, prin forţă sau viclenie, până
ce nu se va mai simţi ameninţat de nici o forţă superioară lui.
Autoconservarea este cea care cere acest lucru, aprobat deci în
mod general (...). Prin urmare este evident că, atât timp cât
oamenii trăiesc fără o putere comună, care să-i facă pe toţi să se
teamă, ei se află în aşa-numita stare de război, care este războiul
fiecăruia contra fiecăruia. (...) există teama şi pericolul continuu
al unei morţi năpraznice. Viaţa este solitară, săracă, urâtă,
abrutizantă şi scurtă”.

18
„O altă consecinţă a acestui război al fiecăruia contra fiecăruia
este că nimic nu poate fi nedrept. Noţiunile de drept şi nedrept,
de justiţie şi injustiţie, nu există în această situaţie. Acolo unde
nu există putere comună, nu există lege: acolo unde nu există
lege, nu există nedreptate. În timp de război, cele două virtuţi
cardinale sunt forţa şi înşelăciunea. Justiţia şi injustiţia nu sunt
facultăţi – nici ale corpului, nici ale spiritului. Căci dacă ar fi aşa,
ele s-ar putea găsi – ca şi senzaţiile şi pasiunile – şi la un om care
ar trăi singur în lume.
Aceste calităţi se raportează însă la oamenii care trăiesc în
societate, iar nu la oamenii care trăiesc solitari. (...) Pasiunile
care înclină pe oameni spre pace sunt: teama de moarte, dorinţa
de a-şi procura lucrurile necesare pentru a trăi bine, speranţa de a
realiza această dorinţă prin industrie. Iar raţiunea sugerează
articole de pace convenabile, asupra cărora oamenii pot cădea de
acord. Aceste articole sunt numite şi legi ale naturii” (Thomas
Hobbes, 1996, p. 82).

La depăşirea acestei stări naturale cu totul nepara-


disiace se ajunge doar printr-o decizie a voinţei ghidate de
raţiune:

„Capacitatea de a convieţui le este dată animalelor din naştere; a


oamenilor însă nu este decât rezultatul unui contract, prin urmare o
operă artificială” (Thomas Hobbes, 1996, p. 90).

Spre deosebire de Aristotel, Thomas Hobbes nu


consideră socialul ca pe un dat pozitiv, în a cărui sferă omul
trăieşte de la bun început. Pentru el, statul s-a născut dintr-o
nevoie, pe baza spaimei şi a fricii de moarte.
Şi John Locke presupune o stare naturală căreia îi
lipseşte orice ordine de drept şi care este caracterizată prin
libertate şi egalitate absolută între toţi oamenii:
„(...) Este o stare de libertate absolută să-şi decidă în limitele
legii naturii acţiunile şi să dispună de proprietatea şi

19
personalitatea lor aşa cum li se pare mai bine, fără să ceară cuiva
permisiunea şi fără să fie dependenţi de alţii. Este, mai presus de
orice, o stare de egalitate în care orice putere şi legiferare sunt
reciproce, în care nimeni nu posedă mai mult decât celălalt”
(John Locke, 1971, p. 84).
Locke însă nu este de părere că omul este prin natura
sa o fiinţă cu totul egoistă, căreia bunăstarea sau suferinţa
semenilor săi îi sunt indiferente. Consideră întru totul
realistă ipoteza că individul a fost supus şi în starea sa
naturală îndatoririi de a respecta viaţa, libertatea şi
proprietatea celorlalţi.
„Dar cu toate că această stare este de libertate, nu este totuşi una
de neînfrânare. Omul are în această stare o libertate
incontrolabilă de a dispune de persoana şi proprietatea sa; nu are
însă libertatea de a distruge o fiinţă aflată în posesia sa, dacă
acest lucru nu este cerut de un ţel mai nobil decât simpla sa
autoconservare. În starea naturală domneşte o lege naturală, care
îl constrânge pe fiecare. Iar raţiunea, căreia îi corespunde această
lege, îi învaţă pe oameni, când aceştia apelează la ea, că nimeni
nu trebuie să atenteze la viaţa, proprietatea, sănătatea şi libertatea
altuia, deoarece toţi sunt egali şi independenţi. Căci toţi oamenii
sunt opera unui creator unic atotputernic şi infinit de înţelept,
supuşii unui singur stăpân suveran, la a cărui poruncă au fost
trimişi în lume” (John Locke, 1971, p. 92).

Pe baza acestei premize Locke nu consideră că starea


naturală fictivă va degenera într-un război al tuturor
împotriva tuturor; constată doar o insecuritate juridică
generală, capabilă să ducă la conflicte, care într-o asemenea
situaţie nu ar mai putea fi rezolvate.
Într-un mod încă şi mai pregnant vede Jean-Jacques
Rousseau (1712–1778) omul în starea sa naturală; aceasta
mai ales din cauză că deviază de la premiza de la sine
înţeleasă a lui Hobbes şi Locke, că omul ar fi înclinat spre

20
proprietate deja în starea naturală. Rousseau consideră
proprietatea drept o treaptă decisivă a civilizării şi crede că
e necesar să se meargă şi mai departe înapoi pentru a se
ajunge la natura nepervertită a omului, pe care o descrie în
felul următor în Discurs asupra originii şi fundamentelor
inegalităţii dintre oameni:
„În realitate nu există fiinţă mai blândă decât omul în starea sa
primitivă, când, fiind plasat de natură la distanţe egale între
stupiditatea fiarelor şi cunoştinţele funeste ale omului civilizat
şi determinat fiind în aceeaşi măsură de instinct şi de raţiune să
se mărginească la a se feri de răul ce-l ameninţă, el este
împiedicat de mila naturală să facă rău cuiva fără a fi împins la
aceasta, chiar dacă cineva i-a făcut rău. Căci, potrivit axiomei
înţeleptului Locke, nu poate exista nedreptate acolo unde nu
există proprietate” (Jean-Jacques Rousseau, 2001, p. 56)

Rousseau pleacă deci de la o stare naturală a omului


care nu a fost încă distrusă de morală. Omul nu este nici
bun, nici rău, el este pur şi simplu natural. Abia inegalităţile
născute din proprietatea privată duc la asemenea aprecieri.
Proprietatea introduce răul în natura fundamental bună a
omului şi îl provoacă la agresiuni:
„Primul om care, împrejmuind un teren, s-a încumetat să spună:
„acesta este al meu” şi care a găsit oameni destul de proşti ca să-l
creadă a fost adevăratul întemeietor al societăţii civile. De câte
crime, războaie, omoruri, de câtă mizerie şi orori ar fi scutit
omenirea cel care, scoţând ţăruşii sau astupând şanţul, ar fi strigat
semenilor săi: „Feriţi-vă să-l ascultaţi pe acest impostor; sunteţi
pierduţi dacă uitaţi că roadele sunt ale tuturor şi că pământul nu
este al nimănui” (Jean- Jacques Rousseau, 2013).

Abia după ce oamenii au introdus proprietatea privată


între ei au apărut vanitatea, invidia şi rapacitatea şi au
impus necesitatea autorităţii pacificatoare a unui stat.
Jean-Jacques Rousseau nu pledează însă pentru întoarcerea

21
la starea iniţială, el îl concepe pe om ca pe o fiinţă formată
de transformările istorice – prin urmare, nu se mai poate
face abstracţie de evoluţia ce a avut deja loc. În această
transformare istorică de la viaţa individuală la viaţa în
comunitate, omul nu s-a schimbat însă doar în sens negativ.
Convieţuirea şi cooperarea cu semenii au dat naştere
necesităţilor sociale şi – pentru armonizarea lor –
idealurilor social-morale, care vor fi incluse în imaginea pe
care omul o are despre stat.
Cu privire la necesitatea existenţei statului de drept, la
conflictul dintre dreptul celui mai puternic (starea
naturală, egoism, interes personal) şi puterea dreptului
(lege, stat de drept, dreptate, libertate) este grăitor ceea ce
afirmă Platon (427–347 î. Hr.) în dialogul Gorgias. Aici
găsim o formulare timpurie şi pregnantă – contemporană
prin adevărul rostit – exprimată de Callicles ca argument
împotriva lui Socrate care pledează pentru dreptul celui mai
puternic.
„Eu cred că legile au fost statornicite de oameni slabi şi
mulţi. Aşadar, pentru ei, pentru avantajul lor, statornicesc legi,
înalţă laude şi aruncă blesteme. Pentru a înspăimânta pe oamenii
mai puternici, pe cei capabili să aibă mai mult, ca să nu ajungă să
aibă mai mult decât ei, spun că este urât şi nedrept să fii mai
presus de alţii, că nedreptatea constă în a căuta să ai mai mult
decât alţii. Ei sunt bucuroşi, cred, să aibă tot atât cât şi ceilalţi,
deşi sunt bicisnici (....). Dar natura însăşi arată, cred, că este
drept ca cel capabil să aibă mai mult decât cel netrebnic, cel ce
este mai puternic decât cel ce este mai slab. E vădit că aşa stau
lucrurile peste tot, şi printre animale şi printre oamenii din toate
cetăţile şi de toate neamurile, la care dreptul se defineşte prin
faptul că cel puternic conduce pe cel slab şi stăpâneşte mai mult
decât el (...). Eu socotesc că aceştia acţionează după adevărata
natură a dreptului, ba, chiar, pe Zeus, după legea proprie naturii,
nicidecum după cea pe care o statornicim noi. Conform acesteia
educăm noi pe cei mai buni şi mai puternici dintre noi, când îi

22
luăm de mici, întocmai ca pe nişte pui de lei, şi-i domesticim
cu vrăji şi amăgiri, învăţându-i că oamenii trebuie să fie
egali, şi că aceasta înseamnă frumosul şi dreptul. Dacă ar
apărea, zic eu, un bărbat cu o natură viguroasă, care să zguduie,
să sfărâme şi să arunce toate acestea, călcând în picioare scrierile
şi farmecele noastre, descântecele şi legile, toate contrare naturii,
el s-ar înălţa arătându-se că este nu sclavul, ci stăpânul nostru, şi
ar face atunci să strălucească dreptul naturii” (Platon, dialogul
Gorgias, Opere, vol. I, p. 298).

Deja Socrate a găsit argumente împotriva acestui


principiu, susţinând că pe baza lui nu s-ar putea clădi o
viaţă comunitară corectă.
Thomas Hobbes exilează dreptul celui mai puternic în
starea naturală şi demonstrează dezavantajul unei
permanente periclitări şi al lipsei de garanţii de securitate.
Din această carenţă dezvoltă un mecanism al transformării
puterii individuale, particulare, într-o putere statală
absolută.
După Hobbes, oamenii au cunoscut dintotdeauna
legea naturală (poartă-te cu semenii tăi aşa cum ai vrea să
se poarte şi ei cu tine); această lege naturală a fost însă
supusă mai întâi dreptului natural, adică era luată în seamă
„după poftă şi dacă de ea nu era legată vreo pagubă
personală”. Trecerea la un stat de drept se poate înţelege
deci ca o inversare a acestui raport: pacea devine prioritară
faţă de interesele imediate. Această transformare nu se
parcurge însă în mod natural, ci raţional şi volitiv. Mai
întâi, oamenii trebuie să înţeleagă că vor să trăiască într-o
comunitate guvernată de legi. Trebuie deci să ia naştere un
contract de uniune, care să reunească oamenii într-un corp
politic condus de ideea comună despre ceea ce este dreptate
şi nedreptate, despre ceea ce este permis şi nepermis.
Deoarece cu această decizie oamenii nu au renunţat complet
la natura lor egoistă, persistând prin urmare pericolul

23
faptelor lipsite de scrupule şi dăunătoare altora, trebuie
instituită încă o putere statală care să vegheze la respectarea
regulilor şi legilor convenite şi să le impună.
Prin urmare, contractul social (statul ca operă
contractuală, artificială) are nu doar rolul constituirii, ci mai
ales pe cel al impunerii regulilor dreptăţii. Concepţia lui
Hobbes se află în contradicţie totală cu cele ale Antichităţii
şi ale Evului Mediu marcate de Platon, Aristotel, Cicero,
Augustin, Toma din Aquino. Pentru aceştia, statul era mai
mult decât o invenţie a omului, orientată spre un scop, de a
cărei existenţă şi înfăţişare acesta ar putea dispune el însuşi.
Îl considerau o ordine de convieţuire dată de natură,
respectiv de Dumnezeu. Pentru Hobbes, statul este un
produs al invenţiei umane, şi nu realizarea mai mult sau mai
puţin reuşită a unei ordini a fiinţei divine, respectiv
naturale. Filosoful empirist se află într-o tradiţie filosofică
ce pleacă de la independenţa subiectului şi judecă statul
exclusiv din perspectiva individului. Doar cu condiţia ca
statul, cel puţin în perspectivă, să folosească individului
mai mult decât să-i dăuneze, Hobbes îl consideră justificat
(foloseşte pentru a împlini fericirea pământească, înţeleasă
ca satisfacere a dorinţelor, necesităţilor şi intereselor).
Această ideea este combătută mai târziu mai cu seamă
de Immanuel Kant. Pentru filosoful iluminist german,
prima sarcină a statului este binele public şi nu fericirea
cetăţenilor săi, mai precis motivele subiective ale acţiunilor,
cum ar fi dorinţele, nevoile şi intenţiile acestora. Domnia
legii în teoria despre stat a acestuia constituie principalul
argument pentru care, în capitolul III al cursului de faţă,
ne-am oprit în mod deosebit asupra eticii kantiene.

24
Capitolul I – FUNDAMENTAREA
CONCEPTELOR
I 1. Despre funcţia publică şi funcţionarul public
I 2. Relaţia etic – juridic: responsabilitatea trebuie să
primeze faţă de răspundere
I 3. Etimologia termenului deontologie
I 4. Ce este deontologia funcţionarului public
I 5. Consideraţii generale privind deontologia funcţiona-
rului public
I 5 A. Puterea discreţionară a administraţiei publice
I 5 B. Funcţionarul public: două categorii de obligaţii
I 5 C. Principiile care stau la baza exercitării funcţiei
publice

I 1. Despre funcţia publică şi funcţionarul public

Persoana care îşi desfăşoară activitatea într-o


instituţie publică este denumită generic, în limbaj juridic
dar şi în cel cotidian funcţionar public.
Legea nr. 188/1999, articolul 2, alin. (2): Funcţionarul public este
persoana numită, în condiţile legii, într-o funcţie publică. Persoana
care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de
rezervă al funcţionarilor publici îşi păstrează calitatea de funcţionar
public.
articolul 2, alin. (3): Activităţile desfăşurate de
funcţionarii publici, care implică exercitarea prerogati-
velor de putere publică, sunt următoarele:
a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte
normative;
b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor
reglementări specific autorităţii sau instituţiei publice,

25
precum şi asigurarea avizării acestora;
c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a
programelor, a studiilor, analizelor şi statisticilor necesare
realizării şi implementării politicilor publice, precum şi a
documentaţiei necesare executării legilor, în vederea
realizării competenţei autorităţii sau instituţiei publice;
d) consilierea, controlul şi auditul public intern;
e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;
f) colectarea creanţelor bugetare;
g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice
în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de
drept public sau privat, din ţară şi străinătate, în limita
competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a
autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară
activitatea;
h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de
informatizare a administraţiei publice.

În Franţa şi în sistemul francofon conceptul de funcţie


publică capătă viaţă prin acelaşi termen fonction publique,
în Regatul Unit întâlnim sintagma civil service, în
Germania offentliche Dienst, în Spania function publica.
Lor le corespund denumiri de asemenea specifice pentru
personalul care îndeplineşte o funcţie publică, respectiv
fonctionnaire în Franţa şi Luxemburg, civil servant în
Anglia şi Irlanda, Beamten în Germania, funcionario în
Spania şi Portugalia, tjenestemaend în Danemarca,
fonctionnaire sau impiegato civile dello stato în Italia,
ambtenaar în Ţările de Jos, ypallelor în Grecia, agent de
l’Etat în Belgia, etc.
Diferenţa dintre conceptele amintite nu este doar de
ordin lingvistic, ea are relevanţă şi în planul realităţilor
juridice evocate prin aceşti termeni. În Anglia, civil servant

26
desemnează numai agenţii serviciilor civile administrative
ale statului, pe când în Franţa termenul de fonctionnaire
include atât agenţii statului cât şi pe ai colectivităţilor
locale, ceea ce explică şi numărul lor foarte ridicat (Ziller,
1998, p. 13).
În literatura occidentală contemporană, pentru a
armoniza diferenţierile terminologice care se folosesc în
diferite state ca şi diferenţierile de statut juridic, se folosesc
termeni care, în mod exhaustiv evocă ansamblul agenţilor
din serviciul diferitelor colectivităţi publice, ne referim în
special la personalul din administraţie sau personalul
administrativ. Acest concept se regăseşte în majoritatea
lucrărilor autorilor occidentali, alături de cel de agenţi
administrativi.
În doctrina occidentală, conceptul de funcţionar
public este utilizat în două accepţiuni: în sens larg, el este
sinonim cu cel de agent public, respectiv de persoană care
îşi desfăşoară activitatea în sectorul public, iar într-un sens
restrâns, propriu dreptului administrativ, conceptul este
utilizat pentru a determina doar o categorie de agenţi
publici, cei al căror statut juridic este supus unor reguli
speciale, care se află în raporturile cu administraţia într-o
situaţie statutară şi reglementară (Van Lang, Gondouin şi
Inserguet-Brisset, 1999, p. 140).

Corpul funcţionarilor publici este format din:

Legea nr. 188/1999, articolul 2, alin. (5): În sensul prezentei legi,


totalitatea funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor administrative
autonome şi din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice din
administraţia publică centrală şi locală constituie corpul funcţionarilor
publici.

27
Pot beneficia de statute speciale următorii funcţionari
publici:
Legea nr. 188/1999, articolul 5
(1) Pot beneficia de statute speciale, funcţionarii publici care
îşi desfăşoară activitatea în cadrul următoarelor servicii
publice:
a) structurile de specialitate ale Parlamentului României;
b) structurile de specialitate ale Administraţiei
Prezidenţiale;
c) structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;
d) serviciile diplomatice şi consulare;
e) autoritatea vamală;
f) poliţia şi alte structuri ale Ministerului Administraţiei şi
Internelor;
g) alte servicii publice stabilite prin lege.

Categorii de funcţionari publici


Clasificarea funcţiilor publice se face după trei
criterii: după natura atribuţiilor, se identifică funcţii
publice generale şi specifice, după nivelul studiilor, se
identifică 3 clase, respectiv: clasa I – cuprinde funcţiile
publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de
lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau
echivalentă; clasa a II-a - cuprinde funcţiile publice pentru a
căror ocupare se cer studii superioare de scurtă durată,
absolvite cu diplomă; clasa a III-a – cuprinde funcţiile
publice pentru a căror ocupare se cer studii medii, liceale,
absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă. În funcţie
de natura autorităţii sau instituţiei publice în structura
cărora se creează funcţiile publice şi îşi desfăşoară
activitatea titularii lor, legea identifică în prezent trei funcţii
publice: funcţii publice de stat, funcţii publice teritoriale şi
funcţii publice locale. De altfel, aceasta este o diviziune nou
introdusă prin Legea nr. 251/2006 de modificare şi

28
completare a Legii nr. 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici.

Legea nr. 188/1999, articolul 7:


(1) Funcţiile publice se clasifică după cum urmează:
a) funcţii publice generale şi funcţii publice specifice;
b) funcţii publice din clasa I, funcţii publice din clasa a II-a,
funcţii publice din clasa a III-a;
c) funcţii publice de stat, funcţii publice teritoriale şi funcţii
publice locale.
(2) Funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor
şi responsabilităţilor cu caracter general şi comun tuturor
autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării
competenţelor lor generale.
(3) Funcţiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor
şi responsabilităţilor cu caracter specific unor autorităţi şi
instituţii publice, stabilite în vederea realizării
competenţelor lor specifice, sau care necesită competenţe şi
responsabilităţi specifice.

Din articolul 7, alin. 2 şi alin. 3 legiuitorul vrea să


evoce, prin funcţii publice generale, categoriile de funcţii
prin intermediul cărora se exercită atribuţii comune tuturor
autorităţilor şi instituţiilor publice, iar prin funcţii publice
specifice s-a dorit să se evoce funcţii prin intermediul
cărora se realizează atribuţii cu caracter special, propriu
anumitor autorităţi şi instituţii publice.

Legitimitatea conceptelor de funcţie publică şi


funcţionar public se regăseşte chiar în legea fundamentală
a ţării. Legiuitorul nu se limitează să consacre doar
conceptele de funcţie publică şi funcţionar public în
general, dar şi pe cele de funcţie publică civilă şi militară,
categorii de funcţionari publici şi elemente ale regimului
juridic al funcţiei publice în general şi al unor categorii de
funcţii publice.

29
Deşi Constituţia a fost adoptată în 1991, abia la
sfârşitul anului 1999 a fost promovată o reglementare
privind regulile juridice aplicabile funcţionarilor publici.
Avem în vedere Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici, publicată în Monitorul oficial nr.
600 din 8 decembrie 1999. Ea a fost modificată prin mai
multe reglementări, precizate de Legea nr. 161/2003
privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în
mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei
(publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003)
şi de Legea nr. 251/2006 pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

Definiţii funcţia publică


Sintagma funcţie publică a generat o bogată doctrină
atât la noi cât şi în alte state; ea se regăseşte definită diferit
de la un autor la altul, de la un sistem de drept la altul.

În literatura juridică actuală putem să invocăm – ca un


veritabil sistem de referinţă – concepţia potrivit căreia
funcţia publică reprezintă: „situaţia juridică a persoanei
fizice învestită legal cu atribuţii în realizarea competenţei
unei autorităţi publice, ce constă în ansamblul drepturilor
şi obligaţiilor ce formează conţinutul juridic complex
dintre persoana fizică respectivă şi organul care l-a
investit” (Iorgovan, 2001, vol. I, p. 561).

În această definiţie se regăsesc anumite constante


valoroase care au fost formulate de autorii de drept public
de-a lungul timpului, şi anume:
- caracterul legal al învestiturii

30
- faptul că funcţia publică evocă un complex de
prerogative, drepturi şi obligaţii, prin care se realizează
competenţa unei autorităţi publice.
Într-o accepţiune restrânsă, funcţia publică
desemnează funcţia publică executivă, aceasta făcând
obiect de cercetare al dreptului administrativ (Prisăcaru,
1996).

În lucrarea Statutul funcţionarului public, Verginia


Vedinaş defineşte funcţia publică astfel: „(…) situaţia
juridică legal determinată a persoanei fizice învestită cu
prerogative în realizarea competenţei unei autorităţi
publice, în regim de putere publică, având ca scop
realizarea în mod continuu a unui interes public”.
Autoarea consideră ca trăsătură definitorie pentru
noţiunea de funcţionar public învestirea prin numire, în
condiţiile legii, într-o funcţie publică.

Astfel, funcţionarul public reprezintă persoana legal


învestită prin numire (se raportează exclusiv la numire,
deoarece alegerea nu este recunoscută de legislaţia actuală
ca modalitate de învestire într-o funcţie publică), într-o
funcţie publică din structura unui serviciu public
administrativ, în scopul îndeplinirii competenţei acestuia.
Activitatea funcţionarului public se desfăşoară în temeiul
unui raport de funcţie publică sau de serviciu, stabilit pe
cale unilaterală, pe baza actului administrativ de numire,
prin voinţa autorităţii care învesteşte, fiind exclusă o
negociere sau punere de acord a viitorului funcţionar cu
autoritatea respectivă.
Raportul de serviciu este definit în Statutul
funcţionarului public (Vedinaş, 1998) ca fiind:

31
„(…) acel complex de relaţii sociale, legal determinate,
stabilite între persoana fizică, titulară a funcţiei publice,
autoritatea publică din structura căreia face parte funcţia
publică respectivă şi subiectele de drept în legătură cu
care se realizează competenţa respectivei autorităţi
publice”.

În lucrarea lui Jean Vermeulen Teoria funcţiunii


publice (Curs editat de Societatea Studenţilor în drept,
1939) se consideră că două elemente sunt esenţiale pentru a
ne afla în prezenţa unui funcţionar public: colaborarea la un
serviciu public, într-o funcţiune permanentă.
Dincolo de aceste aspecte, reliefăm din această
definiţie trăsăturile fundamentale ale funcţionarului
public, respectiv:
- legalitatea învestiturii, numirea prin actul unilateral
de voinţă al autorităţii;
- exercitarea de către funcţionar a unor prerogative de
putere publică.

În cadrul Legii nr. 188/1999 funcţia publică e


definită drept:

Capitolul I, articolul 2, alin. (1): „ansamblul atribuţiilor


şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul
realizării prerogativelor de putere publică de către
administraţia publică centrală, administraţia publică
locală şi autorităţile administrative autonome”.

Se poate observa că legiuitorul apelează pentru


definirea conceptului de funcţie publică, atât la termenul de
atribuţii, care este unul riguros juridic (el evocă

32
însărcinările pe care un organ public are misiunea, potrivit
legii, să le transpună în practică), cât şi la cel de
responsabilităţi, care este un concept cu conotaţii
filosofice şi juridice în egală măsură. Prin urmare, pe lângă
ansamblul atribuţiilor (...), funcţia publică reprezintă şi
ansamblul responsabilităţilor (...).
În concluzie, în definiţia funcţiei publice, dimen-
siunea juridică este îmbinată cu semnificaţia sa etică
(fapt ce ne-a determinat să structurăm cursul de deontologia
funcţiei publice în două capitole: dimensiunea juridică a
funcţiei publice – capitolul II, respectiv dimensiunea etică a
acesteia – capitolul III).

I 2. Relaţia etic – juridic: responsabilitatea trebuie să


primeze faţă de răspundere

În literatura de specialitate (Iorgovan, 2001) este


consacrat faptul că, la funcţionarul public responsabilitatea
trebuie să primeze faţă de răspundere. Mai precis, el trebuie
să-şi ducă la îndeplinire atribuţiile de serviciu din convin-
gere, din datorie, cu reprezentarea că aceasta este menirea
lui, şi nu din temerea că dacă nu face acest lucru, va fi tras
la răspundere.
Dimensiunea etică (cuvântul etică provine din
grecescul ethos care înseamnă caracter, mod habitual de
viaţă, morav, obicei) a comportamentului funcţionarului
public trebuie să convieţuiască în armonie cu dimensiunea
juridică.
Etica sau filosofia practică îşi pune problema
justificării modurilor de comportare şi acţiune care
determină practica vieţii umane în domeniul individual şi
social. De cele mai multe ori, aceste situaţii aparţin practicii
cotidiene concrete, în care devin vizibile atitudini morale.

33
Acţiunea umană reprezintă un concept mai restrâns decât
cel de comportament, care circumscrie orice activitate a
unui organism în raport cu mediul său înconjurător.
Organismele sunt dotate cu mecanisme de autoreglare (de
pildă, spunem că un animal este legat prin instinct de
mediul său înconjurător).
Acţiunea umană este un caz special al comportării.
Acest lucru devine limpede de îndată ce ne imaginăm mai
multe posibilităţi de interpretare ale unei acţiuni. De
exemplu, un contract care este extrem de avantajos pentru
unul dintre parteneri, este doar „o bună afacere” sau ajunge
deja la limita „înşelătoriei”?
Acţiunile umane sunt de multe ori echivoce, în sensul
de interpretabile în mai multe feluri. Pot avea un sens
subiectiv diferit, pentru a-l cita pe sociologul german Max
Weber. În activitatea socială, adică în interacţiunea
conştientă, depindem de o înţelegere reciprocă: La ce se
referă partenerul meu de discuţie când îmi face această
propunere? – A înţelege înseamnă a reparcurge, din
perspectiva partenerului de discuţie, motivele unei acţiuni,
a te plasa în limbajul, în universul acestuia. Prin aceasta
încercăm să mai evidenţiem un aspect, şi anume,
înţelegerea unei acţiuni (a funcţionarului public în parti-
cular) trebuie raportată mereu la un context concret.
Contextul social, în cadrul căruia se interpretează o acţiune,
se numeşte situaţie.
Un contract de exemplu, încheiat, evident, în
defavoarea uneia din părţi, poate fi înţeles prin intermediul
situaţiei celor doi parteneri: unul dintre ei este constrâns de
o nevoie, celălalt se foloseşte de aceasta.
Nu ar fi făcut şi oricare altul la fel dacă s-ar fi aflat în
locul celui ce s-a folosit de situaţie? Sau nu ar fi făcut la fel
orice om raţional, dacă ar fi fost în locul victimei, deoarece

34
în acea situaţie de constrângere nu exista nici o altă
posibilitate decât să accepte oferta neavantajoasă? Etica se
află în căutarea răspunsului la aceste întrebări, în căutarea
răspunsului la întrebarea cum trebuie să acţioneze
individul în raport cu sine însuşi, cu semenii săi, cu
lumea din jur.
Atunci când Immanuel Kant ne cere ca în morală să
ne încredem doar în maxime susceptibile de a fi ridicate la
rangul de reguli universale, când el ne invită ca înainte de a
acţiona să ne punem întrebarea: Dar dacă toată lumea ar
face aşa?, vedem la lucru cerinţa de dreptate (cea mai
importantă dintre virtuţi pentru antici).
Dreptatea se opune înainte de toate imperialismului
tendinţelor egoiste. Fiecare fiinţă vie tinde, cum spunea
Schopenhauer, să se considere a fi voinţa de a trăi în
totalitatea ei, adică să se afirme pe seama altora; dreptatea
vine să tulbure această spontaneitate biologică: fiecăruia
partea sa, spune ea. Trebuie să ţinem seama de ceilalţi şi să
împărţim cu ei după o proporţie dreaptă. Madinier în
Conscience et amour scrie în acest sens: „Dreptatea este
înfrânarea pornirilor biologice de către raţiune”.
În ceea ce priveşte conţinutul moralei, în viaţa
indivizilor, ca şi în cea a cetăţii, putem vorbi despre o
anumită moştenire valorică, şi ea este reprezentată nu
numai de păstrarea, conservarea şi reactualizarea a ceea ce
s-a structurat, ca general valoric, într-o anumită etapă, ci şi
de perpetuarea în rândul purtătorilor noului ethos a unor
atitudini valorice, mentalităţi, prejudecăţi şi obiceiuri
(Morar, 1981, p. 43).
Astfel, putem afirma cu toată îndreptăţirea – vis-à-vis
de ideea că responsabilitatea trebuie să primeze faţă de
răspundere în activitatea funcţionarului public – faptul că:

35
„etica este cea care dă sens viu legilor, organizării şi
activităţilor (...). În toate cazurile, legea exprimă dreptul. Ea
organizează jocul relaţiilor. Etica este aceea care le dă sens”
(Mousse, 2001, p. 92).
În definiţia pe care legiuitorul o dă funcţiei publice se
precizează că atribuţiile şi responsabilităţile se stabilesc în
temeiul legii, caracterul legal al competenţei fiind o teză cu
valoare de constantă a doctrinei de drept public. Legalitatea
competenţei se referă la faptul că, statul, prin organele sale,
şi cei care îl slujesc, nu pot acţiona după bunul lor plac,
activitatea lor fiind ţărmurită de lege.

I 3. Etimologia termenului deontologie

Termenul deontologie provine din cuvintele greceşti


deon, deontos care înseamnă ceea ce se cuvine şi logos care
înseamnă ştiinţă, proporţie (rostire, justificare raţională,
raţiune, definiţie, facultate raţională). Pentru Heraclit
logos-ul e un principiu subiacent de organizare a
universului, înrudit cu înţelesul comun al logos-ului ca
proporţie, ca măsură a schimbării, semnificaţie atât de des
asociată cu gândirea lui Heraclit. La Socrate întâlnim o
tălmăcire a lui logos drept formulare a unei caracteristici
distinctive a unui lucru. Platon foloseşte termenul logos în
multiple feluri. În contextul opoziţiei dintre mytos şi logos,
cel din urmă înseamnă explicaţie veritabilă, analitică – fapt
ce conduce mai departe la o teorie epistemologică. În
Phaidon (76b) Platon relevă drept o caracteristică a
adevăratei cunoştinţe (episteme) capacitatea de a oferi o
raţiune (logos) a ceea ce cunoaştem.
O accepţiune tipic aristotelică a logos-ului este
aceea de raţiune, raţionalitate, mai cu seamă în context etic

36
(de exemplu, în Politica, 1332a, în Etica nicomahică,
1134a) şi frecvent în sintagma raţiune dreaptă. El mai
înţelege logos-ul şi ca proporţie matematică, raport, iar
virtuţile morale (dreptatea, generozitatea, curajul, înţelep-
ciunea etc.) sunt definite ca medie raţională (mesotes) între
prea puţin şi prea mult. În practică, se dovedeşte extrem de
greu de definit acest mijloc ca măsură a desăvârşirii.
Prin urmare, potrivit sorgintei sale, deontologia se
poate defini ca ştiinţă a ceea ce trebuie să facem, o
căutare a acelui mijloc (mesotes=medie raţională) între prea
puţin şi prea mult ce există în cadrul fiecărei activităţi
desfăşurate de noi, în particular, desfăşurate de funcţionarul
public.

I 4. Ce este deontologia funcţionarului public?

Prin specificul obiectului său de cercetare, deonto-


logia se află la interferenţa între drept şi morală. Ea poate fi
definită ca reprezentând ansamblul normelor care
conturează un anumit tip de comportament profesional
sau privat. O parte din aceste norme sunt consacrate din
punct de vedere juridic, putând fi impuse prin intervenţia
forţei de coerciţie a statului, altele sunt sancţionate doar de
opinia publică, înscriindu-se în categoria normelor etice.
Prin urmare, deontologia se referă la regulile proprii
unei profesii, a cărei exercitare o guvernează. Vom regăsi o
deontologie profesională a avocatului, a judecătorului, a
medicului, a profesorului, a jurnalistului, a salariatului şi,
plecând de la normele comune consacrate de acesta, un
specific al deontologiei funcţionarului public. Regulile

37
deontologice care guvernează o anumită activitate sau
profesie sunt sintetizate în coduri, care reprezintă: „(…) în
formă concentrată, sedimentările valorice şi normative ale
noii societăţi exprimate printr-un limbaj adecvat” (Morar,
1981, p. 27).
Altfel formulat, deontologia funcţionarului public
poate fi definită ca reprezentând totalitatea normelor care
guvernează comportamentul profesional şi privat al
funcţionarului public, în virtutea statutului de detentor al
autorităţii publice. Aceste norme sunt la rândul lor
structurate în funcţie de relaţiile sociale care sunt avute în
vedere, după cum urmează:
1. Relaţii din interiorul serviciului public:
- cu şefii ierarhici;
- cu ceilalţi funcţionari publici;
- cu întregul personal;
- cu subalternii.
2. Relaţii cu celelalte subiecte de drept, din afara instituţiei
publice, beneficiari ai acţiunii funcţionarului public.
3. Relaţii cu personalul unor instituţii publice şi alte
persoane juridice cu care colaborează instituţia unde este
încadrat funcţionarul public.
4. Relaţii cu societatea civilă, în ansamblul său.
Plecând de la importanţa şi natura lor, Liviu
Coman-Kund (2003, p. 5) grupează regulile care guver-
nează o profesiune în următoarele tipuri:
1. reguli care dau identitate profesiunii respective, care
nu au fost preluate în dreptul pozitiv şi a căror respectare se
asigură prin influenţa exercitată de membrii corpului
profesional respectiv;

38
2. reguli care au fost preluate în dreptul pozitiv, a căror
încălcare este calificată ca abatere disciplinară, şi a căror
respectare este asigurată prin jurisdicţiile disciplinare
profesionale;
3. reguli care sunt edictate de stat pentru a proteja
ordinea publică, a căror respectare este asigurată prin
intervenţia instanţelor judecătoreşti şi prin forţa coercitivă a
statului.
În Deontologia funcţiei publice, a lui Ion Mocioi,
disciplina în cauză este definită în felul următor: „(...) un
ansamblu de reguli de conduită a funcţionarilor publici,
pentru a funcţiona, în administraţia publică, în cadrul unui
post al activităţii specifice, folosindu-şi cu responsabilitate,
pregătirea, calităţile şi aptitudinile individuale, pentru
aplicarea legilor în mod corect, în interesul cetăţeanului şi
al progresului ţării”.
Deontologia reprezintă astfel un ansamblu de reguli,
de norme. Normele sunt „(…) forme de disciplinare şi de
orientare socială a individului” (Gânju, 1982). Normele
morale „tind să armonizeze împrejurările abstracte cu cele
concrete, ele reprezentând opera societăţii, astfel încât, în
mod evident, exprimă punctul de vedere al societăţii”
(Ibidem, p. 9).

I 5. Consideraţii generale privind deontologia


funcţionarului public

Exercitarea unei funcţii publice se încadrează în


categoria acelor profesii care prezintă cel mai mare risc
potenţial ca, prin modul în care are loc, să îi afecteze pe cei
cu care titularul ei intră în contact. Cele mai multe funcţii
publice presupun o relaţie directă, continuă şi nemijlocită
cu uzagerii serviciilor publice. În activitatea sa, funcţionarul

39
duce la îndeplinire prevederile legii, care nu sunt
întotdeauna just înţelese de cei care cad sub incidenţa lor.
De aici se naşte o primă problemă, care vizează modul
diferit în care percep legea cei care o pun în aplicare şi cei
pentru care este pusă în aplicare. Cei care se adresează unei
autorităţi publice, au, ca regulă, un anumit interes care
trebuie reglat în limitele legii. Este greu să-i convingi (cu
șanse de reușită) cu privire la faptul că legea nu îngăduie o
soluție pozitivă într-un caz determinat. Regimul socialist a
acutizat – prin rigiditatea sa – preocuparea de a se găsi
soluţii ocolitoare, elastice, care prin frecvenţa situaţiilor,
s-au impus cu valoare de constantă.
Exigenţele statului de drept impun domnia legii,
trecerea de la dreptul statului la statul dreptului sau, cum se
exprimă metaforic Ion Deleanu şi Marian Enache în
lucrarea Premizele şi mecanismele statului de drept
(Revista Dreptul nr. 12/1993, p. 41) – substituirea domniei
legii domniei oamenilor, ceea ce presupune suveranitatea
legii dincolo de interesele individuale, altfel formulat,
înfrânarea pornirilor biologice de către raţiune. Pentru a se
realiza acest imperativ se impune ca funcţionarul public să
aibă aptitudinea de a sluji legea, nu de a o îngenunchea.

I 5. A. Puterea dicreţionară a administraţiei publice:


marja de libertate de care dispune
administraţia publică

Pe acest teren, apare problema puterii discreţionare a


administraţiei publice, care poate duce la abuzuri, corupţie,
încălcarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor – atunci când
este greşit înţeleasă şi practicată.
Pornind de la relaţia legalitate – oportunitate,
doctrina franceză recunoaşte administraţiei un drept de

40
apreciere, în cadrul căreia poate, în limitele legii, să exercite
o anumită acţiune, iar prin oportunitate se evocă acţiunea
administraţiei în cazuri excepţionale, acţiune care este
necesară, deci oportună, dar ilegală.
Doctrina germană prin putere discreţionară are în
vedere o anumită marjă de libertate de care dispune
administraţia publică şi care îi îngăduie să aleagă, dintre
mai multe variante, pe cea optimă. Atât Antonie Iorgovan
(2001, p. 42 – 45), cât şi Verginia Vedinaş în Drept
administrativ şi instituţii politico-administrative, împărtă-
şesc punctul de vedere al şcolii germane, înţelegând că
administraţia dispune de capacitatea de selecţie, într-un
context dat, a soluţiei care i se pare viabilă, care
corespunde specificului problemei respective. Mari dascăli
ai dreptului public – ne referim şi la Joseph Berthélémy
(1928, p. 295) au exprimat ideea că uneori, arta de a
guverna impune chiar neaplicarea integrală a legii.
Trebuie să ţinem cont şi de faptul că legea, oricât ar
dori autorul ei, nu reuşeşte să acopere totalitatea aspectelor
pe care le presupune practica administrativă. De aceea,
dintotdeauna s-a recunoscut că administraţia publică
dispune de o putere discreţionară, respectiv dispune de o
anumită marjă de libertate, o posibilitate de apreciere în
activitatea ei (Apostol Tofan, 1999, p. 30).

I 5. B Funcţionarul public: două categorii de obligaţii

În ceea ce priveşte deontologia funcţionarului public,


analiza acesteia trebuie să pornească de la faptul că
funcţionarul public este şi el cetăţean, dar nu orice fel de
cetăţean. El este un cetăţean care a fost învestit legal să
exercite prerogative de putere publică.

41
Astfel, este firesc ca funcţionarului public să-i fie
recunoscute nu numai drepturi, dar şi obligaţii specifice,
care se deosebesc de obligaţiile care îi revin unui cetăţean
neînvestit cu prerogativele pe care le deţine un funcţionar
public. De aceea, dintotdeauna doctrina şi jurisprudenţa au
recunoscut că funcţionarului public trebuie să-i fie specifice
două categorii de obligaţii:
1. obligaţii legate de exercitarea funcţiei publice, obligaţii
profesionale, care privesc realizarea, în conformitate cu
legea, a atribuţiilor de serviciu, şi care au o dimensiune
preponderent juridică;
2. obligaţii care exced funcţiei pe care o îndeplineşte, care
privesc viaţa privată a funcţionarilor publici şi care au o
dimensiune preponderent etică.
În ceea ce priveşte accepţia sintagmei viaţă privată, se
impun două precizări. Mai întâi, faptul că există o deosebire
între viaţa privată şi cea publică a unei persoane: prima
reprezintă viaţa ascunsă, discretă, a persoanei, iar cea de-a
doua, viaţa care se desfăşoară într-un loc accesibil tuturor.
Cea de-a doua precizare, vizează faptul că noţiunea de
viaţă privată este diferită în conţinut, în funcţie de
poziţia socială a celui vizat. Astfel, viaţa privată a unui
politician, ca şi a altor categorii profesionale (de pildă,
magistraţi, funcţionari publici) este prin natura funcţiei, mai
limitată decât viaţa privată a unui simplu cetăţean. Este
firesc să fie aşa dacă avem în vedere corelaţia ce există între
funcţia publică, lege şi statul de drept. Cu cât funcţia
publică este mai mare, cu atât creşte importanţa respectării
Legii şi puterea statului de drept (Binele ca valoare), iar
paralel se subţiază importanţa acelei persoane care ocupă
funcţia în cauză ca individ (particular), respectiv viaţa
privată.

42
Acestor două categorii de obligaţii li se adaugă
obligaţiile care revin funcţionarului public în calitate de
simplu cetăţean.

I 5 C. Principiile care stau la baza exercitării funcţiei


publice sunt:

Legea nr. 188/1999, Articolul 3:


a) legalitate, imparţialitate şi obiectivitate;
b) transparenţă;
c) eficienţă şi eficacitate;
d) responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;
e) orientare către cetăţean;
f) stabilitate în exercitarea funcţiei publice;
g) subordonare ierarhică.

Principiul legalităţii
Pentru funcţionarul public, ca şi pentru administraţie
în ansamblul său, legalitatea reprezintă criteriul
fundamental de moralitate. O asemenea concluzie rezultă
din însăşi misiunea administraţiei publice, care constă în
activitatea de punere în executare a legii şi prestarea de
servicii publice, în limitele legii. Această misiune se
regăseşte în majoritatea definiţiilor formulate în doctrina de
specialitate. Înţelegem astfel că, la baza acţiunii funcţio-
narului public, a administraţiei în ansamblul său, se află
executarea legii. Principiul legalităţii implică (Vedinaş,
2002, pp. 91–92), într-o dihotomie cunoscută epocii
contemporane, două aspecte:
1. supremaţia legii, în sensul că administraţia, ca şi toate
subiectele de drept public sau de drept privat trebuie să se
supună legii, începând cu legea fundamentală şi respectând
principiul supremaţiei actelor juridice;

43
2. baza legală, în sensul că acţiunea subiectelor de drept
trebuie să se încadreze în limitele dreptului.
Principiul general al legalităţii se află în corelaţie cu
alte două principii, care derivă din el, şi anume:
- egalitatea în conţinutul legii, care se impune
legiuitorului şi semnifică faptul că normele juridice nu
trebuie să aibă un conţinut diferit pentru două cazuri
identice;
- egalitatea în faţa legii, care se impune, de această
dată, autorităţii care execută legea, adică administraţiei, şi
el semnifică faptul că administraţia nu trebuie să trateze de
o manieră identică două cazuri diferite şi invers (Mehn son
Nguyen, 1994, p. 9).
Legalitatea, sau supunerea statului, a autorităţilor
publice, faţă de lege presupune: „în primul rând, găsirea şi
aplicarea celor mai adecvate strategii pentru a trece de la
nivelul conceptual la cel funcţional al statului de drept, deci
o reorganizare atât în sfera puterii, cât şi în cea a dreptului”
(Ana Rozalia Lazăr, Relaţia legalitate – oportunitate în
statul de drept, în Curierul judiciar nr. 9/2003, p. 107).
Potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 7/2004 privind
Codul de conduită a funcţionarilor publici, primul principiu
care guvernează conduita funcţionarilor publici este
supremaţia Constituţiei şi a legii şi ea semnifică
îndatorirea funcţionarilor de a respecta Constituţia şi legile
ţării.

Obiectivitatea – din punct de vedere juridic -


reprezintă o trăsătură prin care se evocă aptitudinea de a
acţiona detaşat de propria subiectivitate şi de a oferi soluţii
în conformitate cu elementele de fapt şi de drept ale unei
situaţii determinate.

44
Ea se aplică în strânsă legătură cu legalitatea şi
imparţialitatea, pentru că implică şi tratarea în mod egal,
în litera şi spiritul legii, a unei situaţii determinate, fără ca
administraţia să favorizeze sau să nedreptăţească pe cineva.

Principiile eficienţei şi eficacităţii obligă funcţionarii


publici să realizeze satisfacerea nevoilor sociale într-un
grad cât mai ridicat, prin asigurarea unor servicii publice
diversificate, corespunzătoare aşteptărilor pe care le au
beneficiarii serviciilor sale.

Responsabilitatea
Virginia Vedinaş prin responsabilitate înţelege:

„(…) asumarea activă şi efectivă a valorilor consacrate de cetate şi


încorporate în norme de drept, pe care cetăţeanul le respectă din
proprie convingere, considerându-le şi tratându-le ca pe propriile sale
valori. În momentul în care omul nu mai este responsabil, având
totuşi discernământ, el devine răspunzător. Aceasta înseamnă că el a
încălcat normele legale, valorile încorporate în aceste norme, ceea ce
justifică necesitatea de a fi sancţionat în consecinţă, de a răspunde
pentru faptele sale”.

În literatură de specialitate (Nicola, 2007, p. 305) se


subliniază constant faptul că termenul responsabilitate are
mai mult o conotaţie politico-etică, decât una juridică, el
fiind legat de morală, de civism, spre deosebire de
răspundere, care intervine atunci când este încălcată o
obligaţie instituită prin norma juridică.
Cum se exprimă constant doctrina de specialitate
(Iorgovan, 2001), la funcţionarul public responsabilitatea
trebuie să primeze. El trebuie să respecte legea, să
acţioneze în litera şi spiritul ei, nu din teama că dacă o
încalcă va suporta consecinţele faptelor sale, ci pentru că

45
aceasta reprezintă convingerea lui interioară privind
misiunea care îi revine, în activitatea în care a fost investit.
În sfera publică în general şi în administraţie în mod
special trebuie să-şi desfăşoare activitatea oameni integri
din punct de vedere moral, care să aşeze deasupra tuturor
preocupărilor şi priorităţilor lor, binele public. Încă din
antichitate s-a susţinut că: „(...) guvernarea trebuie să fie de
partea omului cinstit, iar funcţiunile publice, indiferent de
rangul lor, nu trebuie să-i îmbogăţească niciodată pe cei
care le deţin” (Aristotel, 2001, p. 103).
Consecinţele pe care le atrage accederea la putere a
unor oameni fără valoare profesională, fără virtute
(echivalentul antic al valorii centrale în etică – Binele) şi
fără dragoste de ţară sunt dezastroase. Demagogia poate să
devină politică de stat. Se proclamă şi aclamă practici şi
angajamente aparent morale, cum ar fi eterna luptă
împotriva corupţiei, respectarea conflictului de interese,
respectarea neutralităţii politice, preocuparea pentru
interesul public, etc.
Cu atât mai mult dimensiunea publică a moralei,
modul în care îi percep ceilalţi pe semenii lor, se amplifică
atunci când este vorba despre oamenii politici.
Unul din cazurile celebre care susţin cele de mai sus
este al fostului premier francez Alain Juppe. Acesta a fost
prim ministru al Franţei în perioada 1995–1998, apoi
primar al oraşului Bordeaux şi şeful partidului de
centru-dreapta din Franţa; el a fost acuzat că între anii
1988–1995 şi-a finanţat ilicit partidul, în această perioadă
Chirac fiind primar al Parisului, iar Juppe adjunctul lui.
Principala acuză a constat în faptul că i-ar fi trecut pe şapte
dintre membrii partidului pe ştatele de plată ale
municipalităţii, deşi nu exercitau nici un fel de funcţie în

46
cadrul acesteia. Juppe s-a apărat, susţinând că nu a avut
cunoştinţă despre situaţia care i se impută şi că imediat ce a
cunoscut-o, a luat măsuri de eliminare a tuturor neregulilor
privind finanţarea partidului său politic. Această apărare nu
a convins instanţa, care a pronunţat sentinţa. Alain Juppe a
fost condamnat la 18 luni închisoare şi pierderea pe viaţă a
dreptului de a deţine funcţii politice pentru că a folosit
banul public pentru a-şi finanţa partidul. Această sancţiune
urma să fie trecută în cazierul judiciar al fostului premier
francez, care avea cele mai multe şanse de a fi succesorul
lui Jacques Chirac. Primarul din Bordeaux se bucură și în
2016 de capital de încredere întrucât a participat la alegerile
prezidențiale.
În sistemul francez de drept există posibilitatea ca o
anumită sancţiune, deşi aplicată, să nu fie trecută în cazierul
judiciar al unei persoane condamnate, dacă se consideră că
în acest mod este afectată viaţa profesională şi personală a
condamnatului, în mod disproporţionat faţă de infracţiunea
comisă. Însă instanţa care judecă este suverană în a aproba
sau nu acest lucru, iar în cazul lui Juppe nu l-a aprobat. Este
un exemplu bun de urmat în orice ţară ce se consideră
democratică, inclusiv în agitata lume politică românească.
Citându-l pe Ştefan Deaconu (Buna guvernare şi
descentralizare, în Revista de drept public, nr. 3/2003, p.
22): „responsabilitatea la nivelul guvernării este asigurată
prin procesul de selectare a celor care deţin puterea şi prin
procedurile prin intermediul cărora sunt supuse atenţiei şi
consultării cetăţenilor procesul de adoptare a deciziilor
politice şi efectele acestora”.
La nivelul funcţiei administraţiei, responsabilitatea
este asigurată prin calitatea profesională şi morală a

47
personalului care îşi desfăşoară activitatea în structurile
administraţiei publice, şi care se află în strânsă legătură cu
procesul de recrutare şi promovare a funcţionarilor publici.
Orientarea către cetăţean este un alt principiu care
trebuie aşezat nu numai la baza exercitării unei funcţii
publice, ci la baza întregii activităţi a administraţiei publice.
Cetăţeanul este destinatarul serviciilor administraţiei,
slujirea intereselor lui trebuie să fie raţiunea de a fi a
administraţiei şi a funcţionarilor săi. Respectarea acestui
principiu implică exigenţe atât cu privire la fondul, la
conţinutul activităţii funcţionarilor publici, cât şi la forma
acestei activităţi.
Cuvântul administraţie provine din limba latină, fiind
format din prepoziţia ad care înseamnă la, către, şi minister
care înseamnă servitor, supus (fiind opusul lui magister,
care înseamnă stăpân). Conform etimologiei cuvântului
cetăţeanul trebuie să fie servit de funcţionarul public (şi nu
invers).

Principiul stabilităţii este unul dintre principiile


fundamentale care guvernează activitatea şi statutul juridic
al funcţionarului public. Verginia Vedinaş defineşte (2014,
p. 33) stabilitatea drept: „acea dimensiune esenţială a
statutului juridic al funcţionarului public în virtutea căreia
acestuia i se garantează dreptul la a avea o carieră
administrativă şi de a evolua în carieră, pe criterii de
profesionalism, cu excluderea oricăror ingerinţe de natură
politică”.
De precizat faptul că, la salariat, stabilitatea nu mai
este prevăzută expres, ca un principiu aplicabil raportului
de lucru.
Semnificaţia acestui principiu este întărită de
articolul 21, alin. (1) din Statut, în cadrul căruia se
48
consacră misiunea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
Publici, care este aceea de „a crea şi dezvolta un corp al
funcţionarilor publici profesionist, stabil şi imparţial”.
Subordonarea ierarhică este tratată constant în
doctrină ca una din obligaţiile funcţionarului public. Ea
impune ca: „toţi funcţionarii publici să se conformeze
dispoziţiilor superiorului ierarhic, cu excepţia dispoziţiilor
vădit ilegale şi a celor care compromit grav un interes
public (vădit inoportune)” (Coman-Kund, 2003, p. 72).

Răspunderea
Una din dimensiunile statutului juridic al funcţio-
narului public o reprezintă răspunderea acestuia, a cărui
menire este: „(…) reprimarea greşelilor comise de agenţii
publici” (Debbasch, 1989, p. 583).
În literatura juridică actuală (Iorgovan, 2001, vol II, p.
673) este precizat faptul că în oricare ramură de drept
ne-am plasa, răspunderea are două finalităţi:
1. să restabilească ordinea de drept încălcată,
determinând revenirea la starea de legalitate,
perturbată ca urmare a săvârşirii unei forme de
ilicit.
2. să exprime o reacţie negativă faţă de autorul faptei
ilicite, cu scopul de a-l determina pe acesta să-şi
conştientizeze semnificaţia faptei, să o regrete şi
pe viitor să o elimine din comportamentul său.
Prin intermediul răspunderii – ca dimensiune a
statutului juridic al funcţionarului public - se realizează
atât scopul preventiv cât şi cel sancţionator, analizate
constant atât în lucrările de teoria generală a dreptului cât şi
de cele consacrate formelor răspunderii specifice diferitelor
ramuri ale dreptului.

49
Răspunderea funcţionarului public intervine atât
pentru încălcarea obligaţiilor profesionale deduse din
raportul de serviciu, cât şi pentru încălcarea normelor de
conduită profesională şi civică prevăzute de lege.
Astfel, abaterea disciplinară este concepută ca fiind
o faptă săvârşită cu vinovăţie, prin care se încalcă atât
obligaţiile profesionale, cât şi obligaţiile care au o legătură
directă sau indirectă cu acestea, care vizează statutul său
socio-profesional şi moral. Este vorba despre faptele ce
lezează demnitatea, prestigiul şi credibilitatea unui
funcţionar public.
În doctrina franceză se teoretizează posibilitatea
intervenţiei răspunderii disciplinare şi pentru fapte săvârşite
în afara serviciului, sau înainte de ocuparea unei funcţii
publice, dacă viitorul funcţionar public a ascuns, cu rea
credinţă, faptele respective. De pildă, în Franţa o
învăţătoare (funcţionar public) a fost sancţionată de un
tribunal administrativ deoarece trăia într-un concubinaj de
notorietate cu un bărbat. S-a apreciat că un asemenea
comportament este incompatibil cu statutul unui funcţionar
public, că el afectează demnitatea şi credibilitatea funcţiei
respective, a instituţiei şi a corpului profesional în
ansamblul său, ceea ce legitimează sancţiunea aplicată.
A vorbi despre răspundere, în cazul funcţionarului
public, presupune cu necesitate abordarea relaţiei acesteia
cu responsabilitatea. Dacă fiecare subiect de drept trebuie
să manifeste în activitatea sa responsabilitate, funcţionarii
publici, demnitarii, oamenii politici trebuie să fie
fundamental responsabili în îndeplinirea prerogativelor lor.
Responsabilitatea precede răspunderii şi o poate elimina.
Ea presupune respectarea de către individ a sistemului de
valori instituit de cetate la nivel global sau la nivel

50
microsocial: „Dacă acest sistem de valori este respectat,
omul trăieşte în armonie cu sine însuşi şi cu ceilalţi, cu
societatea în ansamblul său. Când sistemul de valori este
negat, omul încetează să mai fie responsabil şi devine
răspunzător pentru comportamentul său ilicit” (Florea,
1976).
Prin urmare, funcţionarul public şi demnitarul, omul
politic trebuie să facă să primeze, în comportamentul lor,
responsabilitatea. Cum afirmă A. Iorgovan (2001, p. 673)
pentru ei, nu există o valoare mai importantă decât
îndeplinirea, cu o convingere reieşită din înţelegerea
raţională a fenomenelor, a sarcinilor. Ei trebuie să-şi ducă
la bun sfârşit atribuţiile, nu pentru că aşa li se impune, ci
fiindcă sunt convinşi că ele reprezintă rostul lor profesional.
Răspunderea juridică, indiferent la care ramură a
dreptului ne-am raporta, intervine atunci când s-a comis o
formă de ilicit pe terenul răului înfăptuit (2001, p. 205), dar
şi pe cel care este pe cale să se înfăptuiască (avem în
vedere intervenţia răspunderii penale pentru cazurile de
tentativă, când nu s-a comis deja o faptă antisocială, dar se
intenţionează acest lucru). În ceea ce priveşte răspunderea
juridică a funcţionarului public şi a omului politic, ea
intervine atunci când s-a comis o faptă antisocială, cu
precizarea că există două categorii de fapte antisociale:
- cele comise ca simplu cetăţean, care nu au
legătură cu serviciul, şi care atrag dreptul comun
al răspunderii;
- cele săvârşite în exercitarea prerogativelor de
serviciu şi/sau în legătură cu acesta.
În concluzie, întotdeauna cei care au deţinut anumite
funcţii sau demnităţi publice au fost în vizorul celorlalţi.
Faptele şi actele lor sunt în egală măsură judecate, după

51
cum este judecată şi starea lor materială. De pildă, la noi în
ţară se poate constata că, întreaga opinie publică, prin
intermediul mass-mediei este cu ochii aţintiţi pe averile
demnitarilor. În ţara noastră s-a creat cadrul legal care îi
obligă pe demnitari să-şi publice, periodic averile, prin
intermediul paginilor de Internet.

Legea nr. 188/1999, articolul 47, alin. (2): La numirea


într-o funcţie publică, precum şi la încetarea raportului de serviciu,
funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte, în condiţiile legii,
conducătorului autorităţii sau instituţiei publice declaraţia de avere.
Declaraţia de avere se actualizează anual, potrivit legii.

Vitalitatea unei democraţii depinde de mai mulţi


factori, printre care şi sufragiul universal, o egalitate reală,
nu declarată între cetăţeni, absenţa abuzului de putere,
dreptul de control şi de contestare publică. Poporul trebuie
să-şi poată exprima nemulţumirea faţă de calitatea actului
de guvernare, iar guvernanţii trebuie să fie receptivi la
reacţiile poporului.
Cu cât funcţia publică este mai înaltă cu atât
responsabilitatea în sensul precizat anterior este mai mare,
mai precis, persoana respectivă contează mai puţin ca fiinţă
individuală (cu tot ceea ce presupune acest lucru) şi mai
mult ca simbol, ca putere de a pune în practică valorile
cetăţii – Binele, Libertatea, Dreptatea, Adevărul.

52
Capitolul II - DIMENSIUNEA JURIDICĂ
A FUNCŢIEI PUBLICE
II 1. Izvoarele deontologiei funcţionarului public
A. Constituţia
B. Legea, ca act juridic al Parlamentului
C. Alte categorii de acte normative
D. Izvoare nescrise, cutuma.
II 2. Principii de bază în deontologia funcţionarului public
A. Principii constituţionale
B. Principii legale (Legea nr. 188/1999, Legea nr.
7/2004, Legea nr. 161/2003)
II 3. Codul European al Bunei Conduite Administrative

II.1. Izvoarele deontologiei funcţionarului public

A. Principalul izvor este Constituţia, cea care asigură


„atât stabilitatea, cât şi evoluţia unei comunităţi politice”
(Preda şi Stecoza, 2000). Ea reprezintă legea supremă în
stat, în care se regăsesc multe principii ce fundamentează
comportamentul profesional al funcţionarului public
(principiul legalităţii, al supunerii tuturor în faţa legii,
completat cu cel potrivit căruia nimeni nu este mai presus
de lege, prevăzute de articolul 16, aliniatele 1 şi 2;
fidelitatea faţă de ţară şi îndeplinirea cu bună credinţă a
obligaţiilor care le revin, în care scop funcţionarul public
depune jurământul de credinţă cerut de lege – articolul 54,
etc.).

B. Legea, ca act juridic al Parlamentului - o avem în


vedere pe cea care constituie reglementarea cadru în

53
materie – Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici, la care se adaugă Legea nr. 7/2004
privind Codul de conduită a funcţionarilor publici
(Monitorul Oficial al României nr. 157 din 23.02.2004).
Codul, în general, reprezintă „în formă concentrată,
sedimentările valorice şi normative dintr-un domeniu”
(Morar, 1981), în cazul nostru, în materia funcţionarului
public.
Statutul funcţionarilor publici cunoaşte modificări
consistente atât prin Legea 161/2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cât şi prin Legea nr.
251/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
Lor li se adaugă alte legi prin care se reglementează
aspecte privind diferite categorii de funcţionari publici:

• Legea nr.7/2006 privind Statutul juridic al funcţionarilor


publici parlamentari ;
• Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu
statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarilor;
• Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2004 privind
Statutul personalului vamal;
• Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu
modificările şi completările ulterioare;
• Legea nr. 269/2003 privind Statutul corpului diplomatic şi
consular, etc.

C. Alte categorii de acte normative (Hotărâri de


Guvern, Ordonanţe de Guvern, alte acte administrative cu
caracter normativ), inclusiv regulamente de ordine
interioară prin care se prescriu norme speciale privind o
instituţie determinată. Dintre hotărârile de guvern care au

54
modificat şi completat Statutul funcţionarului public
amintim:

ƒ Hotărârea de Guvern nr. 611/2008 privind aprobarea


normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei
funcţionarilor publici (Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 530 din 14.07.2008); ea a fost modificată şi completată
prin Hotărârea de Guvern nr. 1173/2008 (Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 677 din 02.02.2008);
ƒ Hotărârea de Guvern nr. 1344/2007 privind normele de
organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină (Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 13.11..2007). Ea a
fost modificată şi completată prin Hotărârea de Guvern nr.
1268/2008 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 700
din 15.10.2008);
ƒ Hotărârea de Guvern nr. 783/2005 privind crearea statutului
special al funcţionarului public denumit manager public
(Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 717 din
09.08.2005);
ƒ Hotărârea de Guvern nr. 341/2007 privind intrarea în
categoria înalţilor funcţionari publici, managementul carierei
şi mobilitatea înalţilor funcţionari publici (Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 247 din 12.04.2007);
ƒ Hotărârea de Guvern nr. 833/2007 privind normele de
organizare şi funcţionare a comisiilor paritare şi încheierea
acordurilor collective (Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 565 din 16.08.2007).
ƒ Hotărârea de Guvern nr. 432/2004 privind dosarul
professional al funcţionarilor publici. Ea a fost modificată şi
completată prin Hotărârea de Guvern nr. 522/2007;
ƒ Hotărârea de Guvern nr. 588/2008 privind aprobarea
planului de ocupare a funcţiilor publice din cadrul autorităţilor
şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală pentru
anul 2008;
În afara acestor hotărâri de Guvern, au fost adoptate şi unele legi,
respectiv Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a
funcţionarilor publici, precum şi Ordonanţa de urgenţă nr.
56/2004 privind crearea statutului special al funcţionarului public
denumit manager public.

55
Acestor izvoare scrise poate să li se alăture şi tratatul
internaţional, care potrivit articolului 11, prin ratificare de
Parlament devine parte integrantă a dreptului intern.

D. Izvoare nescrise, cutuma, existând funcţii sau


demnităţi publice pentru care sunt instituite norme
cutumiare care au căpătat în timp, forţă de lege (de pildă, în
domeniul diplomaţiei).
Adăugăm cutumei şi jurisprudenţa, sau practica
instanţelor judecătoreşti, dreptul administrativ fiind socotit
în ţările din sistemul francofon, un drept esenţialmente
jurisprudenţial, sau, cum se exprimă constant doctrina,
făcut mai mult de judecător decât de legislator. „Pentru că
dreptul administrativ nu este codificat (în sensul în care e
dreptul civil) pentru că nici o lege n-a determinat niciodată
noţiunile fundamentale şi principiile dominante, îi revine
judecătorului administrativ sarcina de a se face, la propriu
vorbind, jurislator” (Chapus, 2001).

II 2. Principii de bază în deontologia funcţionarului


public (principii prevăzute de Constituţie şi de actele
normative în vigoare)

II 2 A. Principii constituţionale
Din interpretarea dispoziţiilor cuprinse în legea
fundamentală, considerăm că pot fi identificate următoarele
principii de natură deontologică privind funcţionarul public:

a. Egalitatea de tratament faţă de toţi beneficiarii


serviciului public Izvorul lui se regăseşte în două texte
constituţionale:
- articolul 4, care prin titlul său: Unitatea poporului şi
egalitatea între cetăţeni ca şi prin conţinut, proclamă

56
România: ca patria comună şi indivizibilă a tuturor
cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de
origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de
apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.
- articolul 16 din Constituţie, care obligă
funcţionarul public la un comportament echilibrat şi
nediscriminatoriu faţă de toţi cei care se adresează pentru
rezolvarea diferitelor probleme.

Articolul 16. Egalitatea de drepturi


(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără
privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.

Ambele articole pot fi coroborate cu O.G nr.


137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor
formelor de discriminare, republicată (M. Of. nr. 166 din 7
martie 2014), precum şi cu Legea nr. 202/2002 privind
egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi,
republicată (M. Of. nr. 326 din 5 iunie 2013).

b. Funcţionarul public trebuie să apere în


activitatea sa principiul supremaţiei Constituţiei şi
respectarea legii.
Prevăzută de articolul 1 ca una din îndatoririle
fundamentale, respectarea Constituţiei şi a legilor nu
reprezintă doar o obligaţie a cetăţenilor, ci, în egală măsură,
un principiu pe care purtătorii autorităţii publice îl aşează la
baza activităţii lor, a comportamentului lor profesional, în
interiorul sau în afara instituţiei.

Constituţia României, articolul 1, alin. (5): În România, respectarea


Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.

57
c. Funcţionarul public trebuie să apere şi să
respecte demnitatea beneficiarilor serviciului public, să
respecte şi să ocrotească viaţa intimă, familială sau
privată a acestora (articolul 26 coroborat cu articolul 1(3)
din Constituţie). Legiuitorul constituant califică drept primă
valoare supremă şi garantată demnitatea omului.

Constituţia României, articolul 26: Viaţa intimă, familială şi privată


(1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi
privată.
(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă
drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
Constituţia României, articolul 1, alin. (3): România este stat de drept,
democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor
democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din
decembrie 1989 şi sunt garantate.

În literatura de specialitate (Vintilă şi Furtună, 2002,


p. 32), aspectele vieţii private care se impun a fi protejate
sunt grupate în patru categorii:
- respectul comportamentelor;
- respectul anonimatului;
- respectul vieţii relaţionale a persoanei;
- respectul identităţii persoanei.
În ceea ce priveşte accepţiunea sintagmei de viaţă
privată, se impun două precizări. Mai întâi, că există o
deosebire între viaţa privată şi cea publică a unei persoane;
prima reprezintă viaţa ascunsă, discretă, a persoanei, iar
cea de-a doua, viaţa care se desfăşoară într-un loc accesibil
tuturor. Cea de-a doua precizare, vizează faptul că noţiunea
de viaţă privată este diferită în conţinut, în funcţie de
poziţia socială a celui vizat.

58
În Vintilă Gheorghe şi Furtună Constantin se fac
referiri cu privire la faptul că, viaţa privată a unui politician,
ca şi a altor categorii profesionale (exemplu magistraţi,
funcţionari publici) este prin natura funcţiei, mai limitată
decât viaţa privată a unei persoane oarecare. Este firesc să
fie aşa dacă avem în vedere corelaţia conceptuală dintre
funcţia publică, lege şi statul de drept. Cu cât funcţia
publică este mai mare, cu atât creşte importanţa respectării
Legii şi puterea statului de drept (Binele ca valoare), paralel
se subţiază importanţa acelei persoane care ocupă funcţia în
cauză, ca individ (ca particular). În ceea ce îi priveşte pe
politicieni, în ţările anglo-saxone se restrânge mult mai
mult decât în celelalte state dreptul acestora la viaţă privată.
Cariera politică presupune însă peste tot şi în toate cazurile,
divulgarea unor aspecte ale vieţii private care sunt inadmi-
sibil a fi dezvăluite în alte profesii. Exemplu, publicarea
averilor este posibilă în cazul demnitarilor şi funcţionarilor
publici, dar este inadmisibilă în alte cazuri.

d. În întreaga sa activitate, funcţionarul public


trebuie să exprime credinţa şi fidelitatea faţă de ţara
căreia îi aparţine (articolul 54 alin. (2) din Constituţie).

Constituţia României, articolul 54, alin. (2): Fidelitatea faţă de ţară


(2) Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi
militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le
revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.

II 2 B. Principii legale (Legea nr. 188/1999, Legea nr.


7/2004, Legea nr. 161/2003)

a. Funcţionarii au îndatorirea de a respecta


normele de conduită profesională şi civică prevăzute de
lege.

59
Legea nr. 188/1999, articolul 43, alin. (3): Funcţionarii publici au
îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională şi civică
prevăzute de lege.

În forma anterioară, Statutul funcţionarilor publici nu


prevedea o asemenea îndatorire cu caracter expres, ea era
mai mult subînţeleasă din substanţa reglementărilor
statutare în ansamblul său, din spiritul legii nu din litera ei.
În prezent, funcţionarului public îi revine o îndatorire
de natură deontologică, şi anume respectarea normelor de
conduită (legea nr. 7/2004). Legiuitorul nu face referire
doar la conduita profesională, ci şi la cea civică, confirmând
astfel acea caracteristică a statutului juridic al funcţionarilor
publici, dintotdeauna recunoscută, potrivit cărora lor nu le
revin doar obligaţii legate de exercitarea propriu-zisă a
funcţiei, ci şi îndatoriri care exced acestui fapt, în afara
funcţiei, inclusiv îndatoriri care privesc viaţa privată a
funcţionarului public. Legea nr. 7/2004 statuează, la nivel
de principiu, cerinţa respectării moralităţii pentru
funcţionarul public.
Reamintim distincţia dintre obligaţiile de serviciu şi
obligaţiile de deontologie profesională.
În timp ce obligaţiile de serviciu vizează activitatea
desfăşurată la locul de muncă (de exemplu, ansamblul
lucrărilor care trebuie efectuate de un anumit funcţionar
public), obligaţiile deontologice se referă fie la locul de
muncă, fie în afara acestuia, inclusiv peste hotare, la cei
care au atribuţii internaţionale. Încălcarea obligaţiilor
propriu-zise de serviciu sau a celor deontologice,
antrenează răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici,
potrivit art. 24. alin. (1) din Codul de conduită. Potrivit
art. 2 din aceeaşi lege, normele de conduită profesională
sunt necesare în scopul realizării unor raporturi sociale şi

60
profesionale corespunzătoare creării şi menţinerii la nivel
înalt a prestigiului instituţiei publice şi a funcţionarului
public.

b. Funcţionarul public trebuie ca în activitatea sa,


să nu prejudicieze persoanele fizice sau juridice şi să
apere prestigiul corpului funcţionarilor publici.
Astfel, prima îndatorire instituită prin articolul 43 din
Statutul funcţionarilor publici, este următoarea:

(1) Funcţionarii publici au obligaţia să îşi îndeplinească cu


profesionalism, imparţialitate şi în conformitate cu legea
îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar
putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori
prestigiului corpului funcţionarilor publici.

Înţelegerea semnificaţiei acestei îndatoriri trebuie


raportată la faptul că funcţionarul public are atât îndatoriri
care privesc activitatea lui profesională, cât şi îndatoriri cu
caracter extraprofesional, care privesc viaţa sa privată.
Acestuia nu-i este îngăduit orice în afara serviciului, nu
poate să aibă un comportament necorespunzător (atât la
locul de muncă, cât şi în afara lui), respectiv nu trebuie să
ştirbească prestigiul altor subiecte de drept, inclusiv al
autorităţii sau instituţiei publice unde îşi desfăşoară
activitatea, precum şi prestigiul corpului funcţionarilor
publici.
Dacă se întâmplă acest lucru legiuitorul califică fapta
respectivă drept abatere disciplinară, care atrage răspun-
derea disciplinară – conform articolului 77, alin. 2, lit. g)
din Statutul funcţionarilor publici.

61
Putem corobora prevederile din Statut cu articolul 7
din Codul de conduită conform căruia:

Art. 7. Loialitatea faţă de autorităţile şi instituţiile publice


(1) Funcţionarii publici au obligaţia de a apăra în mod loial
prestigiul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea, precum şi de a se abţine de la
orice act ori fapt care poate produce prejudicii imaginii
sau intereselor legale ale acesteia.
(2) Funcţionarilor publici le este interzis :
a) să exprime în public aprecieri neconforme cu realitatea în
legătură cu activitatea autorităţii sau instituţiei publice în
care îşi desfăşoară activitatea, cu politicile şi strategiile
acesteia ori cu proiectele de acte cu caracter normativ sau
individual;
b) să facă aprecieri neautorizate în legătură cu litigiile aflate în
curs de soluţionare şi în care autoritatea sau instituţia
publică în care îşi desfăşoară activitatea are calitatea de
parte;
c) să dezvăluie informaţii care nu au caracter public, în alte
condiţii decât cele prevăzute de lege;
d) să dezvăluie informaţiile la care au acces în exercitarea
funcţiei publice, dacă această dezvăluire este de natură să
atragă avantaje necuvenite ori să prejudicieze imaginea sau
drepturile instituţiei ori ale unor funcţionari publici, precum
şi ale persoanelor fizice sau juridice;
e) să acorde asistenţă şi consultanţă persoanelor fizice sau
juridice în vederea promovării de acţiuni juridice ori de altă
natură împotriva statului sau autorităţii ori instituţiei publice
în care îşi desfăşoară activitatea.
(3) Prevederile alin. (2) lit. a) - d) se aplică şi după încetarea
raportului de serviciu, pentru o perioadă de 2 ani, dacă
dispoziţiile din legi special nu prevăd alte termene.
(4) Dezvăluirea informaţiilor care nu au caracter public sau
remiterea documentelor care conţin asemenea informaţii, la
solicitarea reprezentaţilor unei alte autorităţi ori instituţii
publice, este permisă numai cu acordul conducătorului

62
autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionarul public
respectiv îşi desfăşoară activitatea.
(5) Prevederile prezentului cod de conduită nu pot fi interpretate
ca o derogare de la obligaţia legală a funcţionarilor publici
de a furniza informaţii de interes public celor interesaţi, în
condiţiile legii, sau ca o derogare de la dreptul funcţio-
narului public de a face sesizări în baza Legii nr. 571/2004
privind protecţia personalului din autorităţile publice,
instituţiile publice şi alte unităţi care semnalează încălcări
ale legii.

După cum observăm în articolul 7 din Legea 7/2004


sunt enumerate anumite fapte, pe care funcţionarul public
nu are voie să le facă şi care, în cazul săvârşirii lor
reprezintă abateri disciplinare, ce atrag răspunderea
disciplinară a funcţionarului public (conform aceluiaşi
articol 77, lit. g) din Legea 188/1999).

c. Funcţionarul public trebuie să-şi ducă la


îndeplinire atribuţiile de serviciu care îi revin şi care se
regăsesc în fişa postului.
Potrivit art. 62, alin. (4) din Statut, fişa postului a
devenit anexă la actul de numire în funcţie. Prin urmare,
este firesc ca neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu să fie
sancţionată în art. 77, lit. i) din Statut.

Art. 45 din Statut, alin. (1): Funcţionarii publici răspund, potrivit


legii, de îndeplinirea atribuţiilor ce le revin din funcţia publică pe
care o deţin, precum şi a atribuţiilor ce le sunt delegate.

Dacă funcţionarul public nu poate, nu are capacitatea


profesională să-şi exercite atribuţiile, acest lucru va atrage
eliberarea din funcţie a persoanei respective, iar dacă

63
refuză, va interveni sancţionarea lui. În toate cazurile,
refuzul reprezintă abatere disciplinară, cu excepţia cazului
în care este vorba despre un refuz de îndeplinire a unui
ordin ilegal.

d. Funcţionarul public trebuie să manifeste


„discreţie profesională” privind informaţiile de care ia
cunoştinţă în exerciţiul funcţiilor sale, în condiţiile
respectării Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la
informaţiile de interes public, precum şi Legii nr.
52/2003 privind transparenţa decizională în adminis-
traţia publică.
În conformitate cu Articolul 46 din Statutul
funcţionarilor publici:
Funcţionarii publici au obligaţia să păstreze secretatul de stat,
secretul de serviciu, precum şi confidenţialitatea în legătură cu
faptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în
exercitarea funcţiei publice, în condiţiile legii, cu excepţia
informaţiilor de interes public.

Elemente ale regimului juridic ale îndatoririi de


confidenţialitate regăsim şi în articolul 7 alin. (2) din
Legea 7/ 2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor
publici.
- la litera c) este consacrată interdicţia funcţionarilor publici
de a dezvălui informaţii care nu au caracter public, în alte
condiţii decât cele prevăzute de lege;
- prin litera d) este interzisă dezvăluirea de informaţii la care
funcţionarii au acces în exercitarea funcţiei publice, dacă în
acest mod pot fi obţinute avantaje necuvenite ori se pot
prejudicia alţi funcţionari publici, autoritatea sau instituţia
sau alte persoane fizice sau juridice.

64
Respectarea acestei obligaţii este impusă şi după
încetarea raportului de serviciu, pentru o perioadă de 2 ani,
dacă prin alte legi speciale nu se impun alte termene (art. 7
alin. 3 din Legea nr. 7/2004).
Precizăm faptul că, prin specificul activităţii sale, în
calitate de purtător al autorităţii publice, funcţionarul public
gestionează două categorii de informaţii:
- informaţii de interes public, pe care are obligaţia,
potrivit cadrului legal actual (Legea nr. 544/2001 şi
Legea nr. 52/2003) să le aducă la cunoştinţă celor
interesaţi;
- informaţii care reprezintă secret profesional,
inclusiv lucrări cu caracter confidenţial, pe care are
obligaţia să nu le dezvăluie, fiind astfel ţinut de
respectarea lor.
Mai mult chiar, legea penală incriminează, cu statut
de infracţiune, fapta de neglijenţă în păstrarea secretului
de stat (este vorba despre articolul 252 din Codul penal
intitulat neglijenţa în păstrarea secretului de stat):

Codul penal, articolul 252: neglijenţa care are drept urmare


distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce
constituie secret de stat, precum şi neglijenţa care a dat prilej altei
persoane să afle un asemenea secret, dacă fapta este de natură să
aducă atingere intereselor statului, se pedepsesc cu închisoare de la 3
luni la 3 ani.

Subliniem faptul că funcţionarii publici trebuie să


respecte atât Legea 544/2001 privind liberul acces la
informaţiile de interes public, cât şi Legea 52/2003 privind
transparenţa decizională în administraţia publică. Astfel,
conform acestor legi, ei trebuie să desfăşoare în cadrul
instituţiei publice mai multe tipuri de comunicare, dintre

65
care amintim: guvernamentală, comunicarea legată de
drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, instituţională, cu privire
la servicii, de proiect, internă, comunicarea – în calitate de
instrument al politicilor publice.

e. Funcţionarul public în activitatea prestată


manifestă „supunere” faţă de superiorul său ierarhic, în
conformitate cu noţiunea de respect, cu excepţia cazului
în care dispoziţia este vădit ilegală sau compromite grav
un interes public.

Statutul funcţionarilor publici, art. 45, alin. (2): Funcţionarul


public este obligat să se conformeze dispoziţiilor primite de la
superiorii ierarhici.
alin. (3): Funcţionarul public are dreptul să refuze, în scris şi motivat,
îndeplinirea dispoziţiilor primite de la superiorul ierarhic, dacă le
consideră ilegale. Dacă cel care a emis dispoziţia o formulează în
scris, funcţionarul public este obligat să o execute, cu excepţia
cazului în care aceasta este vădit ilegală. Funcţionarul public are
îndatorirea să aducă la cunoştinţă superiorului ierarhic al persoanei
care a emis dispoziţia, astfel de situaţii.

Disciplina funcţiei publice include, între alte


elemente, şi obligaţia de respect a şefului ierarhic. În
doctrina occidentală contemporană se precizează faptul că:
„orice funcţionar trebuie să se conformeze instrucţiunilor
superiorului său ierarhic, cu excepţia cazului în care ordinul
dat e manifest ilegal şi de natură să compromită grav un
interes public” (Dreyfus şi D’Arcy, 1997, p. 388).
În spiritul acesteia se impune analizată, printre
obligaţiile funcţionarului public şi noţiunea de disciplină
sau sintagma obligaţie de supunere, cum mai este ea
cunoscută.

66
În forma actuală, articolul 45 consacra un principiu şi
o excepţie. Principiul constă în caracterul obligatoriu al
îndeplinirii de către funcţionari a dispoziţiilor primite de la
şefii ierarhici (obligaţia de subordonare). Excepţia constă
în recunoaşterea dreptului funcţionarilor publici de a refuza
îndeplinirea dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici, în
situaţiile expres şi limitativ consacrate de art. 45 alin. (3).
Se pune problema, dacă ordinul nelegal este dat de la
început în scris, funcţionarul public mai poate refuza
executarea lui, în scris şi motivat? Da, pentru că funda-
mentul acestui refuz este nelegalitatea ordinului. Indiferent
cum este dat la început ordinul, funcţionarul public poate
să-l refuze în scris şi motivat, însă a doua oară el are
obligaţia să aducă la cunoştinţa superiorului ierarhic al
şefului său situaţia intervenită.
Legea adaugă un element care nu se găsea în legislaţia
anterioară, în sensul că obligă funcţionarul public să aducă
la cunoştinţă superiorului ierarhic celui care a emis
dispoziţia situaţiile create.

f. Funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi


să sprijine propunerile şi iniţiativele motivate ale
personalului din subordine, în vederea îmbunătăţirii
activităţii din cadrul autorităţii sau instituţiei publice în
care îşi desfăşoară activitatea, precum şi a calităţii
serviciilor publice oferite cetăţenilor.

Legea nr. 188/1999, articolul 43, alin. (2): Funcţionarii publici de


conducere sunt obligaţi să sprijine propunerile şi iniţiativele motivate
ale personalului din subordine, în vederea îmbunătăţirii activităţii
autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea,
precum şi a calităţii serviciilor publice oferite cetăţenilor.

67
Vis-à-vis de Statutul funcţionarilor publici, pentru
prima dată în istoria normativă a fost consacrată, la nivel de
normativitate juridică, o dispoziţie care vizează raporturile
dintre şefii ierarhici şi subordonaţii lor, o dispoziţie prin
care se instituie obligaţii pentru şefi. Tradiţional, statutele
privind funcţionarii publici consacră obligaţii doar pentru
funcţionarii subordonaţi, atunci când este vorba despre
raporturile dintre ei şi cei cărora se subordonează. Legea
actuală sparge tiparele, şi, printr-o normă cu caracter
imperativ, îi obligă pe şefii ierarhici să ia în considerare şi
să sprijine propunerile şi iniţiativele motivate ale
personalului din subordinea sa, dacă în acest mod se
realizează o îmbunătăţire a activităţii autorităţii sau
instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum
şi a calităţii serviciului public.
Această normă poate să îmbunătăţească natura relaţiei
dintre ei, să contribuie la moralizarea acestor raporturi, în
contextul în care va aduce cu sine creşterea respectului pe
care şi-l datorează reciproc.

g. Funcţionarii publici au obligaţia de a rezolva, în


termenele stabilite de către superiorii ierarhici, lucrările
repartizate – conform articolului 48, alin. (1) din Statut.

Statutul funcţionarilor publici, art. 48, (1): Funcţionarii publici au


obligaţia de a rezolva, în termenele stabilite de către superiorii
ierarhici, lucrările repartizate.

Textul articolului 48, alin. (1) trebuie coroborat cu


art. 77 alin. (2) lit a) care califică drept abatere disciplinară
întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor. Articolul 48

68
instituie o datorie, iar articolul 77, alin. (2) din aceeaşi lege
sancţionează neîndeplinirea acestei îndatoriri.

h. Funcţionarul public trebuie să aibă un


comportament neutru din punct de vedere politic în
exercitarea sarcinilor de serviciu.
Astfel, deşi actuala reglementare recunoaşte dreptul
de asociere politică al funcţionarilor publici (prin art. 98
din Legea nr. 161/2003, care prevede că: funcţionarii
publici pot fi membrii ai partidelor politice legal consti-
tuite), prin articolul 44, alin. (3) din legea 188/1999 este
instituită:

„obligaţia funcţionarilor publici ca, în exercitarea atribuţiilor ce le


revin, să se abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a
convingerilor şi preferinţelor lor politice, să nu favorizeze vreun
partid politic sau vreo organizaţie căreia îi este aplicabil acelaşi regim
juridic ca şi partidelor politice şi nici să participe la activităţi politice
în timpul programului de lucru”.

Această obligaţie este analizată în literatura de


specialitate sub titulatura de obligaţie de rezervă şi ea
impune funcţionarului public o anumită moderaţie şi
rezonabilitate în comportament.
Doctrina occidentală contemporană (Auby şi Ducos
Ader, 1986, p. 86) este aproape unanimă în a susţine că
exerciţiul acestui drept trebuie limitat. Respectiv, în timpul
serviciului, funcţionarul public trebuie să respecte obligaţia
de neutralitate. În afara serviciului, funcţionarul public
trebuie să respecte obligaţia de rezervă, să-şi impună un
autocontrol în exprimarea opiniilor sale, astfel încât să nu
pună în pericol imaginea proprie şi a instituţiei în care
lucrează.

69
E dificil să afirmăm faptul că un funcţionar public,
care face parte dintr-un partid politic, poate fi, în acelaşi
timp, neutru din punct de vedere politic. Totuşi, din punct
de vedere juridic, se respectă un drept al lui – dreptul la
opinie - conform art. 27, alin. (1): Dreptul la opinie al
funcţionarului public este garantat.
Dreptul la opinie include şi opiniile politice. Orice
persoană are dreptul de a avea opinii politice (conform
Constituţiei), inclusiv funcţionarul public. Ceea ce îi este
interzis funcţionarului public este dreptul de a le exprima,
în orice condiţii.

Înţelegerea limitelor dreptului la opinie impune


coroborarea cu alte cinci texte din Legea nr. 188/1999 şi
din Codul de conduită:
- cu articolul 42 din Legea nr. 188/1999, prin care se
consacră prima îndatorire fundamentală a funcţionarilor
publici, în componenţa căruia se regăseşte şi îndatorirea: de
a se abţine de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii
persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului
funcţionarilor publici; noţiunea de prejudicii are în vedere
atât prejudiciile materiale, cât şi cele cu caracter moral, care
ţin de demnitatea persoanelor avute în vedere în text;
- cu articolul 65 alin. (2) lit. g) care califică drept abatere
disciplinară manifestările care aduc atingere prestigiului
autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară
activitatea;
- cu articolul 44, alin. (1) din Statut: Funcţionarilor publici
le este interzis să ocupe funcţii de conducere în structurile
sau organele de conducere, alese sau numite, ale partidelor
politice, definite conform statutului acestora, ale
organizaţiilor cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca
şi partidelor politice sau ale fundaţiilor ori asociaţiilor care
funcţionează pe lângă partidele politice.
- cu articolul 44, alin. (2): Înalţilor funcţionari publici le este
interzis să facă parte din partide politice, organizaţii cărora

70
le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice
sau din fundaţiile ori asociaţiile care funcţionează pe lângă
partidele politice.
- cu articolul 8 din Codul de conduită a funcţionarilor
publici, potrivit căruia: în îndeplinirea sarcinilor ce le revin,
funcţionarii publici sunt datori să respecte demnitatea
funcţiei publice deţinute, corelând libertatea dialogului cu
promovarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice
respective. Prin modul în care îşi exercită libertatea de
opinie, funcţionarii publici trebuie să se manifeste într-un
mod conciliant, având grijă să evite generarea de conflicte
prin schimbul de păreri.

i. Funcţionarilor publici le este interzis să obţină


beneficii patrimoniale din exercitarea funcţiei lor, altele
decât cele care sunt reprezentate de plata salariului şi a
altor drepturi care li se cuvin, potrivit legii.

Legea nr. 188/1999, articolul 47, alin. (1): Funcţionarilor publici le


este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei
sau pentru alţii, în considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte
avantaje.

Consacrarea acestei obligaţii s-a realizat în mod


constant nu numai prin reglementările privind statutul
general (Legea nr. 188/1999), sau statutele speciale
aplicabile unor categorii de funcţionari publici, ci şi la
nivelul legislaţiei penale.
Astfel, prin articolul 254 din Codul penal este
prevăzută şi pedepsită infracţiunea de luare de mită („fapta
funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte
bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă
promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în
scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia
îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu

71
sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se
pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 12 ani şi interzicerea
unor drepturi”), prin articolul 256 este sancţionată fapta de
primire de foloase necuvenite („primirea de către un
funcţionar, direct sau indirect, de bani ori alte foloase, după
ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care este
obligat în temeiul acesteia, se pedepseşte cu închisoarea de
la 6 luni la 5 ani. (2)Banii, valorile sau orice alte bunuri
primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc,
condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în
bani”), iar la articolul 257 regăsim consacrată infracţiunea
de trafic de influenţă („primirea ori pretinderea de bani
sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri,
direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul săvârşită de
către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că
are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să
facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de
serviciu, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 10 ani”).
Un act normativ care are o semnificaţie deosebită în
problema abordată este reprezentat de Legea pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie nr. 78/2000 (publicată în Monitorul Oficial nr.
219 din 18 mai 2000). Legea a fost modificată prin O.G. nr.
82/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului
din organele autorităţii judecătoreşti, publicată în Monitorul
Oficial nr. 425/1 09 2000; O.U.G. nr. 43/2002 privind
Parchetul Naţional Anticorupţie, publicată în Monitorul
Oficial nr. 244/11 04 2002 şi prin Legea nr. 161/2003
privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în
mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,
Cartea II, intitulată Modificarea unor reglementări în

72
scopul prevenirii şi combaterii corupţiei, Titlul I
Asigurarea transparenţei în exercitarea funcţiilor publice,
prevenirea şi combaterea corupţiei).

j. Funcţionarii publici sunt obligaţi să respecte întocmai


regimul juridic al conflictului de interese, stabilit
potrivit legii.

Legea nr. 188/1999, articolul 49: Funcţionarii publici au obligaţia să


respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese şi al
incompatibilităţilor stabilite potrivit legii.

Această îndatorire – care are atât o natură deonto-


logică, cât şi una juridică – este nou introdusă în Statutul
aplicabil funcţionarilor publici prin Legea nr. 161/2003
(Titlul IV al Părţii I care reglementează Conflictul de
interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea
demnităţilor publice şi funcţiilor publice).
Prevederile cuprinse în acest titlu se aplică tuturor
celor care îndeplinesc o funcţie sau o demnitate publică în
stat; aceştia sunt enumeraţi la articolul 69 alin. (1) din
actul normativ susmenţionat:

a) Preşedinte al României;
b) deputat şi senator;
c) consilier prezidenţial şi consilier de stat din Administraţia
Prezidenţială;
d) prim-ministru, ministru, ministru delegat, secretar de stat,
subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora, prefect şi
subprefect;
e) magistraţi;
f) aleşi locali;
g) funcţionari publici;

73
După cum rezultă din această enumerare, sunt avute
în vedere toate persoanele care ocupă o funcţie sau
demnitate publică într-una din autorităţile prin care se
exercită cele trei clasice puteri ale statului.

Noţiunea de conflict de interese se referă la:

Legea 161/2003, Titlul IV, capitolul 2, secţiunea 1, articolul 70: (…)


acea situaţie în care persoana ce exercită o demnitate publică sau
o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială,
care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor
care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative.
Codul de conduită a funcţionarilor publici, art. 4 lit. e): (…) acea
situaţie sau împrejurare în care interesul personal direct sau indirect
al funcţionarului public contravine interesului public, astfel încât
afectează sau ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea sa în
luarea deciziilor, ori îndeplinirea la timp şi cu obiectivitate a
îndatoririlor care îi revin în exercitarea funcţiei publice.

Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de


interese sunt enunţate în articolul 71 din Legea nr.
161/2003:

Legea 161/2003, articolul 71: Principiile care stau la baza prevenirii


conflictului de interese în exercitarea demnităţilor publice şi
funcţiilor publice sunt: imparţialitatea, integritatea, transparenţa
deciziei şi supremaţia interesului public.

De esenţa regimului juridic al conflictului de interese


ne apare astfel a fi situaţia în care anumite interese proprii
unui funcţionar sau demnitar public ar afecta obiectivitatea
de care trebuie să dea dovadă în exercitarea atribuţiilor care
îi revin. Legiuitorul vorbeşte doar despre un interes
personal de natură patrimonială, soluţie care nu este

74
satisfăcătoare, dat fiind faptul că poate exista un interes de
natură nepatrimonială care să afecteze obiectivitatea unui
funcţionar sau demnitar mai mult decât unul patrimonial.
De pildă, o relaţie de concubinaj va afecta cu siguranţă
obiectivitatea funcţionarului sau demnitarului aflat în
situaţia de a decide, la un moment dat, o soluţie, care îl
implică şi pe cel cu care el se află într-un asemenea tip de
relaţie. De aceea, considerăm că textul legii ar trebui să facă
referire la un interes de natură a afecta obiectivitatea unui
funcţionar sau demnitar, fără să se mai precizeze natura
interesului – patrimonială sau nepatrimonială.

l. Funcţionarii publici sunt obligaţi să respecte întocmai


regimul juridic al incompatibilităţilor, stabilit potrivit
legii.

În ceea ce priveşte incompatibilităţile, după cum apreciază


cu deplin temei Antonie Iorgovan, dintotdeauna s-a pus
problema:

„Ce mai poate fi, ca persoană publică, un membru al Guvernului şi,


mai ales, ce afaceri private poate el face? Este în consonanţă cu
principiile democraţiei şi ale unui stat de drept, ca ministrul justiţiei,
de exemplu, să fie şi preşedintele unei organizaţii profesionale a
juriştilor? Este normal ca ministrul comerţului să fie şi mare
comerciant, ori ministrul muncii să fie şi lider sindical?” (Iorgovan,
2001).

Întrebările formulate mai sus au caracter retoric şi se


pot extrapola la toate categoriile de persoane care exercită,
la un moment dat, o funcţie sau o demnitate în stat.
Prin urmare, este esenţial în definirea statutului
funcţionarilor şi demnitarilor publici, să fie trasate limitele

75
libertăţii lor de activitate, să fie consacrate restrângeri
pentru a se asigura condiţiile necesare unei vieţi publice cât
mai ferite de abuzuri, de ilegalităţi, de fenomene care o
mutilează şi îi denaturează sensul şi semnificaţia.
Incompatibilităţile aplicabile funcţionarilor publici
sunt consacrate de articolele 94–96 din Legea nr.
161/2003 (Partea I, Titlul IV, capitolul III, secţiunea a 5-a).
Din interpretarea celor trei articole, se desprinde o
concepţie severă a legiuitorului, prin care:

Calitatea de funcţionar public este declarată incompatibilă cu


orice altă funcţie publică decât cea în care a fost numit, cu
funcţiile de demnitate publică, precum şi cu o funcţie privată,
remunerată sau neremunerată.

Legea în forma anterioară cuprindea o dispoziţie care


a fost vehement criticată în literatura de specialitate datorită
modului confuz de exprimare. Ea instituia pentru
funcţionarii publici o regulă şi o excepţie.
Regula era reprezentată de incompatibilitatea
statutului de funcţionar public cu orice altă funcţie publică
sau privată, în această ultimă categorie intrând funcţiile din
regiile autonome, societăţile comerciale şi alte unităţi cu
scop lucrativ. Excepţia o reprezintă compatibilitatea
funcţiei publice cu funcţia de cadru didactic, fără să
precizeze că este vorba despre învăţământul universitar,
preuniversitar, liceal, gimnazial, primar sau preşcolar.
Datorită redactării incorecte, articolul 56 alin. (1) a
fost supus unor critici vehemente de doctrină; era greu de
stabilit dacă personalul didactic (încadrat în unităţile de
învăţământ de stat) este sau nu funcţionar public. Izvorul
acestor critici se regăsea în faptul că, pe de o parte, din

76
interpretarea ad litteram a textului, putea rezulta că şi
calitatea de cadru didactic reprezintă o funcţie publică, iar,
pe de altă parte, ea nu se regăsea în anexa la lege, unde sunt
determinate, în mod enunţiativ, nu limitativ, funcţiile
publice. În anexă, care la rândul său a fost înlocuită prin
Legea nr. 161/2003, erau calificaţi funcţionari publici doar
cei care deţin funcţia de inspector şcolar de specialitate,
inspector şcolar sau anumite funcţii care aparţin aparatului
propriu al Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Statutul
cadrelor didactice prevede că ele sunt angajate cu contract
de muncă, având astfel calitatea de salariaţi. Cum legea nu
distinge, rezultă că funcţionarul public putea fi în acelaşi
timp şi cadru didactic, indiferent de ciclul de învăţământ.
Articolul 94 supus analizei şi-a propus să elimine
carenţa de reglementare care a generat aceste dispute.
Astfel, prin aliniatul (1), se consacră principiul care
guvernează regimul incompatibilităţilor funcţionarilor
publici. Este vorba despre o incompatibilitate absolută
între statutul de funcţionar public şi orice altă funcţie sau
demnitate publică.

Legea 161/2003, articolul 94. (1): Calitatea de funcţionar public este


incompatibilă cu orice altă funcţie publică decât cea în care a fost
numit, precum şi cu funcţiile de demnitate publică.

Prin alineatul (2) al art. 94 se instituie incom-


patibilitatea cu orice altă funcţie sau cu desfăşurarea de
activităţi atât în sectorul public cât şi în cel privat. În
intenţia de a oferi o reglementare cât mai clară, se
determină şi cadrul în interiorul căruia nu poate fi
desfăşurată orice altă activitate sau exercitată orice altă
funcţie.

77
Art. 94, alin. (2): Funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu
pot desfăşura alte activităţi, remunerate sau neremunerate, după cum
urmează:
a) în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice;
b) în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepţia cazului în
care funcţionarul public este suspendat din funcţia publică,
în condiţiile legii, pe durata numirii sale;
c) în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale ori în
alte unităţi cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat, în
cadrul unei asociaţii familiale sau ca persoană fizică
autorizată;
d) în calitate de membru al unui grup de interes economic.

Se consideră că, situaţia de la litera b) nici nu se


impunea să fie prevăzută de sine stătătoare, ci ca o excepţie
de la litera a), care ar fi putut avea următorul conţinut: „în
cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, cu excepţia
situaţiei în care funcţionarul public încadrat la cabinetul
demnitarului este suspendat din funcţie.” De altfel,
activitatea desfăşurată de funcţionarul public la cabinetul
demnitarului reprezintă una din situaţiile care determină
suspendarea de drept a raportului de serviciu al funcţio-
narului public, potrivit articolului 87 alin. (1) lit. b) din
Legea nr. 188/1999.
Prin conţinutul literei c) a articolului 94 sunt
enunţate locurile din domeniul privat vizate de interdicţia
de a ocupa o altă funcţie sau de a desfăşura o altă activitate.
Sunt enumerate toate categoriile de forme de desfăşurare a
unei activităţi de tip privat: regii autonome, societăţi
comerciale, ori alte unităţi cu scop lucrativ din sectorul
public sau privat, o asociaţie familială ori o persoană fizică
autorizată. Enumerarea este cât se poate de completă, şi de
natură să elimine speculaţiile de interpretare provocate de

78
nemenţionarea expresă din fostul articol 56 a ultimelor
două categorii.
La litera d) este menţionată, în cadrul incompa-
tibilităţilor, şi calitatea de membru al unui grup de interes
economic.
Grupurile de interes economic sunt reglementate în
titlul V al Legii nr. 161/2003, care poartă chiar această
denumire, şi care reprezintă:

(…) o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice,
constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării
activităţii economice a membrilor săi şi al îmbunătăţirii rezultatelor
activităţii respective.

Ele reprezintă persoane juridice, care pot avea sau nu


calitatea de comerciant.

Anumite critici comportă formularea categorică


funcţii sau activităţi remunerate sau neremunerate. Aceasta
deoarece ea exclude posibilitatea funcţionarilor publici de a
exercita anumite funcţii onorifice, conferite în virtutea unui
statut profesional deosebit, recunoscut, a unei experienţe
profesionale de excepţie – ceea ce, după anumiţi autori, nu
este legitim să-şi propună legiuitorul.
O asemenea formulare atrage după sine întrebarea
dacă un funcţionar public poate să exercite o funcţie de
conducere neremunerată în cadrul unei asociaţii sau
fundaţii. În opinia Verginiei Vedinaş o asemenea posibi-
litate subzistă, dat fiind faptul că asociaţiile şi fundaţiile nu
se regăsesc enunţate expres în alin. (2) lit. c), iar din
analiza conţinutului acestui text nu rezultă că, fie şi fără să
le vizeze direct, textul ar avea în vedere şi această categorie

79
de persoane juridice denumite în doctrină „stabilimente de
interes public” (Negulescu, 1925, pp. 170 – 221).
În ceea ce priveşte regimul incompatibilităţilor în
Europa şi legat de el, admisibilitatea sau nu a cumulului,
precizăm că, în sistemul francez, de pildă, funcţionarului îi
este interzis să cumuleze mai multe funcţii publice
remunerate din bugetele colectivităţilor publice, între-
prinderilor naţionale ori să exercite servicii concesionale
sau în regie (Auby, 1986, p. 154).
Acest principiu se aplică, în egală măsură şi întregului
personal (funcţionari, salariaţi, alţi agenţi) din colectivităţile
teritoriale sau stabilimentele publice administrative.
Menţionăm că, statutul francez interzice în mod expres
funcţionarului, prin articolul 11, să exercite, cu titlu
profesional, o activitate privată lucrativă, indiferent de ce
natură ar fi aceasta.

m. Funcţionarii publici care, în exercitarea funcţiei


publice, au desfăşurat activităţi de monitorizare şi
control cu privire la societăţi comerciale sau alte unităţi
cu scop lucrativ nu pot să-şi desfăşoare activitatea şi nu
pot acorda consultanţă de specialitate la aceste societăţi
timp de 3 ani după ieşirea din corpul funcţionarilor
publici.
Prin articolul 94, alineatul (3) din Legea 161/2003
se consacră o interdicţie care prezintă trăsături asemă-
nătoare cu clauza de neconcurenţă prevăzută de Codul
muncii. Astfel, potrivit articolului 21 din Codul muncii,
clauza de neconcurenţă îl obligă pe salariat să nu presteze,
în interesul propriu sau al unui terţ, o activitate care se află
în concurenţă cu cea prestată de angajatorul său ori să nu
presteze o activitate în favoarea unui terţ care se află în

80
relaţii de concurenţă cu angajatorul său şi îl obligă pe
angajator să îi plătească salariatului o indemnizaţie lunară,
care se negociază, dar care nu poate fi mai mică de 25% din
salariu.
Elementele acestei clauze, prin excepţie (regula
instituită prin articolul 22 alin. (1) este aceea că efectele
acestei clauze se produc pe perioada executării contractului
individual de muncă), se pot produce şi după încetarea
contractului de muncă, pentru o perioadă de maximum 6
luni, în cazul funcţiilor de execuţie, şi de maximum 2 ani
pentru funcţiile publice de conducere.
Fructificând elemente ale acestei clauze, alin. (3) al
articolului 94 din Legea 161/2003 impune regula:

Articolul 94, alin. (3): Funcţionarii publici care, în exercitarea


funcţiei publice, au desfăşurat activităţi de monitorizare şi control cu
privire la societăţi comerciale sau alte unităţi cu scop lucrativ de
natura celor prevăzute la alin. (2) lit. c) nu pot să-şi desfăşoare
activitatea şi nu pot acorda consultanţă de specialitate la aceste
societăţi timp de 3 ani după ieşirea din corpul funcţionarilor publici.

În ceea ce priveşte raţiunea acestei interdicţii,


Verginia Vedinaş (2009, p. 195) consideră că scopul
urmărit este acela de a se proteja interesele unităţii sau,
după caz, ale autorităţii sau instituţiei publice, pe de o parte,
şi de a preîntâmpina obţinerea unor avantaje necuvenite de
către funcţionarii publici.

n. O altă limitare pe care o instituie legea este


consacrată de alineatul (4) al articolului 94, Legea
161/2003, care interzice funcţionarului public să fie
mandatar al unor persoane, pentru acte care au legătură cu
funcţia publică pe care o exercită.

81
Articolul 94, alin. (4): Funcţionarii publici nu pot fi mandatari ai
unor persoane în ceea ce priveşte efectuarea unor acte în legătură cu
funcţia publică pe care o exercită.

Şi prin intermediul acestei interdicţii se urmăreşte să


se elimine riscul ca funcţionarul public să obţină, urmare a
informaţiilor pe care le deţine din exercitarea funcţiei
publice, beneficii personale frauduloase, deci punerea
funcţiei în slujba interesului său personal, riscul încălcării
principiului imparţialităţii şi supremaţiei interesului general
în activitatea prestată de funcţionarul public.

o. Prin articolul 95 alineatul (1) din Legea nr.


161/2003 sunt interzise raporturile ierarhice directe în
cazul în care funcţionarii publici respectivi sunt soţi sau
rude de gradul 1.
Potrivit alineatului (2), o asemenea interdicţie se
aplică şi în cazul în care şeful ierarhic direct are calitatea de
demnitar. Dacă se iveşte o asemenea situaţie, potrivit
alineatului (3), persoanele respective vor opta, în termen
de 60 de zile, pentru încetarea raporturilor ierarhice directe
sau renunţarea la calitatea de demnitar.
Necesitatea reglementării acestei interdicţii a fost
resimţită în practică, în cadrul unor autorităţi sau instituţii
publice în care secretar al unităţii administrativ teritoriale
este un soţ, contabil şef este celălalt soţ, iar agent agricol
sau alt funcţionar de conducere sunt copiii, ginerii sau
nurorile. Este evident că o instituţie publică nu poate fi
condusă prin monopolul sau prezenţa predominantă a unei
familii. Este clar că existenţa unor relaţii de rudenie sau de
afinitate între funcţionarii de conducere şi de execuţie din
cadrul unei autorităţi sau instituţii publice afectează

82
obiectivitatea şi imparţialitatea care trebuie să guverneze
activitatea administrativă din respectiva autoritate sau
instituţie publică.
Într-una din luările sale de poziţie, fostul şef al
statului nostru, domnul Ion Iliescu a lansat în acest sens o
sintagma, mult apreciată de către toţi, şi anume capitalismul
de cumetrie. De aceea, nu putem decât să fim de acord cu
consacrarea unor asemenea restricţii, care nu permite
raporturi ierarhice între persoane aflate în relaţii de
căsătorie sau rudenie de gradul I, indiferent dacă şeful
ierarhic este funcţionar public de conducere sau un
demnitar.
În această situaţie, care poate fi sesizată de orice
persoană interesată, persoanele vizate sunt obligate să
opteze – cum precizează legea – într-un termen de 60 de
zile, pentru încetarea raporturilor ierarhice directe sau
pentru renunţarea la calitatea de demnitar. În derularea
procedurii de încetare a raporturilor ierarhice interzise de
lege este implicat şi şeful ierarhic superior celor doi
funcţionari, care constată situaţia intervenită şi dispune
încetarea ei. Pentru situaţia în care raporturile de rudenie
nepermise de lege sunt stabilite între un funcţionar public şi
un demnitar, competenţa de a constata situaţia intervenită şi
de a lua măsuri pentru înlăturarea ei aparţine, după caz,
primului ministru, ministrului sau prefectului.

Articolul 96, legea nr. 161/2003 reglementează o


excepţie de la regimul drastic al incompatibilităţilor
consacrat de articolul 94, el permiţând funcţionarilor
publici să poată exercita funcţii sau activităţi în domeniul
didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice.

83
Aceasta este singura excepţie pe care legiuitorul o admite
de la regimul incompatibilităţii absolute pe care o consacră
prin articolul 94.
Este normală o asemenea excepţie, iar în ceea ce
priveşte funcţiile didactice, compatibilitatea cu exercitarea
lor este îngăduită de Constituţie şi de lege şi pentru alte
funcţii sau demnităţi în stat. De exemplu, articolul 125
alin. (3) şi articolul 132 alin. (2) din Constituţie permit
compatibilitatea dintre judecător şi procuror, pe de o parte,
şi funcţia didactică în învăţământul superior, pe de altă
parte. Articolul 144 din Constituţie declară „compatibil
statutul de judecător la Curtea Constituţională cu funcţia
didactică în învăţământul juridic superior.”
Dar o asemenea compatibilitate conduce la întrebarea:
„Ce se întâmplă dacă funcţia didactică este exercitată la o
facultate cu profil administrativ? O interpretare ad litteram
a legii, determină concluzia că, în această situaţie,
compatibilitatea nu mai funcţionează. Este o scăpare a
legiuitorului care se impune a fi corectată pe viitor. De
asemenea, poate să existe şi situaţia în care funcţia
didactică să fie exercitată la o facultate cu profil economic –
cum ar fi Academia de Studii Economice – care are o
catedră de drept unde îşi desfăşoară activitatea prestigioşi
profesori universitari, ce au toată legitimitatea, din punct de
vedere al valorii, să acceadă la demnitatea de judecător la
Curtea Constituţională. În opinia Verginiei Vedinaş, de lege
feranda se impune regândirea soluţiei, în sensul ca ea să
îngăduie ca orice jurist care are şi calitatea de profesor
universitar, indiferent de profilul facultăţii unde îşi
desfăşoară activitatea, să poată accede la ocuparea unei

84
funcţii în cadrul unor autorităţi publice, precum: Curtea de
Conturi, Curtea Constituţională, Avocatul Poporului etc.

p. Articolul 97, alin. (1) din legea nr. 161/2003


recunoaşte dreptul funcţionarului public de a candida
pentru o funcţie eligibilă sau de a putea fi numit într-o
funcţie de demnitate publică. Într-o atare situaţie, raportul
de serviciu al funcţionarului public se suspendă pe durata
campaniei electorale, până în ziua ulterioară alegerilor, dacă
nu este ales şi până la încetarea funcţiei eligibile sau a
funcţiei de demnitate publică, în cazul în care funcţionarul
public a fost ales sau numit.

Legea 161/2003, articolul 97, alin. (1): Funcţionarul public poate


candida pentru o funcţie eligibilă sau poate fi numit într-o funcţie de
demnitate publică.

Coroborăm enunţul articolului 97 din Legea 161/2003


cu conţinutul articolului 34 din Legea 188/1999:

Articolul 34 din Statutul funcţionarilor publici:


(1) Funcţionarii publici pot fi aleşi sau numiţi într-o funcţie de
demnitate publică, în condiţiile legii.
(2) Înalţii funcţionari publici şi funcţionarii publici de
conducere pot fi numiţi în funcţii de demnitate publică
numai după încetarea, în condiţiile legii, a raporturilor de
serviciu.
(3) Înalţii funcţionari publici şi funcţionarii publici de
conducere pot candida pentru funcţii de demnitate publică
numai după încetarea, în condiţiile legii, a raporturilor de
serviciu.

De la exercitarea acestui drept, articolul 32 nou


introdus prin Legea nr. 161/2003 exclude anumite

85
categorii de funcţionari publici, şi anume funcţionarii
publici civili din ministerele privind apărarea naţională,
ordinea publică şi siguranţa naţională.

În Europa sunt ţări unde un asemenea drept este


recunoscut funcţionarilor publici, cum ar fi Franţa, unde
majoritatea demnitarilor provin din corpul funcţionarilor,
şi ţări în care un asemenea drept ori este interzis, ori este
permis, cu anumite limitări.
De pildă, în Irlanda şi Marea Britanie, sistemul
impune practic o alegere între cariera administrativă şi cea
politică (Ziller, 1998, p. 427). În Marea Britanie, agenţii
administrativi sunt împărţiţi în trei corpuri (Alexandru,
2002, pp. 471 – 476):
- un prim corp îi include pe cei care se pot dedica
unei activităţi politice, la nivel naţional sau local,
din care face parte personalul din industrie;
- un al doilea corp intermediar, în care sunt incluşi
agenţi de nivel inferior, mediu şi chiar unii de la
nivelul superior, care pot să se dedice unei
activităţi politice, cu condiţia să obţină o aprobare
de la minister;
- dintr-un ultim corp fac parte agenţii cărora le este
interzisă orice asociere sau carieră politică la
nivel naţional, iar la nivel local pot să aibă o
asemenea carieră, cu condiţia să le fie aprobat
acest lucru.
În Germania situaţia este diferită, funcţionarilor
publici fiindu-le permis accesul la o funcţie electivă şi la o
carieră politică, cu condiţia de a nu contraveni „ordinei
fundamental democratice şi liberale” prevăzute de
Constituţie.

86
În Franţa, până la adoptarea Constituţiei din 1958 şi
instaurarea Republicii a V-a, era dominant principiul
separării politicii de administraţie. După 1958 situaţia s-a
schimbat, astfel încât funcţionarii publici pot să acceadă la
o carieră politică, alături de cariera administrativă.
România a optat pentru formula recunoaşterii
acestui drept, dimensiune a dreptului de asociere politică
recunoscut funcţionarilor publici prin articolul 98, Legea
nr. 161/2003. Iar pentru garantarea lui, este prevăzută
instituţia suspendării din funcţia publică, la cererea
funcţionarului public, pe perioada desfăşurării campaniei
electorale, dacă funcţionarul public nu a fost ales, inclusiv
pe perioada mandatului, în cazul în care funcţionarul
public a fost ales sau numit.

Legea 161/2003, art. 98:


alin. (1): Funcţionarii publici pot fi membri ai partidelor politice
legal constituite. Fac excepţie de la acest drept înalţii funcţionari
publici care nu pot fi membri ai unui partid politic, sub sancţiunea
destituirii din funcţie.
alin. (2): le interzice funcţionarilor publici să fie membri ai
organelor de conducere ale partidelor politice şi să exprime sau să
apere în public poziţiile unui partid politic.

O asemenea interdicţie este instituită şi prin articolul


44, alin. (1) din Legea nr. 188/1999.

Codul de conduită a funcţionarilor publici – Legea nr.


7/2004

Problema codului etic al funcţionarului public este


complexă, motiv pentru care, în prima parte a anului 2002 a
fost elaborat un proiect în vederea adoptării unui cod
87
deontologic al funcţionarului public, proiect finalizat în
anul 2004, prin apariţia Codului de conduită a funcţio-
narilor publici (Legea 7/2004).
La baza proiectului de lege pentru adoptarea Codului
de conduită a funcţionarilor publici au stat normele de
conduită civică sau conduită morală şi profesională expuse
deja în legislaţia aplicabilă funcţionarilor publici.
Astfel, articolul 1 alin. (5) lit. g) din Regulamentul
de organizare şi funcţionare al Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici (aprobat prin hotărârea de Guvern
nr. 624 din 29 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial nr.
410 din 11 iunie 2003) prevede că această autoritate
publică coordonează metodologic, monitorizează, verifică
şi controlează aplicarea prevederilor legale privind
normele de conduită morală şi profesională a funcţiona-
rilor publici. Prin urmare, în momentul elaborării proiec-
tului de lege existau deja norme de conduită morală şi
profesională, iar aplicarea acestora era controlată de
A.N.F.P.
Nu numai administraţia din ţara noastră, ci şi din alte
state democratice ale Europei traversează în prezent un
proces de modernizare, de mutaţii, de găsire a celor mai
capabile soluţii de aşezare a ei în slujba cetăţeanului.
Aceasta presupune un corp de funcţionari publici compe-
tenţi, care să se supună următoarelor reguli:

ƒ meritocraţie, transparenţă şi neutralitate politică;


ƒ o funcţie publică bine structurată, cu funcţionari
publici plătiţi corespunzător şi bine dimensionaţi
din punct de vedere numeric şi al nevoilor
cetăţenilor;

88
ƒ responsabilitate profesională şi garantarea unui
nivel cât mai scăzut al corupţiei;
ƒ personal bine instruit, care să aibă vocaţia de a
obţine performanţă şi de a atinge, astfel,
standarde cât mai înalte (Postelnicu şi Dimitriu,
2003).

Actuala Lege nr. 7/2004 privind Codul de conduită a


funcţionarilor publici răspunde cerinţelor formulate mai
sus. El are vocaţia de a concentra sedimentările valorice,
exigenţele impuse titularului unei funcţii publice.
Scopul declarat al Codului de conduită a funcţio-
narilor publici constă în asigurarea creşterii calităţii
serviciului public, o bună administrare, în realizarea
interesului public, precum şi diminuarea sau eliminarea
birocraţiei şi a faptelor de corupţie din administraţia publică
românească.
Codul este structurat în patru capitole, însumând 27
de articole, fiecare articol având propriul său titlu, în care
sunt reglementate, în succesiune, următoarele probleme: în
capitolul I se regăsesc reglementate domeniul de aplicare şi
principiile generale. În capitolul II, intitulat Norme
generale de conduită profesională a funcţionarilor
publici este reglementată conduita generală a funcţionarilor
publici atât în timpul activităţii profesionale, cât şi în afara
acesteia, în timpul liber.

r. Dintre articolele cuprinse în acest capitol îl menţionăm


pe cel care priveşte utilizarea resurselor publice, care
impune funcţionarilor publici să acţioneze în orice situaţie
ca buni proprietari ai obiectelor şi resurselor întrebuinţate în
exercitarea atribuţiilor de serviciu (art. 18).

89
s. Art. 11: Folosirea imaginii proprii

Art. 11, Legea nr. 7/ 2004: În considerarea funcţiei publice deţinute,


funcţionarilor publici le este interzis să permită utilizarea numelui sau
imaginii proprii în acţiuni publicitare pentru promovarea unei
activităţi comerciale, precum şi în scopuri electorale.

ş. De asemenea, reţinem atenţia cu art. 12 (1): „în relaţiile


cu personalul din cadrul autorităţii sau instituţiei publice în
care îşi desfăşoară activitatea, precum şi cu persoanele
fizice sau juridice, funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă
un comportament bazat pe respect, bună-credinţă,
corectitudine şi amabilitate”.

Art. 12 (2) Funcţionarii publici au obligaţia de a nu aduce atingere


onoarei, reputaţiei şi demnităţii persoanelor din cadrul autorităţii sau
instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi
persoanelor cu care intră în legătură în exercitarea funcţiei publice,
prin:
a) întrebuinţarea unor expresii jignitoare;
b) dezvăluirea unor aspecte ale vieţii private;
c) formularea unor sesizări sau plângeri calomnioase.

t. Articolul 17 din Codul de conduită interzice traficul de


influenţă, precum şi abuzul de putere.

Art. 17 Folosirea prerogativelor de putere publică


(1) Este interzisă folosirea de către funcţionarii publici, în alte
scopuri decât cele prevăzute de lege, a prerogativelor
funcţiei publice deţinute.
(2) Prin activitatea de luare a deciziilor, de consiliere, de
elaborare a proiectelor de acte normative, de evaluare sau de
participare la anchete ori acţiuni de control, funcţionarilor
publici le este interzisă urmărirea obţinerii de foloase sau
avantaje în interes personal ori producerea de prejudicii
materiale sau morale altor persoane.

90
(3) Funcţionarilor publici le este interzis să folosească poziţia
oficială pe care o deţin sau relaţiile pe care le-au stabilit în
exercitarea funcţiei publice, pentru a influenţa anchetele
interne ori externe sau pentru a determina luarea unei
anumite măsuri.
(4) Funcţionarilor publici le este interzis să impună altor
funcţionari publici să se înscrie în organizaţii sau asociaţii,
indiferent de natura acestora, ori să le sugereze acest lucru,
promiţându-le acordarea unor avantaje materiale sau
profesionale.

Prin capitolul III sunt reglementate autoritatea


competentă să coordoneze şi să controleze aplicarea
prevederilor Codului, care este Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici, precum şi procedura de urmat în
scopul sesizării acestei autorităţi publice. În ultimul capitol
sunt cuprinse reglementări privind răspunderea disciplinară
care intervine în cazul încălcării unor dispoziţii ale Codului.

II 3. Codul European al Bunei Conduite Administrative

La Reuniunea la nivel înalt care a avut loc la Nisa în


decembrie 2000 a fost adoptată Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, între aceste drepturi
regăsindu-se şi dreptul la o bună administrare şi dreptul de
a sesiza Mediatorul European în cazul unei administrări
defectuoase.
Consacrarea acestor drepturi a impus adoptarea unui
Cod al Bunei Administrări, pentru a explica pe larg
conţinutul dreptului de bună administrare, consacrat de
Cartă.
Prin urmare, Parlamentul European a adoptat, la 6
septembrie 2001, printr-o rezoluţie, un Cod al Bunei

91
Administrări, pe care instituţiile şi organismele comu-
nitare, autorităţile administrative şi funcţionarii lor au
obligaţia să-l respecte în relaţiile cu cetăţenii. În elaborarea
şi definitivarea procedurii de adoptare, un rol deosebit l-a
avut şi Mediatorul European, căruia Tratatul de la
Maastricht i-a stabilit rolul de a lupta împotriva cazurilor de
administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor şi
organismelor comunitare (a se vedea în acest sens Codul
European al Bunei Conduite Administrative, 2005).
Instituţia Mediatorului European este inspirată din
sistemele naţionale unde se regăseşte, sub diferite denumiri,
cum ar fi Mediator Public, Avocat al Poporului, la rândul
lor influenţate de tradiţionalul Ombudsman din Suedia, şi
are rolul de a decela cazurile de proastă administrare în
acţiunea instituţiilor şi organelor comunitare (Rideau, 1999)
şi a face recomandări în vederea eliminării lor. În această
competenţă nu intră Curtea de Justiţie şi Tribunalul de
primă instanţă, care îndeplinesc funcţii jurisdicţionale şi au
un statut special.
Dreptul la o bună administrare reprezintă „dreptul
recunoscut oricărei persoane de a-şi vedea tratate imparţial,
echitabil şi într-un termen rezonabil problemele, de către
instituţiile şi organismele comunitare.” În conţinutul acestui
drept se regăsesc, în principal:
- dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte
ca o măsură individuală care ar afecta-o defavo-
rabil să fie luată împotriva sa;
- dreptul oricărei persoane de a avea acces la
dosarul care o priveşte, respectând confidenţia-
litatea şi secretul profesional;
- obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile;

92
- obligaţia administraţiei şi a funcţionarilor săi de a
repara pagubele produse cetăţenilor;
- dreptul oricărei persoane de a se adresa institu-
ţiilor Uniunii Europene într-una din limbile
tratatelor, primind răspuns în aceeaşi limbă.
În ceea ce priveşte principiile unei bune adminis-
trări, acestea sunt enunţate de articolele 4-27 din Codul sus
menţionat, şi le vom enumera în cele ce urmează:
a) legitimitatea – care obligă funcţionarul public să
îşi desfăşoare activitatea în conformitate cu
dreptul, aplicând astfel regulile şi procedurile
prevăzute de legislaţia comunitară.
Rudolf Von Ihering (2002, p. 2) afirmă, într-o
manieră foarte plastică şi sugestivă: „Dreptul nu este o pură
teorie, ci o forţă vie. De aceea, Justiţia ţine într-o mână
balanţa, cu care cântăreşte dreptatea, şi în cealaltă sabia, cu
care o apără. Sabia fără balanţă este forţă brutală, iar
balanţa fără sabie reprezintă neputinţa dreptului. Una nu
poate exista fără cealaltă şi o ordine juridică desăvârşită
stăpâneşte numai acolo unde forţa cu care Justiţia foloseşte
sabia este egală cu îndemânarea cu care ea mânuieşte
balanţa”.
b) interdicţia discriminării, care impune un
tratament egal, nediferenţiat al funcţionarilor faţă
de toţi cei care li se adresează şi ale căror
probleme şi solicitări sunt chemaţi să le rezolve;
c) proporţionalitatea, prin care se urmăreşte
asigurarea unui echilibru între măsurile luate de
funcţionarii publici şi obiectivul urmărit prin
aceste măsuri. Proporţionalitatea în raport cu
cauza care a impus o anumită măsură trebuie
respectată şi atunci când se dispun acţiuni de
restrângere a unor drepturi sau orice alte restricţii.

93
Proporţionalitatea este prevăzută şi de articolul
53 din Constituţia României, care reglementează
restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi, şi care impune proporţionalitatea între
măsura de restrângere şi cauza care a
determinat-o;
d) absenţa abuzului de putere, care se realizează
prin respectarea strictă a competenţei pe care
legea o stabileşte pentru fiecare autoritate,
depăşirea acestei competenţe atrăgând abuzul de
putere;
e) imparţialitatea şi independenţa impun
funcţionarului public să se abţină de la orice
măsură care ar afecta cetăţenii şi de la orice formă
de tratament diferenţiat, indiferent de situaţie. Din
aceste principii derivă şi trăsătura constantă din
comportamentul funcţionarului public, de a nu se
lăsa condus în activitatea sa de interese personale,
familiale sau naţionale, sau de presiuni politice,
sau de a se implica în luarea unor decizii în care
el sau una din rudele sale are interese financiare
(aceasta este problema conflictului de interese,
care este reglementată la noi prin Legea nr.
161/2003, prin care se interzice funcţionarului
public să se implice, el sau rudele acestuia, în
luarea unor decizii în care au un interes
patrimonial);
f) obiectivitatea este un mod de acţiune, în care
sunt eliminate din acţiunile funcţionarilor orice
elemente subiective, relevanţă având doar
aspectele pertinente;
g) coerenţă şi sfat, sunt exigenţe care impun
funcţionarului să fie consecvent în conduita sa

94
administrativă, să răspundă cererilor justificate şi
rezonabile ale cetăţenilor, raportându-se şi la
modul în care aceste probleme au fost rezolvate în
trecut şi să îndrume publicul asupra modului în
care trebuie să formuleze şi adreseze o cerere, ca
şi asupra procedurii parcurse în soluţionarea ei;
h) echitatea, este un mod raţional de a acţiona al
funcţionarului, bazat pe imparţialitate;
i) politeţea, este „prima dintre virtuţi şi originea,
poate, a tuturor celorlalte” (Compte-Sponville,
1998, p. 14). Ea este acea trăsătură a comporta-
mentului funcţionarului public care îl obligă pe
acesta să fie conştiincios, amabil, deschis în
relaţia cu publicul, indiferent de forma în care
acesta i se adresează (prin corespondenţă, telefon,
poştă electronică). În acelaşi timp, funcţionarul
public este dator să prezinte scuze în cazul în
care, din eroare, prejudiciază pe un cetăţean, şi să
facă eforturi pentru a diminua prejudiciile pe care
le-a produs.
j) obligaţia formulării răspunsurilor la scrisori în
limba maternă a cetăţeanului, impune funcţio-
narului să aibă în vedere ca fiecare cetăţean sau
membru al Uniunii Europene care se adresează în
scris instituţiei, să primească răspuns în aceeaşi
limbă. În măsura în care este posibil, această
obligaţie subzistă şi în cazul în care răspunsul
urmează să fie adresat unei persoane juridice,
întreprinderi sau organizaţii nonguvernamentale
(ONG). Corelativ acestei exigenţe, este şi confir-
marea de primire, potrivit căreia orice petiţie
adresată instituţiei presupune o confirmare de
primire, în termen de două săptămâni, cu excepţia

95
cazului în care poate fi trimis un răspuns concret
în această perioadă;
k) obligaţia îndrumării către serviciul competent
al instituţiei apare atunci când o anumită petiţie
este adresată unei direcţii generale, unei direcţii
sau unităţi necompetente, ceea ce impune
necesitatea ca petiţia respectivă să fie transmisă,
fără întârziere, serviciului competent din instituţia
respectivă.
l) dreptul de a asculta şi dreptul la replică
presupune ca în cazurile în care sunt implicate
drepturi sau interese ale cetăţenilor, funcţionarul
trebuie să urmărească respectarea dreptului la
apărare a cetăţeanului în toate fazele procedurale
de adoptare a deciziei;
m) termenul rezonabil pentru adoptarea deciziei
impune funcţionarului ca deciziile prin care se
soluţionează cererile sau plângerile cetăţenilor să
fie adoptate în termen rezonabil, fără întârziere,
prevăzându-se şi un termen maxim care nu poate
fi depăşit, şi care este de două luni de la data
depunerii petiţiei;
n) obligaţia de motivare şi de comunicare a
deciziilor, precum şi de indicare a căilor de
recurs (a se vedea articolele 18–20 din Cod).
Obligaţia de motivare vizează deciziile care ar
putea afecta drepturile şi libertăţile individuale,
semnifică indicarea concretă a faptelor care au
determinat adoptarea lor şi a fundamentului lor
legal. Motivarea are, ca şi finalitate, diminuarea
puterii discreţionare a celor care au puterea de
decizie, şi eliminarea, în acest mod, a abuzurilor
şi ilegalităţilor din administraţie. Atâta vreme cât

96
funcţionarul este obligat să expună, în decizia pe
care o ia, argumentele de fapt şi de drept care l-au
dus la acea decizie, atâta vreme cât motivele pe
care le-a avut în vedere trebuie să fie întemeiate şi
să nu vizeze raţionamente şi interese individuale,
este de presupus că şi deciziile respective vor fi
cât mai obiective, cât mai apte să satisfacă
interesele destinatarilor lor, în conformitate cu
normele legale.
Indicarea căilor de recurs obligă ca, în cadrul
deciziilor care afectează drepturile şi interesele
cetăţenilor să fie precizate şi modalităţile de
introducere a recursului, în vederea atacării
deciziei respective în situaţia în care destinatarul
nu este satisfăcut de conţinutul acesteia. Trebuie
să se precizeze calea de atac (natura recursului),
autorităţile în faţa cărora ea se exercită şi
termenul în limitele căruia trebuie introdusă.
Comunicarea deciziei trebuie să se facă
destinatarului ei. Decizia poate fi comunicată şi
altor subiecte, însă funcţionarul are obligaţia să
informeze în prealabil despre acest lucru pe
destinatarul ei.
o) protecţia datelor revine funcţionarilor publici
care prelucrează datele personale ale unui
cetăţean şi care este obligat să respecte viaţa
privată şi integritatea persoanei. Această obligaţie
a fost impusă prin dispoziţiile Regulamentului CE
nr. 45/2001 al Parlamentului European, referitor
la protecţia datelor persoanelor fizice cu privire la
prelucrarea datelor cu caracter personal de către
instituţiile şi organismele comunitare şi la libera
circulaţie a acestor date.

97
p) accesul la informaţii este garantat cetăţenilor,
funcţionarul având obligaţia să ofere persoanelor
informaţiile care le interesează pe acestea. În
situaţia în care unui funcţionar i se solicită
informaţii care nu pot fi comunicate, deoarece ele
se încadrează în categoria celor care impun
confidenţialitate, atunci el are obligaţia să
comunice persoanei motivele care îl împiedică
să-i furnizeze informaţiile cerute.
q) obligaţia păstrării unui registru, la toate
departamentele din cadrul unei instituţii, în care
sunt evidenţiate intrările şi ieşirile documentelor
şi măsurile care se întreprind;
r) accesul publicului la prevederile Codului
European al Bunei Conduite Administrative
este garantat prin articolul 25, instituţia fiind
obligată să ia măsuri pentru a informa publicul cu
privire la drepturile pe care le are şi să asigure
publicitatea dispoziţiilor acestui document, prin
publicarea lui pe Internet sau prin alte mijloace
posibile şi accesibile cetăţenilor.
În cazul în care prevederile Codului nu sunt respectate
de către unele instituţii comunitare sau de către funcţionari,
cetăţenii au dreptul să se plângă în faţa Mediatorului
European. Instituţiilor europene le revine obligaţia ca la doi
ani de la adoptarea Codului să analizeze modul în care au
fost aplicate prevederile acestuia, şi să informeze
Mediatorul European despre rezultatele înregistrate.

98
Motto: „Lucrează în aşa fel ca să tratezi
totdeauna umanitatea fie în persoana ta,
fie în persoana altuia numai ca un scop
în sine, niciodată ca un simplu mijloc”
Immanuel Kant

Capitolul III – DIMENSIUNEA ETICĂ A FUNCŢIEI


PUBLICE

I. Valorile şi normele morale: despre Bine şi Rău


I 1. Distincţia etică – morală
I 2. Obiectul eticii
I 3. Soluţii teoretice la întrebările axiologiei
I 3 A. Subiectivitatea (individuală) este sursa valorilor
I 3 B. Valorile aparţin în mod intrinsec lucrurilor
I 3 C. Relativismul: culturi diferite au valori şi coduri
morale diferite
I 3 D. Absolutismul: valorile sunt obiective, trans-
cendente, absolute
I 3 E. Regula de aur în morală

II. Datoria - unicul criteriu al moralităţii unei acţiuni


II 1. Distincţia dintre acţiunile făcute conform datoriei şi
cele făcute din datorie
II 2. Etica datoriei integrale – etică deontologică
II 3. Eu empiric – eu inteligibil
II 4. Autonomia voinţei şi datoria pură
II 5. Demnitatea fiinţei omeneşti
II 6. Legea morală sau imperativul categoric
II 7. Datorii perfecte şi datorii imperfecte

99
III. Caracteristicile normelor morale: reguli morale şi
prescripţii juridice
III 1. Ce sunt normele morale?
III 2. Caracteristici ale normelor morale
III 3. Structura normelor morale
III 4. Distincţia reguli morale – reguli juridice

IV. Două tipuri de teorii morale: etica virtuţii şi etica


corectitudinii
IV A. Etica virtuţilor
IV A 1 Virtutea etică: medie (mesotes) între
extremele false
IV A 2 Dreptatea – virtute perfectă
IV A 3 Forme de dreptate: comutativă, distributivă,
represivă
IV A 4 Cele patru virtuţi cardinale la Platon
IV A 5 Nucleu comun în definirea virtuţii
IV B. Teoria acţiunii corecte
IV B 1 Utilitarismul
IV B 2 Pareto – optimalitatea
IV B 3 Contractualismul
IV B 4 Conceptul de egoism etic
IV B 5 Dreptul celui mai puternic sau puterea
dreptului

V. Etica post-moralistă
V 1. Etica moralistă a postdatoriei sau postmoralismul
V 2. Resemnificarea temelor morale tradiţionale
V 3. Responsabilitatea – autoangajare liber consimţită
V 4. Libertatea şi prudenţa ca temeiuri ale responsa-
bilităţii: Sartre, Levinas, Jonas, Rawls

100
I. Valorile şi normele morale: despre Bine şi Rău
I 1. Distincţia etică – morală
I 2. Obiectul eticii
I 3. Soluţii teoretice la întrebările axiologiei
I 3 A. Subiectivitatea (individuală) este sursa valorilor
I 3 B. Valorile aparţin în mod intrinsec lucrurilor
I 3 C. Relativismul: culturi diferite au valori şi coduri
morale diferite
I 3 D. Absolutismul: valorile sunt obiective,
transcendente, absolute
I 3 E. Regula de aur în morală

I 1. Termenii etică şi morală

Termenul etică provine din grecescul ethos, care


înseamnă caracter sau obişnuinţă, datină, mod habitual de
viaţă.
La Platon, ethos-ul este rezultatul obişnuinţei
(Legile 792e), iar la Aristotel este de natură morală şi nu
intelectuală (dianoia) (Ethica Nichomahică, 1139a).
Tipurile de ethos din diferite etape ale vieţii sunt descrise
de Aristotel în Rhetorica II, cap. 12 – 14. În stoicism
ethos-ul este sursa comportamentului.
Termenul morală ne parvine de la latini şi
semnifică aproape acelaşi lucru. Cicero a tradus cuvântul
ethos în latină prin mores, adică moravuri, obiceiuri.
În timp s-a statornicit următoarea distincţie: etica
este disciplina teoretică care studiază fie precumpănitor
ideile de Bine, Rău, Datorie, Dreptate, etc, fie atitudinile,
caracterele, datinile, adică moralitatea oamenilor. Altfel
formulat, de la elini s-a moştenit termenul care desemnează
teoria, iar de la romani ne-a rămas termenul care reprezintă
obiectul cercetat de respectiva teorie.

101
Unii filosofi disting etica de morală, în acest fel:
morala se referă la comportamentul uman văzut prin prisma
valorilor (de bine şi rău, drept – nedrept, etc), iar etica se
referă la studiul a tot ceea ce intră în această arie a valorilor
şi normelor morale în acţiune. În limbajul obişnuit, cei doi
termeni sunt adeseori interşanjabili când descriem oameni
pe care-i considerăm buni şi acţiunile lor morale, corecte.

Distincţia etică - morală


Distincţia dintre etică şi morală este sintetizată de
André Comte-Sponville în următoarea „formulă”: morala
comandă, etica recomandă.

Tabloul de mai jos justifică distincţia în cauză:


ETICĂ MORALĂ
Etimologie - comună Ethos în greacă Mores în latină
semnifică caracter, semnifică moravuri,
moravuri, obiceiuri.
comportament.
Definiţie originală Greacă: reflexie care Latină: impusă prin
ghidează acţiunea drept.
umană
Caracteristici Fundament: Fundament: cod
libertatea judecăţii şi social = ansamblu
a acţiunii de reguli la care
trebuie să te supui
pentru a fi admis
într-o societate =
evidenţă morala.
Ipotetic (ipoteză care Imperativ
determină acţiunea) categoric (datoria)
Ex: tu poţi/ tu nu poţi Trebuie/ nu trebuie
Termen lung Imediat
Bazându-se pe Reguli care sunt
experienţă impuse tuturor
Laică Teocentrică

102
Distincţia între bun şi Distincţia între bine
rău şi acţiunea în şi rău şi acţiunea în
funcţie de ceea ce se funcţie de ceea ce se
consideră bun. consideră conform
Căutarea fericirii care regulilor (legilor
culminează cu înţe- juridice).
lepciunea. Căutarea virtuţii
care culminează cu
sfinţenia.
Relativ Absolut
Accesibil omului Inaccesibil omului
Cum trebuie să Ce trebuie să fac?
trăiesc?
Valoare singulară a Valoare universală
normelor a normelor
Fenomen Noumen
Intenţia este primor- Discuţia asupra
dială finalităţii
Dă un sens lucrurilor Sens impus
pe care le fac prin
alegerile mele
(valori, priorităţi)
Raţional Rezonabil
Pervertire; egoismul Pervertire;
fanatismul.
După Jérome Ballet şi Françoise de Bry, L’entreprise et
l’ethique, 2001, p. 30.

I 2. Obiectul eticii
• ce este bine şi ce este rău (în conduita umană şi în
aranjamentele sociale, în raporturile inter-
individuale sau intergrupuri, în instituţii, etc.);
• ce este corect şi ce este incorect (dar nu din punct
de vedere juridic sau administrativ, nici din punct
de vedere strict tehnic, ci dintr-un punct de vedere

103
principial general - punctul de vedere moral); sau
ce este fair şi ce este unfair;
• ceea ce se cuvine şi ceea ce nu se cuvine (într-o
societate civilizată), cum trebuie să se comporte,
sau ce trebuie şi ce nu trebuie să facă un om
corect, un grup, o instituţie;
• studiul normelor morale.

Sfera eticii
Etica se poate divide în:
- etica teoretică (cercetarea problemelor etice din
perspectivă teoretică sau filosofică, sub aspect pur
conceptual);
- etică aplicată (cercetarea problemelor eticii din
perspectiva unor situaţii concrete cu care se
confruntă oamenii şi comunităţile);
- etica individuală (are legături speciale cu
ontologia vieţii interioare – antropologia
filosofică, axiologia, psihologia individuală, teoria
alegerii raţionale);
- etica socială (are conexiuni precumpănitoare cu
ontologia socială, filosofia politică, cu filosofia
economiei, teoria acţiunii colective, teoria
politicilor publice, teoria instituţiilor, psihologia
socială etc.) Ea vizează raporturile dintre diverse
grupuri economice, sociale, etnice, de vârstă, de
sex, dintre generaţii, dintre instituţii şi persoane,
dintre naţiuni şi state, sub aspectul drepturilor şi
obligaţiilor morale reciproce, sau a felului în care
se distribuie aceste drepturi şi obligaţii între
grupurile ce participă la o viaţă comunitară.

104
Etica socială se ocupă de întemeierea şi distribuirea
drepturilor şi a obligaţiilor morale la nivel social, între
diverse grupuri: grupuri economice, sociale, etnice, de
vârstă, de sex, generaţionale etc.
Etica politică se ocupă de funcţionarea drepturilor şi
obligaţiilor morale în sfera politică, de distribuirea
acestora între cetăţeni (pe de o parte) şi politicieni sau
funcţionari publici pe de altă parte, de corectitudinea
raporturilor dintre instituţiile politice şi cetăţeni, dintre
grupurile politice sau partide etc.

Specificul eticii sociale


• responsabilitatea colectivă (majoritatea deci-
ziilor în sfera socială au caracter colectiv, fie
pentru că sunt luate de organisme colective fie
pentru că sunt adoptate de lideri ce reprezintă
instituţii, grupuri şi colective);
• pulverizarea responsabilităţii (ca urmare a
caracterului colectiv al responsabilităţii, se
produce sistematic o pulverizare a răspunderii,
deci şi o diminuare a ei: fiecare este puţin
responsabil, dar nimeni nu este în mare măsură
responsabil de o decizie);
• implicarea masivă a instituţiilor şi a organizaţiilor,
a aranjamentelor sociale, care joacă un rol decisiv
în viaţa socială şi imping în plan secund aspectele
pur individuale ale moralităţii;
• amploarea efectelor (majoritatea deciziilor sau
problemelor din etica socială au efecte ample,
afectează multe persoane şi, de obicei, multe
persoane deodată; ele vizează grupuri întregi,
organizaţii, instituţii;

105
• distribuirea diferită a consecinţelor faţă de
responsabilităţi (consecinţele sunt suferite de
unele grupuri sociale, deşi responsabilităţile
pentru fenomenul ce le-a generat aparţin altor
grupuri); este un lucru de multă vreme
binecunoscut că, în politică de exemplu, erorile
unora (oameni de stat, politicieni) sunt sursele
unor consecinţe suportate cu precădere de alţii
(persoane individuale sau grupuri sociale).

Domenii ale eticii sociale, politice şi economice:


- Etica aranjamentelor sociale fundamentale (consti-
tuţionale, etc.);
- Etica economică: etica raporturilor dintre grupurile
economice, dintre angajatori şi angajaţi, dintre
iniţiativa privată (de pe piaţa liberă) şi furnizarea
publică (instituţionalizată, de stat) au unor bunuri
sau servicii, precum şi etica raporturilor dintre
bogaţi şi săraci; etica afacerilor, sau a „corpo-
raţiilor” – Business ethics;
- Etica politică (inclusiv Etica relaţiilor interna-
ţionale);
- Etica raporturilor interetnice şi interrasiale;
- Etica intergeneraţională;
- Etica raporturilor dintre sexe;
- Eticile profesionale (deontologiile specifice fiecărei
profesii sau fiecărui domeniu: există etica funcţio-
narului public, etica juridică, etica medicală, o etică
a mass-mediei etc.);
- Bioetica;

106
- Etica raporturturilor om-natură (de exemplu,
domeniul problematic numit de obicei Drepturile
animalelor).

Noi toţi trăim într-un univers valoric-normativ. De la


Aristotel încoace, omul este definit ca zoon politikon, ca o
fiinţă sociabilă, care datorită faptului că este înzestrată cu
raţiune poate aprecia propria-i persoană, celelalte persoane,
evenimentele, tot ceea ce se întâmplă prin termeni precum:
bine (bun), rău, util – vătămător, drept – nedrept,
adevărat – fals, frumos – urât etc.
Noi toţi valorizăm – adică avem preferinţe, reacţii de
gust, plăceri, mai mult sau mai puţin statornice, simţim
nevoie să le justificăm. Ne place să credem că nu trăim la
întâmplare, că alegerile noastre au valoare şi noi înşine
suntem persoane valoroase datorită acestui lucru.

Valorile şi normele morale: despre Bine şi Rău


Dacă etica este despre cum să trăim (filosofie
practică ce se află în căutarea răspunsului la întrebarea cum
trebuie să acţioneze un anume individ faţă de sine şi faţă de
semenii săi) atunci valorile morale sunt standarde prin
care judecăm şi cum suntem şi cum ar trebui să fim, în
orice situaţie de viaţă (în sfera vieţii profesionale, în viaţa
publică, în familie).
Axiologia (teoria generală a valorilor) apărută ca
disciplină filosofică la sfârşitul secolului XIX şi începutul
sec. XX (Wiendelbandt, Rickert, Natorp, Cohen, Petre
Andrei) încearcă să răspundă la întrebări fundamentale:
- Faptele sunt valoroase (în sensul de bune sau rele,
utile sau inutile etc.) în ele însele sau noi le
conferim aceste tipuri de calificări adjectivale?

107
- Valorile - morale, juridice, utilitare, religioase,
estetice, teoretice etc. – sunt determinate de
plăcerile sau preferinţele noastre, sau există
standarde supra-individuale, care ne indică
valabilitatea lor? Ce caracteristici au valorile astfel
încât să le putem deosebi în mod definitoriu de
lucruri, fapte?
- Cum se face trecerea de la o judecată de fapt (de la
ceea ce este) la o normă (la ceea ce trebuie să fie)?

I 3. Soluţii teoretice la întrebările axiologiei.

De-a lungul timpului s-au conturat mai multe soluţii


teoretice la aceste întrebări:

I 3. A. Subiectivitatea (individuală) este sursa valorilor


Subiectiviştii adoptă următoarea formă de argu-
mentare: nu există valori fără procese interne psihice, adică
fără reacţii de gust, fără emoţii şi sentimente, fără acte de
voinţă sau stări cognitive strict individuale. Prin urmare,
valoarea este identificată întrutotul cu actele de apreciere,
cu suma proceselor de valorizare. Rezultă că subiecti-
vitatea (individuală) este sursa valorilor. Expresii de
tipul „are valoare ceea ce îmi place mie” ilustrează această
abordare.
Evident există foarte multe contraargumente
împotriva subiectivismului axiologic. Poate fi valoroasă
preferinţa unui hoţ de a nesocoti bunul altuia, sau preferinţa
sexuală a unui pedofil, sau preferinţa escrocului de a-i
păcăli pe creduli, etc.? Perspectiva subiectivistă dusă până
la ultimele ei consecinţe nu poate să furnizeze judecăţi
consistente nici despre natura binelui şi nici despre natura
răului.

108
• Binele şi Răul ca valori – nu doar ca reacţii
simple de plăcere sau neplăcere, de satisfacţie sau
durere – presupun idei precum cele de
reciprocitate între oameni, o reciprocitate
asociată drepturilor, îndatoririlor şi răspunderilor
personale. Este rezonabil să acceptăm că nimeni
nu poate să nesocotească pe termen lung nevoile,
interesele legitime ale celorlalţi. O concepţie
minimă despre morală şi valori etice implică a
avea întotdeauna motive temeinice de ordin
raţional, atunci când avem în vedere asemenea
probleme; or, nu avem asemenea motive să
acceptăm un punct de vedere strict subiectivist
despre valori morale precum cinste, bine,
bunătate, sinceritate, generozitate, dreptate,
echitate, curaj, altruism etc..
• De asemenea, nu poate fi considerat agent moral
cu conştiinţă cel care se raportează doar la
propriile sale sentimente şi le ia pe acestea drept
etalon; agent moral, în sensul deplin al cuvântului,
este doar cel preocupat imparţial de binele
tuturor celor afectaţi de ce face el, este cel ce
analizează atent faptele şi examinează implicaţiile
lor, este cel dispus să asculte de „glasul raţiunii”
chiar şi atunci când acest lucru presupune
revizuirea anumitor convingeri anterioare.

I 3. B. Valorile aparţin în mod intrinsec lucrurilor


Obiectiviştii: valorile nu sunt dependente de
subiectul care valorizează, ci ele aparţin în mod intrinsec
lucrurilor, cam tot aşa cum unei substanţe îi sunt
constitutive anumite proprietăţi fizico – chimice. În această
viziune, obiectele sau persoanele au o anumită valoare

109
morală, utilitară, vitală etc. tot aşa cum ele au volum,
densitate, masă, culoare etc. De vreme ce valoarea aparţine
obiectului, sesizarea de către subiect a valorii este, în cel
mai bun caz un act de cunoaştere, care poate fi ratat, nu
arareori. Modelul obiectivist se dovedeşte inaplicabil în
domeniul aprecierilor morale şi estetice. În domeniul etic ne
alegem prietenii aşa cum ne alegem marca de maşină,
hainele, etc.? Desigur există şi prietenii din interes, dar
există şi prietenii bazate pe convingeri, sentimente, idealuri
comune înalte, care nu-i separă pe oameni (ca în situaţia
prietenilor de interes), ci îi solidarizează.

I 3. C. Relativismul: culturi diferite au valori şi coduri


morale diferite
O variantă a subiectivismului axiologic este
relativismul. Este foarte cunoscută pentru epoca modernă
formula lui Blaise Pascal: adevăr dincoace de Pirinei,
eroare, dincolo, iar pentru perioada post-modernă este des
citat Fr. Nietzsche: „fiecare popor vorbeşte o limbă proprie
în ceea ce priveşte binele şi răul, pe care nu o înţelege
vecinul său” (Aşa grăit-a Zarathustra).

Tema este străveche şi Herodot în Istoriile sale relatează


următoarea întâmplare semnificativă: Darius, regele perşilor a
descoperit că un trib de indieni, calatenii, obişnuiau să mănânce
conform tradiţiei, corpurile taţilor morţi. Tot el a observat că grecii
nu făceau aşa ceva; ei practicau incinerarea, rugul funerar fiind un
mod natural de înlăturare a cadavrelor. Darius considera că o
înţelegere superioară a lumii include o recunoaştere a diferenţelor
dintre culturi, prin urmare i-a întrebat pe greci cu ce preţ ar accepta ei
să adopte un obicei precum cel al calatenilor. Aceştia au răspuns că
nici o sumă de bani nu i-ar putea convinge să facă acest lucru. De
asemenea, Darius i-a întrebat pe calateni cu ce preţ ar accepta să ardă
corpul taţilor lor morţi. Calatenii au fost îngropaţi şi l-au rugat pe
Darius ca nici măcar să nu mai pomenească de un asemenea lucru
îngrozitor.

110
Această poveste evidenţiază pregnant următoarea
idee: culturi diferite au valori şi coduri morale diferite.
Relativiştii consideră că ideea adevărului universal în etică
este un mit, nu există un criteriu independent în virtutea
căruia să numim un obicei corect sau incorect, pentru
simplul motiv că orice criteriu este dependent de o anumită
cultură.
Inconveniente: Dacă relativismul implică ideea că nu
există altă măsură a corectitudinii morale în afara criteriilor
unor societăţi, atunci rezultă că toate practicile sunt corecte,
ele trebuie tolerate în egală măsură, de exemplu, practica
anti-semită din timpul nazismului pare „corectă”, pentru că
aceasta este în acord cu un criteriu stabilit de acea societate.
Tot din abordarea relativistă rezultă că ori nu există progres
moral, ori – dacă acesta există – noi nu avem nici un
criteriu, obiectiv, ferm, indubitabil pentru a-l constata.
Calităţi ale relativismului: atrage atenţia asupra unui
adevăr elementar, şi anume faptul că este periculos să
considerăm că toate preferinţele noastre se bazează pe un
standard raţional absolut. El ne sugerează să fim dubitativi
acolo unde tindem să luăm orice opinie ca un adevăr cert.

I 3. D. Absolutismul: valorile sunt obiective, trans-


cendente, absolute
În ce constă o asemenea abordare când este vorba de
valorile morale? Pornind de la relaţia relativ – absolut, dacă
relativiştii dezvoltă vechea ipoteză a lui Protagoras („omul
este măsura tuturor lucrurilor; a celor ce sunt precum că
sunt şi a celor ce nu sunt precum că nu sunt”) atunci,
absolutiştii întăresc într-o formă sau alta vechea susţinere a
lui Platon: valorile (Bine, Adevăr, Dreptate, Libertate,
Frumos etc.) nu aparţin lumii sensibile, ci registrului lumii
inteligibile.

111
Prin formă şi conţinut, acestea au trei caracteristici
esenţiale: sunt obiective nu subiective, transcendente nu
imanente, absolute şi nu relative. Immanuel Kant îndeosebi
este cel care a demonstrat caracterul obiectiv, dimensiunea
universală şi însuşirea absolută a legii morale.

I 3. E. „Regula de aur” în morală


Eticii kantiene i s-a reproşat faptul că formalismul ei
nu ar mai fi practic, rigurozitatea morală pe care o
reprezintă nu ar putea fi aplicată la viaţa oamenilor, care
constă în mare parte din aprecierea bunurilor (materiale).
Prin urmare, eticienii se întreabă: Până unde pot fi
generalizate recomandările etice, liniile directoare, normele
acţiunii umane? Există mai multe trepte ale universalizării,
iar principiul primei trepte poate fi formulat în felul
următor: ceva ce este corect pentru tine trebuie să fie corect
şi pentru mine. Cea mai cunoscută expresie a universalizării
propriului comportament este regula de aur, ce apare în
multe filosofii ale moralei şi în multe religii (inclusiv în
Noul Testament): Orice ai cere să facă alţii, fă şi tu pentru
ei, sau în variantă negativă, devenită proverb: Ce ţie nu-ţi
place, altuia nu-i face!, sau Poartă-te cu ceilalţi aşa cum
ai vrea ca ei să se poarte cu tine!.
Confucius la întrebarea dacă adevărata cale poate fi
rezumată într-un singur cuvânt, a răspuns: un asemenea
cuvânt este reciprocitatea.

II. Datoria - unicul criteriu al moralităţii unei acţiuni


II 1. Distincţia dintre acţiunile făcute conform datoriei şi
cele făcute din datorie.
II 2. Acţiunea din datorie necondiţionată: etică deonto-
logică
II 3. Eu empiric – eu inteligibil

112
II 4. Autonomia voinţei şi datoria pură
II 5. Demnitatea fiinţei omeneşti
II 6. Legea morală sau imperativul categoric
II 7. Datorii perfecte şi datorii imperfecte

Etica datoriei
Împotriva eudaimonismului (concepţie greacă care
pune la baza moralei năzuinţa omului spre fericire; gr.
Eudaimonia însemna fericire), a hedonismului şi a
egoismului etic se îndreaptă cele mai importante scrieri
etice ale lui Immanuel Kant (1724 – 1804): Întemeierea
metafizică a moravurilor (1785) şi Critica raţiunii practice
(1788).
Imm. Kant consideră că există un criteriu absolut prin
care să distingem moralul de util, interes, plăcere. El nu
încearcă să respingă judecăţile noastre morale obişnuite sau
să propună o nouă morală, ci doar o nouă formulă. Este
vorba de imperativul categoric, cel mai cunoscut în
versiunea: „Acţionează întotdeauna după o maximă care ai
vrea în acelaşi timp să devină o lege universală”. Trebuie să
vedem în imperativul categoric un test pentru acele
principii pe care le avem deja. Numind „categoric”
imperativul său, Kant îl pune în contrast cu imperativele
ipotetice, adică imperativele de care ne putem decide să
ţinem seama atunci când urmărim un scop particular
(îndemnuri de tipul: e bine să te culci devreme) – însă
motivul acţiunii umane nu este o voinţă particulară.
Astfel, în concepţia lui Imm. Kant o acţiune
morală este o acţiune potrivit datoriei. Sentimentele,
simţirile, înclinaţiile nu pot fi motivul unei acţiuni morale,
pentru că acestea, oricât de dezirabile şi admirabile ar putea
să pară, nu sunt supuse voinţei omului. Noi nu ne putem
impune să iubim pe cineva, nu putem să ne sporim simpatia

113
pentru cineva după vrere, şi nu poate fi de datoria noastră să
facem ceva ce nu suntem în stare – „trebuie” implică pe
„pot” (astfel filosoful iluminist critică prin scrierile sale
eudaimonismul, egoismul etic, hedonismul). Valoarea
morală a acţiunii nu o putem măsura nici în funcţie de
rezultatele sau consecinţele lor, fiindcă acestea pot fi mult
diferite de anticipările subiectului, din raţiuni ce nu depind
de el (astfel, critică şi utilitarismul care avea să se contureze
ca doctrină etică după el).

II.1 Distincţia dintre acţiunile făcute conform datoriei şi


cele făcute din datorie.

A acţiona din datorie, adică având ca mobil datoria însăşi


înseamnă a respecta o datorie numai de dragul datoriei,
nu dintr-un impuls sau înclinaţie. Aceasta este o acţiune
dictată de vocea conştiinţei, nu de înclinaţii conjuncturale.
„Doar acţiunile făcute din datorie au conţinut moral”.
Spre deosebire de acestea, a acţiona conform datoriei, dar
neavând ca mobil al acţiunii datoria însăşi înseamnă a
respecta formal o datorie, dar a avea ca mobil real al
acelei acţiuni o înclinaţie, un impuls de plăcere, de milă,
dragoste, solidaritate etc. De exemplu, dacă o persoană
bogată construieşte case pentru săraci urmărind un interes
egoist fiind mânat la acţiune de înclinaţia de a fi admirat,
adulat de public, de a câştiga capital de simpatie,
alegerile, etc. acţiunea sa nu e morală (chiar dacă e
„conformă datoriei”) pentru că nici o acţiune egoistă nu e
morală. Aşadar, o acţiune este morală numai dacă temeiul
său e datoria însăşi.

Unicul criteriu al moralităţii unei acţiuni este dacă


a fost sau nu făcută în conformitate cu datoria şi în vederea
acesteia. Aceste principii l-au determinat pe Kant să spună

114
că nu e niciodată justificabil să minţi, obligaţia de a rosti
adevărul nu poate fi înlăturată de nici un fel de considerente
lăturalnice (aceasta este cerinţa minimă pentru a vorbi de
comportament moral).

Datorie! Nume sublim şi mare, tu care nu cuprinzi în tine nimic


agreabil, nimic care să includă insinuare, ci reclami supunere, care
totuşi nici nu ameninţi cu nimic care ar trezi în suflet o aversiune
naturală şi l-ar înspăimânta pentru a pune în mişcare voinţa, ci numai
stabileşti o lege care-şi găseşte prin ea însăşi intrare în suflet şi care
totuşi îşi câştigă ea însăşi, în ciuda voinţei, veneraţie (Imm. Kant,
1972, p. 54)

II.2 Acţiunea din datorie necondiţionată: etică


deontologică

Etica datoriei pleacă de la premisa unor caracteristici


universale ale naturii umane (nevoile umane tipice,
existenţa unor imperative morale incontestabile, etc.) pentru
a deduce din acestea un set de datorii general valabile
pentru oameni, datorii prin prisma cărora se poate evalua
moral comportamentul şi situaţiile morale. Comportamentul
moral implică îndeplinirea scrupuloasă a datoriilor.
În esenţă Immanuel Kant a raţionat astfel:

1. moralitatea pură (valoarea morală, acel criteriu


absolut prin care putem distinge moralul de util)
nu poate fi dedusă din experienţă pentru simplul
motiv că din experienţă nu putem deduce principii
de comportare valabile în mod universal şi în
mod necesar pentru orice fiinţă raţională;
2. valorile morale valabile universal şi necesar
pentru orice fiinţă raţională sunt scopuri absolute
ale umanităţii;

115
3. legea morală deplină, absolută este formală şi ea
este dată de imperativul categoric prin cele două
exprimări ale sale: trebuie să faci întotdeauna în
aşa fel încât maxima voinţei tale să poată sluji
drept legislator universal şi, respectiv, trebuie să
tratezi umanitatea, atât în persoana ta, cât şi a
oricărei alteia, întotdeauna, şi în acelaşi timp ca
scop şi niciodată ca mijloc;
4. înseamnă că noi suntem morali atunci când
acţionăm nu exclusiv din înclinaţii (acestea sunt
relative, subiective, imanente), ci exclusiv urmând
principii raţionale, apriorice;
5. a acţiona moral înseamnă a acţiona atât în
conformitate cu imperativul categoric cât şi din
respect faţă de legea morală în sine; prin urmare,
are conţinut moral deplin numai acţiunea din
datorie, aceasta este absolută şi necondiţionată;
6. cine acţionează moral nu va fi neapărat fericit, dar
el va căpăta, în schimb, ceva mult mai important –
demnitatea de a fi fericit.

Idei importante în întreaga demonstraţie kantiană:


1. dacă ne interesează în primul rând să definim esenţa
moralităţii (şi să ajungem la valorile morale) şi nu să
cercetăm diverse forme pe care le îmbracă morala şi
moravurile în desfăşurarea lor istorică - atunci vom
ajunge să susţinem caracterul absolut şi nu relativ
al legii morale;
2. valorile morale desemnate prin prescripţii normative
(„să nu furi”, „să nu minţi”, să nu ucizi”, etc.) sunt
deontologice (adică presupun acţiunea din datorie
necondiţionată) şi nu sunt teleologice (condiţionate
de scopuri şi de utilitate);

116
3. Imm. Kant ne obligă să gândim că există un
criteriu absolut prin care să distingem moralul de
util, moralul de interes sau de plăcere, moralul de
putere, etc. Existenţa unui astfel de criteriu atunci
când acţionăm este foarte important (de pildă, poţi fi
moral dacă îţi minţi partenerul de afaceri sau îi
înşeli pe cumpărători, poţi fi moral dacă îţi minţi
electoratul? etc.). Cu alte cuvinte există fapte bune
în ele însele sau rele în ele însele, indiferent de
consecinţe, în măsura în care în cadrul lor se
respectă sau nu legea morală formulată de Imm.
Kant.

II 3. Eu empiric – eu inteligibil

Kant distinge între un eu empiric (fiinţa concretă,


dotată cu simţuri şi trup, puternica cetăţuie egoistă a
sufletului nostru, preocupată numai de fericirea individuală)
şi eul inteligibil (călăuzit după principiul raţiunii).
Filosoful german spune că dacă noi am îndrăzni să
destăinuim cândva tot ceea ce cuprinde eul nostru egoist, în
intimitatea desfăşurării sale, am dezvălui cel mai groaznic
spectacol posibil de pe suprafaţa pământului. Dar nu numai
că noi nu comunicăm altora micimile noastre intime, ci mai
mult, ne ferim pe noi înşine de această privelişte urâtă. Dar
pe lângă eul nostru empiric există şi o altă zonă mai înaltă,
pură, eul nostru transcendental, de unde izvorăsc curate
comandamentele morale.
Prin urmare, doar din eul inteligibil sau transcen-
dental trebuie să izvorască comandamentele morale, după o
luptă înverşunată cu obstacolele dinăuntru şi dinafară.
Omul este definit de către Imm. Kant drept:

117
„animal dotat cu raţiune (animal rationabile) ce trebuie să se
transforme pe sine pentru a deveni animal raţional.”
„Omul simte în el însuşi o mare forţă împotriva tuturor
imperativelor datoriei, pe care raţiunea i le prezintă ca fiind atât de
demne de respect”.

Prin urmare, omul doar prin activitatea raţiunii sale se


poate ridica deasupra animalului, el este dator „să se
autoperfecţioneze în funcţie de un scop preluat din el însuşi,
fapt prin care poate să se transforme pe sine” (Imm. Kant,
1972).

II 4. Autonomia voinţei şi datoria pură

Această capacitate de a-şi indica propriile scopuri


raţionale ale acţiunii este numită de Imm. Kant voinţă.
Aceasta este „putinţa de a se determina pe sine însuşi în
funcţie de anumite legi”. Atunci când voinţa este
determinată din afară (constituită de condiţiile lumii
sensibile; de exemplu, îmi exercit profesia pentru bani şi nu
din pură datorie), Kant vorbeşte despre eteronomia ei, care
implică o lipsă de libertate şi nu se poate ajunge la acţiunea
morală. În schimb, atunci când voinţa se determină pe sine
însăşi prin raţiune Kant vorbeşte despre autonomia voinţei,
ea este liberă şi doar atunci poate să apară acţiunea din
spirit de datorie (acţiune morală). Doar forma determinată
de raţiune a legii morale trebuie să definească acţiunea ca
atare; voinţa bună, morală acţionează din respect faţă de
lege.
Conceptul de datorie beneficiază la Kant de o
admiraţie supremă, iar morala kantiană este una a
datoriei pure, integrale (exclude din sânul ei orice
elemente hedoniste, eudemoniste, utilitariste).

118
„Două lucruri umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiraţie
şi veneraţie, cu cât mai des şi mai stăruitor gândirea se ocupă cu ele:
cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine. Pe ambele nu
am voie să le cercetez şi să le presupun numai, ca şi când ar fi
învăluite în întunecimi sau situate în extravagant, în afara orizontului
meu; le văd în faţa mea şi le leg nemijlocit de conştiinţa existenţei
mele. Primul începe din locul în care-l ocup în lumea sensibilă
externă şi lărgeşte conexiunea în care mă aflu, în spaţiul imens de
lumi peste lumi şi de sisteme peste sisteme, şi pe deasupra în durata
ilimitată a mişcărilor lor periodice, a începutului şi duratei lor. Al
doilea începe de la eul meu invizibil, de la personalitatea mea, şi mă
reprezintă într-o lume care are o adevărată infinitate, de care numai
intelectul îşi poate da seama, şi de care (iar prin ea, în acelaşi timp, şi
cu toate acele lumi vizibile) mă recunosc legat, nu ca în prima, numai
contingent, ci în chip universal şi necesar. Primul spectacol al unei
multitudine nenumărate de lumi îmi distruge oarecum importanţa
mea de creatură animală care, după ce a fost, pentru scurtă vreme (nu
se ştie cum), înzestrată cu forţă vitală, trebuie să restituie planetei (un
simplu punct în univers) materia din care a devenit. Al doilea,
dimpotrivă, înalţă infinit valoarea mea ca aceea a unei inteligenţe prin
personalitatea mea, în care legea morală îmi revelează o viaţă
independentă de animalitate şi chiar de întreaga lume sensibilă, cel
puţin atât cât se poate conchide din determinarea conformă scopului
pe care această lege o dă existenţei mele, determinare care nu este
limitată la condiţiile şi hotarele acestei vieţi, ci care merge la infinit”
(Imm. Kant, 1972, p. 140).

A acţiona moral înseamnă a-ţi face datoria, cum


spune Kant, „fără a spera nimic în schimb”. Dacă facem
bine pentru a fi fericiţi, acţiunea noastră este egoistă.
Aşadar, este lipsită de valoare morală. De pildă, creştinul
care nu face bine decât pentru a se mântui nu face bine cu
adevărat (pentru că acţionează într-un mod egoist) şi nu va
fi mântuit. Dacă dăm un ban unui sărac spunându-ne că ne
scurtăm purgatoriul cu câţiva ani, nu realizăm decât o
acţiune egoistă în plus; avem toate motivele să credem că
sejurul în purgatoriu, pentru cei care cred în el, va rămâne
neschimbat.

119
II 5. Demnitatea fiinţei omeneşti

Legea morală are un caracter general valabil, ea este


exprimată de imperativul categoric – care este independent
de înclinaţiile subiective ale oamenilor. Prin autonomia
eului moral (normele morale izvorăsc din noi înşine, nu ne
sunt impuse din afară) Kant reuşeşte să sporească
demnitatea fiinţei omeneşti:

„Omul este într-adevăr destul de nesfânt, dar umanitatea din


persoana lui trebuie să-i fie sfântă. În toată făptura, tot ce vrem şi
asupra căruia avem vreo putere poate fi întrebuinţat şi numai ca
mijloc, dar omul e scop în sine însuşi. Căci el este subiectul legii
morale, care-i sfântă, numai datorită autonomiei libertăţii lui. Pe un
om de bine în cea mai mare nenorocire a vieţii lui pe care ar fi
putut-o înlătura numai dacă ar fi putut să-şi calce datoria, nu-l ţine
oare încă drept, conştiinţa că el a păstrat totuşi în demnitatea ei
umanitatea din persoana lui, şi a cinstit-o, că nu are de ce să se
ruşineze de el însuşi şi să se teamă de ochiul lăuntric al examenului
propriu” (Imm. Kant, 2001).

Fericirea, după Kant, constă în satisfacerea tuturor


înclinaţiilor noastre, a tuturor dorinţelor. Tocmai de aceea
conceptul este nedeterminat: toată lumea vrea să fie fericită,
dar nimeni nu ştie exact cum! În această lume, fericirea este
de neconceput în mod concret, vom avea întotdeauna
dorinţe nesatisfăcute, prin urmare, nu vom fi niciodată pe
deplin fericiţi. De aceea, fericirea este un ideal, „nu al
raţiunii, ci al imaginaţiei”. Putem visa la fericire, nu reuşim
niciodată să o gândim, cu atât mai puţin să o trăim.
Kant arată că binele suprem – armonia între fericire şi
virtute – este de neatins pe această lume. În timp ce anticii
considerau fie că fericirea asigură virtutea, fie că virtutea
asigură fericirea, dar că, în orice caz, acestea merg
întotdeauna împreună, Kant constată că această concepţie

120
este contrazisă de experienţă: există ticăloşi fericiţi sau, cel
puţin, mai fericiţi decât mulţi oameni de treabă, care pot fi,
în schimb, îngrozitor de nefericiţi.
Pe această lume, fericirea şi virtutea nu merg
întotdeauna împreună (nimic nu-l asigură pe virtuos că va
obţine fericirea), prin urmare trebuie să transpunem această
armonie (dintre virtute şi fericire) într-o altă lume, altfel
formulat, să ne ocupăm mai puţin de ceea ce ne poate face
fericiţi şi mai mult de ceea ce ne face demni de a fi fericiţi.
Este principiul moralei: „Comportă-te în aşa fel încât să
fii demn de a fi fericit.” Îţi va asigura acest lucru fericirea?
Pe această lume, nimic nu o garantează. Prin urmare,
trebuie să crezi în Dumnezeu şi într-o viaţă după moarte ca
să nu fii cuprins de disperare în viaţa prezentă. Este ceea ce
Kant numeşte „un postulat al raţiunii practice” şi principiul
religiei.

II 6. Legea morală sau imperativul categoric

Legea fundamentală a raţiunii practice (legea morală


sau imperativul categoric) este aceea de a ne purta în aşa fel
încât conduita noastră să poată deveni o lege morală
valabilă pentru toată lumea.

Aşadar, ca fiinţă raţională, omul trebuie să acţioneze


numai pe baza a ceea ce este recunoscut de raţiune ca bun,
cu alte cuvinte trebuie să asculte de imperativele raţiunii.
• acţionează numai conform acelei maxime prin care
să poţi vrea totodată ca ea să devină lege
universală (Imm. Kant, 1972, p. 39)
Morala se axează atât pe universalitate, cât şi pe datorie.
Avem deci în faţă un „imperativ universal al datoriei”, care
ne spune:

121
• acţionează ca şi când maxima acţiunii tale ar trebui
să devină, prin voinţa ta, lege universală a naturii
Reluând distincţia dintre natură şi om, Kant observă că cele
ce există în natură au doar o valoare relativă (ca mijloace
către ceva), în timp ce omul, dacă este raţiune, are valoare
absolută şi este scop în sine. De aici urmează însă că omul
nu poate fi niciodată redus la un simplu mijloc, ci trebuie
totdeauna tratat ca scop în sine. Acesta este miezul
imperativului practic:
• acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea atât în
persoana ta, cât şi în persoana oricărui altuia
totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată
numai ca mijloc. (Imm. Kant, 1972, p. 47)

Ce implicaţii au aceste principii?


Din ele decurg foarte multe datorii, cum ar fi:
• datoria (faţă de sine) de a nu se sinucide (deoarece
sinucigaşul, care vrea să scape dintr-o stare foarte
dificilă, s-ar servi de sine însuşi doar ca mijloc
de-a ajunge la o stare suportabilă);
• datoria (faţă de sine) de a se perfecţiona (căci
fiecare om este scop în sine, iar scopul asociat
omului este perfecţionarea, disocierea tot mai
amplă de ceea ce este natură);
• datoria (faţă de alţii) de a nu minţi (căci, minţind
pe alţii în anumite scopuri, mincinosul îi foloseşte
doar ca mijloace spre acele scopuri, în timp ce ei
trebuie trataţi totdeauna ca scopuri în sine, nu doar
ca mijloace), etc.
Pentru Immanuel Kant, nimic nu stă deasupra
datoriei, ea ocupă locul suprem în viaţa oricărei fiinţe
raţionale. Şi nu este vorba doar de a acţiona din impulsuri

122
naturale, dar respectând datoriile existente; cerinţa este ca
impulsurile însele care ne determină acţiunile (ne împing la
a face ceva) să fie cele ce decurg din datoriile noastre.
Conform unei etici a datoriei, conduitele trebuie să
respecte datoriile stabilite, indiferent de consecinţele
(plăcute sau nu, avantajoase sau nu) la care conduc
respectarea lor. Niciun considerent de ordin particular, de
convenabilitate sau oportunitate, nu poate justifica
încălcarea datoriei.

II 7. Datorii perfecte – datorii imperfecte

Vom enumera câteva datorii conform clasificării lor


obişnuite în datorii faţă de noi înşine şi faţă de alţi oameni,
în datorii perfecte şi datorii imperfecte.
1. Un om, în urma unei serii de nenorociri care au
crescut până l-au adus la disperare, simte dezgust
de viaţă, dar este încă atât de mult în posesiunea
raţiunii lui încât se poate întreba pe sine dacă nu
cumva este împotriva datoriei faţă de sine însuşi de
a-şi lua viaţa. El încearcă atunci dacă maxima
acţiunii lui poate deveni o lege universală a naturii.
Iar maxima lui este: admit, ca principiu, din iubire
pentru mine însumi, să-mi scurtez viaţa, dacă ea,
prelungindu-se, mă ameninţă cu mai multe
nenorociri decât îmi promite bucurii. Se mai pune
întrebarea dacă acest principiu al iubirii de sine
poate deveni o lege universală a naturii. Dar
observăm îndată că o natură, a cărei lege ar fi să
distrugă viaţa însăşi, în virtutea aceluiaşi sentiment
a cărui menire este de a stimula promovarea ei,
s-ar contrazice pe ea însăşi şi deci nu ar exista ca
natură. Prin urmare, este imposibil ca acea maximă

123
să poată avea loc ca lege universală a naturii şi, în
consecinţă, ar contrazice cu totul principiul suprem
al oricărei datorii.
2. Un altul, forţat de nevoi, se împrumută cu bani. El
ştie bine că nu-i va putea restitui, dar vede totodată
că nu i se va împrumuta nimic dacă nu promite
formal să-i achite la un timp hotărât. El înclină să
facă o astfel de promisiune; dar mai are destulă
conştiinţă să se întrebe dacă nu este nepermis şi
contrar datoriei să ieşi în acest fel din strâmtoare?
Să presupunem că s-ar decide totuşi, atunci
maxima acţiunii sale s-ar formula astfel: când cred
a fi la strâmtoare de bani, împrumut bani şi promit
că-i voi restitui, deşi ştiu foarte bine că acest lucru
nu se va întâmpla niciodată. Acest principiu al
iubirii de sine sau al folosului personal poate
eventual să se împace cu întreaga mea bunăstare
viitoare, dar acum se pune întrebarea dacă el este
just. Eu convertesc deci exigenţa iubirii de sine
într-o lege universală şi formulez întrebarea
astfel: cum ar fi atunci când maxima mea ar
deveni o lege universală? Văd îndată că ea nu
poate fi niciodată valabilă ca lege universală a
naturii şi nu poate fi de acord cu ea însăşi, ci
trebuie să se contrazică în mod necesar. Căci
universalitatea unei legi care ar permite oricui se
crede în nevoie să poată promite ce-i trece prin
minte, cu intenţia de a nu-şi ţine promisiunea, ar
face imposibile promisiunea însăşi şi scopul ce
l-am putea avea cu ea, deoarece nimeni n-ar crede
că i s-a promis ceva, ci ar râde de o astfel de
declaraţie ca de un simulacru zadarnic.

124
3. Un al treilea găseşte în sine un talent care, cu
ajutorul unei culturi oarecare, l-ar putea face un
om folositor în privinţe de tot felul. Dar,
văzându-se în condiţii comode, preferă să se dedea
petrecerilor decât să se străduiască cu extinderea şi
îmbunătăţirea fericitelor lui dispoziţii naturale. Dar
el încă mai întreabă dacă maxima lui de a-şi
neglija darurile naturale se acordă tot atât de bine
cu înclinarea lui spre plăceri, precum şi cu ceea ce
numim datorie. El vede atunci că desigur o natură
tot ar putea subzista având o astfel de lege
universală, deşi omul (asemănător locuitorilor
Mării de sud) ar lăsa să-i ruginească talentul şi s-ar
gândi să-şi ducă viaţa numai în trândăvie, în
desfrâu, cu un cuvânt, în plăceri; dar e imposibil ca
el să vrea ca această maximă să devină o lege
universală a naturii sau să fie pusă ca atare în noi
prin instinct natural. Căci ca fiinţă raţională el vrea
în mod necesar ca toate facultăţile să se dezvolte în
el, deoarece îi servesc şi îi sunt date pentru tot felul
de scopuri posibile” (Imm. Kant, 1972, p. 136).

Concluzie
Immanuel Kant este cel mai cunoscut autor al unui
sistem deontologic. Filosoful iluminist crede că etica însăşi
nu este decât o teorie a datoriilor umane (şi un sistem al
scopurilor raţiunii noastre). La baza teoriei sale etice stă
diferenţa dintre natură şi om, ca fiinţă raţională:

„Orice lucru al naturii acţionează după legi. Numai o fiinţă


raţională are facultatea de a acţiona conform reprezentării legilor,
conform principiilor, adică, numai ea are voinţă. Cum pentru derivarea
acţiunilor din legi se cere raţiune, voinţa nu este altceva decât raţiune

125
practică. Când raţiunea determină inevitabil voinţa, acţiunile unei astfel
de fiinţe, care sunt cunoscute ca fiind obiectiv necesare, sunt şi
subiectiv necesare, adică voinţa este o facultate de a alege numai ceea
ce raţiunea, independentă de înclinaţie, cunoaşte ca practic necesar,
adică bun”. (Imm. Kant, 2001, p. 30).

III. Caracteristicile normelor morale: reguli morale şi


prescripţii juridice

III 1. Ce sunt normele morale?


III 2. Caracteristici ale normelor morale
III 3. Structura normelor morale
III 4. Distincţia reguli morale – reguli juridice

Pentru a îndeplini o valoare morală noi trebuie să ne


supunem unor norme. De pildă, cine ascultă prescripţia
normativă de a nu fura, de a nu înşela, de a nu minţi
realizează mult din conţinutul valorii de cinste, de
onestitate. Etica poate fi privită şi ca o cercetare asupra
normelor morale.

III 1. Ce sunt normele morale?

Normele morale sunt standarde, reguli sau modele de


conduită umană folosite drept criterii de apreciere a
acţiunilor, manifestărilor sau opiniilor umane. Probabil că
norma cea mai des invocată (în lumea modernă, bazată pe
individualism) este să nu faci rău altuia (să nu lezezi pe
altul sau pe alţii).

Autorii contemporani dau ca exemple de norme morale


frecvent folosite:
• să nu ucizi

126
• să nu produci suferinţă
• să nu produci invaliditate (să nu privezi oamenii de
capacităţile lor naturale sau legitime)
• să nu privezi de libertate
• să nu privezi pe nimeni de bucurii/plăceri normale,
la care este îndreptăţit (deoarece nu privează, la
rândul său, pe nimeni de alte plăceri sau bucurii)
• să nu înşeli
• să îţi respecti promisiunile
• să respecţi legea
• să îţi faci datoria
Uneori normele morale impun aceleaşi cerinţe ca şi
legile în vigoare. Remarcăm însă că nu toate normele
morale coincid şi cu norme juridice.

III 2. Caracteristici ale normelor morale

a. asumarea lor conştientă (ele se deosebesc de


reflexe, stereotipuri, obişnuinţe);
b. au caracter constrângător (în situaţiile în care se
aplică, ele nu sunt facultative; dacă ar fi faculta-
tive, nu ar mai avea caracter normativ);
c. caracter universal (dacă se aplică într-un caz, se
aplică în toate cazurile de acelaşi tip; cerinţa ca o
normă morală să fie universalizabilă, adică
susceptibilă de generalizare în toate cazurile rele-
vante, este definitorie pentru norme: ceea ce nu
satisface această cerinţă nu este normă, ci, cel
mult, o cerinţă locală); ele trebuie să aibă valoare
supraindividuală;
d. caracter reversibil (se aplică şi celui ce le formu-
lează sau foloseşte; aşadar, cine aderă la o normă

127
morală nu poate să o aplice numai altora, ci
trebuie să şi-o asume şi să o accepte şi în ceea ce îl
priveşte);
e. caracter prevalent (prevalează asupra preferin-
ţelor subiective sau personale, dorinţelor, ataşa-
mentelor etc);
f. imparţial (nu sunt create pentru unii sau împo-
triva unora, nu se bazează pe interese speciale,
subiective, ci se aplică tuturor persoanelor şi
cazurilor relevante);
g. dimensiunea lor raţională şi rezonabilă (orice
normă se adresează unui agent liber, care poate să
facă anumite lucruri, fără a fi nevoit; ceea ce
solicită norma nu este ceva absurd, ci ceva dezira-
bil: ar trebui să fie dorit de cei mai mulţi dintre
noi);
h. este un model, un prototip de acţiune care
trebuie aplicat în anumite situaţii de viaţă şi
totodată este o regulă raţională, validată social de
comportament având valabilitate supraindividuală;
i. trebuie să funcţioneze explicit ca standard de
apreciere prin intermediul conştiinţei colective.

III 3. Structura normelor morale

Conform lucrării Etica în afaceri (Crăciun, 2005) trebuie să


avem în vedere cinci elemente:
1. expresia lor (adică forma şi conţinutul inerent al
acestora);
2. autoritatea (aceasta se impune prin forţă coercitivă
sau prin persuasiune);
3. subiectul (clasa de indivizi cărora li se adresează
autoritatea normativă);

128
4. domeniul de aplicare (contextul concret în care
autoritatea normativă cere subiectului să adopte un
anumit standard de comportament);
5. modul de sancţiune (în drept, sancţiunea este dată
de o instanţă legitimă, iar sancţiunea morală nu
implică neapărat pedepsirea cum se întâmplă prin
intervenţia forţei de drept, ci utilizarea unor
procedee precum blamul, ocara, dispreţul,
stigmatizarea. Există „sancţiune premială” (Mihail
Ralea) atunci când lauda, mulţumirea, admiraţia,
respectul „acoperă” purtarea cuiva. Sancţiunea
morală este cea care se iveşte dinlăuntrul
conştiinţei (sau sub forma judecăţii opinie
publice), de aceea este cea mai autentică şi
specifică. Cel ce a greşit în faţa propriei conştiinţe
ajunge să se pedepsească singur prin regret, ruşine,
remuşcare – sunt sancţiuni de natură psihică sau
spirituală. Spre deosebire de acestea, sancţiunile
punitive date de judecător, cele strict juridice sunt
fizice (acerare etc.) şi materiale (confiscare,
amendă, etc.).

Forma normelor morale


Privitor la formă Imm. Kant a impus celebra
distincţie dintre imperativele categorice şi cele ipotetice.
Expresii normative de tipul „Să nu minţi!” „Respectă-ţi
întotdeauna promisiunile!” sunt solidare cu imperativele
categorice (sunt reguli absolute şi necondiţionate), iar
expresia de tipul „Dacă vrei să fii sănătos evită excesele şi
viciile!” este un imperativ ipotetic.
În ceea ce priveşte conţinutul expresiilor normative
se poate observa că, de exemplu, o normă precum

129
„Respectă-ţi părinţii!” sau „Respectă-ţi partenerii de
guvernare!” se referă atât la un model comportamental (la o
formă) cât şi la un conţinut foarte clar decupat ce vizează în
prima propoziţie o anumită atitudine de grijă şi consideraţii
filiale, iar în cea de-a doua, o grijă izvorâtă atât din stimă
pentru cineva aidoma ţie cât şi din interes reciproc.

III 4. Distincţia reguli morale – reguli juridice

De cele mai multe ori, o prescripţie juridică este şi o


interdicţie morală, dar nu şi invers („Să nu ucizi”, „Să nu
furi!”, ”Să nu minţi!” sunt în acelaşi timp interdicţii legale
şi prohibiţii morale. „Nu fi egoist!”, „Nu fii lacom!”, „Nu
fii delăsător!”, „Nu linguşi!” etc. sunt însă norme morale ce
nu au echivalent în plan juridic).

• Acolo unde legea juridică formulează numai o


interdicţie, morala adaugă o datorie sau o obligaţie
ce nu poate fi impusă prin autoritatea exterioară a
legii, ci numai de conştiinţa fiecărui individ. Prin
urmare, morala îţi cere ca şi legea să nu ucizi, să
nu furi, să nu minţi etc., dar numai morala îţi cere
să fii altruist, mărinimos, generos.
• Normele juridice interzic grave fapte antisociale
şi urmăresc în acest fel să asigure un minimum de
sociabilitate, fără de care societatea s-ar
transforma într-o junglă. În acelaşi timp normele
morale solicită un comportament altruist, urmă-
resc să instituie un maximum de sociabilitate.

Pentru definirea standardelor morale câteva


caracteristici sunt considerate esenţiale, şi anume:

130
• imparţialitatea;
• bunăstarea umană;
• depăşirea interesului propriu şi a deciziei
individuale subiective şi autoritare;
• sentimente speciale de tipul culpabilităţii, onoarei,
stimei de sine.

IV. Două tipuri de teorii morale: etica virtuţii şi etica


corectitudinii
IV A. Etica virtuţilor
IV A 1. Virtutea etică: medie (mesotes) între
extremele false
IV A 2. Dreptatea – virtute perfectă
IV A 3. Forme de dreptate: comutativă, distributivă,
represivă
IV A 4. Cele patru virtuţi cardinale la Platon
IV A 5. Nucleu comun în definirea virtuţii
IV B Teoria acţiunii corecte
IV B 1. Utilitarismul
IV B 2. Pareto – optimalitatea
IV B 3. Contractualismul
IV B 4. Conceptul de egoism etic
IV B 5. Dreptul celui mai puternic sau puterea
dreptului

În filosofia morală s-au conturat de-a lungul timpului două


perspective:
1. pe de o parte, teoria virtuţii (atunci când ne
raportăm la caracterul omului care acţionează şi în
funcţie de acest criteriu apreciem ca fiind morală
sau nu acţiunea respectivă). Ce trăsături de caracter

131
fac ca o persoană să fie bună? Ce caracter am?
Potrivit acestei teorii trebuie să ne concentrăm
atenţia asupra caracterului virtuos sau vicios al celor
angrenaţi în orice tip de activitate.
Paradigma: modul de gândire aristotelic: Ce este
binele omului? Cu răspunsul: „binele omului
(fericirea) este o activitate a sufletului conformă cu
virtutea”.
2. pe de altă parte, teoria acţiunii corecte (atunci când
ne raportăm la standarde, legi, norme, principii etice
formale pentru a judeca moralitatea unei acţiuni);
teorii etice consacrate: kantianismul, utilitarismul,
teoria contractului social; întrebarea reprezentativă
la care ei răspund: Ce este corect să facem? Teoria
corectitudinii morale privilegiază într-un fel sfera
publică în faţa celei private şi de aceea se aplică
preponderent în politică şi afaceri. Pe acest teritoriu
relaţiile cu oamenii sunt frecvent impersonale şi de
natură contractuală.

IV A. Teoria virtuţii

IV A 1. Virtutea etică definită de Aristotel drept medie


între extremele false

Etica Nicomahică poate fi considerată primul sistem


ştiinţific al eticii. Pentru Aristotel (383 – 322 î.e.n.), ţelul
suprem al oricărui efort uman este atingerea stării de
fericire (eudaimonia); este ceea ce „se caută mereu în sine
şi niciodată de dragul altuia”. Este adevărat însă că năzuinţa
spre fericire există în practică:
Am afirmat, aşadar, că fericirea nu este un simplu habitus,
dacă ar fi aşa, ea ar putea fi accesibilă chiar şi cuiva care

132
şi-ar petrece toată viaţa dormind, ducând o existenţă
vegetativă. Deci, dacă a vedea în ea un habitus ar fi
inacceptabil, fericirea trebuie considerată mai degrabă o
activitate (...) şi dintre activităţi, unele sunt în mod necesar
şi alese în vederea unor lucruri, altele sunt demne de dorit în
sine, este evident că fericirea trebuie situată printre
activităţile demne de dorit în sine şi nu printre cele alese în
vederea altor lucruri; căci fericirea nu are nevoie de nimic,
ea îşi ajunge sieşi. Dar demne de dorit în sine sunt
activităţile prin care nu se urmăreşte nimic altceva în afară
de activitatea însăşi” (Aristotel, 1988, p. 45).

Aristotel face o distincţie riguroasă între năzuinţa


spre fericire şi simpla trăire a unor senzaţii de plăcere,
confuzie făcută de cirenaici (adepţi ai şcolii cirenaice –
întemeiată în prima jumătate a secolului 4 î.e.n. – ce
preconizau hedonismul, principiul cultivării plăcerilor
senzuale drept cale pentru dobândirea fericirii şi
subordonau interesele obşteşti celor personale). Cel mai
important reprezentant al acestora – Aristip – stabileşte ca
principiu suprem plăcerea: senzaţia de moment trebuie
intensificată pentru propria stare de bine; drept singură
virtute este considerată capacitatea de a savura plăcerea.
Detaşându-se critic de cirenaici, Aristotel descrie
două moduri de viaţă posibile în care poate apărea
fericirea (eudaimonia):
1. Existenţa teoretică, care caută principiile realităţii,
este considerată modelul suprem; activităţii
contemplative i se acordă prioritate: „(...) ea este
activitatea cea mai elevată, pentru că şi intelectul
este tot ce avem mai elevat în noi, iar dintre
obiectele cognoscibile ale intelectului sunt cele
mai înalte.”
2. Existenţa teoretică necesită, o dată ce circulă în
spaţiul social al polis-ului (al vieţii în general

133
politice) o orientare în activitatea practică; însă în
măsura în care teoreticianul (subiectul existenţei
teoretice) „în calitatea sa de om, care trăieşte în
societate, doreşte să practice virtuţile etice; el va
avea deci nevoie de asemenea bunuri, pentru a-şi
duce viaţa sa de om” (Aristotel, 1988, p. 52).
Prin urmare, Aristotel defineşte viaţa fericită drept
aceea „care este în concordanţă cu virtutea (precum
dreptatea, generozitatea, cumpătarea, curajul)”.
Cultivarea virtuţilor are ca sarcină să regle-
menteze, printr-o adevărată educaţie, comportamentul
marcat de pasiuni şi afecte.

„Ca un semn distinctiv al deprinderilor trebuie luate în considerare


plăcerea şi durerea ce însoţesc actele. Astfel, cel ce se abţine de la
plăcerile senzoriale şi găseşte în asta bucurie este cumpătat, pe când
cel ce, abţinându-se, suferă, este nestăpânit; iar cel ce înfruntă cu
bucurie, sau cel puţin fără suferinţă, pericolele, este curajos, pe când
cel ce suferă înfruntându-le este laş. Căci virtutea etică este legată
de plăceri şi de dureri; într-adevăr comitem răul de dragul plăcerii,
în schimb, de frica durerii nu săvârşim binele. De aceea, aşa cum
spune Platon, să ne formăm încă din primii ani ai copilăriei de aşa
manieră încât să ne bucurăm şi să ne întristăm numai de ceea ce se
cuvine; şi într-adevăr, în aceasta constă o educaţie corectă” (Aristotel,
1988, p. 72).

Virtuţile morale sunt definite de Aristotel ca o


medie raţională (mesotes) între „prea puţin” şi „prea
mult” (curajul de exemplu, constituie media dintre
temeritate şi laşitate, blândeţea media dintre mânie şi
indolenţă):

„Exerciţiile fizice excesive, ca şi cele insuficiente, distrug vigoarea, la


fel cum abuzul sau insuficienţa de băutură sau hrană periclitează
sănătatea, pe când, bine proporţionate, creează, dezvoltă şi conservă.

134
Tot astfel se întâmplă şi în ceea ce priveşte cumpătarea, curajul şi
celelalte virtuţi. Cel ce fuge de toate şi se teme şi nu îndrăzneşte nimic
devine laş, cel ce nu se teme de nimic, ci înfruntă totul, devine
îndrăzneţ la fel cum şi cel ce profită de orice plăcere, neabţinându-se de
la nici una, devine neînfrânat, iar cel ce le evită pe toate, ca un sălbatic,
devine insensibil. Aşadar, cumpătarea şi curajul sunt distruse atât de
exces, cât şi de insuficienţă, pe când moderaţia le salvează” (Aristotel,
1988, p. 82).

Virtutea etică, ca medie (mesotes) între extremele false:


• bravura este virtute (se situează la mijloc între
laşitate şi temeritate);
• cumpătarea este virtute (se situează la mijloc
între apatie şi voluptate);
• generozitatea este la mjloc între avariţie şi
prodigelitate;
• echitatea – virtute proeminentă cu privire la viaţa
comunitară (fiind distributivă este responsabilă de
repartizarea echitabilă a bunurilor şi onorurilor în
societate, fiind compensatoare reprezintă un
corectiv pentru daunele suferite);
• prietenia – virtute importantă, întrucât prin ea
omul trece de la individualitate la comunitate.
Curaj, cumpătare, mărinimie, generozitate, blândeţe,
pudoare, prietenie, înţelepciune – sunt câteva virtuţi
menţionate de Stagirit, virtutea perfectă fiind Dreptatea.

Conceptul justei măsuri nu poate fi însă valabil pentru


domenii ce se desprind de principiul binelui (virtuţii), în
sensul că se situează mai sus, cum este justiţia:
„Dar nu orice act sau afect implică medietatea: unele conţin
chiar în numele lor perversitatea pe care o implică, aşa cum

135
sunt bucurie pentru nenorocirea altuia, impudoarea, invidia,
sau, în ce priveşte actele, adulterul, furtul, homicidul. Toate
acestea şi cele asemănătoare lor sunt blamate pentru că sunt
rele în sine şi nu pentru excesul sau insuficienţa pe care ar
comporta-o. În ce le priveşte, nu poate exista niciodată
rectitudine, ci numai eroare; şi nu poate fi vorba, în legătură
cu asemenea lucruri, de bine sau de rău, în funcţie de
împrejurări, de pildă faţă de cine, în ce moment, şi în ce mod
trebuie comis un adulter, ci simplul fapt de a le comite
constituie în sine o greşeală. Acelaşi lucru ar fi să pretinzi
că, şi în ce priveşte injustiţia, laşitatea sau desfrâul, ar exista
cale de mijloc, exces şi insuficienţă” (Aristotel, 1988, p. 84).

În practică, se dovedeşte extrem de greu de definit


acest mijloc ca măsură a desăvârşirii.
„Pentru că este extrem de dificil să atingi linia de mijloc,
trebuie, ca şi în al doilea mod de navigaţie, cum spune
proverbul, să alegi răul cel mai mic; şi vom face aceasta cel
mai bine urmând metoda pe care o expunem aici. Trebuie
deci să ne observăm propriile tendinţe naturale, căci pe
fiecare dintre noi, natura l-a înzestrat cu alte înclinaţii”
(Aristotel, 1988, p. 90).

IV A 2. Forme de dreptate: comutativă, distributivă,


represivă

Cu privire la virtutea perfectă – cum era considerată


în antichitate – şi anume dreptatea (lat. jus = drept), de la
Aristotel încoace este clasică distincţia între trei forme de
dreptate: dreptatea comutativă, dreptatea distributivă şi
dreptatea represivă:
• dreptatea comutativă este cea care trebuie să
prezideze la schimburi – regula este egalitatea
matematică (un schimb este drept atunci când cei
doi termeni schimbaţi au aceeaşi valoare, adică
atunci când fiecare din ei poate fi schimbat pe un
acelaşi terţ);

136
• dreptatea distributivă stabileşte egalitatea între
raporturile a patru termeni (două lucruri şi două
persoane) – studentul bun va primi o notă bună, iar
cel slab o notă mică;
• dreptatea represivă – legea talionului din Vechiul
Testament: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”
este o veritabilă ecuaţie.

În practică constatăm însă că, principiul egalităţii


persoanelor este susceptibil de aplicaţii diverse. Dreptatea
legală – spune Aristotel – nu este numai o simplă parte a
virtuţii, ci ea este virtutea întreagă, iar nedreptatea care-i
este opusă nu este o parte a răutăţii, ci iarăşi răutatea
întreagă.
Virtuţile sunt „un habitus al alegerii, care ţine
mijlocul stabilit pentru noi şi e determinat de raţiune”
(Aristotel, 1988, p. 80). De asemenea, „virtutea este mijloc
după substanţa ei şi după conceptul ei esenţial; întrucât ea
este însă lucrul cel mai bun şi săvârşeşte toate bine, ea este
o culme” (Aristotel, 1988, p. 144).
Curaj, cumpătare, mărinimie, generozitate, blândeţe,
pudoare, prietenie, înţelepciune – sunt câteva virtuţi
menţionate de Stagirit, virtutea perfectă fiind bineînţeles
dreptatea. Prietenia, ca virtute este considerată o punte de
trecere de la etică la politică.
„Prietenia adevărată, ca nevoie de un altul anumit,
presupunând reciprocitatea sentimentelor, încredere, dăruire
şi devotament, reprezintă, astfel, o instanţă de nesuprimat”
afirmă în acelaşi sens eticianul Vasile Morar (1985, p. 144).
În zilele noastre, constatăm cum sunt compromise
valori morale de o semnificaţie şi frumuseţe specială, cum
ar fi prietenia. Uneori, în politică, prietenia este
transformată într-un fel de „cârdăşie în rău”, un complot

137
prin care un grup de persoane care exercită anumite
demnităţi în stat îşi unesc forţele pentru a face rău, pentru a
comite fapte reprobabile. Din punct de vedere juridic, în
penal acest lucru se numeşte „participaţie de făptuitori” sau
„pluralitate de făptuitori”. Menţionăm faptul că, juridic, o
asemenea situaţie este mai grav încriminată, reprezintă o
circumstanţă agravantă. Din punctul de vedere al percepţiei
etice la nivelul opiniei publice însă, paradoxal, o asemenea
situaţie diminuează din gravitate, nu o accentuează. Aceasta
deoarece opinia publică este indusă în eroare de ponderea
numerică a celor care persistă în rău, şi începe să considere
că aşa este firesc şi normal. Sau, chiar dacă se conştien-
tizează că nu aşa trebuie să stea lucrurile, luarea unei
atitudini ar fi, oricum, lipsită de eficienţă, dat fiind faptul
că, din punct de vedere cantitativ, cei care greşesc sunt
mulţi şi uniţi şi prin acţiunea lor comună, oficializează,
într-un fel, ilegalitatea şi imoralitatea.
În Politica, Aristotel susţine că guvernarea trebuie să
fie partea omului cinstit, iar funcţiunile publice, indiferent
de rangul lor, nu trebuie să-i îmbogăţească niciodată pe cei
care le deţin. După filosoful grec, întotdeauna un om de stat
trebuie să fie întruchiparea a trei calităţi, şi anume:
patriotism, virtute şi competenţă.

IV A 3. Dreptatea – virtute perfectă

În antichitate ca şi în epoca noastră, cea mai


importantă virtute este considerată Dreptatea. Ea însemnă
justeţe în materie de morală. Dacă termenul de dreptate
desemnează un ideal universal şi în acelaşi timp o virtute
personală, cuvântul implică întotdeauna o idee de rigoare
raţională. Un om drept este un înţelept, aproape un sfânt,

138
dar cu o idee de precizie cvasimatematică. Omul drept îşi
îndeplineşte toate îndatoririle fără compromis şi fără
slăbiciune. În locul spontaneităţii egoiste care face ca
fiecare să ceară totul pentru sine, dreptatea, acest „respect al
demnităţii umane în toate persoanele” pune o raţiune
cvasi-matematică: fiecăruia ceea ce i se cuvine, spune ea;
trebuie ţinut cont de ceilalţi, împărţind cu ei după o justă
proporţie. Idealul raţiunii este obiectivitatea, justeţea.
Aceeaşi exigenţă se cheamă justiţie sau dreptate când
priveşte actele umane. Rectitudinea, atributul drept definesc
o linie geometrică dar şi conduita omului cinstit. Să ne
gândim la termenii „echitate”, „egalitate”, la simbolul
balanţei, ca simbol al justiţiei. Această idee de exactitate
matematică este prezentă întotdeauna când e vorba de
dreptate. Dreptatea este respectarea riguroasă a drepturilor
fiecăruia (termenul justiţie vine de la latinescul jus = drept),
să acordăm fiecăruia dreptul care i se cuvine (jus suum
cuique tribuere).
Se observă că, cei care se implică într-o activitate
politică percep noul lor statut, în majoritatea lor, ca pe o
sursă de continue privilegii. Se plasează deasupra celorlalţi
în ceea ce priveşte drepturile şi sub ei în ceea ce priveşte
obligaţiile. De cele mai multe ori, ei uită că „în absenţa
egalităţii, nu există morală, căci numai între egali acţiunea
morală devine reală ca valoare şi nu ca simplu act” (Gânju,
1982, p. 19).
Astfel se explică faptul că, toate actele internaţionale
referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului, ca şi toate constituţiile lumii, proclamă egalitatea
tuturor cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără
privilegii şi discriminări. Egalitatea este premiză şi
condiţie pentru moralitatea unei societăţi.

139
Justa proporţie nu pare însă să implice egalitatea pur
şi simplu. Dreptatea represivă, de exemplu, se prezenta
odinioară, cu legea talionului, ca o adevărată ecuaţie: ochi
pentru ochi, dinte pentru dinte. Justiţia modernă, mai
nuanţată, încearcă să proporţioneze pedeapsa mai mult cu
personalitatea şi cu intenţiile deliberate ale celui vinovat
decât cu mărimea prejudiciului. Dreptatea distributivă
stabileşte o egalitate între raporturile a patru termeni (două
lucruri şi două persoane). Candidatul bine pregătit va primi
o notă bună, cel slab pregătit o notă proastă.
Totodată, pentru contemporanii noştri, egalitatea
morală şi metafizică a persoanelor apare tot mai mult ca un
absolut pe lângă care inegalităţile ce ţin de talente şi
înfăptuiri – datorate în mare parte deosebirilor de mediu
educativ, aşadar nedreptăţii sociale – capătă un caracter
accidental şi accesoriu. Dreptatea cere deci nu doar să se
acorde tuturor aceleaşi şanse, ci şi ca inegalităţile naturale
(sau pretins naturale) să fie pe cât posibil corectate.
Aşadar, în locul brutalităţii spontane, egoismului,
dreptatea pune legea şi statul de drept, pune instituţii şi
contracte susceptibile să reglementeze paşnic relaţiile dintre
oameni. Totuşi, universul juridic, codurile, dreptul sunt
considerate de mulţi gânditori a nu fi decât măşti al
raporturilor de forţă dintre clasele sociale sau dintre naţiuni
(dominante sau dominate). De bună seamă, Machiavelli
crede că Principele urmăreşte scopuri morale (pacea,
dreptatea şi ordinea), dar pentru că oamenii sunt proşti şi
netrebnici, ei nu pot fi dominaţi decât prin violenţă şi
viclenie. Justiţia penală, pe de altă parte, nu pedepseşte
violenţa cetăţenilor decât exercitând, la rândul său, violenţă.
De pildă, a aplica unui asasin pedeapsa cu moartea
înseamnă a exercita asupra persoanei sale violenţa pe care
el însuşi a comis-o. Problema violenţei este din punct de

140
vedere moral greu de rezolvat (pe de o parte, desigur,
violenţa este un eşec al dreptăţii, dar pe de alta, a vrea să fii
în mod sistematic non-violent într-o lume unde, în fapt,
violenţa există, înseamnă a te face, conştient sau nu,
complice al celor în folosul cărora se exercită violenţa).
Prin urmare, dreptatea sinonimă justiţiei – având ca
simbol balanţa – cere înainte de toate ca fiecare individ să
nu conteze decât ca Unul, ca principiu. Atunci când
Immanuel Kant ne cere ca în morală să ne încredem doar în
maxime susceptibile de-a fi ridicate la rangul de reguli
universale, când el ne invită ca înainte de a acţiona să ne
punem întrebarea: Dar dacă toată lumea ar face aşa?,
vedem în acţiune cerinţa de dreptate. Pentru că, dreptatea se
opune înainte de toate imperialismului tendinţelor egoiste.
Există prin natura umană tendinţa de a ne afirma pe
seama altora, or, dreptatea vine să tulbure această
spontaneitate biologică spunându-ne că trebuie să împărţim
cu semenii noştri, după o proporţie dreaptă. Acest lucru îl
avem în vedere atunci când afirmăm că cine nu are în el
puterea de a pune interesul general deasupra celui personal
nu este potrivit pentru administraţie şi viaţa publică, nu are
cum să respecte codul etic al funcţionarului public. Prin
urmare, el trebuie să-şi depăşească egoismul.

IV A 4. Cele patru virtuţi cardinale: bravură,


cumpătare, dreptate, înţelepciune

La Platon (427 – 347 î.e.n.) cele patru virtuţi cardinale erau:


• înţelepciunea (menirea a ceea ce este raţional în
sufletul omului este aceea de a deveni înţelept);
• bravura (menirea curajului este aceea de a se
supune în mod energic înţelepciunii);

141
• cumpătarea (dorinţa trebuie să se plieze după
exigenţele raţiunii);
• dreptatea - ea domneşte atunci când toate
componentele sufletului îşi îndeplinesc menirea.
Componentele sufletului la Platon sunt: raţiunea (ceea ce
este fundamental divin), curajul (ceea ce este mai nobil)
şi dorinţa (ceea ce este inferior).
În dialogul Phaidon, raţiunea este comparată cu un
căruţas ce conduce cu grijă atelajul său; curajul este calul
ascultător, iar dorinţa calul recalcitrant.

Printre virtuţile clasice se numărau înţelepciunea,


corectitudinea (calitatea de a fi drept), curajul, moderaţia
(la Platon), prudenţa, mărinimia, generozitatea,
blândeţea, pudoarea, prietenia, etc, la care se adaugă
ulterior speranţa şi mila (doctrina morală creştină),
onestitatea (cinstea), sinceritatea, altruismul, respectul
faţă de ceilalţi (sau drepturile lor), responsabilitatea,
loialitatea etc.
În etica socială şi politică, aplicarea acestui tip de
etică ar trebui să conducă la evaluări ale conduitelor de
grup, ale acţiunilor instituţionalizate sau spontane, ale
politicilor publice etc., prin prisma acestor virtuţi.

IV A 5. Nucleu comun în definirea virtuţii:

André Compte Sponville în Mic tratat al marilor


virtuţi sintetizează întreaga tradiţie morală greco – latină şi
iudeo – creştină şi consideră că:

a. o virtute este o forţă care acţionează, sau care ar


putea să acţioneze;

142
b. virtutea înseamnă putere, dar nu „orice fel de
putere”, ci o putere specifică;
c. virtutea unui om este acel ceva care-i dă acestuia
valoare morală exemplară;
d. virtutea ţine de puterea specifică a omului (care
după Aristotel este raţiunea), dar ea mai are
nevoie pentru a se realiza şi de educaţie (în sensul
larg al termenului), de dorinţă (să vrei şi să ai
puterea interioară să devii virtuos), de obiceiuri
(virtutea nu este orice fel de deprindere, ci un
habitus lăudabil);
e. ea presupune memorie (a ţine minte ce ai făcut, a
nu uita ceea ce nu-ţi convine pentru că este
dezagreabil să-ţi aminteşti).

Virtuţile pot fi definite drept trăsături de caracter,


ce merită toată lauda şi pe care o persoană este bine să le
aibă în toate împrejurările vieţii. În sens extins, ceea ce
numim virtuţi sunt calităţi morale pozitive în
manifestare, sunt deci valori ale caracterului (termenul
etică provine din grecescul ethos = caracter).

Care sunt virtuţile?


Bunătate, politeţe, milă, conştiinciozitate, spirit de
cooperare, curaj, amabilitate, devotament, cinste,
bunăvoinţă, generozitate, sinceritate, hărnicie, dreptate,
loialitate, cumpătare, chibzuinţă, încredere în sine,
autocontrol, independenţă, tact, precauţie, toleranţă.

De ce sunt aceste virtuţi dezirabile, adică de ce este


bine pentru o persoană să fie curajoasă, generoasă, sinceră,
etc.? Răspunsurile pot suna astfel:

143
• curajul este un lucru bun deoarece viaţa este plină
de neprevăzut şi de pericole şi fără curaj nu am fi
în stare să depăşim aceste situaţii;
• generozitatea şi, în sens mai larg, altruismul,
bunătatea, amabilitatea, politeţea sunt valori
caracteriale dezirabile deoarece, în mod inevitabil,
unii oameni se vor afla într-o situaţie mai proastă
decât alţii, şi ei vor avea nevoie de ajutor;
• sinceritatea, cinstea sunt valori necesare deoarece
fără ele relaţiile dintre oameni ar fi total
impredictibile, iar rezultatele ar fi proaste;
• loialitatea şi încrederea sunt calităţi şi deprinderi
esenţiale pentru ca oamenii să poată comunica şi
coopera între ei în familie, relaţii profesionale,
iubire etc.
În religia confucianistă virtutea supremă se numeşte
REN şi înseamna umanitate; realizarea ei implică atât
acumularea cunoştinţelor, cât şi întărirea deprinderilor şi a
caracterului, un continuu efort pentru a deveni om.

IV B Teoria acţiunii corecte

IV B 1. Utilitasmul – doctrină etică fundată în sec. XIX,


de către J. Bentham, John Stuart Mill, Henry Sidgwick
potrivit căreia criteriul moralităţii îl constituie folosul
(individual), alegerea morală având loc prin simpla
calculare a foloaselor. Utilitarismul este principala teorie de
ordin consecinţialist.
Absolutismul dă prioritate preocupării pentru ceea ce
faci, în timp ce utilitarismul este interesat preeminent de
ceea ce se va întâmpla. Absolutismul (etica lui Kant) afirmă
răspicat că a fi moral implică exigenţe absolute şi

144
universale precum în expresiile: „întotdeauna şi toţi trebuie
să fim cinstiţi”, „fiecare dintre noi şi mereu, fără nici o
excepţie, trebuie să nu mintă, să nu fure, să nu ucidă,
indiferent de rezultate”! Spre deosebire de absolutism,
utilitarismul rămâne atât în opera fondatorilor săi, cât şi în
alte doctrine etice care l-au continuat, o idealizare naivă,
utopică a egoismului.
Principiul utilitarist formulat de Jeremy Bentham
(1748 – 1832, filosof şi jurist englez, teoretician al
liberalismului; Op. pr.: Deontologia sau ştiinţa moralei –
postum, 1834): Asigurarea celei mai mari fericiri posibile
pentru un număr cât mai mare de oameni se bazează pe
ideea că ar putea exista o concordanţă între interesele
individuale şi cele colective (în societatea capitalistă de
atunci), urmărirea folosului personal asigurând implicit
realizarea fericirii generale.
Căutând să atenueze sensul egoist al utilitarismului
lui Jeremy Bentham, J. St. Mill (1803 – 1873, lucrări de
etică: Libertatea -1859, Utilitarismul -1863 Auguste
Compte şi pozitivismul - 1865) a acordat prioritate
satisfacţiilor intelectuale faţă de cele inferioare, senzoriale
şi a completat principiul fericirii personale cu cerinţa
solidarităţii. În formularea sa iniţială utilitarismul se
înfăţişează foarte simplu – J. St. Mill scria:

„Crezul care acceptă drept temei al moralei Utilitatea sau


Principiul Maximei Fericiri susţine că acţiunile sunt juste exact în
măsura în care tind să promoveze fericirea, nejuste în măsura în care
tind să producă opusul fericirii. Prin fericire se înţelege aici plăcerea şi
absenţa durerii, iar prin nefericire, durerea şi lipsa plăcerii”
„E mai bine să fii un om nemulţumit decât un porc satisfăcut, să
fii un Socrate nefericit mai degrabă decât un imbecil mulţumit; iar dacă
imbecilul sau porcul sunt de altă părere, e fiindcă ei nu cunosc decât o
parte a problemei” (J. St. Mill, 2002).

145
Acţiunile utilitariştilor sunt judecate deci după
consecinţele lor, iar cantitatea plăcerii derivă finalmente din
aceste consecinţe; scopul urmărit este maximum de
fericire pentru maximum de persoane.

IV B 2. Pareto - optimalitatea

Atunci când pentru găsirea unei soluţii optime pentru


mai mult părţi (cu interese diferite), se caută aplicarea
formulei Binelui maxim, se poate folosi drept criteriu
Pareto-optimalitatea. O soluţie este Pareto-optimă atunci
când nu se mai poate face nici o îmbunătăţire pentru vreuna
din părţi fără a se ajunge la o înrăutăţire pentru altă parte
(cu alte cuvinte, soluţia Pareto-optimă asigură maximul de
avantaje, pentru toate părţile, ce poate fi atins fără a impune
un dezavantaj suplimentar vreuneia dintre ele).
În anii din urmă teoria utilitaristă s-a subdivizat în
două variante. Utilitarismul actelor este varianta mai
simplă, potrivit căreia fiecare acţiune individuală trebuie
evaluată după rezultatele pe care ea singură le produce,
încât, de pildă, dacă e vorba de plata unei datorii sau de o
donaţie caritabilă, se cer estimate câştigurile în termeni de
fericire aduse de fiecare act în acea ocazie particulară.
Utilitarismul regulilor nu e preocupat de evaluarea actelor
individuale, ci de utilitatea unei reguli privitoare la tipuri de
acţiuni (ca de exemplu, „orice persoană trebuie să-şi achite
datoriile”). Astfel, acolo unde utilitarismul actelor întreabă
„Care ar fi rezultatul dacă aş face cutare lucru?”,
utilitarismul regulilor ar întreba „Ce s-ar întâmpla dacă
toată lumea ar face aşa?”
Cele mai evidente critici aduse utilitarismului ca
doctrină etică sunt următoarele:

146
1. dificultatea practică de a-l aplica – întrucât în ce fel
am putea determina cu acurateţe fericirea pe care
este probabil s-o producă o acţiune individuală sau o
regulă generală?;
2. caracterul lui inechitabil: se poate întâmpla ca
fericirea majorităţii să poată fi obţinută cel mai
eficace prin sacrificarea unei minorităţi inocente sau
printr-o instituţie evident nedreaptă, cum este
sclavia;
3. unilateralitatea sa, constând în faptul că moralitatea
este analizată exclusiv prin prisma acţiunilor şi a
consecinţelor lor, niciodată prin cea a motivelor sau
a intenţiilor.

IV B 3. Contractualismul (teoria contractului social)

Teoria contractului social sau contractualismul


(dezvoltată mai ales în sec. XVII şi XVIII de către Thomas
Hobbes, John Locke, Jean Jacques Rousseau) - reciprocitate
şi contract social.
O variantă importantă a eticii datoriei este
contractualismul. Conform principiilor acestuia, relaţiile
dintre oameni şi normele de conduită trebuie să se bazeze
pe contracte (acorduri, înţelegeri) între părţile interesate,
fiecăreia dintre acestea revenindu-i obligaţia de a respecta
cerinţele contractuale. Din acest punct de vedere, moral este
ceea ce corespunde cerinţelor contractuale, imoral ceea ce
încalcă aceste cerinţe.
Contractualismul are avantajul de a promova
libertatea şi autonomia persoanelor, sugerând sau susţinând
explicit că nimeni nu poate fi silit să respecte norme sau să
îndeplinească obligaţii la care nu şi-a dat acordul (nu şi le-a
asumat contractual). Cu toate acestea este o mare şi dificilă

147
întrebare dacă societăţile reale se pot baza pe un
contractualism strict, ce ar presupune ca fiecărui om să i se
dea ocazia de a-şi asuma explicit toate obligaţiile
recunoscute în comunitate.
Prin Thomas Hobbes (1588 – 1679, filosof materialist
englez), în Leviathan s-a conturat următoarea linie de
argumentare:
a. Acolo unde nu există nici o reglementare a
relaţiilor dintre oameni, unde fiecare ar face ce
vrea, consecinţa ar fi:
O stare perpetuă de război a tuturor contra tuturor (bellum
omnium contra omnes), aceasta este starea de natură (…) ar
exista doar o teamă continuă şi pericolul unei morţi violente,
iar viaţa omului ar fi singuratică, săracă, urâtă, sălbatică şi
scurtă (...). Căci acela care cultivă o bucată de pământ, sau
este chiar proprietarul ei, se va teme că vor veni alţii, cu
puteri unite, pentru a-i răpi nu doar pâinea, ci şi viaţa sau
libertatea. Iar agresorul se teme el însuşi de alţi agresori.
Urmarea acestei suspiciuni reciproce este că fiecare se va
strădui, de dragul propriei securităţi, să i-o ia înainte celuilalt.
Astfel, fiecare va încerca să pună stapânire pe celălalt, prin
forţă sau viclenie, până ce nu se va mai simţi ameninţat de
nici o forţă superioară lui. Autoconservarea este cea care cere
acest lucru, aprobat deci în mod general (...). Prin urmare
este evident că, atât timp cât oamenii trăiesc fără o putere
comună, care să-i facă pe toţi să se teamă, ei se află în aşa
numita stare de război, care este războiul fiecăruia contra
fiecăruia (.....) există teama şi pericolul continuu al unei
morţi năpraznice. Viaţa este solitară, săracă, urâtă,
abrutizantă şi scurtă” (Th. Hobbes, 1996, p. 82).

b. Pentru a ieşi din starea de natură este nevoie de o


cale prin care oamenii să ajungă să coopereze unii
cu alţii; prin cooperare şi diviziunea muncii,
cantitatea de bunuri de bază ar putea fi mărită şi
împărţită tuturor celor care au nevoie de ea; pentru

148
aceasta este nevoie mai întâi să existe garanţii că
oamenii nu-şi vor face rău reciproc, iar în al doilea
rând, oamenii trebuie să se poată baza unii pe alţii
că îşi vor respecta înţelegerile, într-un cuvânt,
depăşirea stării de natură se face prin stat
(organ de punere în aplicare a regulilor stabilite de
comun acord de către oameni, reguli care să le
controleze relaţiile reciproce). Acest acord la care
fiecare cetăţean este părtaş este numit contract
social;
c. Starea naturală este insuportabilă din multe
motive: toţi suntem egali în ceea ce priveşte
nevoile de supravieţuire, existenţa este aspră iar
bunurile de care avem nevoie pentru a trăi nu
există în cantităţi suficiente, fiecare dintre noi vrea
să trăiască cât mai bine posibil, deci cum ne vom
comporta faţă de ceilalţi care doresc şi ei bunuri
insuficiente? Rezultă că doar în contextul
contractului social putem deveni agenţi morali,
acesta creează condiţiile în care ne putem permite
să ne pese de ceilalţi.
Spre deosebire de Aristotel, Thomas Hobbes nu
consideră socialul ca pe un dat pozitiv, în a cărui sferă omul
trăieşte de la bun început. Pentru el statul s-a născut dintr-o
nevoie, pe baza spaimei şi a fricii de moarte.

IV B 4. Conceptul de egoism etic

Conceptul de egoism etic include teoriile care pleacă


de la ideea că oamenii, prin natura lor, pe baza alcătuirii lor
psihice, acţionează doar în interes propriu:
„Egoism poate să însemne că oricine îşi urmăreşte, cu
necesitate psihologică, doar propriul interes (...) poate să

149
însemne că propriul interes este singurul ce trebuie considerat
bun” (Russel, 1954, p. 57).

Ca mobiluri principale ale acţiunii umane sunt


considerate egoismul şi tendinţa de-ai domina pe alţii:
„Astfel se află în natura umană trei cauze principale de
conflict: în primul rând, concurenţa, în al doilea rând,
neîncrederea, în al treilea rând, dorinţa de glorie. Prima face ca
oamenii să fie dominaţi de câştig, a doua le dă siguranţă şi a
treia este reputaţie. Primele se folosesc de forţă pentru a se
înstăpâni asupra altor bărbaţi, asupra femeilor, copiilor şi
vitelor acestora, celelalte, pentru a apăra toate acestea, şi
ultimele pentru fleacuri, precum un cuvânt, un surâs, o părere
diferită sau orice alt semn de desconsiderare care se îndreaptă
fie direct spre ei, fie constă într-o critică adusă rudelor,
prietenilor, poporului, profesiei sau numelui lor” (Th. Hobbes,
1996, p. 82).

Astfel, în stadiul natural, adică în stadiul în care nu


s-au dezvoltat încă instituţiile statale, omenirea se află
într-o permanentă stare de război, în care „fiecare este
duşmanul celuilalt”, în care omul este lup pentru om (homo
homini lupus). Cum afirmam mai sus, Thomas Hobbes
(1588–1679) dezvoltă această teză în scrierea sa Leviathan
(filosoful numeşte statul său totalitar Leviathan în amintirea
unui pasaj din Biblie – Iov 41 – unde acest cuvânt
desemnează un animal monstruos, crud şi invincibil).
Pentru el, dreptul se reduce în toate cazurile la forţă, dar
el distinge două momente în istoria omenirii: starea de
natură şi starea politică (în realitate, „starea de natură” n-a
existat nicăieri şi niciodată; omul este de neconceput în
afara societăţii; oamenii primitivi trăiau în triburi
organizate, se supuneau unor obiceiuri; distincţia lui
Hobbes este însă interesantă ca teorie imaginară ce ne
permite să facem reflecţii despre fundamentul dreptului).

150
În starea de natură, pentru Hobbes – ca şi pentru
Spinoza, care reia această temă, dreptul fiecăruia se
măsoară foarte exact prin puterea sa reală. Spinoza va spune
în acest sens că peştii au dreptul să înoate şi peştii mari au
dreptul să-i înghită pe cei mici; tot ce e posibil este permis.
Dreptul se întinde până unde se întinde puterea, idee
justificată pentru Spinoza într-un context panteist, de
identificare a lui Dumnezeu cu natura; orice forţă naturală
nu-i decât o părticică din însăşi puterea lui Dumnezeu. Cât
despre Hobbes, el nu e interesat de metafizică, mulţu-
mindu-se să analizeze natura umană: omul caută din fire
să-i întreacă pe toţi semenii săi. În starea originară el are
dreptul de a face aşa dacă-i stă în putinţă. De altfel, ceea ce
omul caută nu este atât satisfacerea nevoilor materiale cât
bucuriile vanităţii (pride). Cea mai mare plăcere pentru
suflet este părerea măgulitoare pe care o poate avea despre
propria-i putere. Cel mai mult suferă dacă se crede
dispreţuit. Astfel, cel ofensat caută să se răzbune, dar el de
obicei nu doreşte moartea adversarului, ci captivitatea
acestuia, pentru a-i putea citi în privirea înfricoşată şi
supusă recunoaşterea propriei sale superiorităţi.
În realitate, această stare de natură este pentru toţi
o stare de nesiguranţă şi de teamă. Nici chiar cel ce
posedă o mai mare forţă musculară nu-i la adăpost de
vicleniile celui mai plăpând. Un individ cât de slab va fi
totdeauna – prin uneltiri tainice sau prin alianţe iscusite –
destul de tare pentru a-l ucide pe unul mai puternic. Teama
de moartea violentă (pasiune mai puternică şi decât
vanitatea) e cea care-i determină pe oameni să iasă din
starea de natură. Oamenii vor căuta, aşadar, pacea şi
securitatea. Pacea nu se poate înfăptui decât dacă fiecare

151
renunţă la dreptul absolut pe care-l are asupra tuturor
lucrurilor. Ceea ce nu e posibil decât dacă fiecare abdică de
la drepturile sale absolute, încredinţându-le unui suveran
care, moştenind drepturile tuturor, posedă puterea absolută.
De altminteri, aici nu intervine vreo exigenţă morală; pur şi
simplu teama de moarte a biruit vanitatea şi oamenii au
căzut de acord să transmită toate puterile lor unui suveran.
Acest suveran, la rândul său – de acum stăpân absolut – nu
s-a angajat cu nimic (să reţinem asta!) faţă de supuşii săi.
Dreptul său nu are altă limită decât puterea sa şi „bunul său
plac”. În starea de societate ca şi în starea de natură, forţa
este singura măsură a dreptului –după Thomas Hobbes.
Numai că în starea de societate (în starea politică)
monopolul forţei aparţine suveranului. Nu s-a încheiat
vreun pact sau contract. Doar că în acest fel supuşii
dobândesc securitatea, pentru că suveranul, dacă vrea să
rămână la putere, are tot interesul de a face să domnească
ordinea. Dacă un supus încearcă să răpească dreptul absolut
al suveranului, el comite crima de lezmajestate, însă dacă
izbuteşte să pună mâna pe putere, va deveni el stăpân
absolut.
În concluzie, la Thomas Hobbes dreptul se confundă
cu forţa.

În Discurs asupra originii şi fundamentelor


inegalităţii dintre oameni, Jean-Jacques Rousseau (1712–
1778) respinge această interpretare a stării naturale ca
„război al tuturor contra tuturor”. În această lucrare el face
o expunere detaliată a tezei sale fundamentale, conform
căreia oamenii au putut trăi, „într-o epocă de aur” ca
„sălbatici fericiţi” fără concurenţă socială. Abia prin

152
formarea, treptat, a proprietăţii s-a ajuns la acea
inegalitate fatală, caracteristică societăţii „civilizate”
moderne.
„Primul om care, împrejmuind un teren, s-a încumetat să spună
acesta este al meu şi care a găsit oameni destul de proşti ca să-l
creadă a fost adevăratul întemeietor al societăţii civile. De câte
crime, războaie, omoruri, de câte mizerii şi orori ar fi scutit
omenirea cel care, scoţând ţăruşii ar fi strigat semenilor săi:
„Feriţi-vă să-l ascultaţi pe acest impostor; sunteţi pierduţi dacă
uitaţi că roadele sunt ale tuturor şi că pământul nu este al
nimănui” (Jean-Jacques Rousseau, 2001, p. 38).

„Societatea civilizată” acoperă cu ipocrizie şi politeţe


inegalităţile şi diferenţele de clasă realmente existente;
dragostea de sine egoist devine principiul dominant.
Conceptul de virtute este, de asemenea, suspectat de un
motiv egoist: „ceea ce considerăm virtute nu este adesea
decât un mozaic de diferite acţiuni sau interese, pe care
norocul sau îndemânarea noastră se pricep a le potrivi”,
afirmă F. de la Rochefoucauld.
În acest fel, după Rousseau – vis-à-vis de conceptul
de egoism versus dreptate (justiţie) – concluziile sunt
pesimiste:
„Oamenii sunt răi; o tristă şi necontenită experienţă mă scuteşte
de a o mai dovedi. Totuşi, omul este bun de la natură, şi cred că
am demonstrat acest lucru. Ce oare l-a putut deci perverti până
într-atâta, dacă nu schimbările survenite în alcătuirea lui,
progresele pe care le-a făcut, cunoştinţele pe care le-a dobândit?
N-aveţi decât să admiraţi cât poftiţi societatea omenească; nu va
deveni mai puţin adevărat faptul că ea îi împinge în mod necesar
pe oameni să se urască între ei pe măsură ce interesele lor se
ciocnesc (...) şi care este poporul care nu se bucură de
nenorocirea vecinilor? Astfel, noi ne găsim folosul în paguba
semenilor, iar pierderile unuia duc aproape totdeauna la
înflorirea altuia” (Jean Jacques Rousseau, 2013, p. 98).

153
IV B 5. Dreptul celui mai puternic sau puterea
dreptului?

Cu privire la necesitatea existenţei statului de drept (a


contractului social cum îl numeau fondatorii de mai sus), la
conflictul dintre dreptul celui mai puternic (starea
naturală, egoism, interes personal) şi puterea dreptului
(lege juridică şi morală, stat de drept, dreptate, libertate)
este grăitor ceea ce afirmă Platon (427 – 347 a. Chr.) în
dialogul Gorgias. Aici găsim o formulare timpurie şi
pregnantă exprimată de Callicles (ca argument împotriva lui
Socrate), formulare care pledează pentru dreptul celui mai
puternic:
„Eu cred că legile au fost statornicite de oameni slabi şi mulţi.
Aşadar, pentru ei, pentru avantajul lor, statornicesc legi, înalţă laude şi
aruncă blesteme. Pentru a înspăimânta pe oamenii mai puternici, pe cei
capabili să aibă mai mult, ca să nu ajungă să aibă mai mult decât ei,
spun că este urât şi nedrept să fii mai presus de alţii, că nedreptatea
constă în a căuta să ai mai mult decât alţii. Ei sunt bucuroşi, cred, să
aibă tot atât cât şi ceilalţi, deşi sunt bicisnici (....). Dar natura însăşi
arată, cred, că este drept ca cel capabil să aibă mai mult decât cel
netrebnic, cel ce este mai puternic decât cel ce este mai slab. E vădit că
aşa stau lucrurile peste tot, şi printre animale şi printre oamenii din toate
cetăţile şi de toate neamurile, la care dreptul se defineşte prin faptul că
cel puternic conduce pe cel slab şi stăpâneşte mai mult decât el (....). Eu
socotesc că aceştia acţionează după adevărata natură a dreptului, ba,
chiar, pe Zeus, după legea proprie naturii, nicidecum după cea pe care o
statornicim noi. Conform acesteia educăm noi pe cei mai buni şi mai
puternici dintre noi, când îi luăm de mici, întocmai ca pe nişte pui de
lei, şi-i domesticim cu vrăji şi amăgiri, învăţându-i că oamenii trebuie
să fie egali, şi că aceasta înseamnă frumosul şi dreptul. Dacă ar apărea,
zic eu, un bărbat cu o natură viguroasă, care să zguduie, să sfărâme şi să
arunce toate acestea, călcând în picioare scrierile şi farmecele noastre,
descântecele şi legile, toate contrare naturii, el s-ar înălţa arătându-se că
este nu sclavul, ci stăpânul nostru, şi ar face atunci să strălucească
dreptul naturii” (Platon, dialogul Gorgias, 1975, p. 298).

154
Deja Socrate a găsit argumente împotriva acestui principiu,
susţinând că pe baza dreptului naturii nu s-ar putea clădi o
viaţă comunitară corectă.

Concluzie
Contractul social constă în setul de reguli care
reglementează modul în care oamenii trebuie să se
comporte unii faţă de alţii, reguli pe care nişte oameni
raţionali vor fi de acord să le accepte în vederea avantajului
reciproc, cu condiţia ca şi ceilalţi să le respecte.

V Etica post-moralistă
V 1. Etica moralistă a postdatoriei sau postmoralismul
V 2. Resemnificarea temelor morale tradiţionale
V 3. Responsabilitatea – autoangajare liber consimţită
V 4. Libertatea şi prudenţa ca temeiuri ale responsabilităţii:
Sartre, Levinas, Jonas, Rawls

V 1. Etica moralistă a postdatoriei sau postmoralismul

Se admite în mod curent, că noi am moştenit o tradiţie


etică eterogenă, în care coexistă cel puţin trei tipuri de
sisteme de gândire etică, şi tot atâtea sisteme de valori şi
norme morale:
a. Etica religioasă tradiţională, potrivit căreia:
• legea şi normele morale sunt eterne;
• sursa lor este transcendentă;
• valorile sunt obiective şi absolute;
• prin raţiune şi intuiţie oamenii au acces la
imperativele şi interdicţiile morale care sunt
revelate de Biblie, Tora, Talmud sau Coran;

155
• în tradiţia greco-latină şi iudeo-creştină, oamenii
trebuie să acţioneze astfel încât să fie virtuoşi,
ceea ce înseamnă că trebuie să atingă cele patru
virtuţi cardinale (dreptatea, înţelepciunea,
cumpătarea, curajul) şi cele trei virtuţi teologale
(credinţa, iubirea, speranţa).

b. Etica modernă a datoriei laice, rigoriste şi


categorice, potrivit căreia:
• decizia implicită nu este cum să mori ca martir
sau sfânt, ci cum să-ţi faci datoria zilnică;
• Dumnezeu este o idee morală;
• contează datoria pură, dezinteresată şi este moral
cel care acţionează în acord şi din respect pentru
imperativul categoric: „trebuie să faci în aşa fel
încât să tratezi umanitatea, atât în persoana ta
cât şi în orice altă persoană, întotdeauna şi în
acelaşi timp ca scop, şi niciodată numai ca
mijloc” (Imm. Kant).

c. Etica moralistă a post-datoriei sau


postmoralismul:
• suntem acum, în sec. XX şi XXI, în etapa
disoluţiei datoriei şi a curajului dezinteresat;
• în acest tip de etică nu mai sunt dominante
valori precum efortul anevoios, supunerea sau
voinţa pură, ci efortul pragmatic, iniţiativa şi
voinţa adaptativă;
• o deviză predilectă a acestei perioade sună
astfel: este de preferat o acţiune interesată, una
capabilă să amelioreze soarta oamenilor, decât
o bunăvoinţă incompetentă. (Lipovetsky, 1996);

156
• este o nouă stare a moralei – nu este o
„reîntoarcere la morala” întemeiată religios, sau
la cea laică, desacralizată, dar nici o negare a
oricărei morale.

Gilles Lipovetsky în lucrarea Amurgul datoriei afirmă:


„Datoria nu se mai scrie cu majuscule, nu mai este severă şi
necondiţionată, este reconciliată cu plăcerea şi cu interesul particular,
iar cuvântul „trebuie” a fost înlocuit de îndemnul la fericire, obligaţia
categorică a cedat întâietate stimulării simţurilor, iar interdicţia absolută
reglementărilor à la carte” (Lipovetsky, 1996, p. 58).

V 2. Resemnificarea temelor morale tradiţionale

Acelaşi autor precizează că am intrat în perioada


postmoralistă a democraţiilor – aceasta este sinonimă atât
cu resemnificarea temelor morale tradiţionale, cât şi cu
preocuparea acută pentru ceea ce numim etică aplicată:
- morala în natură (etica mediului),
- în ştiinţele biomedicale (bioetica),
- etica în întreprinderi (morala afacerilor),
- etica în mass-media (etica jurnalismului), etc.
Postmoralismul nu înseamnă nici moralism, dar nici
antimoralism; el este un nou fel de a fi moral – nu este o
„reîntoarcere la morală” (nici la cea întemeiată religios, nici
la cea laică, desacralizată), dar nu este nici o negare a
oricărei morale.
Gilles Lipovetsky arată că societatea postmoralistă
desemnează epoca în care datoria este anemiată, în care
morala nu mai pretinde să te dedici unui scop pur ultim, în
care drepturile subiective domină prescripţiile imperative,
în care răul este transformat în spectacol, iar idealul este
prea puţin elogiat, în care triumfă o morală nedureroasă –

157
stadiu ultim al culturii individualiste democratice, morală
debarasată de-acum încolo, în logica ei profundă, de
moralism, ca şi de antimoralism.

Tezele privitoare la această cultură postmoralistă


sunt în esenţă următoarele:
a. etica binelui şi a datoriei a fost înlocuită de o
civilizaţie a bunăstării şi a consumului, care-şi cere
la rândul ei o reprezentare în sfera valorilor, în
sistemul de interdicţii, în regulile de conduită
cotidiană şi în sfera profesională;
b. această cultură post-moralistă continuă într-un alt
mod procesul de secularizare al moralei, iar cultura
contemporană, eliberează morala de un „rest”
religios. Mai precis, există şi sunt recunoscute şi în
post-moralism sentimentele morale, dar nu mai
este atât de acut sensul datoriei, iar cultura
autodeterminării individualiste a cuprins sfera
morală astfel încât epoca fericirii narcisiste nu este
cea a lui „totul este permis”, ci este aceea a unei
„morale fără obligaţie şi fără sancţiune”;
c. amurgul datoriei înseamnă o scădere a interesului
pentru o pedagogie austeră a voinţei, şi în paralel,
o întâietate acordată pedagogiilor comunicaţionale
ale iniţiativei, ale autonomiei, ale „dezvoltării
personale”, se atribuie valoare exclusivă implicării
de sine şi capacităţii de a se forma;
d. cultura post-moralistă este solidară cu o etică
minimală (în opoziţie cu maximalismul rigorist al
datoriei pure din etica lui Imm. Kant) şi cu o
relativizare a valorilor morale, dar aceasta nu
implică ideea că se poate face orice, ci
responsabilitatea faţă de ceilalţi. Astfel, criteriul

158
etic nu mai este considerat atât de „pur” şi
„dezinteresat”, dar el este în mod sigur mai legat
de eficacitate şi interes şi prin aceasta, de binele
public.

În concluzie, putem susţine necesitatea unei


continuităţi etice care să asambleze binele cu drepturile şi
îndatoririle (corespondentul eticii greco-latine şi iudeo-
creştine şi prelungirea acestora în gândirea modernă) cu
responsabilitatea faţă de ceilalţi, inclusiv faţă de
generaţiile viitoare (responsabilitatea fiind corespondentul
major al gândirii postmoderne mature).

Responsabilitatea este preţul măreţiei


Winston Churchill

V 3. Responsabilitatea – autoangajare liber consimţită

Termenul responsabilitate include două cuvinte


latine: verbul spondeo, care înseamnă a promite solemn, a
garanta, a răspunde pentru cineva şi substantivul res, care
înseamnă lucru, motiv, cauză, realitate, afacere, chestiune,
interes, avantaj. Astfel, noţiunea de responsabilitate se
referă la legătura stabilită printr-o promisiune solemnă sau
prin lege, să facă sau să nu facă ceva, ori să suporte ceva
într-o chestiune, lucrare, realitate, etc, ca urmare a încălcării
unor obligaţii anterioare.
O definiţia cuprinzătoare a termenului de respon-
sabilitate socială porneşte de la premisa ca toţi oamenii şi
toate entităţile ar trebui să acţioneze în feluri care se
îndreaptă proactiv în favoarea tuturor beneficiarilor.
În concluzie, responsabilitatea se referă la auto-
angajarea liber consimţită, obligaţia izvorătă din sistemul

159
de norme devenind o datorie pe care şi-o impune individul
sau colectivitatea prin autoconstrângere.

Sunt cel puţin trei sensuri ale conceptului de


responsabilitate.

• Într-un prim sens, responsabilitatea morală are în


vedere considerarea unor persoane ca fiind
responsabile moral pentru o acţiune din trecut.
De pildă, dacă cineva se joacă cu aparatul de
radio în timp ce conduce şi în acest timp trece pe
roşu, provocând un accident, ea este
răspunzătoare pentru acest lucru.
• În al doilea rând, conceptul de responsabilitate
morală se referă la grija, bunătatea şi modul cum
o persoană îi tratează pe alţii în funcţia sau
statutul pe care ea îl are; astfel, profesorii
răspund de tot ce se petrece în orele lor, doctorii
răspund pentru tratamentul aplicat pacienţilor,
etc.
• În al treilea rând, acest concept moral are în
vedere capacitatea cuiva de a lua decizii etice şi
raţionale de unul singur. De exemplu, atunci
când legea acordă părinţilor controlul legal
asupra copiilor lor, ea afirmă că nu se poate
acorda încredere copiilor în luarea de decizii
privind situaţia lor.

Judecăţile şi raţionamentele morale conţin şi un tip


special numit judecăţi de responsabilitate, ce stabilesc
dacă o persoană sau o organizaţie este moralmente

160
responsabilă sau culpabilă pentru că a făcut ceva rău sau
pentru a fi vătămat cu intenţie pe cineva.
O judecată privind responsabilitatea morală a unei
persoane pentru o vătămare nedreaptă, fără un motiv legal
sau moral, este o judecată referitoare la gradul în care
persoana merită blamul, opropiul public sau pedeapsa. În
acelaşi timp, ea este o judecată care implică ideea de
compensare pentru vătămare sau păgubire.
Dacă o persoană este în mod sigur în necunoştinţă de
cauză sau dacă este incapabilă sau îi este imposibil să evite
ceea ce s-a produs şi la care a participat, atunci acea
persoană nu a acţionat conştient şi liber şi, prin urmare, nu
poate fi acuzată de ceea ce a făcut. Datorită faptului că,
necunoaşterea şi incapabilitatea sunt în postura de a înlătura
responsabilitatea unei persoane, trebuie distinsă adevărata
necunoaştere de mimarea sau invocarea ignoranţei.
Se admite că necunoaşterea unui fapt elimină complet
responsabilitatea morală pentru simplul motiv că o persoană
nu poate fi obligată să facă o acţiune asupra căreia nu are
nici un control: obligaţia morală cere libertatea.
Pentru că oamenii nu pot controla fapte pe care nu le
cunosc, ei nu au nici o obligaţie morală faţă de acestea, în
consecinţă responsabilitatea morală pentru respectivele
cazuri este inexistentă.
„Necunoaşterea standardelor morale relevante
înlătură, de asemenea, responsabilitatea, deoarece o
persoană nu e responsabilă pentru omisiunea de a satisface
obligaţii de a căror existenţă e în necunoştinţă de cauză”
(Morar, 2006, p. 170). Totuşi, pe baza faptului că
necunoaşterea standardelor morale este rezultatul alegerii
libere de a nu cunoaşte care anume sunt aceste standarde,
rezultă că noi suntem responsabili pentru ignoranţa noastră
şi pentru efectele ei vătămătoare, rele.

161
În prezent, în mediul de afaceri se desfăşoară
numeroase acţiuni de responsabilitate socială (RS); este
vorba despre responsabilitatea unei organizaţii faţă de
impactul deciziilor şi activităţilor sale asupra societăţii şi
mediului, prin comportament transparent şi etic ce
contribuie la:
• dezvoltarea durabilă, inclusiv la sănătatea şi
bunăstarea societăţii;
• ia în considerare aşteptările părţilor interesate;
• respectă legile aplicabile şi este în concordanţă cu
normele internaţionale.

V 4. Libertatea şi prudenţa ca temeiuri ale


responsabilităţii: Sartre, Levinas, Jonas, Rawls

Filosofia contemporană dezvoltă dezbaterea asupra


responsabilităţii, bazându-se pe ideea de răspundere faţă
de Celălalt (altul, alteritate). În acest cadru,
responsabilitatea devine omniprezentă şi mai ales devine o
sarcină considerabilă pentru fiecare. Unul din autorii cei
mai cunoscuţi care au contribuit în mod special la această
înnoire a fost Iacob Levy Moreno (1892 – 1975), sociolog
şi psihiatru american, originar din România, întemeietorul
sociometriei.
În lucrarea Who shall survine din 1934 a arătat că
soluţiile marxistă şi freudiană în problema responsabilităţii
sunt unilaterale pentru că nu acordă importanţa cuvenită
celuilalt. Or, responsabilitatea derivă în viziunea lui
Moreno din libertatea de alegere (celălalt poate fi ales,
poate fi respins sau ne poate fi indiferent), iar „revoluţia
sociometrică” pe care el o propune va trebui să gestioneze
tocmai diminuarea cotei de conflict, de neînţelegere, de
suferinţă din relaţiile interumane. Ceea ce sugerează
162
Moreno este faptul că fiecare este răspunzător, prin alegere,
de situaţia celuilalt.
Alături de Moreno alţi autori importanţi au fost
Sartre, Levinas, Jonas şi Rawls. Primii doi sunt amintiţi
predilect în lucrările din spaţiul francez, iar ceilalţi în cele
de provenienţă anglo-americană. Toţi patru sunt importanţi
pentru ideea de responsabilitate în genere şi pentru felul
în care teoria lor poate fi aplicată în zona eticii mediului,
eticii funcţiei publice, eticii întreprinderii etc.

a. Umanismul existenţialist propus de Jean Paul Sartre


este în întregime centrat pe ideea de libertate şi
responsabilitate a omului pentru actele şi faptele sale. Omul
este condamnat să fie liber înseamnă un fapt fundamental:
ceea ce trebuie să facă acesta nu îi mai este indicat printr-o
necesitate înscrisă în Istorie, în Natură, în Dumnezeu sau în
Raţiune. Alegerea nu se poate face decât de unul singur şi
nu are niciodată scuze. În felul acesta, responsabilitatea care
îi revine omului este imensă, pentru că omul e răspunzător
de propria-i existenţă, de felul său de a fi, şi, prin aceasta,
de ceilalţi, de lumea care-l înconjoară şi pe care el o
modelează. Prin urmare, se evocă o responsabilitate
absolută a subiectului faţă de actele sale şi faţă de ceea ce
el lasă să fie făcut – de exemplu, afirmă că e de datoria
omului să combată guvernul când declanşează războaie, iar
dacă n-o face este complice la acel război.

„Condamnat să fie liber, omul poartă pe umerii săi întreaga povară a


omenirii. El este responsabil de lume şi de sine, prin faptul că este”
(Jean-Paul Sartre, 2004, p. 47).

Dar această responsabilitate copleşitoare constituie o sursă


de angoasă pentru sine şi nu o temere pentru Celălalt; ne

163
aflăm, în permanenţă, sub ameninţarea care se naşte din
prezenţa Celuilalt în lume, aşa cum afirmă în celebra sa
frază: Infernul sunt ceilalţi. Pentru a scăpa de această
angoasă, omul se refugiază fie în reaua credinţa a „laşului”
care-şi găseşte mereu scuze, fie în cea a „mizerabilului”
care-şi găseşte întotdeauna justificări. Oricum, nu există
responsabilitate decât în măsura în care există incertitudini,
iar actele noastre trebuie să le limiteze. Sartre reia într-o
manieră personală experienţa greacă a prudenţei, în sensul
aristotelic al termenului, adică prudenţa privită ca virtute
care-i permite omului să dea, prin acţiunea sa, un sens
acestei lumi incomplete şi întotdeauna echivoce.

b. În filosofia lui Emmanuel Levinas angoasa faţă de sine


trece pe un plan secund faţă de grija faţă de Celălalt
(altul, alteritate). Concepţia lui Levinas despre
responsabilitate poate fi redusă la următoarea schemă de
argumentare (Morar, 2006):
a. El postulează că etica precede raţiunea şi este în afara
limitelor sale; astfel, responsabilitatea se naşte când celălalt
mă afectează, şi această afectare mă face responsabil fără să
vreau; înseamnă că responsabilitatea precede acţiunea şi
decizia autonomă care definesc libertatea în termeni morali;
b. Levinas transformă responsabilitatea în condiţia libertăţii
şi nu în contrariul ei: sunt liber şi sunt responsabil şi
adaugă ideea că, având o responsabilitate infinită, fiecare
este condamnat la o libertate infinită; el depăşeşte astfel
dilema clasică a responsabilităţii morale, introducându-l pe
Celălalt: omul este paznicul fratelui său;
c. Înainte de a fi asumată, libertatea este dăruită în mod
misterios ca sarcină şi ea nu reiese dintr-un contract social;
astfel, „ea nu este o virtute care s-ar impune unui subiect
considerat o persoană de bună voinţă, ci un eveniment care

164
te cuprinde şi te obsedează până la insomnie, provocând o
sciziune de identitate” (Levinas, 1999, p. 79);
d. Responsabilitatea este dată a priori conştiinţei mele; ea
este infinită şi nu aşteaptă acel tip de reciprocitate reductibil
la formula de schimb: dă ca să ţi se dea;
e. Responsabilitatea îl presupune pe Celălalt, căci este
imposibil să fii responsabil de unul singur; în fapt, ocup un
loc în lume, acest loc îi presupune pe ceilalţi, iar eu nu sunt
proprietarul acestui loc, dar răspund la el;
f. Pentru Levinas a fi responsabil înseamnă să dai un
răspuns care se cheamă generozitate, care seamănă cu
bunătatea pură, virtute infantilă.

c. Dacă Celălalt în concepţia lui Sartre şi Levinas apare ca


altul, în genere, ca alteritate, la Hans Jonas, celălalt apare
sub o ipostază clar circumscrisă: celălalt ca generaţii
viitoare. El pleacă de la constatarea că civilizaţia noastră
tehnică bazată pe puterea ştiinţei trebuie să fie apreciată
printr-o judecată de responsabilitate pentru că ştiinţa şi
tehnica ne-au dat puteri – atât direct cât şi indirect
distrugătoare – prin simplul fapt al consumului nostru de
fiecare zi. Astăzi noi suntem investiţi cu o responsabilitate
necunoscută de generaţiile anterioare: aceea de a lăsa
generaţiilor viitoare o planetă locuibilă şi de a nu altera
condiţiile biologice şi genetice ale existenţei. În acest
context, Jonas propune o reformulare a imperativului
categoric kantian:

„Acţionează în aşa fel încât efectele acţiunii tale să fie compatibile cu


permanenţa unei vieţi autentic umane pe pământ şi efectele acţiunii tale
să nu distrugă posibilitatea unei astfel de vieţi în viitor” (Hans Jones,
1995, p. 49).

165
Jonas face din responsabilitate fundamentul însuşi al
eticii şi, pentru că viitorul omenirii este ameninţat, etica
responsabilităţii devine o etică a viitorului, fondată pe
prudenţă şi pe teamă.

4. Presupoziţia existenţei Celuilalt este conţinută şi în


concepţia lui John Rawls (n. 1921, profesor la Harvard)
despre dreptate, atât în cea din A Theory of Justice (1971,
carte care a prilejuit cele mai multe discuţii şi comentarii
decât orice altă lucrare de teorie politică şi socială publicată
după al doilea război mondial), cât şi în cea din Political
Liberalism (1993).
În A theory of Justice filosoful american resuscitează
ideea de contract social, după care (dintr-o poziţie originală,
strict ipotetică şi non-istorică) derivă concluzia cu privire la
dreptatea (socială): nimeni, mai precis niciun grup, nu poate
revendica vreun avantaj faţă de altcineva sau faţă de vreun
alt grup, exceptând eventualitatea în care din respectivul
avantaj ar avea în mod indirect de câştigat (nu toţi cei aflaţi
într-o situaţie mai nefavorabilă, ci numai) grupul cel mai
puţin avantajat.
Cele două concepte gemene din filosofia lui Rawls,
de poziţie originară şi de văl al ignoranţei, primesc
substanţă tocmai pentru că tu trebuie să te imaginezi ca
putând fi şi celălalt sau ceilalţi. În poziţia originară aflat sub
vălul ignoranţei nu ştii nici ce statut, rasă, sex, stare de
sănătate sau noroc ai, după cum nu ştii nici cărei generaţii
aparţii. Este vorba de o responsabilizare faţă de multiplele
situaţii cu care se poate confrunta, în principiu, orice fiinţă
umană.
Din nenumăratele critici la adresa cărţii lui Rawls, cea
mai strălucită este formulată în Anarchy, State and Utopia
de către colegul său mai tânăr de la Harvard, Robert

166
Nozick. Acesta este un „libertarian” radical care argu-
mentează împotriva multora din supoziţiile fundamentale
ale lui Rawls, bunăoară a celei după care toate bunurile deja
produse sau care urmează a fi produse formează
proprietatea colectivă a contractanţilor sociali, urmând a fi
distribuite între ei la absoluta lor discreţie colectivă. Nozick
insistă, întâi, că bunurile economice nu sunt „mană căzută
din cer”, ci că, întrucât ivirea lor stă de obicei sub semnul
unor pretenţii de posesie prealabile, toţi suntem îndreptăţiţi
individual să posedăm ceea ce cu just titlu am dobândit sau
vom dobândi în viitor.
Alţii au argumentat împotriva idealului egalitar
prospectivist împărtăşit de John Rawls susţinând că
dreptatea e esenţialmente retrospectivă prin faptul că se
raportează la ceea ce oamenii sunt şi la ceea ce au făcut sau
nu.

167
Legea privind Codul de conduită
a funcţionarilor publici
nr. 7 din 18 februarie 2004
(M. Of. nr. 157 din 23 februarie 2004)

Capitolul I. Domeniul de aplicare şi principii generale

Art. 1. Domeniul de aplicare.


(1) Codul de conduită a funcţionarilor publici, denumit în
continuare cod de conduită, reglementează normele de conduită
profesională a funcţionarilor publici.
(2) Normele de conduită profesională prevăzute de prezentul
cod de conduită sunt obligatorii pentru funcţionarii publici, precum
şi pentru persoanele care ocupă temporar o funcţie publică, din
cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice.
Art. 2. Obiective. Obiectivele prezentului cod de conduită
urmăresc să asigure creşterea calităţii serviciului public, o bună
administrare în realizarea interesului public, precum şi să contribuie
la eliminarea birocraţiei şi a faptelor de corupţie din administraţia
publică, prin:
a) reglementarea normelor de conduită profesională necesare
realizării unor raporturi sociale şi profesionale corespunzătoare
creării şi menţinerii la nivel înalt a prestigiului instituţiei funcţiei
publice şi al funcţionarilor publici;
b) informarea publicului cu privire la conduita profesională
la care este îndreptăţit să se aştepte din partea funcţionarilor publici
în exercitarea funcţiilor publice;
c) crearea unui climat de încredere şi respect reciproc între
cetăţeni şi funcţionarii publici, pe de o parte, şi între cetăţeni şi
autorităţile administraţiei publice, pe de altă parte.
Art. 3. Principii generale. Principiile care guvernează
conduita profesională a funcţionarilor publici sunt următoarele:
a) supremaţia Constituţiei şi a legii, principiu conform căruia
funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile
ţării;

168
b) prioritatea interesului public, principiu conform căruia
funcţionarii publici au îndatorirea de a considera interesul public
mai presus decât interesul personal, în exercitarea funcţiei publice;
c) asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa
autorităţilor şi instituţiilor publice, principiu conform căruia
funcţionarii publici au îndatorirea de a aplica acelaşi regim juridic în
situaţii identice sau similare;
d) profesionalismul, principiu conform căruia funcţionarii
publici au obligaţia de a îndeplini atribuţiile de serviciu cu
responsabilitate, competenţă, eficienţă, corectitudine şi conştiin-
ciozitate;
e) imparţialitatea şi independenţa, principiu conform căruia
funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă o atitudine obiectivă, neutră
faţă de orice interes politic, economic, religios sau de altă natură, în
exercitarea funcţiei publice;
f) integritatea morală, principiu conform căruia funcţionarilor
publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct ori indirect,
pentru ei sau pentru alţii, vreun avantaj ori beneficiu în considerarea
funcţiei publice pe care o deţin sau să abuzeze în vreun fel de
această funcţie;
g) libertatea gândirii şi a exprimării, principiu conform căruia
funcţionarii publici pot să-şi exprime şi să-şi fundamenteze opiniile,
cu respectarea ordinii de drept şi a bunelor moravuri;
h) cinstea şi corectitudinea, principiu conform căruia în
exercitarea funcţiei publice şi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu
funcţionarii publici trebuie să fie de bună-credinţă;
i) deschiderea şi transparenţa, principiu conform căruia
activităţile desfăşurate de funcţionarii publici în exercitarea funcţiei
lor sunt publice şi pot fi supuse monitorizării cetăţenilor.
Art. 4. Termeni. În înţelesul prezentei legi, următorii termeni
se definesc astfel:
a) funcţionar public – persoana numită într-o funcţie publică în
condiţiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici;
b) funcţie publică – ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor
stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în
scopul realizării competenţelor sale;

169
c) interes public – acel interes care implică garantarea şi
respectarea de către instituţiile şi autorităţile publice a drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, recunoscute de
Constituţie, legislaţia internă şi tratatele internaţionale la care
România este parte;
d) interes personal – orice avantaj material sau de altă natură,
urmărit ori obţinut, în mod direct sau. indirect, pentru sine ori pentru
alţii, de către funcţionarii publici prin folosirea reputaţiei, influenţei,
facilităţilor, relaţiilor, informaţiilor la care au acces, ca urmare a
exercitării funcţiei publice;
e) conflict de interese – acea situaţie sau împrejurare în care
interesul personal, direct ori indirect, al funcţionarului public
contravine interesului public, astfel încât afectează sau ar putea
afecta independenţa şi imparţialitatea sa în luarea deciziilor ori
îndeplinirea la timp şi cu obiectivitate a îndatoririlor care îi revin în
exercitarea funcţiei publice deţinute;
f) informaţie de interes public – orice informaţie care priveşte
activităţile sau care rezultă din activităţile unei autorităţi publice ori
instituţii publice, indiferent de suportul ei;
g) informaţie cu privire la date personale – orice informaţie
privind o persoană identificată sau identificabilă.

Capitolul II. Norme generale de conduită profesională


a funcţionarilor publici

Art. 5. Asigurarea unui serviciu public de calitate. (1)


Funcţionarii publici au obligaţia de a asigura un serviciu public de
calitate în beneficiul cetăţenilor, prin participarea activă la luarea
deciziilor şi la transpunerea lor în practică, în scopul realizării
competenţelor autorităţilor şi ale instituţiilor publice.
(2) În exercitarea funcţiei publice, funcţionarii publici au
obligaţia de a avea un comportament profesionist, precum şi de a
asigura, în condiţiile legii, transparenţa administrativă, pentru a
câştiga şi a menţine încrederea publicului în integritatea, impar-
ţialitatea şi eficacitatea autorităţilor şi instituţiilor publice.
Art. 6. Loialitatea faţă de Constituţie şi lege. (1)
Funcţionarii publici au obligaţia ca, prin actele şi faptele lor, să

170
respecte Constituţia, legile ţării şi să acţioneze pentru punerea în
aplicare a dispoziţiilor legale, în conformitate cu atribuţiile care le
revin, cu respectarea eticii profesionale.
(2) Funcţionarii publici trebuie să se conformeze dispoziţiilor
legale privind restrângerea exerciţiului unor drepturi, datorată
naturii funcţiilor publice deţinute.
Art. 7. Loialitatea faţă de autorităţile şi instituţiile
publice. (1) Funcţionarii publici au obligaţia de a apăra în mod loial
prestigiul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară
activitatea, precum şi de a se abţine de la orice act ori fapt care poate
produce prejudicii imaginii sau intereselor legale ale acesteia.
(2) Funcţionarilor publici le este interzis:
a) să exprime în public aprecieri neconforme cu realitatea în
legătură cu activitatea autorităţii sau instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea, cu politicile şi strategiile acesteia ori cu
proiectele de acte cu caracter normativ sau individual;
b) să facă aprecieri neautorizate în legătură cu litigiile aflate în
curs de soluţionare şi în care autoritatea sau instituţia publică în care
îşi desfăşoară activitatea are calitatea de parte;
c) să dezvăluie informaţii care nu au caracter public, în alte
condiţii decât cele prevăzute de lege;
d) să dezvăluie informaţiile la care au acces în exercitarea
funcţiei publice, dacă această dezvăluire este de natură să atragă
avantaje necuvenite ori să prejudicieze imaginea sau drepturile
instituţiei ori ale unor funcţionari publici, precum şi ale persoanelor
fizice sau juridice;
e) să acorde asistenţă şi consultanţă persoanelor fizice sau
juridice în vederea promovării de acţiuni juridice ori de altă natură
împotriva statului sau autorităţii ori instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea.
(3) Prevederile alin. (2) lit. a)-d) se aplică şi după încetarea
raportului de serviciu, pentru o perioadă de 2 ani, dacă dispoziţiile
din legi speciale nu prevăd alte termene.
(4) Dezvăluirea informaţiilor care nu au caracter public sau
remiterea documentelor care conţin asemenea informaţii, la
solicitarea reprezentanţilor unei alte autorităţi ori instituţii publice,
este permisă numai cu acordul conducătorului autorităţii sau

171
instituţiei publice în care funcţionarul public respectiv îşi desfăşoară
activitatea.
(5) Prevederile prezentului cod de conduită nu pot fi interpretate
ca o derogare de la obligaţia legală a funcţionarilor publici de a
furniza informaţii de interes public celor interesaţi, în condiţiile
legii.
Art. 8. Libertatea opiniilor. (1) În îndeplinirea atribuţiilor
de serviciu, funcţionarii publici au obligaţia de a respecta
demnitatea funcţiei publice deţinute, corelând libertatea dialogului
cu promovarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea.
(2) În activitatea lor, funcţionarii publici au obligaţia de a
respecta libertatea opiniilor şi de a nu se lăsa influenţaţi de
considerente personale sau de popularitate. În exprimarea opiniilor,
funcţionarii publici trebuie să aibă o atitudine conciliantă şi să evite
generarea conflictelor datorate schimbului de păreri.
Art. 9. Activitatea publică. (1) Relaţiile cu mijloacele de
informare în masă se asigură de către funcţionarii publici desemnaţi
în acest sens de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, în
condiţiile legii.
(2) Funcţionarii publici desemnaţi să participe la activităţi sau
dezbateri publice, în calitate oficială, trebuie să respecte limitele
mandatului de reprezentare încredinţat de conducătorul autorităţii
ori instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.
(3) În cazul în care nu sunt desemnaţi în acest sens, funcţionarii
publici pot participa la activităţi sau dezbateri publice, având
obligaţia de a face cunoscut faptul că opinia exprimată nu reprezintă
punctul de vedere oficial al autorităţii ori instituţiei publice în cadrul
căreia îşi desfăşoară activitatea.
Art. 10. Activitatea politică. În exercitarea funcţiei publice,
funcţionarilor publici le este interzis:
a) să participe la colectarea de fonduri pentru activitatea
partidelor politice;
b) să furnizeze sprijin logistic candidaţilor la funcţii de
demnitate publică;

172
c) să colaboreze, în afara relaţiilor de serviciu, cu persoanele
fizice sau juridice care fac donaţii ori sponsorizări partidelor
politice;
d) să afişeze, în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice,
însemne ori obiecte inscripţionate cu sigla sau denumirea partidelor
politice ori a candidaţilor acestora.
Art. 11. Folosirea imaginii proprii.
În considerarea funcţiei publice deţinute, funcţionarilor
publici le este interzis să permită utilizarea numelui sau imaginii
proprii în acţiuni publicitare pentru promovarea unei activităţi
comerciale, precum şi în scopuri electorale.
Art. 12. Cadrul relaţiilor în exercitarea funcţiei publice.
(1) În relaţiile cu personalul din cadrul autorităţii sau instituţiei
publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi cu persoanele
fizice sau juridice, funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă un
comportament bazat pe respect, bună-credinţă, corectitudine şi
amabilitate.
(2) Funcţionarii publici au obligaţia de a nu aduce atingere
onoarei, reputaţiei şi demnităţii persoanelor din cadrul autorităţii sau
instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi
persoanelor cu care intră în legătură în exercitarea funcţiei publice,
prin:
a) întrebuinţarea unor expresii jignitoare;
b) dezvăluirea unor aspecte ale vieţii private;
c) formularea unor sesizări sau plângeri calomnioase.
(3) Funcţionarii publici trebuie să adopte o atitudine impar-
ţială şi justificată pentru rezolvarea clară şi eficientă a problemelor
cetăţenilor. Funcţionarii publici au obligaţia să respecte principiul
egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prin:
a) promovarea unor soluţii similare sau identice raportate la
aceeaşi categorie de situaţii de fapt;
b) eliminarea oricărei forme de discriminare bazate pe
aspecte privind naţionalitatea, convingerile religioase şi politice,
starea materială, sănătatea, vârsta, sexul sau alte aspecte.
(4) Pentru realizarea unor raporturi sociale şi profesionale
care să asigure demnitatea persoanelor, eficienţa activităţii, precum
şi creşterea calităţii serviciului public, se recomandă respectarea

173
normelor de conduită prevăzute la alin. (I)-(3) şi de către celelalte
subiecte ale acestor raporturi.
Art. 13. Conduita în cadrul relaţiilor internaţionale. (1)
Funcţionarii publici care reprezintă autoritatea sau instituţia publică
în cadrul unor organizaţii internaţionale, instituţii de învăţământ,
conferinţe, seminarii şi alte activităţi cu caracter internaţional au
obligaţia să promoveze o imagine favorabilă ţării şi autorităţii sau
instituţiei publice pe care o reprezintă.
(2) În relaţiile cu reprezentanţii altor state, funcţionarilor
publici le este interzis să exprime opinii personale privind aspecte
naţionale sau dispute internaţionale.
(3) În deplasările externe, funcţionarii publici sunt obligaţi să
aibă o conduită corespunzătoare regulilor de protocol şi le este
interzisă încălcarea legilor şi obiceiurilor ţării gazdă.
Art. 14. Interdicţia privind acceptarea cadourilor,
serviciilor şi avantajelor. Funcţionarii publici nu trebuie să solicite
ori să accepte cadouri, servicii, favoruri, invitaţii sau orice alt
avantaj, care le sunt destinate personal, familiei, părinţilor,
prietenilor ori persoanelor cu care au avut relaţii de afaceri sau de
natură politică, care le pot influenţa imparţialitatea în exercitarea
funcţiilor publice deţinute ori pot constitui o recompensă în raport
cu aceste funcţii.
Art. 15. Participarea la procesul de luare a deciziilor. (1) În
procesul de luare a deciziilor, funcţionarii publici au obligaţia să
acţioneze conform prevederilor legale şi să îşi exercite capacitatea
de apreciere în mod fundamentat şi imparţial.
(2) Funcţionarilor publici le este interzis să promită luarea unei
decizii de către autoritatea sau instituţia publică, de către alţi
funcţionari publici, precum şi îndeplinirea atribuţiilor în mod
privilegiat.
Art. 16. Obiectivitate în evaluare.
(1) În exercitarea atribuţiilor specifice funcţiilor publice de
conducere, funcţionarii publici au obligaţia să asigure egalitatea de
şanse şi tratament cu privire la dezvoltarea carierei în funcţia
publică pentru funcţionarii publici din subordine.
(2) Funcţionarii publici de conducere au obligaţia să
examineze şi să aplice cu obiectivitate criteriile de evaluare a

174
competenţei profesionale pentru personalul din subordine,atunci
când propun ori aprobă avansări, promovări, transferuri, numiri sau
eliberări din funcţii ori acordarea de stimulente materiale sau
morale, excluzând orice formă de favoritism ori discriminare.
(3) Se interzice funcţionarilor publici de conducere să
favorizeze sau să defavorizeze accesul ori promovarea în funcţia
publică pe criterii discriminatorii, de rudenie, afinitate sau alte
criterii neconforme cu principiile prevăzute la art. 3.
Art. 17. Folosirea prerogativelor de putere publică. (1)
Este interzisă folosirea de către funcţionarii publici, în alte scopuri
decât cele prevăzute de lege, a prerogativelor funcţiei publice
deţinute.
(2) Prin activitatea de luare a deciziilor, de consiliere, de
elaborare a proiectelor de acte normative, de evaluare sau de
participare la anchete ori acţiuni de control, funcţionarilor publici le
este interzisă urmărirea obţinerii de foloase sau avantaje în interes
personal ori producerea de prejudicii materiale sau morale altor
persoane.
(3) Funcţionarilor publici le este interzis să folosească poziţia
oficială pe care o deţin sau relaţiile pe care le-au stabilit în
exercitarea funcţiei publice, pentru a influenţa anchetele interne ori
externe sau pentru a determina luarea unei anumite măsuri.
(4) Funcţionarilor publici le este interzis să impună altor
funcţionari publici să se înscrie în organizaţii sau asociaţii, indi-
ferent de natura acestora, ori să le sugereze acest lucru, promiţându-
le acordarea unor avantaje materiale sau profesionale.
Art. 18. Utilizarea resurselor publice. (1) Funcţionarii
publici sunt obligaţi să asigure ocrotirea proprietăţii publice şi
private a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, să evite
producerea oricărui prejudiciu, acţionând în orice situaţie ca un bun
proprietar.
(2)Funcţionarii publici au obligaţia să folosească timpul de
lucru, precum şi bunurile aparţinând autorităţii sau instituţiei publice
numai pentru desfăşurarea activităţilor aferente funcţiei publice
deţinute.
(3)Funcţionarii publici trebuie să propună şi să asigure, potrivit
atribuţiilor care le revin, folosirea utilă şi eficientă a banilor publici,
în conformitate cu prevederile legale.

175
(4)Funcţionarilor publici care desfăşoară activităţi publicistice
în interes personal sau activităţi didactice le este interzis să
folosească timpul de lucru ori logistica autorităţii sau a instituţiei
publice pentru realizarea acestora.
Art. 19. Limitarea participării la achiziţii, concesionări
sau închirieri.
(1) Orice funcţionar public poate achiziţiona un bun aflat în
proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ-
teritoriale, supus vânzării în condiţiile legii, cu excepţia următoa-
relor cazuri:
a) când a luat cunoştinţă, în cursul sau ca urmare a îndeplinirii
atribuţiilor de serviciu, despre valoarea ori calitatea bunurilor care
urmează să fie vândute;
b) când a participat, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, la
organizarea vânzării bunului respectiv; când poate influenţa
operaţiunile de vânzare sau când a obţinut informaţii la care
persoanele interesate de cumpărarea bunului nu au avut acces.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în
cazul concesionării sau închirierii unui bun aflat în proprietatea
publică ori privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale.
Funcţionarilor publici le este interzisă furnizarea informaţiilor
referitoare la bunurile proprietate publică sau privată a statului ori a
unităţilor administrativ-teritoriale, supuse operaţiunilor de vânzare,
concesionare sau închiriere, în alte condiţii decât cele prevăzute de
lege.

Capitolul III. Coordonarea şi controlul aplicării normelor de


conduită profesională

Art. 20. Rolul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.


(1) Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici coordonează şi
controlează aplicarea normelor prevăzute de prezentul cod de
conduită, exercitând următoarele atribuţii:
a) urmăreşte aplicarea şi respectarea, în cadrul autorităţilor şi
instituţiilor publice, a prevederilor prezentului cod de conduită;
b) primeşte petiţii şi sesizări privind încălcarea prevederilor
prezentului cod de conduită;

176
c) formulează recomandări de soluţionare a cazurilor cu care a
fost sesizată;
d) elaborează studii şi cercetări privind respectarea prevederilor
prezentului cod de conduită;
e) colaborează cu organizaţiile neguvernamentale care au ca
scop promovarea şi apărarea intereselor legitime ale cetăţenilor în
relaţia cu funcţionarii publici.
(2) Prin activitatea sa, Agenţia Naţională a Funcţionarilor
Publici nu poate influenţa derularea procedurii de lucru a comisiilor
de disciplină din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice.
Art. 21. Sesizarea. (1) Agenţia Naţională a Funcţionarilor
Publici poate fi sesizată de orice persoană cu privire la:
a) încălcarea prevederilor prezentului cod de conduită de către
un funcţionar public;
b) constrângerea sau ameninţarea exercitată asupra unui
funcţionar public pentru a-l determina să încalce dispoziţii legale în
vigoare ori să le aplice necorespunzător.
(2) Sesizarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici nu
exclude sesizarea comisiei de disciplină competenţe potrivit legii.
(3) Funcţionarii publici nu pot fi sancţionaţi sau prejudiciaţi în
nici un fel pentru sesizarea cu bună-credinţă a Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici sau a comisiei de disciplină competente, în
condiţiile legii.
(4) Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici va verifica actele
şi faptele pentru care a fost sesizată, cu respectarea confidenţialităţii
privind identitatea persoanei care a făcut sesizarea.
(5) Sesizările înaintate Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
Publici vor fi centralizate într-o bază de date necesară pentru:
a) identificarea cauzelor care determină încălcarea normelor de
conduită profesională;
b) identificarea modalităţilor de prevenire a încălcării normelor
de conduită profesională;
c) adoptarea măsurilor privind reducerea şi eliminarea cazurilor
de nerespectare a prevederilor legale.
Art. 22. Soluţionarea sesizării.
(1) Rezultatele activităţii de cercetare se consemnează într-un
raport, pe baza căruia Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici va

177
formula o recomandare către autoritatea sau instituţia publică
respectivă cu privire la modul de soluţionare a situaţiei cu care a fost
sesizată.
(2) Recomandarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
Publici va fi comunicată:
a) funcţionarului public sau persoanei care a formulat sesizarea;
b) funcţionarului public care face obiectul sesizării;
c) conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în care
funcţionarul public care face obiectul sesizării îşi desfăşoară
activitatea.
(3) În termen de 30 de zile lucrătoare de la data soluţionării,
autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a comunica Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici modul de soluţionare a măsurilor
prevăzute în recomandare.
(4) În cazul în care în situaţia sesizată sunt implicaţi
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice ori adjuncţii acestuia,
recomandarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici va fi
transmisă şi structurii ierarhic superioare instituţiei sau autorităţii
publice ori, după caz, primului-ministru.
Art. 23. Publicitatea cazurilor sesizate. (1) Raportul anual
cu privire la managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor
publici, care se întocmeşte de Agenţia Naţională a Funcţionarilor
Publici şi se prezintă Guvernului, trebuie să cuprindă şi următoarele
date:
a) numărul şi obiectul sesizărilor privind cazurile de încălcare a
normelor de conduită profesională;
b) categoriile şi numărul de funcţionari publici care au încălcat
normele de conduită morală şi profesională;
c) cauzele şi consecinţele nerespectării prevederilor prezentului
cod de conduită;
d) evidenţierea cazurilor în care funcţionarilor publici li s-a
cerut să acţioneze sub presiunea factorului politic;
e) recomandările propuse;
f) autorităţile sau instituţiile publice care nu au respectat
recomandările.

178
(2) Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate să
prezinte în raportul anual, în mod detaliat, unele cazuri care prezintă
un interes deosebit pentru opinia publică.

Capitolul IV. Dispoziţii finale

Art. 24. Răspunderea. (1) Încălcarea dispoziţiilor prezen-


tului cod de conduită atrage răspunderea disciplinară a funcţiona-
rilor publici, în condiţiile legii.
(2) Comisiile de disciplină au competenţa de a cerceta
încălcarea prevederilor prezentului cod de conduită şi de a propune
aplicarea sancţiunilor disciplinare, în condiţiile legii.
(3) În cazurile în care faptele săvârşite întrunesc elementele
constitutive ale unor infracţiuni, vor fi sesizate organele de urmărire
penală competente, în condiţiile legii.
(4) Funcţionarii publici răspund potrivit legii în cazurile în care,
prin faptele săvârşite cu încălcarea normelor de conduită
profesională, creează prejudicii persoanelor fizice sau juridice.
Art. 25. Armonizarea regulamentelor interne de organi-
zare şi funcţionare. În termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare
a prezentei legi, autorităţile şi instituţiile publice vor armoniza
regulamentele interne de organizare şi funcţionare sau codurile de
conduită specifice, potrivit dispoziţiilor prezentului cod de conduită,
în funcţie de domeniul lor de activitate.
Art. 26. Asigurarea publicităţii.
Pentru informarea cetăţenilor, compartimentele de relaţii
publice din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice au obligaţia de
a asigura publicitatea şi de a afişa codul de conduită la sediul
autorităţilor sau instituţiilor publice, într-un loc vizibil.
Art. 27. Intrarea în vigoare. Prezentul cod de conduită intră
în vigoare la 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I.

179
BIBLIOGRAFIE

Augustin, Despre cetatea lui Dumnezeu, Bucureşti, Ed.


Ştiinţifică, 1998.
Alexandrescu, M., Cartea funcţionarului public, Piteşti,
Paralela 45, 2000.
Alexandru, I., Administraţia publică, Teorii, realităţi,
perspective, Bucureşti, Lumina Lex, 2002.
Apetrei, C., Pâlânea, C., Deontologia funcţionarului public,
Ploieşti, Univ. Ploieşti, 2004.
Aristotel, Etica Nicomahică, Bucureşti, EŞE, 1988.
Aristotel, Politica, Bucureşti, IRI, 2001.
Auby, J-M., Ducos Ader, R., Droit administratif, Paris,
Precis Dalloz, 1986.
Ballet, J., de Bry, Fr., L’entreprise et l’ethique, Paris, Seuil,
2001.
Bellu, N., Morala în existenţa umană, Bucureşti, Ed.
Ştiinţifică, 1989.
Bellu, N., Etica lui Kant, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1974.
Bentham, J., Introduction to the Principles of Morals and
Legislation în Peter Singer (editor), Tratat de etică,
Iaşi, Polirom, 2006.
Berthélémy, J., Traité élémentaire de droit constitutionnel,
Paris, 1928.
Bichicean, Gh., Bichicean, A., Despre democraţie, Sibiu,
Burg, 2002.
Berlin, I., Patru eseuri despre libertate, Bucureşti,
Humanitas, 1996.
Călinoiu, C., Vedinaş, V., Teoria funcţiei publice
comunitare, Bucureşti, Lumina Lex, 1999.
Chapus, R., Droit administratif général, 7ème édition,
Montchrestien, L.G.D.J., 2001.

180
Chevallier, J., Le service public, Paris, PUF, 1987.
Chevallier, J., Science administrative, Paris, PUF, 2007.
Cochinescu, N., Introducere în deontologia juridică,
Revista Dreptul nr. 4/1995.
Codul European al Bunei Conduite Administrative,
Luxembourg, Comunităţile Europene, 2005.
Coman-Kund, L., Deontologia şi statutul funcţionarilor
publici din administraţia publică, Galaţi, 2003.
Constantinescu, M., Deleanu, I., Iorgovan, A., Muraru, I.,
Vasilescu, F. Vida, I., Constituţia comentată şi
adnotată, Bucureşti, Regia Autonomă Monitorul
Oficial, 1992.
Constituţia României, Ediţia a 6-a, Bucureşti, Hamangia,
2016.
Convenţia europeană a drepturilor omului, Ediţia a 6-a,
Bucureşti, Hamangia, 2016.
Crăciun, Cl., Comunicarea în administraţia publică,
Chişinău, Academia de Administrare Publică, 1998.
Crăciun, D., Etica în afaceri, o scurtă introducere,
Bucureşti, Editura ASE, 2005.
Cristea, S., Consideraţii privind statutul legal al funcţiei
publice, în Revista de Drept public nr. 2, 1999.
Debbasch, Ch., Science administrative, Paris, Dalloz, 1989.
Deleanu, M.M., Deontologia funcţiei şi a funcţionarului
public, Reşiţa, Timpul, 2001.
Dreyfus, Fr., D’Arcy, Fr., Les institutions politiques et
administratives de la France. 5ème edition. Refondue
et mise à jour Paris, Edité par Economica, 1997.
Drobniţki, O.G., Noţiunea de morală, Bucureşti, EŞE,
1981.
Eibl-Eibensfeldt, I., Agresivitatea umană, Bucureşti,
Editura Trei, 1995.

181
Florea, M., Responsabilitatea acţiunii sociale, Bucureşti,
Ed. Ştiinţifică, 1976.
Gânju, T., Discurs despre morală, Iaşi, Junimea, 1981.
Gânju, T., Lumea morală, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1982.
Georgescu, Şt., Filosofia dreptului o istorie a ideilor din
ultimii 2500 de ani, Bucureşti, All Beck, 2001.
Gheţe, G., Costea, M., Profiroiu, M., Rolul formării
profesionale în reforma administraţiei publice,
Bucureşti, Economică, 1999.
Guy, I., Droit communautaire général, Paris, Armand
Colin, 1997.
Hobbes, Th., Leviathan, Oxford, Oxford University Press,
1996.
Hobbes, Th., Despre om şi societate, Bucureşti, All, 2011.
Jones, H., Le principe de responsabilité, Paris, Cerf, 1995.
Ihering, von Rudolf, Lupta pentru drept, Bucureşti, All
Beck, 2002.
Ionescu, C., Regimul politic în România, Bucureşti, All
Beck, 2002.
Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, Ediţia a III-a
revăzută şi adăugită, Bucureşti, All Beck, 2001.
Iovănaş, I., Drept administrativ, Arad, Servo-Sat, 1997.
Kant, Imm., Întemeierea metafizicii moravurilor, Bucureşti,
Ed. Ştiinţifică, 1972.
Kant, Imm., Critica raţiunii practice, Bucureşti, IRI, 2001.
Lazăr, C., Autoritate şi deontologie, Bucureşti, Licorna,
1999.
Levinas, Emm., Totalitate şi infinit, Iaşi, Polirom, 1999.
Lipovetski, G., Amurgul datoriei, Bucureşti, Babel, 1996.
Locke, J., Câteva cugetări asupra educaţiei, Bucureşti, Ed.
Did. şi Ped., 1971.
Lorenz, K., Aşa zisul rău. Despre istoria naturală a
agresiunii, Bucureşti, Humanitas, 1998.

182
Lorenz, K., Cele opt păcate ale omenirii civilizate,
Bucureşti, Humanitas, 1996.
Machiavelli, N., Principele, Bucureşti, Antet, 2013.
Macintyre, A., Tratat de morală; După virtute, Bucureşti,
Humanitas, 1998.
Matei, D., (coord.) Artă – morală în istoria gândirii estetice
româneşti, Bucureşti, Eminescu, 1983.
Mehn son Nguyen, Les recours par l’administration a
contract de travail pour engager du personnel”, în Le
travail et le droit, Fribourg, Editions Universitaires,
1994.
Mill, J. St., Despre libertate, Bucureşti, Humanitas, 1994.
Mill, J. St., Utilitarismul, Bucureşti, Paideia, 2002.
Mocioi, I., Deontologia funcţiei publice, Bucureşti,
Scorpion, 2001.
Morar, V., Etic şi estetic, Editura Universităţii din
Bucureşti, 1981.
Morar, V., Etica şi mutaţiile valorice, Bucureşti, EŞE,
1985.
Morar, V., Moralităţi elementare, Bucureşti, Paideia, 2001.
Morar, V., Etica în afaceri şi politică, Editura Universităţii
din Bucureşti, 2006.
Moreno, I.L., Who shall survine, NY, Beacon House Inc.,
1953.
Mousse, J., Éthique des affaires: liberté, responsabilité, Le
décideur face à la question éthique, Paris, Dunod,
2001.
Negulescu, P., Tratat de drept administrativ, Tipografiile
Române Unite, 1925.
Nicola, I., Drept administrativ, Sibiu, Ed. Universităţii
Lucian Blaga, 2007.
Nicu, A.L., Aspecte privind funcţionarii publici şi
stabilitatea în funcţie, Craiova, Helios, 1997.

183
Nietzsche, Fr., Despre genealogia moralei, Cluj, Echinox,
1993.
Nietzsche, Fr., Dincolo de bine şi de rău, Bucureşti,
Humanitas, 1991.
Nozick, R., Anarchy, State and Utopia, New York, Basic
Books, 2013.
Oroveanu, T.M., Elemente de ştiinţa administraţiei de stat,
Bucureşti, EŞE, 1982.
Parlagi A., Profiroiu M., Crai E., Etică şi corupţie în
administraţia publică, Bucureşti, Economică, 1999.
Platon, Opere, vol I, dialogul Gorgias, Bucureşti, EŞE,
1975.
Platon, Opere, vol. II, dialogurile Hippias Minor, Lysis,
Menon, Bucureşti, EŞE, 1976.
Platon, Opere, vol. V, dialogul Republica, Bucureşti, EŞE,
1986.
Pleşu, A., Minima moralia, Bucureşti, Humanitas, 1993.
Popa, N., Dogaru, I., Dănişor, Gh., Dănişor, D.Cl.,
Filozofia dreptului. Marile curente, Bucureşti, All
Beck, 2002.
Postelnicu, R., Paul, M., Dimitriu, N., Adoptarea unui cod
de conduită pentru funcţionarii publici – prioritate
pentru România, în Revista de drept public, nr.
3/2003.
Preda, C., Ce e România? Filozofia politică a Constituţiei
din 1991, în Revista Polis nr. 2/1996.
Preda, M., Stecoza, G., Unele consideraţiuni şi observaţii
critice asupra statutului funcţionarilor publici, în
revista Dreptul, nr. 8/ 2000, editată de Uniunea
Juriştilor din România.
Prisăcaru, V., Tratat de drept administrativ, Bucureşti, All,
1996.

184
Rawls, J., A Theory of Justice, Harvard University Press,
1999.
Rideau, J., Droit institutionnel de l’Union et des
Communautés Européennes, Paris, 3é édition,
L.G.DJ., 1999.
Rousseau, Jean-Jacques, Contractul social, Bucureşti,
Antet, 2013.
Rousseau, Jean-Jacques, Discurs asupra originii şi
fundamentelor inegalităţii dintre oameni, Bucureşti,
Best Publishing, 2001.
Russel, B., Human society in ethics and politics, London,
1954.
Sartre, J.P., Fiinţa şi neantul, Piteşti, Paralela 45, 2004.
Sponville, André Compte, Mic tratat al marilor virtuţi,
Bucureşti, Univers, 1998.
Sponville, André Compte, Delumeau, J., Farge, A., Cea
mai frumoasă istorie a fericirii, Bucureşti, Ed. Art,
2015.
Tofan, Apostol, D., Puterea discreţionară şi excesul de
putere al autorităţilor publice, Bucureşti, All Beck,
1999.
Van Lang, A., Gondouin, G., Inserguet-Brisset, V.,
Dictionnaire de droit administratif, Paris, Dalloz,
Armand Colin, 1999.
Vedinaş, V., Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici, Comentarii, Legislaţie,
Doctrină, Jurisprudenţă, Bucureşti, Universul Juridic,
2009.
Vedinaş, V., Drept administrativ şi instituţii
politico-administrative, Bucureşti, Lumina Lex. 2002.
Vedinaş, V., Regimul juridic al funcţionarilor publici din
cadrul administraţiei prezidenţiale, în Studii de drept

185
românesc, nr. 1-2, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2001.
Vedinaş, V., Statutul funcţionarului public, Bucureşti,
Nemira, 1998.
Vermeulen, J., Teoria funcţiunii publice, Curs editat de
Societatea studenţilor în drept, 1939.
Vintilă, Gh., Furtună, C., Daunele morale, studiu de
doctrină şi jurisprudenţă, Bucureşti, All Beck, 2002.
Weber, M., Etica protestantă şi spiritul capitalismului,
Bucureşti, Humanitas, 1993.
Wilhiams, B., Introducere în etică, Bucureşti, Alternative,
1994.
Ziller, J., Egalité et merité, l’acces a la fonction publique
dans les Etats de la Communaute Europeenne,
Bruxelles, Institut Europeen d’Administration
Publique, 1998.

186