Sunteți pe pagina 1din 8

Globalizare.

Speranțe și deziluzii

“ Dacă o societate liberă nu îi poate ajuta pe cei mulți și săraci,


nu îi poate salva nici pe cei puțini și bogați”

John F. Kennedy

1. Introducere

Figură marcantă a mediului economic, în a cărui operă sunt tratate pe larg


problemele creșterii economice și ale dezvoltării țărilor din Lumea a Treia, Joseph Stiglitz
a putut observa, de asemenea, în ce fel este elaborată politica economică internațională, în
calitatea sa de membru al administrației Clinton, președinte al Consiliului Economic
Consultativ, vicepreședinte și economist-șef al Băncii Mondiale. Astfel, preocupat fiind
mai ales de situația grea din țările în curs de dezvoltare, el a ajuns să fie tot mai dezamăgit
văzând cum Fondul Monetar Internațional și alte instituții de prim rang puneau interesele
companiilor de pe Wall Street și ale comunității financiare înaintea celor ale țărilor mai
sărace.
Stiglitz a asistat direct la majoritatea evenimentelor economice importante din
ultimele decenii, inclusiv la criza asiatică și la tranziția fostelor republici sovietice, ca și la
aplicarea programelor de dezvoltare în diverse țări ale lumii. În repetate rânduri, a văzut
cum cei care se ocupau de elaborarea politicii economice au apelat, cu încăpățânare, la
modele depășite, folosind principiile expuse în “ Consensul de la Washington” și formulate
pe baza lor, pentru a elabora politici cu efecte dezastruoase. În interiorul principalelor
instituții răspunzătoare de procesul globalizării a descoperit, de asemenea, o dorință
dăunătoare de a ascunde realitatea, o dorință care exacerbează greșelile în aceeași măsură
în care împiedică schimbarea în bine.
Prin urmare, prin cartea “Globalizare. Speranțe și deziluzii” sunt relatate
experiențele trăite de Stiglitz, relevându-se aspecte mai puțin cunoscute legate de politica
economică internațională. Scopul pentru care a fost scrisă a fost acela de a declanșa o
dezbatere constructivă în urma căreia să se găsească soluții pentru o globalizare “mai
bună” dar și de a lansa o discuție sau, mai degrabă, o deschidere spre comunicare,
schimbare, transparență a Fondului Monetar Internațional.
Ceea ce mai trebuie menționat referitor la carte este faptul că, deși titlul ar da
impresia că subiectul tratat ar fi unul ideologic despre ce înseamnă globalizarea, cum se
realizează, care sunt consecințele, în realitate însă se vorbește mai mult despre instituțiile
internaționale care sunt în fruntea acestui proces și rolul lor în trasarea direcției acestuia.

1
Globalizare. Speranțe și deziluzii

2. Promisiuni Vs. Realitate

Punctul de plecare al acestei cărți consider că este încercarea autorului de a găsi o


explicație a evoluției din ce în ce mai contestate și respinse a globalizării, proces a cărui
destinație este îmbunătățirea calității vieții și a progresul mondial, iar nu crearea unui
mediu ostil la nivel global.
Ceea ce a atras atenția asupra problemei globalizării a fost criza asiatica din 1997,
după care au urmat Rusia, Brazilia, Turcia. Factorul cheie în 1997 a fost liberalizarea
piețelor de capital, conform ideologiei FMI. Dar asta a permis capitalului speculativ, pe
termen scurt, să intre și să iasă fără restricții de pe piață. Industrii întregi pot apărea și
dispărea peste noapte, generând tulburări enorme în economie, în societate, inclusiv
recesiune.
Datorită globalizării se poate spune că mulți oameni din întreaga lume trăiesc astăzi
mai mult ca înainte iar nivelul de trai de care se bucură este cu mult mai înalt. Apoi,
sentimentul izolării resimțit în majoritatea țărilor în curs de dezvoltare a scăzut iar accesul
cetățenilor acestora la cunoaștere este mult mai mare decât al celor mai bogați oameni din
lume în urmă cu un secol, protestele împotriva globalizării fiind ele însele rezultatul acestei
conexiuni.
În ceea ce privește noile firme străine, se poate ca acestea să afecteze interesele
întreprinderilor aflate în proprietatea și sub protecția statului, dar ele pot contribui și la
introducerea noilor tehnologii, la pătrunderea pe noi piețe și la apariția unor noi domenii de
activitate.
Criticii globalizării uită sau, mai degrabă, ignoră beneficiile sale. Atitudinea
susținătorilor, însă, nu este nici ea echilibrată, ei considerând că țările în curs de dezvoltare
trebuie să o accepte dacă vor să se dezvolte și să lupte cu succes împotriva sărăciei,
realitatea arătând, dimpotrivă, că mulți oameni din aceste țări nu au avut parte de
beneficiile promise. Accentuarea separației dintre cei bogați și cei săraci a făcut să crească
numărul persoanelor din Lumea a Treia, acestea din urmă trăind cu mai puțin de un dolar
pe zi.
Dacă nu a reușit să reducă sărăcia, globalizarea nu a reușit nici în privința asigurării
stabilității, exemple fiind crizele din Asia și din America Latină. Apoi, globalizarea și
introducerea economiei de piață nu au avut rezultatele așteptate în Rusia și nici în

2
Globalizare. Speranțe și deziluzii

majoritatea țărilor implicate în trecerea de la comunism la piață, în locul prosperității


promise, noul sistem economic aducând o stare de sărăcie fără precedent.
Criticii globalizării îi acuză pe occidentali de ipocrizie, iar dreptatea este de partea
lor. Aceștia au forțat țările sărace să elimine barierele comerciale, dar ei și le-au menținut
pe ale lor, privând statele în curs de dezvoltare de venitul pe care l-ar fi putut obține din
exporturi. Dar chiar și când nu au fost ipocrit, Occidentul a stabilit prioritățile globalizării,
asigurându-și astfel o parte disproporționat de mare a beneficiilor, în dauna țărilor în curs
de dezvoltare. Astfel, nu este numai faptul că țările industriale mai avansate au refuzat să
își deschidă piețele pentru mărfurile din țările în curs de dezvoltare, insistând însă ca
acestea din urmă să și le deschidă pe ale lor pentru mărfurile din țările mai bogate; nu este
numai faptul că statele industrializate mai avansate au continuat să subvenționeze
agricultura, astfel încât țărilor în curs de dezvoltare le-a fost din ce în ce mai greu să facă
față concurenței, insistând însă ca acestea din urmă să elimine subvențiile la bunurile
industriale, ci faptul că efectul net al acestor măsuri a fost acela de scădere a prețurilor pe
care unele dintre cele mai sărace țări ale lumii le primesc pentru ce exportă comparativ cu
cele pe care le plătesc pentru ce importă.
Dacă beneficiile globalizării au fost mai mici în mult prea multe situații decât
afirmă partizanii acesteia, prețul plătit a fost mult mai mare, căci mediul înconjurător a fost
distrus, viața politică, viciată, iar ritmul rapid al schimbărilor nu a permis țărilor să se
adapteze la noul sistem de valori. Crizele care au adus cu ele o creștere semnificativă a
șomajului au fost urmate la rându-le de problemele cu acțiune pe termen mai lung ale
fărămițării sociale (violență urbană, conflicte etnice și altele).
Globalizarea constă în esență în integrarea mai puternică a țărilor și a populațiilor
acestora ca urmare a reducerii semnificative a costurilor de transport și comunicare și a
eliminării barierelor artificiale din calea circulației bunurilor, serviciilor, capitalului,
cunoștințelor și a oamenilor între state. Acest proces complex este determinat într-o foarte
mare măsură de corporațiile internaționale, cu ajutorul cărora nu se deplasează doar
capitalul și bunurile între state, ci și tehnologie iar datorită lui a rezultat o creștere a atenției
acordate instituțiilor internaționale interguvernamentale cu o îndelungată existență.
Majoritatea greșelilor, a efectelor negative ale globalizării trebuie analizate din
perspectiva celor trei instituții principale răspunzătoare de acest proces: F.M.I., Banca
Mondială și O.M.C.
F.M.I. a avut ca bază recunoașterea faptului că piețele adeseori nu funcționează
cum trebuie, că e nevoie de acțiune colectivă la scară mondială pentru asigurarea stabilității

3
Globalizare. Speranțe și deziluzii

economice, el trebuind să exercite presiuni internaționale asupra țărilor care nu se achitau


în mod corespunzător de datoria de a contribui la menținerea cererii agregate la scară
globală la un nivel constant, urmând să le lase economiile să intre în criză. De asemenea,
instituția urma să intervină prin asigurarea lichidității sub formă de împrumuturi țărilor ce
se confruntau cu un declin al economiei. Însă, deși a fost fondat pe convingerea că piețele
funcționează adeseori prost, F.M.I. apără acum supremația acestora cu fervoare ideologică.
Fondat pe convingerea că trebuie să exercite presiuni internaționale pentru ca țările cu
probleme să adopte politici expansioniste (cheltuieli crescute, impozite reduse, rate ale
dobânzilor scăzute), în prezent el furnizează de regulă fonduri numai dacă statele adoptă
politici constând de exemplu în reducerea deficitelor, creșterea impozitelor sau mărirea
ratelor dobânzilor, care duc la restrângerea activității economice. Prin urmare “Keynes s-ar
răsuci în mormânt dacă ar vedea ce s-a întâmplat cu copilul său”.
Acest caracter misionar al F.M.I. și a Băncii Mondiale s-a produs în anii 1980, când
aceste instituții inoculau ideile pe care le aveau unor țări sărace reticente, dar care adesea
aveau nevoie disperată de împrumuturile și subvențiile lor. Miniștrii de finanțe ale acestor
țări erau astfel dispuși să și le însușească pentru a obține banii, deși erau adeseori sceptici.
Dacă prima instituție trebuia să se limiteze la problemele de macroeconomie, la deficitul
bugetului de stat, la politica monetară a acesteia, la inflație, la deficitul său comercial, la
politica sa de contractare de credite externe, Banca Mondială trebuia să se ocupe de
problemele structurale – pe ce anume cheltuia banii guvernul țarii respective, instituțiile
financiare ale acesteia, piața forței de muncă, politicile sale comerciale.
Gravitatea politicilor F.M.I. a fost determinată de faptul că a fost forțată
liberalizarea prematură a pieței de capital, aceasta contrbuind la instabilitatea globală.
Apoi, când o țară a intrat în criză, fondurile și programele “oferite” nu au făcut altceva
decât să înrăutățească situația, mai ales în dauna celor săraci. Prin urmare, F.M.I. nu numai
că nu și-a îndeplinit misiunea inițială de promovare a stabilității globale, dar nu a avut mai
mult succes nici în noile misiuni pe care le-a întreprins, cum ar fi cea de coordonare a
procesului de tranziție a țărilor de la comunism la economia de piață.
Ideile și intențiile care au stat la baza creării instituțiilor economice internaționale
au fost bune, dar s-au transformat de-a lungul anilor, devenind ceva cu totul diferit. O altă
problemă a acestor instituții mai este și chestiunea referitoare la cine hotărăște ce fac ele și
de ce fac ceea ce fac. Ele sunt dominate nu doar de cele mai bogate țări industrializate, ci și
de interesele comerciale și financiare din țările respective, deși ele își desfășoară aproape
toate activitățile în țările în curs de dezvoltare (prin tradiție sau ca urmare a unui acord

4
Globalizare. Speranțe și deziluzii

tacit, șeful F.M.I. este întotdeauna un european, iar cel al Băncii Mondiale, un american).
Șefii acestor instituții sunt aleși în spatele ușilor închise, și niciodată alegerea lor nu a fost
condiționată de faptul că trebuie să aibă o experiență anterioară în relațiile cu țările în curs
de dezvoltare, astfel F.M.I. și Banca Mondială nu sunt reprezentantele națiunilor pe care le
servesc.
Prin urmare, globalizarea în sine nu ar fi nici bună, nici rea. Ea poate face foarte
mult bine, iar pentru țările din Asia de Est, care au îmbrățișat globalizarea în condițiile
impuse de ele, în ritmul impus de ele, aceasta a fost extrem de folositoare. Dar în multe
părți ale lumii ea nu a adus foloase comparabile, pentru mulți globalizarea semănând mai
mult cu un dezastru total. Acest dezastru se datorează și faptului că nu avem un guvern
mondial, subordonat tuturor popoarelor lumii, ci avem un sistem de guvernare mondială
fără guvern mondial, în care câteva instituții și câțiva “actori” domină scena, dar în care
mulți dintre cei afectați de hotărârile lor nu-și pot face auzite vocile.
Aceste instituțiile internaționale economice sunt mai mult opace decît transparente ;
nu numai că dinspre interior nu radiază mult prea multe informații, dar chiar mai puține
informații dinspre exterior reușesc să penetreze în organizație. Opacitatea semnifică și
faptul că este greu ca informațiile de la baza organizației să ajungă la vârful acesteia iar
maniera de abordare a problemelor este una uniformă, neajunsurile acesteia accentuîndu-se
atunci când trebuie rezolvate problemele țărilor în curs de dezvoltare și ale economiilor în
tranziție.
Pentru Fond orice efect nefavorabil pe termen scurt urma să fie doar o durere
necesară în derularea procesului. Astfel, creșterea explozivă a ratelor dobânzilor ar putea
duce în prezent la înfometare, dar funcționarea eficientă a mecanismului de piață cere piețe
libere, iar, în cele din urmă, eficiența duce la creștere economică, iar aceasta folosește
tuturor. Suferința și durerea au devenit o parte a procesului de salvare, dovada faptului că
o țară este pe drumul cel bun.
Una din condițiile cerute de aceste instituții este cea a realizării privatizării într-un
mod rapid. Pentru țările angajate în tranziția de la comunism la economia de piață era ținut
un catalog: cele care înfăptuiau privatizarea cel mai rapid primeau notele cele mai mari.
Drept urmare privatizarea nu a dat adesea rezultatele promise, problemele apărute din
cauza acestor eșecuri dând naștere la antipatie față de însăși ideea de privatizare. Una din
concepțiile F.M.I-ului e aceea că piețele apar imediat ca să satisfacă orice nevoie, pe când,
în realitate, multe activități de stat apar pentru că piețele nu au reușit să furnizeze serviciile
esențiale. Apoi, Fondul consideră că problemele concurenței și reglementării pot fi lăsate

5
Globalizare. Speranțe și deziluzii

mai târziu, primordial fiind realizarea privatizării într-o manieră cât mai rapidă. Pericolul
în acest caz este însă acela că, o dată apărută, o firmă privată are toate motivele, și banii
necesari spre a-și menține poziția de monopol, eliminând reglementările și concurența și
afectând desfășurarea procesului politic. Preocuparea mai redusă a Fondului ar avea însă o
explicație și anume faptul că privatizarea unui monopol nereglementat poate aduce mai
mulți bani guvernului, iar acesta se concentrează mult mai mult asupra aspectelor
macroeconomice, decât asupra celor structurale.
O teorie vehiculată în interiorul Fondului este și aceea a distribuirii avantajelor de
sus în jos, conform căreia cei săraci se bucură și ei de beneficiile pe care le obține
societatea pe măsură ce se dezvoltă, iar cei bogați suportă și ei durerile societății în
pedioadele de criză. Însă, acest lucru este destul de greu de crezut pentru că “uneori un val
care crește brusc, mai ales când este însoțit de o furtună, aruncă bărcile mai mici la țărm,
zdrobindu-le în bucăți”.
Un alt neajuns al acestei instituții mai este dat și de obiectivele ce se află pe agenda
acesteia și anume: stabilizarea da, crearea de locuri de muncă nu; impozitarea cu efectele
sale nefavorabile da, reforma fondului funciar nu; bani pentru salvarea de la faliment a
băncilor sunt, dar pentru îmbunătățirea serviciilor medicale și de învățământ nu.
Per ansamblu se poate concluziona că liberalizarea comerțului însoțită de rate înalte
ale dobânzilor duce aproape sigur la dispariția locurilor de muncă și la apariția șomajului
( în dauna celor săraci); că liberalizarea pieței financiare neînsoțită de un set adecvat de
reglementări duce aproape sigur la instabilitate economică și poate contribui chiar la
creșterea ratelor dobânzilor; că privatizarea atunci când nu e însoțită de politici de
promovare a concurenței și de supraveghere astfel încât monopolurile să nu abuzeze de
poziția lor, poate duce la creșterea, nu la scăderea prețurilor plătite de cumpărători ; că
austeritatea fiscală aplicată la întâmplare, într-o conjunctură nefavorabilă, poate duce la
creșterea șomajului și la desființarea contractului social.
O altă greșeală a Fondului în gestionarea crizelor a fost aceea că pentru bunăstarea
firmelor s-au găsit miliarde și miliarde de dolari, însă pentru bunăstarea cetățenilor de rând
nu s-au putut găsi câteva milioane. Spre exemplu, subvențiile la produsele alimentare și
combustibilii destinați populației sărace din Indonezia au fost drastic diminuate, iar a doua
zi s-au declanșat revoltele.

6
Globalizare. Speranțe și deziluzii

Referitor la realizarea reformei din statele ex-comuniste au apărut două curente, cel
al “terapiei de șoc”, caracteristică Fondului și care spunea că “nu poți trece peste o
prăpastie prin două sărituri” și cea gradualistă, care susținea că este nevoie de nouă luni ca
să se nască un copil și că este nevoie de atenție când vine vorba de traversarea unui râu
prin pași pe pietrele de pe fundul unui râu.. Rezultatul aplicării primei strategii a fost un
eșec total, generând în Rusia o săracie masivă, mult șomaj, o inflație galopantă,
îmbogățirea rapidă și masivă a unor cercuri restrânse și sărăcirea dramatică a majorității
populației, astfel că “melcii i-au întrecut pe iepuri” (China a procedat într-un mod diferit
față de Rusia, ea imprimând un ritm moderat procesului de privatizare pentru a permite ca,
în paralel, să se desfășoare procesul de restructurare, de redimensionare a întreprinderilor
mari, de schimbare a mecanismului lor de funcționare; privatizarea s-a îngemanat astfel cu
acest proces de restructurare și a putut conduce la crearea unui sector dinamic al
întreprinderilor mici, conduse îndesobște de oameni tineri, dispuși să investească pe termen
mediu și lung, dornici de performanță). Criticii gradualiști ai terapiei de șoc nu numai că
anticipaseră corect eșecurile acesteia, ar și eevidențiaseră cauzele lor. Singura greșeală pe
care au făcut-o a fost aceea ce a fi subestimat amploarea dezastrului.
Un alt reproș adus Fondului este acela de a furniza guvernelor fonduri cu scopul de
a-i scoate din încurcătură pe creditorii occidentali. Aceștia din urmă, anticipând ajutorul pe
care avea să îl acorde F.M.I., nu au mai acordat o atenție la fel de mare recuperării banilor
împrumutați, aceasta fiind scandaloasa problemă a riscului moral.
Toate aceste reproșuri și multe altele au dus la nemulțumirea la adresa globalizării,
nemulțumire ce provine nu atât din faptul că teoria economică este pusă mai presus de
orice, cât mai ales din faptul că o anumită concepție –fundamentalismul de piață- este pusă
înaintea tuturor celorlalte concepții. Astfel, opoziția față de globalizare manifestată în
multe părți ale lumii nu vizează globalizarea în sine ci un anumit set de doctrine, politicile
cuprinse în Consensul de la Washington pe care le-au impus instituțiile financiare
internaționale. De asemenea, importantă nu este opoziția față de politicle respective în sine,
cât mai ales opoziția față de ideea că există un singur set de politici considerate corecte.
Aceasta contravine atât teoriei economice, care subliniază importanța compromisurilor, cât
și logicii ordinare.
Fondul considera că nu era necesar să învețe ceva nou pentru că știa răspunsurile
iar ideologia caracteristică lui reprezintă o lupă cu care cineva vede lumea, un set de
convingeri la care cineva ține aât de mult încât abia dacă mai are nevoie ca practica să I le
confirme. Pentru adepții piețelor libere, descătușate, liberalizarea piețelor de capital era în

7
Globalizare. Speranțe și deziluzii

mod evident un lucru dorit; nu era nevoie de dovezi care să arate că aceasta promova
creșterea economică. Dovada că ea ducea la instabilitate avea să fie trecută cel mult în
categoria costurilor de ajustare, ca parte a suferinței care trebuia să fie acceptată în timpul
tranziției la economia de piață.
Însă, secretomania specifică instituțiilor financiare internaționale nu le ușurează
acestora pur și simplu existența, ci le și permite să-și promoveze pe deplin interesele
personale. Scretomania servește de asemenea la ascunderea greșelilor, indiferent dacă
acestea au fost sau nu au fost făcute în mod intenționat, indiferent dacă ele s-au comis sau
nu din cauza unei judecăți pripite, “lumina soarelui fiind cel mai bun antiseptic”

3. Încotro

Pentru a căpăta încrederea cetățenilor și a țărilor în curs de dezvoltare, aceste


instituții sunt nevoite să renunțe la ideologia pieței libere în locul analizelor bazate pe
știința economică, pe o concepție mai echilibrată cu privire la rolul statului, desprinse din
înțelegerea atât a eșecurilor mecanismului de piață, cât și a celor suferite de stat. Ar trebui
acordată o atenție mai mare rolului consultanților externi, astfel încât aceștia să ajute la
adoptarea pe baze democratice a deciziilor prin explicarea consecințelor diferitelor politici,
inclusiv a efectelor asupra diferitelor categorii sociale, mai ales asupra săracilor, în loc să
submineze acest proces prin impunerea anumitor politici țărilor care manifetă scepticism în
privința lor.
Însă, termenul cel mai elocvent este “REFOMA”, aceasta fiind singura modalitate
prin care globalizarea să fie eficace și eficientă iar rolul țărilor în curs de dezvoltare este
acela de a-și asuma răspunderea pentru viitorul lor, modele în acest sens fiind Etiopia,
Botswana, China și alte câteva.