Sunteți pe pagina 1din 24

Smerenia este: să te defaimi şi să nu te socoteşti ceva pe sine, cunoscând cine eşti,

ci să dezrădăcinezi din sufletul tău toţi vlăstarii şi ramurile mândriei şi dorinţa de


cinste şi să cugeți că ești mai nevrednic decât toţi. Nu numai în inima ta, ci și pe
dinafară să faci lucrările cele mai smerite, neluând în seamă cuvintele oamenilor,
dacă te osândesc sau te defăimă, fiindcă trebuie să dea toate aceste fapte şi lucruri
ale noastre bună mireasmă de smerenie şi sărăcie şi să ne supunem,
pentru dragostea lui Dumnezeu, nu numai celor mai mari şi asemenea nouă, ci şi
celor mai mici decât noi.

Mai cu seamă, cum zic toţi dascălii: rădăcina şi temelia tuturor faptelor bune
este smerenia şi, fără de aceasta, toate celelalte nu te folosesc nicidecum şi trebuie
să cugeți că eşti mai netrebnic decât toate zidirile cerului şi ale pământului şi
nevrednic chiar de hrana pe care o mănânci.

(Agapie Criteanul, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 305-306)

INTRUPAREA

Profeţii Vechiului Testament au fost cei mai de seamă învăţători ai poporului biblic,
participanţi la toate evenimentele importante din istoria poporului evreu, care, ca
reprezentanţi ai lui Dumnezeu Cel adevărat, au apărat şi au cultivat monoteismul
Vechiului Testament, pregătind astfel omenirea pentru Testamentul cel Nou, încheiat
de Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos.

Profețiile mesianice au avut ca scop anunțarea venirii lui Mesia prin care se va
realiza mântuirea oamenilor. Ele apar odată cu începutul neamului omenesc. De la
întâia carte a Vechiului Testament, persoana Mântuitorului promis se vede anunţată
ca un fir roşu de-a lungul istoriei până ce se arată lumii ca Fiu al lui Dumnezeu.

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
Acesta era întru început la Dumnezeu” (Facerea 1, 1-2).

Întruparea Cuvântului, a Logosului Lui Dumnezeu a avut loc ca o necesitate: „Şi


Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a
Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1,14). „Carele pentru noi
oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la
Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut om” (Crezul sau Simbolul credinţei,
art. 2).

Cel făgăduit, în persoana divino-umană a lui Mesia, Hristos Iisus, a venit ca să surpe
stăpânirea diavolului prin Moartea şi Învierea Sa şi să izbăvească omenirea din frica
morţii: „Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtaşi sângelui şi trupului, în acelaşi fel
şi El S-a împărtăşit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea
morţii, adică pe diavolul, Şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie
toată viaţa.” (Evrei 2, 14-15), dând Evanghelia cea cu putere de mântuire pentru tot
cel ce crede (Romani 1, 9; 1, 16).
Scopul venirii Fiului lui Dumnezeu în lume a fost și este mântuirea omului prin jertfa
răscumpărătoare de pe cruce: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său
Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se
mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 16-17).

Cu adevărat, făgăduinţa lui Dumnezeu s-a realizat la „plinirea vremii”, cum spune
Sfântul Apostol Pavel: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul
Său, născut din femeie, născut sub Lege, ...Ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere,
ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4).

Toate amănuntele privindu-o pe Fecioara Maria, considerată „vasul ales” pentru


întruparea Fiului lui Dumnezeu, Vestea cea Bună, naşterea, viaţa, activitatea
mesianică, răstignirea, Învierea, Înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui, pe toate le
găsim cu precizie menţionate în scrierile profeţilor Vechiului Testament cu sute de ani
înainte de împlinirea lor.

Astfel, pregătirea iudeilor pentru venirea Mântuitorului a avut la bază Revelaţia


supranaturală, sau Scriptura Vechiului Testament neîntreruptă, după cum spune
Sfântul Apostol Pavel: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe
chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a
grăit nouă prin Fiul…” (Evrei 1, 1- 2).

Plinirea vremii

Expresie paulină, „plinirea vremii” (to plerōma tou chronou) desemnează timpul
venirii Răscumpărătorului promis, moment care a fost profeţit din Vechiul Testament.

Trebuie precizat faptul că încă de la începutul Vechiului Testament, după căderea


primilor oameni, cartea Facerea notează promisiunea făcută de Dumnezeu:
„Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta
îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facerea 3, 15).

Astfel, istoria omenirii ne este prezentată ca o istorie în aşteptare, ca o istorie a


nădejdii, pentru că este aşteptat un Răscumpărător. Acelaşi lucru îl putem spune
despre istoria poporului Israel, pe care o putem vedea ca o istorie a făgăduinţei
(Facere 12, 2-3). Speranţa mesianică va fi întreţinută de profeţiile mesianice pe toată
perioada Vechiului Testament.

Ca un corespondent vechi testamentar al expresiei pauline (Galateni 4, 4), deşi nu


este vorba despre o expresie, am putea socoti profeţia din Daniel 9, 24-26. Venirea
lui Mesia va fi timpul când se vor împlini vedenia şi proorocia.

Anunţarea venirii lui Mesia, a „plinirii vremii”, a împlinirii celor profeţite, se face în
textele profetice, în special prin aşa numitul perfect profetic. Aşa cum se ştie, semiţii
nu au raportat, în flexiunea verbului, acţiunea la cele trei timpuri: prezent, trecut şi
viitor. Modul indicativ are în limba ebraică două timpuri: perfectul şi imperfectul.
Perfectul ebraic poate fi tradus prin perfectul compus, perfectul simplu, mai mult ca
perfectul, viitorul sau prezentul. Se traduce cu viitorul simplu „atunci când lucrarea se
va înfăptui şi se consideră ca realizată în acel moment (perfectul profetic)”. Aşa
avem: viaţa (şi va ieşi) (Isaia 11, 1) vekārati (şi voi încheia) (Iezechiel 37, 26-27) etc.

Acest viitor profetic este completat de unele expresii precum: beacharit haiomim (în
vremurile cele de pe urmă sau la sfârşitul zilelor) (Isaia 2, 2),
şi ācharei kēn (după aceea) (Ioil 3, 1), bāet (în vremea aceea) (Ieremia 3,
17), hinne(h) iāmim bāim (iată, vin zile) (Ieremia 33, 14) etc. Unele dintre acestea,
deşi par a se referi la sfârşitul lumii, se aplică la vremea sosirii lui Mesia.

Nici viitorul profetic, şi nici expresiile, precum cele de mai sus, cu care încep unele
dintre profeţiile mesianice, nu intenţionează să fixeze exact, în timp, venirea lui
Mesia.

Excepţie este profeţia lui Daniel (9, 24-26), dar şi aici calcularea s-a făcut în mod
diferit. Textul face parte din cele aşa numite „apocaliptice”, iar apocaliptica iudaică
ştim că operează cu cifre cărora li se dă o valoare simbolică. Acest lucru, în primul
rând, pentru că nu îi este dat omului să cunoască dinainte momentele din iconomia
mântuirii (Matei 24, 36; Marcu 13, 32), iar pe de altă parte Dumnezeu l-a înzestrat pe
om cu libertate, iar pregătirea omenirii pentru aceste momente ţine de folosirea
acesteia (II Petru 3, 12).

Dacă privim textele care vorbesc despre venirea lui Mesia şi a împărăţiei Sale, din
punct de vedere cronologic, al momentelor din istoria poporului Israel, în care ele s-
au scris, putem spune că ele sunt, de foarte multe ori, în legătură cu momentele de
decădere sau restrişte pe care le-au trăit evreii.

În momentele de criză din Israel, Dumnezeu intervine şi anunţă venirea


Răscumpărătorului (de pildă: la moartea lui Moise, Dumnezeu promite un alt
„Prooroc” – Deuteronom 18, 15-18; sau profeţiile proorocilor: Isaia, Ieremia,
Iezechiel, Daniel făcute puţin înaintea şi în timpul robiei babiloniene, etc.).

În ceea ce priveşte speranţa unei restaurări a împărăţiei lui David, această idee
apare mai pregnant în timpul şi după robia babiloniană.

Acest lucru ne poate sugera că decăderea morală şi restriştea ajunse la apogeu ar


putea constitui semne ale apropierii „plinirii vremii”. Pe de altă parte, unele texte ne
anunţă, cum vom vedea, că venirea lui Mesia va fi pregătită de un Înaintemergător,
lucru care s-ar constitui într-un alt „semn” al venirii lui Mesia.

Intruparea Fiului lui Dumnezeu - rodul celei


mai mari iubiri
Dumnezeu este iubire, „iubirea e viaţa însăşi a naturii divine“, ea „ţinând
fiinţial de Dumnezeu“, iar potrivit teologului Pavel Florensky este chiar
„fiinţa lui Dumnezeu“, este „actul Lui substanţial“. Dacă dragostea include
orice faptă a lui Dumnezeu, orice relaţie cu Fiul şi creaturile Sale, este
pentru că ea face parte din natura lui Dumnezeu, această proprietate nefiind
distinctă de natura Sa.
Iubirea lui Dumnezeu faţă de om constituie raţiunea şi condiţia procesului
de mântuire a omului. În virtutea acestei iubiri, Dumnezeu nu S-a întors cu
totul de la zidirea Sa, nici n-a uitat lucrurile mâinilor Sale când omul s-a
desprins, prin păcat, din comuniunea originară. Fiul lui Dumnezeu îmbracă
chipul de rob, spre o apropiere deplină faţă de noi, „făcând din păcatele
noastre păcatele Sale, pentru a face din dreptatea Sa dreptatea noastră“.
Bogăţia de mister a Tainei Întrupării nu poate fi înţeleasă deplin şi nici exprimată în
mod corespunzător, căci cele ce ţin de Întruparea Fiului lui Dumnezeu „covârşesc cu
prisosinţă şi mintea, şi cuvântul, şi tot auzul, şi înţelegerea“.
Totuşi, această mare Taină a Întrupării rămâne inaccesibilă pentru gândirea omului
simplu, ea putând fi descifrată fragmentar şi temporar doar de cei cu o bogată
experienţă duhovnicească. „Taina Întrupării Cuvântului cuprinde în sine înţelesul
tuturor alegerilor şi tipurilor din Scriptură şi ştiinţa tuturor făpturilor văzute şi
cugetate (…) Cel ce a cunoscut înţelesul tainic al Învierii a cunoscut scopul spre care
Dumnezeu a întemeiat toate de mai înainte“ (Sf. Maxim Mărturisitorul, Centuriile
gnostice).
În afară de iubire, nu există un alt motiv al Întrupării
Întruparea Cuvântului, adică smerita coborâre a Sa în mijlocul făpturii pe care a
zidit-o şi asumarea integrală a condiţiei umane, constituie momentul central al
istoriei. Întruparea Fiului înseamnă Revelaţia iubirii Preasfintei Treimi: „Dragostea lui
Dumnezeu s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu,
ca noi să trăim prin El“ (I In. 4, 9). Întruparea ne arată deci în mod concret că
„Dumnezeu este iubire“ (I In. 4, 16), ne revelează în primul rând iubirea lui
Dumnezeu. „El a luat trup ca noi numai din iubire: în afară de aceasta, altă cauză a
Întrupării nu există“ (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia V la Evrei, I). Prin Întruparea Sa,
Domnul a vrut ca omul să cunoască şi să înţeleagă cât de mult îl iubeşte pe el
Dumnezeu, căci Fiul lui Dumnezeu din iubire S-a întrupat, ca să fie cât mai aproape
de om. „Prin iubirea Sa, mai presus de minte şi nesfârşită pentru om, Dumnezeu a
devenit cu adevărat şi prin natură tocmai ceea ce iubea (adică om - n.n.)“. (Sf.
Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 5). Astfel, El poartă în Sine firea omenească, pentru
că este om adevărat, adică Dumnezeu-Omul. „Şi prin El, gura omenească a devenit
gura lui Dumnezeu Cuvântul, ochii omeneşti au devenit ochi ai lui Dumnezeu
Cuvântul“ (Pr. Stăniloae în 7 dimineţi cu părintele Stăniloae, p. 9). Această apropiere
deplină a lui Hristos faţă de noi şi îmbrăcarea prin chenoză a chipului de rob (Filip. 2,
6-11), căci toate s-au făcut prin El şi pentru El, implică şi răspundere din partea
noastră; iubirea Lui pentru noi trebuie să nască iubirea noastră faţă de El.
Fiul lui Dumnezeu Se face Frate al nostru
Întruparea Fiului lui Dumnezeu e un act profund: El ia firea noastră, se face Frate al
nostru în Duhul Sfânt, să devenim şi noi fraţi ai Lui, şi fii ai Unicului Părinte Ceresc,
în acelaşi Duh cu El, dar în acelaşi timp „aduce cu Sine Treimea şi viaţa - de viaţă
făcătoarei Treimi (…) ne descoperă şi ne împărtăşeşte din Sine viaţa plină de lumină
şi de iubire a Preasfintei Treimi“ (Pr.Prof. C. Galeriu, la Ierom. Ioanichie Bălan, în
Convorbiri duhovniceşti, pp. 209-210). Conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi, numai
prin coborârea Fiului lui Dumnezeu la noi şi prin asumarea de către El a condiţiei
umane, natura omenească putea fi înălţată: „Logosul a coborât la noi, pentru că noi
nu eram capabili să ne ridicăm la înălţimea Sa“ (Sf. Grigorie de Nyssa, Comentariu la
Fericiri, omilia I). Drept aceea, „să ne dăm pe noi înşine Domnului în întregime ca să-
L primim pe El întreg. Să ne facem dumnezei pentru El. Căci pentru aceasta S-a
făcut om, fiind Dumnezeu şi stăpân prin fire“. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt
ascetic, 43, Filocalia, p. 50)
Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu
Numai Stăpânul firii create avea puterea şi căderea să-l ridice din nou pe omul căzut
(Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, 8). Hristos „S-a dat morţii pentru
noi, pentru ca prin moartea Lui să ne readucă pe noi la viaţă“ (Ibidem, 31). Numai
prin primirea Vieţii Înseşi, omenirea putea fi readusă la viaţă.
Umanitatea Cuvântului, ipostaziată în El, penetrată de energia Lui, este fundamentul
învăţăturii despre îndumnezeirea noastră, aşa de scumpă Sfinţilor Părinţi (J.
Meyendorff, Le Christ dans la Théologie byzantine, p. 106). Hristos S-a întrupat ca să
sfinţească natura umană şi să-i confere posibilitatea îndumnezeirii. Sfântul Atanasie
a rezumat astfel această dogmă: „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină
dumnezeu“ (Sf. Atanasie cel Mare, De incarnatione Verbi, 54), dogmă ce constituie,
de altfel, sinteza Ortodoxiei, mulţi Sfinţi Părinţi făcând referire la ea în scrierile lor,
de pildă: „Din pricina prea marii Sale dragoste, S-a făcut ceea ce suntem noi, pentru
ca să ne aducă şi pe noi în starea de a fi ceea ce este El“. (Sf. Irineu al Lyonului,
Contra eresurilor, V), „Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om, ca şi tu să afli de la om,
că omul poate ajunge dumnezeu“. (Clement Alexandrinul, Cuvânt de îndemn către
eleni, cartea I, 8, 4, col. PSB., vol. 4, p. 75), „Întruparea Mântuitorului s-a făcut cu
scopul mântuirii lumii, eliberării neamului omenesc şi purtării noastre de grijă“.
(Asterie al Amasiei, Cuvânt de laudă la Sfântul Ştefan cel dintâi mucenic) etc.
Domnul Hristos S-a făcut „pârga rezidirii şi nemuririi noastre întru nestricăciune“ (Sf.
Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale…, 3, Filocalia VI) şi prin firea omenească
asumată ne-a comunicat puterea dumnezeirii Sale. Omul devine atât dumnezeu pe
cât Dumnezeu S-a făcut om.
Iubind pe Dumnezeu din toată fiinţa lui, omul dobândeşte folos şi arată că se iubeşte
şi se preţuieşte pe sine: „Iubirea faţă de tine se vede prin aceea că iubeşti pe
Dumnezeu din toată fiinţa ta (…) Crezi că foloseşte Dumnezeu din faptul că-L iubeşti?
(…) Când Îl iubeşti, tu eşti cel ce dobândeşte folos (…) Dar vei zice: când nu m-am
iubit pe mine însumi? Nu te-ai iubit când n-ai iubit pe Dumnezeu Cel care te-a zidit
(…) Numai acela se iubeşte pe sine, acela care iubeşte pe Dumnezeu. Cu cât mai
mult ne iubim pe noi înşine, cu atât Îl iubim mai mult pe Dumnezeu“ (Fer. Augustin,
De moribus Ecclesiae, lib. 1, 2648).
Puterea iubirii
Iubirea este puterea divină care reînnoieşte unitatea originară în toate aspectele şi
dimensiunile ei: personală, socială, verticală, orizontală, căci „temelia vieţii sociale şi
rădăcina tuturor bunurilor este iubirea de oameni“ (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie în
cinstea lui Lazăr, 6).
În alt loc, acelaşi autor patristic menţionează: „Ştii cât de mare este puterea
dragostei? Hristos, lăsând la o parte toate minunile pe care urma să le facă apostolii,
a spus: «Întru aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea
dragoste unii faţă de alţii» (Ioan 13, 35), iar Pavel a spus că dragostea este
împlinirea Legii (Rom. 13, 10) şi că, dacă lipseşte dragostea (I Cor. 13, 1-2),
harismele nu sunt de nici un folos (I Cor. 12, 8-10)“ (Idem, Despre preoţie, 2, 6).
Un teolog român - Părintele Profesor Ioan Bria - este de părere că Sfântul Apostol
Ioan descrie iubirea creştină ca „acţiune bipolară care cuprinde deopotrivă pe
Dumnezeu şi aproapele, iubirea aproapelui fiind un reflex firesc al iubirii lui
Dumnezeu“ (Iisus Hristos - Iubitorul de oameni, rev. Ortodoxia, XVIII (1966), Nr. 1).
Noianul de bunătăţi primite de la Dumnezeu
Fără coborârea Cuvântului în mijlocul lumii create, nici transfigurarea cosmosului nu
putea fi realizată. Omul, după cădere, despărţit de Dumnezeu, zdruncinat în fiinţa sa,
nu a mai fost capabil de a se vindeca singur, iar prin căderea sa, el a pus în
primejdie şi existenţa cosmosului, desfigurându-se astfel opera lui Dumnezeu, dar,
întrupându-Se, Hristos va restabili ordinea cosmică şi va restaura umanitatea
noastră luând-o cu totul întru Sine.
Prin Întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu a deschis pentru toţi oamenii calea de acces la
prezenţa şi slava Sa dumnezeiască. Hristos recapitulează în Sine prin firea umană
asumată în ipostasul său dumnezeiesc întreaga umanitate şi-i face pe toţi oamenii
părtaşi ai Tainei Sale.
Fiul lui Dumnezeu, plin de compătimire şi de iubire pentru om, ne revelează bogăţia
infinită a iubirii Sale prin întrupare, dar El nu participă numai într-un oarecare grad la
suferinţa umană, prin condiţia umană asumată, ci merge până la capăt, asumându-şi
toată suferinţa fiinţei umane, sacrificându-Se pentru aceasta, suportând pentru ea
moartea şi restaurând-o prin omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi învierea din
morţi (Pr. Prof. Dr. George Remete, Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu, p. 26-
27). Referindu-se la noianul de bunătăţi arătate de Hristos prin întruparea, jertfa şi
învierea Sa, Petru Damaschinul spune: „Ce vom da în schimb Domnului pentru toate
câte ne-a dat nouă? Pentru noi Dumnezeu a venit între oameni; pentru firea cea
stricată Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi. La cei nemulţumitori a venit
Făcătorul de bine; la cei robiţi, Slobozitorul; la cei ce şedeau în întuneric, Soarele
Dreptăţii; pe cruce, Cel fără patimă; în iad, Lumina; în moarte, Viaţa; Învierea
pentru cei căzuţi. Către El vom striga: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru!“ (Petru
Damaschinul, Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, vol. V).

Această iubire nesfârşită a lui Dumnezeu pentru noi trebuie să ne facă şi pe noi să

răspundem cu iubire la iubirea Lui: „S-a făcut Fiul lui Dumnezeu om pentru tine, fă-

te şi tu dumnezeu pentru El!“ (Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 199,

Filocalia, XI).

Venirea lui Dumnezeu în lume şi între oameni prin Întruparea Fiului Său este chipul
cel mai înalt al iubirii Preasfintei Treimi faţă de neamul omenesc.

Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos S-a întrupat în ziua Bunei Vestiri. În
această zi a avut loc zămislirea directă a lui Hristos prin puterea şi lucrarea
Preasfântului Duh. Într-un imn închinat Născătoarei de Dumnezeu, cântăm: „Gavriil
zicând ţie, Fecioară, bucură-te, împreună cu glasul S-a întrupat Stăpânul tuturor”.

Zămislirea lui Hristos s-a săvârşit în linişte, fără zgomot şi tulburare. Nimeni, nici
dintre îngeri, nici dintre oameni, nu a putut să înţeleagă în acel ceas lucrurile mari
care s-au săvârşit.

Întruparea Domnului în pântecele Născătoarei de Dumnezeu s-a făcut de la Duhul


Sfânt. Firea curată a lui Hristos are legătură cu zămislirea prin creaţie, iar nu cu
zămislirea prin sămânţă. Firea umană s-a unit cu firea dumnezeiască în chip ne-
schimbat, neamestecat, neîmpărţit şi nedespărţit, îndată, din clipa zămislirii Domnului
nostru Iisus Hristos. Asta înseamnă că Preasfânta Fecioară a gustat prima din
bunătăţile dumnezeieştii Întrupări, anume îndumnezeirea. Ceea ce ucenicii lui Hristos
au gustat în ziua Cincizecimii, iar noi după Botez, în timpul Tainei Dumnezeieştii

Euharistii, când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, şi ceea ce vor trăi
sfinţii în Împărăţia cerurilor a fost trăit de Preasfânta Fecioară încă din prima clipă a
zămislirii şi a purtării în pântece.
Unirea firii dumnezeieşti cu firea umană în Ipostasul Cuvântului, înlăuntrul pântecelui
Născătoarei de Dumnezeu, constituie îndumnezeirea directă a firii umane.
Îndumnezeirea firii omeneşti există din prima clipă în care firea dumnezeiască s-a
unit cu cea omenească.

Este semnificativ în acest sens cuvântul Sfântului Ioan Damaschin: „Din clipa în care
a luat trup, a fost trup al lui Dumnezeu Cuvântul”. Ceea ce înseamnă că din
momentul zămislirii şi până la îndumnezeirea trupului omenesc nu a trecut un interval
de timp, deoarece îndumnezeirea s-a petrecut imediat, adică în momentul zămislirii.

Urmarea acestui fapt este că Preasfânta Fecioară trebuie să fie numită Născătoare
de Dumnezeu, pentru că ea a născut cu adevărat pe Dumnezeu.

Jertfa Crucii si Invierea lui Hristos in viata


crestinului
Mareste imaginea.

Jertfa Crucii si Invierea lui Hristos in viata crestinului

Viata omului pe pamant, si anume a crestinului, are sens si


valoare numai in masura in care acesta se preocupa de propria sa
mantuire si o dobandeste in mod real prin comuniunea harica cu
Hristos, ca madular al Trupului Sau, Biserica. Fara comuniunea cu Hristos si fara
ramanerea in aceasta comuniune ca madular al Bisericii nu-i posibila mantuirea omului
si cu atat mai mult cresterea in
Hristos a crestinului pana la masura varstei deplinatatii lui Hristos (Efes. 4, 13). Dar
fara aceasta Comuniune si ramanere in comuniune
cu Hristos in Biserica si cu Biserica, crestinul nu-si poate realiza comuniunea cu
semenii sai de care intr-un anumit fel depinde insasi mantuirea sa si marturia acestei mantuiri
cum ne arata Hristos insusi in pericopa evanghelica a infricosatoarei
judecati ce va avea loc la sfarsitul lumii, prin cuvintele : "Adevarat
zic voua, intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut",
si: "intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut" (Matei 25, 40
si 45).
„Este cu mult mai important să fii
FAMILIA

cum trebuie decât să te căsătoreşti cu


cine trebuie!"

Spiritul de jertfă, dorinţa de înţelegere reciprocă trebuie să fie o constantă şi o


dominantă a familiei creştine. Când iubim cu adevărat simţim că preocupările
noastre, bucuriile sau necazurile noastre, indiferent de intensitatea şi amploarea lor,
devin mici şi neînsemnate, în comparaţie cu dorurile sau deziluziile persoanei iubite.
Trăim viaţa noastră din perspectiva vieţii sale. Ne uităm pe noi, ne trecem pe noi în
plan secundar, gândind şi trăind din perspectiva sufletească a celuilalt. Suntem în
stare să ne sacrificăm fericirea noastră, să facem totul pentru binele şi fericirea
celuilalt, lucru care ne aduce şi nouă adevărata fericire, chiar dacă aceasta înseamnă
să ne dăm propria viaţă. De aceea considerăm că familia este o şcoală a renunţării
personale, în folosul binelui familial, un altar de jertfă în slujba celor mai frumoase şi
înalte idealuri creştine: iubire, înţelegere, credinţă, mântuire. În legătură cu armonia
conjugală, ce trebuie să domnească într-o familie, nu putem să nu înfierăm practica
divorţului. Soţilor aflaţi în pragul unei astfel de situaţii, le propunem spre mediere
înţeleptele cuvinte: „Este cu mult mai important să fii cum trebuie decât să te
căsătoreşti cu cine trebuie!" Ele subliniază o mare realitate a vieţii de familie, şi
anume nevoia de continuă depăşire, încercarea personală de a deveni parteneri
ideali, exemple şi modele pentru toţi ceilalţi membri ai familiei. Înainte de a-i cere
celuilalt să fie soţul sau soţia ideală, să încercăm noi înşine a fi astfel.S

Familia, imparatie a iubirii jertfelnice


Mareste imaginea.

Randuiala casatoriei este una dintre cele sapte Sfinte Taine ale Bisericii Ortodoxe. Prin primirea binecuvantarii si harului

Sfintei Treimi, casatoria reprezinta pentru cei doi miri o cale de participare la realitatile dumnezeiesti ale Imparatiei Cerurilor.

Ea reprezinta totodata o cale de redobandire a demnitatii imparatesti a omului, pierduta prin pacat. Acest lucru este subliniat

de folosirea simbolica a cununiilor (coroanelor), fapt care a si dat numele randuielii, acela de Taina Cununiei (Taina

Incununarii).

Omul, neam imparatesc

Demnitatea imparateasca a omului se intemeiaza pe actul creator, acesta fiind creat dupa "chipul si asemanarea” "Imparatului

cerului si al pamantului”. Sfintii Parinti ne spun ca omul insusi a fost adus la existenta ca imparat al intregii creatii. In acest

sens, da marturie si Psalmul 8 al lui David: "Ce este omul ca-ti amintesti de el? Sau fiul omului, ca-l cercetezi pe
el? Micsoratu-l-ai pe dansul cu putin fata de ingeri, cu marire si cu cinste l-ai incununat pe el. Pusu-l-ai pe dansul peste lucrul

mainilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui. (Ps. 8, 4-6)

Prin pacat, omul pierde cinstea de imparat al creatiei, devenind rob patimilor si lumii create. Actul caderii omului in pacat a

dat prilej diavolului sa se afirme ca "stapanitor al acestei lumi”, supuse stricaciunii si mortii.

Iconomia mantuirii omului, lucrata prin intruparea lui Hristos, Moartea si Invierea Sa, Inaltarea la Cer si Pogorarea Sfantului

Duh, proclama biruinta vietii asupra mortii, atat eliberarea omului din aceasta robie a mortii si stricaciunii, precum si

restabilirea acestuia in demnitatea sa imparateasca dintai. Omului ii este redeschisa calea spre a redeveni imparat, peste

patimi si lume, alegand sa vietuiasca liber in Biserica, prin participarea la Sfintele Taine.

Sensurile notiunii de iubire


Mareste imaginea.

Sensurile notiunii de iubire dupa scrierile Sf. Ioan Evanghelistul

Sfantul Evanghelist Ioan - Apostolul iubirii

Iubirea, cu multiplele ei aspecte, este notiunea care face specificul Legii celei Noi. In Legea cea Noua se subliniaza faptul ca

Dumnezeu poarta grija lumii, animat de iubire, ca Fiul s-a intrupat impins fiind de iubire fata de oameni, iar "porunca cea

noua" data de El ucenicilor Sai este "porunca iubirii". Sfantul Apostol Pavel, inspirat de Duhul Mantuitorului, dedica un

adevarat imn iubirii, spunand ca nimic bun si statornic nu se poate realiza in viata fara iubire (I Cor. 13).

Din grupul celor 12 ucenici ai Mantuitorului, cel care a patruns cel mai mult adancimea tainelor divine, a fost Sfantul Ioan,

fiul lui Zevedei.

In scrierile sale ni se descopera adevaruri care n-ar fi putut fi cunoscute fara ajutorul lui Dumnezeu. Coplesit de adancimea

cugetarii sale, Sf. Ioan Gura de Aur spunea: "Cuvintele lui Ioan nu sunt cuvintele unui simplu pescar. El ne spune lucrurile

cele din ceruri, nerostite de nimeni altul pana la el. Ne va aduce o invatatura atat de inalta, o morala atat de desavarsita si o

filosofie atat de curata, incat pare ca vorbeste chiar din vistieriile Duhului Sfant, incat pare ca s-a coborat chiar acum din

ceruri. Spune-mi, te rog, pot fi ele chiar cuvintele unui pescar? Dar in general vorbind pot fi ele chiar cuvintele unui intelept,

ale unui filosof sau ale unui om instruit in scoli? Nicidecum. Omul nu poate sa gandeasca, sa exprime astfel de ganduri

despre natura nemuritoare si fericita a Dumnezeirii, despre puterile cele de sus, despre nemurire, despre viata vesnica, despre

iubire, despre natura trupurilor muritoare, care vor ajunge nemuritoare, despre pedeapsa, despre judecata viitoare, despre

socoteala ce vom da noi de cuvintele noastre, de faptele noastre, despre gandurile noastre".
Familia creştină: iubirea desăvârşită este
darnică
Familia este un organism viu în care se dezvoltă dragostea între soţi, precum şi
celelalte virtuţi creştine prin care omul se apropie de Împărăţia lui Dumnezeu.
Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său şi l-a chemat să ajungă la asemănarea
cu El. Asemănarea este împreună-lucrarea omului cu harul Duhului Sfânt de a se
curăţi, lumina şi desăvârşi pe parcursul întregii sale vieţi. Una din căile pe care
Biserica le pune la îndemâna credincioşilor pentru a ajunge la asemănarea cu El este
familia. Despre această Sfântă Taină a Bisericii, numită Cununie sau Nuntă, vom
vorbi în cele ce urmează.

Omul, fiinţă socială, dialogală, are posibilitatea comunicării şi comuniunii cu


Dumnezeu şi cu semenii. În primele pagini ale Sfintei Scripturi aflăm ce a hotărât
Dumnezeu pentru el: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor pe potriva
lui“ (Fac. 2, 8). Mai mult decât atât: „Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: creşteţi şi
vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi supuneţi-l!“ (Fac. 1, 28), arătându-i menirea pe
care o are de continuator şi organizator al vieţii. Aceste deziderate pot fi împlinite în
cadrul familiei, la baza căreia se află căsătoria.
Caracteristicile familiei: unitate şi indisolubilitate
Teologia morală învaţă că trăsăturile fundamentale ale familiei creştine sunt unitatea
şi indisolubilitatea. În cadrul familiei, un bărbat nu poate avea decât o singură
femeie, poligamia nefiind admisă de Biserică, deoarece Dumnezeu i-a creat omului o
singură femeie, şi nu mai multe. Unitatea familiei o avem chiar de la începutul
creaţiei: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa
şi vor fi amândoi un trup“ (Fac. 2, 24). Unitatea duce în mod firesc la
complementaritatea dintre bărbat şi femeie în cadrul familiei. În Noul Testament,
este lămurită problema indisolubilităţii familiei prin dialogul pe care-l poartă
Mântuitorul Hristos cu fariseii: „... ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă...
căci din pricina învârtoşării inimii voastre v-a dat voie Moise să vă lăsaţi femeile, dar
la început n-a fost aşa“ (Mat. 19, 5-9), arătând că pentru incapacitatea poporului
evreu de a înţelege superioritatea monogamiei, Prorocul Moise a admis despărţirea
soţilor. Taina Nunţii îi invită pe cei căsătoriţi la responsabilitate reciprocă, care - ne
spune părintele Dumitru Stăniloae - duce la o spiritualizare treptată a legăturii dintre
ei. Din această perspectivă, la polul opus, infidelitatea conjugală - „dragostea
minţită“ - îi transformă pe oameni în obiecte ale plăcerilor carnale, deturnând
înţelesul iubirii în favoarea relaţiilor trupeşti, de aventură.
Coordonate ale reuşitei în familie: Biserică - feciorie -
iubire jertfelnică
Însă, pentru a înţelege mai uşor aceste îndemnuri teologice, aş dori să punctăm trei
mari repere pe care se sprijină familia şi care dau strălucire căsniciei: Relaţia tinerilor
cu Biserica până la căsătorie; cuminţenia sau fecioria înainte de căsătorie;
disponibilitatea spre jertfă în cadrul căsătoriei. Relaţia tinerilor cu
Biserica. Adolescenţii „crescuţi“ în Biserică, în anticamera Împărăţiei lui Dumnezeu,
au un avantaj imens: înţeleg lumea din perspectiva Ortodoxiei. Aici, se deprind cu
învăţăturile Bisericii şi îşi hrănesc sufletul şi mintea cu valori care sunt din altă lume:
rugăciune, înfrânare, iertare, sinceritate, însă definitoriu pentru ei este dialogul cu
preotul (care încet, încet se transformă în Taina Mărturisirii). Asemenea tineri capătă
maturitate în relaţiile interumane şi conştientizează că nu pot trăi o viaţă din care să
nu facă parte Hristos. Poate cea mai deasă constatare pe care am auzit-o în urma
Spovedaniei unor tineri a fost aceasta: „...dar n-am ştiut că lucrurile stau aşa!“ Iată,
Biserica ne oferă şansa să ştim cum stau, realmente, lucrurile. Cuminţenia sau
fecioria înainte de căsătorie. Fenomenul de îndrăgostire este unul dintre cele mai
frumoase sentimente pe care-l poate trăi un tânăr. Însă, de cele mai multe ori,
adolescenţii nu fac distincţie între dragostea nepătimaşă, curată şi sentimentul
voluptăţii trupeşti. De aceea, foarte mulţi dintre ei (mai ales fetele) îşi oferă
cuminţenia şi pudoarea unor oameni în care nu merită să „investeşti“. Nu mai putem
recupera energia iubirii sincere dăruită haotic, fără Dumnezeu. În acelaşi timp, nu
ştim dacă cel pentru care ne sacrificăm fecioria va fi soţul meu sau soţia mea. Cine
poate garanta acest lucru? Sau cine poate garanta pace şi bucurie într-o relaţie care
se aşază pe păcat şi neglijează valorile veşniciei? În aceste condiţii, după mai multe
încercări nereuşite, se ajunge în căsnicie ca oamenii să fie răniţi, cu rezervele iubirii
epuizate. Cu acest „bagaj“ intrăm în căsnicie. Părintele Ilie Moldovan spunea că o
familie îşi alimentează fidelitatea conjugală din cuminţenia pe care au deprins-o cei
doi parteneri de viaţă până la nuntă! Sigur, Biserica are soluţii şi pentru cei care şi-
au început căsnicia de pe alte poziţii, dar nu dezvoltăm acum acest subiect. Aşadar,
reţinem că există căsătorii frumoase, reuşite, însă acestea respectă voia lui
Dumnezeu. Disponibilitatea spre jertfă în cadrul căsniciei. În Ortodoxie, între
iubire şi jertfă se pune semn de egalitate. Nici o căsnicie nu are viaţă lungă dacă nu
se întemeiază pe iubire jertfelnică. Ce înseamnă să te jertfeşti pentru celălalt?
Sfântul Apostol Pavel le spune efesenilor: „bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după
cum şi Hristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea“ (Efeseni 5, 25). Pentru a
reuşi în căsnicie e necesar să existe dorinţă de transformare din partea amândurora.
Fiecare membru al cuplului familial, înainte de căsnicie, are un fel de a fi al lui. Dacă
modul de viaţă deprins în timpul copilăriei şi adolescenţei nu este conform cu starea
de jertfelnicie, trebuie efort pentru a renunţa la această sumă de obiceiuri rele.
Tocmai această străduinţă ne face mai sensibili şi mai atenţi faţă de partenerul de
viaţă. Grija, activităţile, precum şi odihna, relaxarea, din cadrul familiei, toate se fac
împreună. Dacă pe acest fond apar şi pruncii - darul lui Dumnezeu oferit familiei -,
iubirea între soţi creşte, se maturizează şi se adânceşte permanent în drumul ei către
mântuire. În acest orizont poate fi înţeleasă Evanghelia de la Cununie, în care auzim
că Mântuitorul a transformat apa în vin. Această preschimbare este un îndemn către
tinerii căsătoriţi de a-şi transforma fiecare egoismul său în iubire jertfelnică spre
celălalt.

Care sunt cele două caracteristici fundamentale ale familiei? Ce trebuie să


urmărească tinerii pentru a reuşi în căsătorie? De ce nu trebuie acceptate relaţiile
trupeşti dinainte de căsătorie?

Aşa cum Mântuitorul Iisus Hristos a iubit Biserica şi s-a jertfit pentru ea, la fel şi
membrii familiei sunt datori să se iubească sincer, jertfelnic, căci legătura dintre
bărbat şi femeie devine prin Taina Cununiei asemenea legăturii lui Hristos cu Biserica
Sa.

Generalizăm învăţătura despre familie prin cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, în
Omiliile la Facere: „dragostea căsătoriei este un lucru ce întrece orice avuţie, căci nici
un lucru - afară de bunătăţile cereşti - nu este mai de preţ decât a fi iubit de soţie şi
a o iubi pe ea“.

Aplicăm învăţătura despre familie cu îndemnul ca fiecare dintre tinerii care au o


relaţie de prietenie şi se gândesc să-şi întemeieze o familie să-l roage pe Dumnezeu
pentru căsătorie binecuvântată, spre mântuire. Cu o săptămână sau două înainte de
căsătorie, tinerii se pot spovedi şi împărtăşi, după vrednicie, ca o conştientizare a
faptului că Hristos Domnul este temelia vieţii lor.

O familie formată din părinţi credincioşi va avea şi copii buni, sănătoşi,


ascultători şi binecredincioşi. Numai trăind în marea familie a Bisericii lui
Hristos şi într-o familie cu adevărat creştină, omul rezistă mai uşor în faţa
ispitelor de tot felul şi a greutăţilor vieţii. acă familia creştină păstrează cu
sfinţenie dreapta credinţă şi este iubitoare de Dumnezeu, de rugăciune, de biserică
şi de toate cele sfinte, ea formează cea mai tare cetate şi obşte duhovnicească de
pe pământ.

O asemenea familie, formată din părinţi credincioşi, în mod sigur va avea şi copii
buni, sănătoşi, ascultători şi binecredincioşi. Numai trăind în marea familie
a Bisericii lui Hristos şi într-o familie cu adevărat creştină, omul rezistă mai uşor în
faţa ispitelor de tot felul şi a greutăţilor vieţii, biruind singurătatea şi tristeţea care îl
lovesc aşa de mult pe pământ.

De aceea a şi zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur. Să-i
facem ajutor asemenea lui" (Facere 2,18

PENTru creștinism, omul este cununa creației, fără existența sa nimic din cele create
neavînd rost. Însă nu este vorba doar despre om în general, ci despre omul
identificat ca bărbat și femeie. Dumnezeu a săvîrșit o taină extraordinară prin
crearea lui Adam și a Evei în rai, binecuvîntînd „familia paradiziacă“, poruncindu-le să
crească, să se înmulţească şi să umple pămîntul (Facere 1, 27-28). Astfel, creat de
Dumnezeu după chipul său, omul avea un destin teocentric, acela de a rămîne în
comuniune deplină cu Creatorul său. Nici un sistem de gîndire umană nu îi acordă
omului demnitatea și valoarea pe care i-o acordă credința creștină, anume de a purta
în sine „chipul lui Dumnezeu“. Altfel spus, la fiecare naștere a unui om pe pămînt,
Dumnezeu își imprimă încă o dată chipul Său în lume. Destinul uman, din punct de
vedere creștin, este acela de a atinge asemănarea cu Dumnezeu, în bine, în iubire, în
bunătate, în libertate etc.

Această viziune originar iudaică asupra omului și asupra familiei a fost preluată și
înălțată în creștinism. Asemănînd unirea dintre bărbat și femeie cu unirea dintre
Hristos și Biserică, una din cele mai mari taine ale istoriei mîntuirii, Sfîntul Apostol
Pavel numeşte însoţirea acestora „taină mare“ (Efeseni 5, 32). Așa cum Hristos
conduce Biserica spre mîntuire, tot la fel destinul familiei creștine este sfințenia vieții
soților. Creștinismul cunoaște două căi de asumare a vieții binecuvîntate de
Dumnezeu: familia și monahismul. Marele teolog rus Paul Evdokimov spunea că
„sfinţenia monahală şi sfinţenia conjugală sînt cei doi versanţi ai Taborului; culmea şi
a unuia şi a celuilalt este Duhul Sfînt. Cei ce ating vîrful prin una sau prin alta dintre
cele două căi intră în «odihna lui Dumnezeu, în bucuria Domnului»“. (Paul
Evdokimov, Taina iubirii. Sfinţenia iubirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, Ed.
Christiana, Bucureşti, 1994, p. 94) Așadar, ne căsătorim ca să ne mîntuim. Iubirea
mirilor, binecuvîntată în cadrul Tainei Cununiei, trebuie să sporească și să crească, să
devină o flacără vie arzătoare.

Spuneam mai sus că arhetipul spiritual al căsniciei este relaţia dintre Hristos şi
Biserică. Bărbatul devine cap al soţiei şi al familiei nu în virtutea puterii sale fizice
sau intelectuale, ci prin faptul că se smereşte, se jertfeşte şi este gata să-şi
dăruiască viaţa pentru soţia și familia sa, precum Hristos și-a dat o pentru Biserică.
Văzînd această jertfă, soţia trăieşte cu acea teamă sfîntă de a nu-l supăra pe soțul
care o iubeşte atît de mult, fiind astfel chemată la aceeaşi jertfă şi smerenie la care
este chemată Biserica de către Hristos. Aceasta este taina familiei creştine. Atunci
cînd în centrul familiei este prezent Dumnezeu și iubirea Sa, aceasta devine un
organism în care pulsează veşnicia.

Destinul familiei în tradiția ortodoxă este marcat de conținutul slujbei cununiei, care
are, între altele, în centrul său punerea inelelor în mîini, unirea mîinilor mirilor,
precum și așezarea și luarea cununiilor de pe capetele acestora. Aşezarea cununiilor
este pregustarea unui act eshatologic. Aşa cum martirii şi asceţii au primit cununile
victoriei la sfîrşitul vieţii trăite pentru Hristos, tot aşa celor doi miri le este promisă
cununa victoriei din partea lui Dumnezeu: „Doamne Dumnezeul nostru, cu mărire şi
cu cinste încununează-i pe dînşii“. De aceea, la sfîrşitul slujbei se iau cununiile, care
le au fost doar promise, ele fiind încredinţate lui Dumnezeu: „Primeşte cununile lor în
împărăţia Ta, păzindu-i curaţi, fără prihană şi neasupriţi în vecii vecilor“.

Această rugăciune rostită de preot spre finalul slujbei nu arată terminarea luptei, ci
abia începutul ei. Această strădanie pentru o viață sfîntă, în iubire, adevăr, înțelegere
și credință, este dusă de soț și soție împreună cu Hristos. Altfel spus, în actul
căsătoriei, cei doi miri pornesc în călătoria comună a unei vieţi de asceză, de
sfinţenie şi de ascultare, pentru a primi în cele din urmă cununa biruinţei din partea
lui Hristos. Acest drum spiritual marcat de căderi și ridicări, de însoțirea îngerilor, dar
și de invidia diavolilor, este reprezentat foarte frumos în pictura mînăstirilor din
Bucovina sub forma celebrei Scări a raiului, în capătul căreia așteaptă Hristos cu
cununa pregătită. Însă o primește doar cel care urcă pînă la capăt, cel care nu a
încetat să adauge iubire peste iubire, osteneală peste osteneală, dorință peste
dorință, bunătate peste bunătate, har peste har.

Familia creștină se loveşte însă de realitatea experienţei practice a umanităţii căzute


şi nu poate trăi deplin, din felurite motive, înălțimea acestei chemări. Cel mai mare
dușman al familiei creștine este egoismul personal, dublat de nesinceritatea și
orgoliul soților, care sînt cauzele destrămării multor căsnicii. Mîntuitorul Hristos, care
în Cana Galileii a preschimbat apa în vin, poate însă schimba orice criză familială
într-o speranţă nouă, poate aduce bucurie acolo unde ameninţă lipsurile şi tristeţea,
poate aduce lumină acolo unde este întuneric.

Familia creștină și provocările lumii moderne


Societatea în care trăim ne pune în faţă adesea, prin intermediul mijloacelor de
comunicare în masă, ştiri şi date statistice mai mult decât îngrijorătoare cu privire la
căsătorie şi familie. Pe baza acestora se observă că sunt tot mai mulţi tineri care
resping căsătoria şi viaţa de familie, preferând să trăiască în concubinaj, şi tot mai
mare este numărul soților care, din motive mai mult sau mai puțin întemeiate,
divorţează.

Cercetătorii în domeniul matrimonial arată, de asemenea, că milioane de copii trăiesc


experiența tristă a divorțului părinţilor, în timp ce numărul copiilor rezultați din cupluri
necăsătorite este în continuă creştere. Cei care suferă de pe urma acestei stări de
lucruri sunt, în primul rând, tot copiii. Astfel, studiile efectuate în rândul familiilor
dezmembrate şi în rândul copiilor cu un singur părinte confirmă, din păcate, acest
lucru. Copiii cu părinți divorţaţi sau care trăiesc în concubinaj prezintă riscuri să
comită diferite infracţiuni, să trăiască în sărăcie, să obțină rezultate slabe la
învăţătură şi să sufere enorm emoțional, devenind chiar pacienți ai clinicilor de
psihiatrie sau de dezintoxicare.
O responsabilitate a întregii societăți
Cine poate descrie, oare, sentimentele unui copil care trăieşte doar cu mama sau cu
tatăl, fiind lipsit de dragostea, ajutorul şi înţelegerea unuia dintre părinţi, sau cine
poate cuprinde cu mintea dorul copilului după mama sau tatăl plecați din căminul
cald al familiei? Alarmate de această situaţie, instituţii de profil, diferite organizații
comunitare, fundaţii creştine şi Bisericile au intervenit pentru a încuraja căsătoria,
pentru a consolida viața de familie şi pentru a reduce numărul divorţurilor. Preoţii,
asistenții sociali, medicii, psihologii, învățătorii, profesorii şi avocații şi-au dat mâna,
în multe ţări ale lumii, pentru a salva căsătoria, familia şi principiile care stau la baza
acestor instituții divino-umane: dragostea dintre soți, unitatea, indisolubilitatea, spiritul
de întrajutorare, de jertfă, naşterea, creşterea şi educarea copiilor, ferirea de păcatul
desfrânării şi trăirea împreună a marilor bucurii ale vieţii. Familia este pândită astăzi
de tot mai multe pericole, fapt ce ne îndeamnă pe toţi să părăsim starea de
pasivitate. Se implementează tot mai mult programe privind cercetarea spațiului
extraterestru, a mediului înconjurător, de integrare euroatlantică, de combatere a
unor boli incurabile, de dezvoltare a tehnologiei militare ş.a., dar sunt de tot puține
acelea care prezintă soluții concrete în legătură cu salvarea căsătoriei şi a familiei. În
acest sens, Biserica este cea dintâi chemată să ia atitudine şi să condamne această
situație alarmantă, care periclitează însuși viitorul omenirii. Toţi slujitorii Sfintelor
Altare au datoria de a sublinia caracterul sfânt al familiei - căminul cald în care părinții
şi copiii deopotrivă se împărtăşesc de roadele binecuvântării lui Dumnezeu -, rolul
educativ al acesteia, frumusețea casei părinteşti de unde se revarsă asupra noastră
toate virtuţile, tradiţiile şi bucuriile acestei vieţi.

Poligamia, homosexualitatea, divorțul şi concubinajul sunt racile ale lumii păgâne


dinaintea Mântuitorului, în totală neconcordanţă cu lumea creştină de acum. Cauza
unor astfel de patimi trebuie căutată mai întâi în noi înşine. Prea mulți ne-am pierdut
credința în Dumnezeu, „alergând după dumnezei străini”, tot mai mulți tineri îşi pierd
castitatea la vârste fragede, alergând după avere, lux sau plăceri ieftine, aşa încât,
pentru unii ca aceştia, căsătoria a devenit un simplu contract, iar familia o instituție
anacronică. Înainte de 1989, în România şi în alte state din lagărul de Est, se
încheiau căsătorii pentru a se putea intra în oraşele mari, aşa- numitele oraşe
închise, iar după acest an mulţi tineri s-au căsătorit pentru a dobândi cetăţenia unei
ţări occidentale prospere. Având la bază astfel de interese imediate, nu este de
mirare că asemenea familii nu au avut o viaţă lungă. S-a întâmplat însă şi se
întâmplă şi astăzi ca în aceste familii să apară şi copii. S-au întrebat sau se întreabă
aceşti aşa-zişi părinţi ce se întâmplă cu aceste odoare ale vieţii condamnate să
trăiască doar cu tata sau cu mama, ori lăsaţi în voia sorţii prin spitale sau pe stradă?
Întru totul nevinovaţi, ei devin nişte nenorociţi ai vieţii, victime ale păcatului săvârşit
de „părinţii” lor, oameni care vor trăi toată viaţa cu dorul după tata, după mama, după
bunici, după căldura şi armonia vieţii familiale. Acestea sunt doar câteva din
problemele care periclitează căsătoria şi familia creştină în zilele noastre, însă sunt
de ajuns pentru a ne îngrijora şi pentru a ne îndemna să ne gândim şi să identificăm
soluțiile cele mai potrivite pentru a salva, până nu este prea târziu, aceste
așezăminte divino-umane.

„Familia, un lăcaş sfânt, sălaş al dragostei dintre părinţi şi copii”


Din punctul nostru de vedere, răspunsul la aceste frământări ale societăţii în care
trăim se află în Sfânta Scriptură, în Tradiţia Bisericii şi în viaţa de familie a înaintaşilor
noştri. Sfânta Scriptură ne învaţă că familia a fost instituită de Părintele Ceresc încă
de la Creaţie, în formă monogamă (Facerea 2, 20-24), iar Mântuitorul Hristos, prin
prezenţa Sa la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11), a binecuvântat căsătoria şi a
ridicat-o la rangul de Sfântă Taină, care se încheie cu binecuvântarea lui Dumnezeu
şi a Bisericii (Efeseni 5, 32). Sfinţii Apostoli, ucenicii lor și Sfinţii Părinţi ai Bisericii
noastre au învăţat întotdeauna că familia este un lăcaş sfânt, un sălaş al dragostei
dintre părinţi şi copii şi o adevărată şcoală a virtuţilor, iar înaintaşii noştri au privit-o cu
mult respect şi responsabilitate, ca pe un „organism în care pulsează veşnicia“
(Mitropolitul Nicolae Mladin). Salvarea căsătoriei şi a familiei este, aşadar, posibilă
dacă aplicăm în viaţa noastră învăţăturile Sfintei Scripturi, care spune: „Eu urăsc
alungarea femeii, zice Domnul Dumnezeul lui Israel. Deci aveţi respect pentru viaţa
voastră şi nu mai săvârşiţi această viclenie” (Maleahi 2, 16). La rândul Său, într-o
discuţie cu fariseii, Mântuitorul Hristos arăta: „Eu zic vouă că oricine va lăsa pe
femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte
adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter” (Matei 19, 9). În acelaşi
sens scria şi Apostolul Pavel creştinilor din Corint: „Celor ce sunt necăsătoriţi şi
văduvelor le spun: bine este pentru ei să rămână ca şi mine. Dacă însă nu pot să se
înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să
ardă. Iar celor ce sunt căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul. Femeia să nu se
despartă de bărbat! Iar dacă s-a despărţit, să rămână nemăritată sau să se împace
cu bărbatul său; tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia” (I Corinteni 7, 8-11) şi
împreună să-şi crească copiii „întru învăţătura şi cercetarea Domnului” (Efeseni 6, 4).
Prin urmare, taina fericirii în căsătorie este unitatea între membrii ei şi taina unităţii
este rămânerea lui Hristos în mijlocul familiei, aşa cum s-a întâmplat la nunta din
Cana Galileii.
Tradiţie şi modernitate în familia creştină

Privită din perspectiva existenţei umane, familia reprezintă un adevărat

izvor de viaţă. Familia este singura care înnoieşte permanent lumea,

aducând cu sine copii care, mai apoi, vor deveni cei ce vor întemeia la rândul

lor alte familii. Aşadar, familia conferă prin structura sa unitate întregii

societăţi. Astăzi, rolul şi importanţa acordate familiei sunt tot mai mult

diminuate.

Responsabilitatea şi grija pe care statul, toate celelalte instituţii şi fiecare


dintre noi în parte trebuie să le manifestăm faţă de ea constituie o
necesitate ce se impune de urgenţă în zilele noastre.
Învăţătura Bisericii Ortodoxe defineşte familia, care ia fiinţă prin Taina Căsătoriei,
drept biserica cea mică, sau biserica domestică. La baza uniunii naturale a bărbatului
cu femeia stă Taina Iubirii, aşa cum mai este numită plastic Căsătoria, iar scopul
urmărit este acela al trăirii unei vieţi creştine şi al procreării. Pentru că această
uniune se face "în Hristos şi în Biserică", ea primeşte chipul unirii dintre Hristos şi
Biserică. Prin unirea tainei, cele două părţi devin indisolubile şi convergente. Prin
asimilare şi reciprocitate, Regula Bisericii Mari devine regula bisericii de acasă, iar
împlinirea ei face vie şi lucrătoare Evanghelia în Biserică şi în lume. Şi tot în virtutea
acestei uniri, modul de manifestare în raportul cu lumea al Sfintei Treimi devine
modelul de manifestare al familiei creştine.
"Familia are dreptul de a fi protejată de societate şi stat"
La nici o săptămână de la începutul anului civil avem marea sărbătoare a Botezului
Domnului sau Epifania (arătarea sau descoperirea Sfintei Treimi). Cu acest prilej
vedem cum Tatăl mărturiseşte despre Fiul: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care
am binevoit" (Mat. 3, 17). Pe tot timpul propovăduirii Sale, Mântuitorul subliniază:
"Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl - Care rămâne întru
Mine - face lucrările Lui" (In. 14, 10). Iar despre Duhul Sfânt, spune: "Şi Eu Voi ruga
pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac. ş...ţ Acela vă va
învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu" (In. 14, 16;
26). El este "Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! şi Duhul însuşi
mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu" (Rom. 8, 15-
16). Acest chip al comuniunii intertreimice este şi trebuie să rămână modelul familiei
creştine. În felul acesta, tatăl trebuie să fie preocupat să afirme autoritatea mamei în
faţa copiilor. Mama trebuie să se străduiască şi să le arate copiilor iubirea plină de
grijă şi ocrotire a tatălui. Copiii trebuie să vadă unitatea iubirii părinţilor şi toate
darurile pe care le primesc din aceasta. Iată valorile definitorii ale familiei creştine.
Că aceste valori au fost comentate în diverse timpuri, că s-au accentuat anumite
laturi, după "nevoile vremii", căutându-se mai tot timpul diluarea importanţei lor, se
vede cel mai clar în contemporaneitate.
Dacă în urmă cu 63 de ani, la 10 decembrie 1948, se statua în Declaraţia
fundamentală a drepturilor omului, art. 16, c. 3 că "familia este nucleul natural şi
fundamental al societăţii şi are dreptul de a fi protejată de societate şi stat" se
observă că politicile actuale sunt contrare acestei declaraţii. Prin metode de
exacerbare şi extrapolare a unor principii bine definite prin termeni consacraţi s-a
ajuns la inventarea de noi termeni, prinşi într-un limbaj lipsit de consistenţă şi axat
doar pe satisfacţia imediată şi egoistă. În foarte multe studii de specialitate se
recunoaşte rolul de participant activ al familiei în cristalizarea economiei, valorilor şi
comportamentelor moderne. În acelaşi timp, aceste valori sunt scoase din mediul lor
firesc - familia, şi puse pe seama unor realizatori externi - sisteme, politici, necesităţi
de multe ori inventate şi incapabile să răspundă nevoilor concrete ale familiei. S-a
ajuns astfel să se vorbească tot mai mult şi total indefinit despre procesul de
modernizare a "instituţiei" familiei. Este drept că, recunoscându-i-se, de-a lungul
timpului, statutul de subiect social specific şi esenţial pentru viaţa publică, familia
poate fi privită şi ca "instituţie", dar, comparativ cu ceea ce înţelegem astăzi prin
acest termen, este de preferat cel simplu, de biserică mică. Iar aceasta, deoarece
atitudinea actuală este una şi aceeaşi cu a tendinţelor manifeste ale sistemelor,
politicilor şi necesităţilor imediate în care se întrevăd trei mari tendinţe distructive
pentru familie, şi anume: cea privitoare la responsabilităţi, cea a delimitării şi izolării
familiei de societate şi cea a alternativelor propuse să înlocuiască familia.
Suntem responsabili mai întâi familiei şi mai apoi societăţii
În raport cu responsabilităţile tradiţionale ale părinţilor întreolaltă şi faţă de copii, ale
copiilor faţă de părinţi, care formează coeziunea şi comuniunea în familie şi care sunt
reduse uneori, tendenţios, la unul de subordonare dictatorială, tiranică chiar,
observăm că se vorbeşte tot mai mult despre responsabilităţile indivizilor în familie.
Familia nu mai este împreună responsabilă pentru membrii săi, iar aceştia nu mai
sunt datori întâi familiei în ce priveşte coresponsabilitatea, ci societăţii sau, mai
precis, instituţiilor abilitate. Această tendinţă a condus în unele legislaţii de aiurea şi
conduce treptat, dacă se va merge pe acest şablon, spre pierderea personalităţii
juridice a familiei, diminuându-se rolul său social. Astfel s-au diminuat şi chiar
pierdut legăturile intime din familie, legăturile cu cei din acelaşi neam (alternativa
românească pentru clan, un cuvânt străin folosit frecvent în studiile de specialitate;
de ce oare?!), legăturile cu cei din comunitate. Rolul soţilor se rezumă nu la o viaţă
împreună, ci la rezolvarea separată a problemei fiecăruia în privinţa carierei.
Carierismul clamat ca o realitate de sine şi perceput ca atare la nivel individual
conduce la indiferenţă faţă de problemele familiei. Funcţiile tradiţionale ale familiei:
de creştere a copiilor şi de îngrijire a bătrânilor sunt pe cale de dispariţie. Ele sunt
împărţite cu alte instituţii sociale, total diferite de familie şi de căldura acesteia.
Socializarea se rezumă fie la întâlniri protocolare, fie la unele de descătuşare a unor
inhibări personale ca rezultat al însingurării. La modul acesta, familia devine doar un
loc de refugiu afectiv-mizantropic ca reacţie la stresul cotidian.
O altă direcţie de diminuare a importanţei şi rolului familiei este cea a delimitării şi
izolării ei de societate. În tot mai multe lucrări de sociologie, psihologie,
psihopedagogie etc., lucrări ce observă şi notează tendinţele actuale în e(in)voluţia
familiei, o consideră pe aceasta drept locul unor simple legături şi interese private.
Nimic din ceea ce "produce" familia nu este absolut necesar societăţii în forma sa
structural-instituţională. Ea este o desfăşurare de trăiri şi concepte cu valabilitate
internă, care nu produc efecte în afara arealului său. Ca un revers al acestei atitudini
vedem cum pentru diverşi indivizi, constituiţi într-o uniune de interese, iar nu într-o
unitate de comuniune, aşa cum este familia, primul şi ultimul scop este "să ne fie
nouă bine".
Familia nu este locul unor simple legături şi interese private
O a treia direcţie, la fel de păgubitoare, este aceea prin care familia este înţeleasă ca
o simplă coabitare, lăsându-se cale liberă concubinajului sau, cum se spune mai nou,
uniunilor consensuale (contract care se încheie prin simplul acord de voinţă al
părţilor). Drept urmare, se lasă a se înţelege că familia, redusă la cuplu, este o
alegere oarecare, bazată pe aşa-zisa "potrivire": gusturi comune, opţiuni,
aranjamente în funcţie de interese private, fără angajamente sau responsabilitate
publică. În sprijinul unei asemenea stări de lucruri sunt aduse motivaţii precum: lipsa
veniturilor, a unei locuinţe, a unei persoane protectoare sau chiar a atracţiei fizice. În
felul acesta, problema "spinoasă" a divorţului dispare cu totul.
Din cele de mai sus, se observă că locul familiei creştine (tradiţională la noi) -
comuniune de iubire - este luat de individualismul egocentric. Structura şi funcţiile
familiei în raport cu importanţa sa socială sunt diminuate, total schimbate sau chiar
pervertite. Toate aceste modificări s-au produs şi se produc cu aportul major a ceea
ce numim informaţie. Pentru că a pierdut exerciţiul dialogului, accident care a avut
loc încă din momentul căderii lui Adam, omul modern a devenit în egală măsură
omul receptor şi omul monologic. Îşi impropriază extrem de uşor atitudini induse, iar
finalitatea eşuată nu este niciodată împărtăşită. Adevărul este că nu poţi împărtăşi
(dărui) ceea ce nu ai. Ca orice fals, este doar împrăştiată, răspândită.
Biserica Ortodoxă nu şi-a schimbat şi nu îşi va schimba vreodată viziunea asupra
familiei, care are drept temei iubirea Sfintei Treimi şi icoană văzută Familia Sfântă, în
care Fiul lui Dumnezeu a crescut "cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la
Dumnezeu şi la oameni" (Luca, 2, 52). Rolul său este acela de a susţine şi afirma
valorile familiei şi a întări poziţia acesteia în societate. Familia este parte a întregului,
trup din trupul Bisericii. Dacă Regula Mare a Bisericii este valabilă în egală măsură şi
pentru biserica mică, se aplică şi reciproca.
▲ Pastoraţia familiei trebuie să înceapă din scaunul spovedaniei
Prin metodele sale pastorale Biserica trebuie să lucreze permanent la întărirea
familiei.
Parohia este comunitatea familiilor aflate în comuniune harică de credinţă şi
mărturisire. La rândul lor, comunităţile "care mărturisesc pe Dumnezeu în Sfânta
Treime, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii şi participă la viaţa Bisericii
prin aceleaşi Sfinte Taine, slujbe liturgice şi rânduieli canonice", formează
comunitatea creştinilor ortodocşi care este Biserica Ortodoxă Română (Statutul BOR,
art. 1). În virtutea acestei responsabilităţi, fiecare slujitor al Bisericii trebuie să caute
cele mai adecvate metode de pastoraţie pentru familie. Departe de a cuprinde
întreaga varietate a acestora, credem că ele trebuie să se raporteze concret tocmai
la tendinţele de disoluţie enunţate.
Pastoraţia familiei trebuie să înceapă din scaunul spovedaniei. Spun Părinţii Bisericii
că, aşa cum nu putem să avem mai mulţi părinţi trupeşti, nu putem să avem nici mai
mulţi părinţi duhovniceşti. Şi cum cei doi părinţi trupeşti devin una prin Taina Nunţii,
la fel şi părintele duhovnicesc, prin unicitatea sa, ni se face născător spre Împărăţia
lui Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: "Căci de aţi avea zeci de mii de
învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin
Evanghelie în Iisus Hristos" (I Cor. 4, 15). De aceea, preotul duhovnic este primul
responsabil de îndrumarea fiecăruia în parte şi a tuturor laolaltă. Importanţa
mărturisirii soţilor la acelaşi duhovnic stă în faptul că acesta poate să medieze şi să
prevină orice conflict latent care ar apărea între aceştia, că poate să le dea sfaturi,
îndemnuri şi chiar porunci care să păstreze unitatea de gândire şi acţiune, că în
acelaşi părinte duhovnicesc îşi găsesc ei înşişi împăcarea, mulţumirea şi împlinirea de
sine, manifestându-se plenar ca persoane şi păstrând în acelaşi timp unitatea familiei
în duhul lui Hristos. La fel de important este ca părinţii să fie conştientizaţi şi
îndrumaţi de către preot asupra modului de creştere duhovnicească a copiilor lor. Să
fie aduşi de mici la biserică, să fie împărtăşiţi, iar odată cu creşterea vârstei, să se
spovedească la acelaşi duhovnic la care merg şi părinţii lor pentru considerentele
expuse mai sus. În felul acesta, părinţii devin modele pentru copii şi se evită mult
mediatul vedetism.
O altă metodă pastorală este aceea a implicării fiecărei familii în viaţa comunităţii,
parohiei. Mediile familiale diferă într-o comunitate tocmai prin unicitatea lor. Astfel se
manifestă vizibil, unic şi plenar Taina Căsătoriei, care începe cu binecuvântarea din
Biserică şi se desăvârşeşte în Împărăţia lui Dumnezeu.
A găsi rostul fiecărei familii într-o comunitate înseamnă împlinirea sufletească a
fiecăreia în parte, afirmarea şi conştientizarea rolului social pe care îl au şi împlinirea
lor eshatologică.
Responsabilitatea cea mai mare a preotului în problema familiei stă în a explica
fiecărui cuplu de tineri în parte importanţa Tainei Căsătoriei. Atenţia lui trebuie să fie
îndreptată în special asupra a ceea ce se prezintă deformat şi fals despre familie prin
diferitele canale media. Faptul că aceasta nu este o simplă înţelegere, care poate fi
încălcată oricând ori abordată oricum. Că se face pentru veşnicie, şi nu pentru o
vreme. Se face pentru împreună-mântuirea celor doi şi a celor ce iau fiinţă prin ei, şi
nu pentru alte scopuri (I Cor. 7, 14). Că relaţia de concubinaj înainte de căsătorie
lasă răni adânci şi greu de vindecat nu doar în viaţa celor doi, ci şi în cea a urmaşilor
lor. Că Logodna nu ţine locul Cununiei. Că preotul nu poate "dezlega" ceea ce este
nefiresc şi în afara Tainei. Ca atare, rolul preotului şi al comunităţii credincioşilor este
acela de a susţine şi întări familia, de a-i da importanţa cuvenită, subliniind faptul că
ea este centrul spre care se îndreaptă şi prin care se propovăduieşte în lume
Evanghelia lui Hristos şi în care sălăşluieşte de-a pururi Sfânta Treime: "Că unde
sunt doi sau trei uniţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Mat. 18, 20).

Familia creştină de astăzi - ultimul bastion


al lui Dumnezeu
Frumuseţea religiei creştine este legată de faptul că Însuşi Dumnezeu face parte dintr-o
familie. O Familie a Sfintei Treimi, dar şi una omenească, pentru că Dumnezeu Fiul se
întrupează şi devine om, asemenea nouă, tot în sânul unei familii. Dumnezeu a intrat în
istorie ca un copil şi a crescut într-un mediu familial - o dovadă divină a faptului că
omul nu poate trăi singur şi izolat, ci doar în sânul unei comunităţi, aşa cum a poruncit
Dumnezeu, încă de la actul creaţiei: „Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor
pe potriva lui“ (Facere, 2, 18). Pe acest argument s-a bazat şi Sfântul Ioan Gură de Aur,
atunci când a spus că „omul de la început a fost creat ca familie“.

Dacă teologia se întemeiază pe cuvântul Sfintei Scripturi, astăzi termenul de familie este
explicat în mii de feluri, definiţii şi argumentaţii filosofice, psihologice, sociale şi economice.
Vorbim, astfel, despre „celula societăţii“, „temelia vieţii sociale“, „forma superioară de
comunitate, bazată pe relaţii sociale şi biologice“, „izvorul virtuţilor morale şi cetăţeneşti“,
„sursa care asigură perpetuarea neamului omenesc, evoluţia şi continuarea vieţii sociale“, „cea
mai veche şi mai stabilă formă de comunicare umană“.

Deasupra tuturor acestor afirmaţii şcolăreşti se naşte, însă, întrebarea: totuşi, ce este familia?
Înseamnă doar o relaţie socială, o legătură de sânge sau existenţa unui nume comun? Este o
întrebare la care astăzi ne este foarte greu să răspundem, întrucât a vorbi despre familie
impune mai mult decât dialogul despre o unitate juridică, socială şi economică. A vorbi
despre familie înseamnă a vorbi despre viaţă! Iar răspunsul se lasă aşteptat, tocmai din cauza
crizei prin care trece, în prezent, instituţia sacră a familiei.

O instituţie în tranziţie?

În aşa-numita societate dezvoltată sau postindustrială, familia trece prin mari schimbări.
Însuşi tabloul familiei tradiţionale, în care tatăl, mama şi copii aveau roluri bine stabilite, este
astăzi repictat. Problemele spirituale, sociale şi economice, şomajul şi dificultatea de
încadrare pe piaţa muncii, televizorul, telenovelele, ştirile despre VIP-uri, toate au lăsat şi lasă
răni adânci în trupul familiei.

Specialiştii au demonstrat că schimbările petrecute în lumea contemporană au făcut să crească


instabilitatea vieţii de familie. S-au înmulţit exemple triste de familii destrămate, conflictele
conjugale, divorţurile şi procesele judiciare pentru custodia copiilor, dependenţa de droguri şi
violenţa domestică. În plus, importul unor modele considerate occidentale a dus la apariţia, în
ultima vreme, a unei mari diversităţi de modele familiale şi stiluri de viaţă noi, cu totul
diferite de familia tradiţională. Aşa au apărut familia monoparentală, concubinajul, dar şi
conceptul de „familie gay“.

Familia monoparentală

O structură tot mai des întâlnită este familia monoparentală, în care singurul părinte este, cel
mai adesea, mama. În Europa Occidentală, proporţia familiilor cu un singur părinte varia, în
1991, între 14 şi 22%. Procentul a crescut sistematic, până în 2010, ajungând la aproximativ
49% din totalul familiilor înregistrate. În România, familia monoparentală are un caracter
aparte. Dacă în Occident aceasta se naşte din refuzul tinerilor de a se căsători, în ţara noastră
principala sursă a familiei monoparentale o reprezintă rata divorţurilor.

În anul 2013, Institutul Naţional de Statistică oferea o cifră a divorţurilor care ar trebui să ne
dea de gândit: 32.632 de cupluri s-au destrămat. Conform statisticilor, cele mai multe s-au
despărţit din cauza fenomenului migraţiei.

Această realitate a zilelor noastre are un scenariu deja cunoscut. În general, un părinte rămâne
în ţară cu copiii, iar celălalt lucrează în străinătate. Acolo, furat de mirajul financiar şi de
posibilitatea menţinerii unui loc de muncă, pune în joc însăşi instituţia familiei. Victime
sigure sunt copiii - privaţi de dragostea caracteristică familiei, care cresc, de multe ori, rata
abandonului şcolar şi a delincvenţei juvenile. Grav este faptul că România „se poate lăuda“
astăzi cu aproximativ 80.000 de copii care au unul sau ambii părinţi emigraţi şi care trăiesc în
atmosfera sumbră a familiei monoparentale.

Concubinajul, sau fuga de responsabilitate


Sociologia defineşte concubinajul ca fiind „un mod de a trăi împreună al cuplurilor moderne,
în afara contractului de căsătorie“. Dincolo de acest aspect, trăirea în concubinaj este o
percepţie falsă şi dăunătoare a societăţii. O stare incertă socială, care are drept scop doar
trăirea beneficiilor de scurtă durată a împreună vieţuirii, precum satisfacţia sexuală, înseamnă
o fugă de responsabilitatea pe care o presupune familia. Din păcate, este o practică des
răspândită în rândul tinerilor care trăiesc împreună, în concubinaj, şi câte trei, patru ani, până
la o eventuală căsătorie. Statisticile arată că 60% dintre cuplurile care trăiesc în această stare
ajung să se despartă. Femeia găteşte, bărbatul aduce banii acasă, seara la televizor sunt
împreună şi toţi sunt fericiţi. Dar, la un moment de criză, cel puţin unul dintre ei va da înapoi,
tocmai din cauza faptului că nu există obligaţii.

La recensământul care a avut loc în România, în 2002, 609.121 de persoane trăiau în uniune
consensuală fără forme legale de căsătorie, având o reşedinţă comună.

Precedentul Lunacek

Devierile sexuale sunt o adevărată plagă asupra familiei actuale. Căsătoriile între persoane de
acelaşi sex, adoptate prin lege în mai multe ţări europene au, din luna februarie a anului 2014,
o exprimare oficială. Un proiect legislativ depus spre dezbaterea Parlamentului European,
denumit după europarlamentarul care l-a iniţiat, Ulrike Lunacek, a creat cadrul legislativ
pentru definirea comportamentului gay ca fiind „normal“, pentru legalizarea căsătoriilor gay
şi permiterea adopţiei de copii de către asemenea „cupluri“. Raportul pretinde că persoanele
gay trebuie protejate de orice critică, numită generic „crimă de ură“. În acelaşi timp, se
pretinde că libertatea persoanelor gay, „de a se aduna şi de a se exprima“, nu trebuie să fie în
niciun fel restricţionată.

De la acest cadru legislativ european, care poate deveni oficial prin ratificarea de către
parlamentul unei ţări, până la dreptul că „familia gay“ să poată adopta mai este doar un pas.
Deşi ţara noastră încă nu se confruntă cu această situaţie, în lume ea este o practică des
întâlnită. Spre exemplu, în Statele Unite ale Americii, Departamentul pentru Servicii Sociale
din Massachusetts a acordat titlul de „Părinţii anului“ unui cuplu de „bărbaţi căsătoriţi“, aşa
cum afirmă jurnalistul Brian Camenker, pentru publicaţia Christian Post.

Legi contra familiei

Dacă Declaraţia Fundamentală a Drepturilor Omului, adoptată la nivel mondial în anul 1948,
prevedea că „familia este nucleul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul de a fi
protejată de societate şi de către stat“, politicile actuale devin contrare. La nivel legislativ
european s-a ajuns să se vorbească tot mai mult despre „procesul de modernizare a instituţiei
familiei“. Rezoluţia Lunacek, votată fără nicio obiecţie şi de către şase europarlamentari
români, este un atac clar la adresa familiei, ca uniune sacră între un bărbat şi o femeie. Mai
mult, Fondul Social European pregăteşte o propunere legislativă de înlocuire din Codul
Familiei European a termenilor „soţ/soţie“ cu „partener/parteneră“.

În propunere se doreşte şi eliminarea prerogativelor tradiţionale. Astfel, tatăl poate fi şi o


femeie, nu neapărat un bărbat, şi invers. Copilul nu mai este neapărat rodul uniunii intime
dintre un bărbat şi o femeie, iar căsătoria nu mai reprezintă doar uniunea dintre un bărbat şi o
femeie, ci şi unirea a două persoane de acelaşi sex.
Sunt propuneri ale unor semeni de-ai noştri, nu a unor personaje dintr-o altă lume sau din
viitor. Este o luptă ce se duce făţiş împotriva celei mai sacre instituţii: familia. O luptă
neloială, care poate avea efecte nefaste asupra întregii societăţi umane. În acest context
înfricoşător pentru soarta copiilor şi a nepoţilor noştri, din ce în ce mai mulţi oameni îşi pun
întrebarea: familia este, oare, ameninţată cu dispariţia?

La cum decurg lucrurile în lume, ne putem gândi şi la asta. Însă, speranţa rămâne în mila lui
Dumnezeu, Care a trăit şi El într-o familie, a simţit din plin dragostea şi binecuvântarea unui
cămin. Speranţă trebuie să ne dea şi faptul că, deşi pe plan mondial situaţia familiei este
tragică, în România creşte numărul tinerilor ce caută Biserica şi întemeierea unei familii.
Speranţa vine şi din mulţimea pruncilor care calcă pragul Bisericii, în braţele sau de mâna
părinţilor. Atât timp cât va răsuna în biserici gânguritul pruncilor, nu este totul pierdut.