Sunteți pe pagina 1din 3

NEGRU PE ALB - „Scrisori" de Constantin Negruzzi referat

NEGRU PE ALB (Scrisori de la un prieten) — „Scrisori" de Constantin


Negruzzi. Publicate initial in diverse reviste ale epocii si stranse in volum in
1857 {Pacatele tinere(elor).

Constantin Negruzzi inaugureaza in literatura romana un nou gen, acela al


scrisorilor, pe care il va practica in revistele vremii („Albina Romaneasca",
„Alauta Romaneasca", „Gazeta de Moldavia" s. a.) cu asiduitate o lunga
perioada de timp si caruia, alaturi de Ion Ghica, ii va da o stralucire cu totul
remarcabila. Fiind, in formularea lui E. Lovinescu, „cel dintai bun foiletonist
al nostru", Negruzzi se arata in aceste „disertatii literare pe teme diverse"
(Liviu Leonte) un temperament artistic echilibrat si, totodata, un scriitor pe
deplin format, stapan perfect pe mijloacele sale de exprimare.

El gloseaza elegant, cu gratie si umor, pe cele mai neasteptate subiecte, de


la cele „direct literare" la cele in care „inclinatia memorialistica
precumpaneste" (Paul Cornea), schitand, de fiecare data cu mana sigura,
mici scene de moravuri, fiziologii, notand impresii de calatorie ori
exprimandu-si pe un ton lipsit de pretentii savante parerile in cateva
probleme controversate ale timpului, cum ar fi, de exemplu, cele privind
formarea si consolidarea limbii romane literare. Scrisorile sunt adresate unui
prieten imaginar si convin de minune temperamentului artistic al scriitorului,
caracterului si preocuparilor sale, ca participant direct la miscarea de
edificare sociala si culturala pe care o parcurgea societatea romaneasca (in
speta, moldoveana) la mijlocul secolului al XIX-lea. Prin intermediul
scrisorilor il putem, fara indoiala, „cunoaste pe omul moral si social Negruzzi

In toata complexitatea, cu gandurile cu contradictiile sale" (Liviu Leonte).

Ele ne dezvaluie un Negruzzi ponderat in pareri, mare admirator al trecutului


pe care, nu o data, il opune unui prezent involburat, adept al progresului, dar
al unui progres firesc, intemeiat organic pe certitudini, pe asimilarea si
preluarea bunelor traditii ale trecutului. Avand o tematica atat de
diversificata, scrisorile nu pot fi grupate acceptabil, cum subliniaza
majoritatea istoricilor literari, decat cu foarte mare dificultate. Cateva piese:
Scrisoarea I (Plimbare), Scrisoarea XXVIII (Pelerinagiu), Scrisoarea XXX
(Baile de la Ems) se inscriu pe linia „insemnarilor de calatorie", desi Negruzzi
nu arc propriu-zis vocatia calatoriei, pe care o priveste, mai degraba, ca pe
un prilej fericit de a scapa de corvezile cotidiene, de a se izola, fie si pentru
scurt timp, in lumea mirifica a naturii, de a se detasa de „intrigi si de suparari"
si a se lasa prada unei vieti tihnite de „odihna si negrija". Evadarea in mijlocul
naturii este privita insa de scriitor, in primul rand, ca antidot Ia un anume fel
de civilizatie, caci - noteaza el - „Muntele e lasat pentru poet si poetul pentru
munte", iar „amorul si gloria" nu pot fi cautate in „sgomotul oraselor unde
cate o privighetoare pribeaga sloboade niste sonuri tanjitoare si regulate"

Descrierile de peisaj (cu destule ecouri livresti) demonstreaza un ochi


exersat si, nu mai putin, un suflet sensibil, desi in „pelerinagiile" sale scriitorul
pare sa fie sedus nu atat de splendorile naturii, cat de lucrurile si fizionomiile
intalnite in cale, prilej de meditatie (cu accente de scepticism, dar si usor
moralizatoare) in marginea destinului uman ori a scurgerii vremii. Negruzzi
este un fin si patrunzator observator al societatii timpului, al oamenilor ce
anima lumea oraselor, targurilor si satelor Moldovei. Este o lume pitoreasca
sui-generis, intr-un anume fel carnavalesca, alcatuita din oameni „vechi" si
„noi", aflati, si unii si altii, in cautarea identitatii lor culturale si morale, la a
carei zbatere autorul, scriitorul-martor, asista amuzat ori contrariat, nazuind
sa „capteze atmosfera umana a epocii" (G. Dimisianu) si sa depuna marturie
inaintea posteritatii despre contemporanii sai. Scriitorul creioneaza portrete:
Scrisoarea XIII (Lumanarica), Scrisoarea IV (Un poet necunoscut) ori
realizeaza, prece-dandu-l pe Kogalniceanu, veritabile fiziologii -Scrisoarea
IX (Fiziologia provincialului). Tinutasul lui IN., ca si cel de mai tarziu al lui
Kogalniceanu, e, in felul lui, un original. Vine la Iasi grabit sa se infrupte din
foloasele noii civilizatii, dar nu izbuteste sa asimileze decat ceea ce este
„frivol" si derizoriu din ce-i ofera orasul. La intoarcere, ii buimaceste pe cei
ramasi acasa cu istorii inventate, care ascund in secret visurile lui de a
patrunde in randul celor ajunsi, de a se procopsi.

Scrisoarea II (Reteta) surprinde aceeasi atmosfera a lumii de provincie,


satirizata (cu oarecare intelegere, totusi) pentru goana ei dupa senzational,
dupa „nou" si „modern". Pentru a scapa de curiozitatea indiscreta a
localnicilor, eroul scrisorii inventeaza o ingenioasa stratagema: strange pe
cetatenii mai de vaza ai urbei, carora li se infatiseaza autobiografic, cum zice
Paul Comea. Acesui tip, al boiernasului snob si de o alarmanta suficienta,
Negruzzi ii opune, in alte cateva scrisori, pe „omul de tara" crescut in spiritul
traditiei sanatoase, al dragostei de glie: Scrisoarea Vili (Pentru ce (iganii nu
sunt romani), Scrisoarea XXV (Omul de (ara). Scrisoarea XXVI (Proprietate
pagubitoare), in care scriitorul face elogiul vietii rustice, imaginata in contrast
cu „cortegiul de vicii ale orasului" (Liviu Leonte). Descifram aici cateva
reflexe a ceea ce gandea Negruzzi, dupa 1850, despre dezvoltarea societatii
romanesti.

Nu este, asa cum s-a sustinut, vorba nici de conservatorism, nici de


samanatorism „avant la lettre", ci doar de atitudinea mai ponderata a unui
spirit prezent care intelegea progresul in alti termeni decat unii dintre
contemporanii sai, adica fundamentat pe ceea ce era pozitiv in traditia
romaneasca, respectiv moldoveneasca. Mai direct ori mai pe ocolite,
Negruzzi se ridica impotriva cosmopolitismului si a galomaniei, a mimarii
progresului. Un alt grupaj include scrisori in care Negruzzi dezbate probleme
„istorice, sociale, literare": Scrisoarea III (Vandalism), Scrisoarea XIX (Ochire
retrospectiva), Scrisoarea XVII (Critica) etc. In ele, Negruzzi protesteaza
impotriva distrugerii vestigiilor istorice, ca semn al „vechiei" noastre,
procedeaza ia un veritabil excurs prin istoria Moldovei pentru a oferi un
subiect de meditatie contemporanilor sau, pornind de la deliciile si
rafinamentele vechilor texte romanesti, condamna productia literara a
prezentului, poezia „hodorogita" la auzul careia Jalea cuprinde orice simtire"
s. a., „cand vede cineva frumoasa noastra limba caznita si schingiuita astfel".

In alte cateva texte, Constantin Negruzzi isi expune parerile despre limba.
Scriitorul se dovedeste si aici a fi un spirit echilibrat, argumentandu-si cu
migala, dar si cu subtilitate opiniile si combatand excesele, pedantismul si
fanatismele de orice fel, care ar fi pus in pericol evolutia fireasca a limbii
romane literare. Scrisorile lui Constantin Negruzzi au, indiscutabil, o
apreciabila valoare documentara. Ele intereseaza, insa, inainte de toate, prin
valoarea lor literara, inaugurand un gen care va face o frumoasa cariera in
cultura romana.