Sunteți pe pagina 1din 6

REVALORIFICAREA VECHILOR SITURI INDUSTRIALE – PRIMUL PAS

CĂTRE O DEZVOLTARE SUSTENABILĂ A ORAȘELOR ÎN ROMÂNIA ?

Alina-Mihaela VĂRZARU
Stud.Urb. Facultatea de Urbanism, Universitatea Ion Mincu
e-mail: alina.varzaru3@gmail.com

Abstract : România întâmpină probleme privind modul în care sunt controlate şi


gestionate resursele pentru o dezvoltare durabilă a oraşelor. Expansiunea urbană este
strâns legată de modul în care sunt valorificate terenurile în intravilan. O importantă
resursă slab valorificată în cazul oraşelor noastre o reprezintă siturile industriale de tip
brownfield, cât şi construcƫiile industriale cu valoare de patrimoniu. Din experienƫa altor
oraşe europene, proiectele de regenerare urbană a acestor situri reprezintă un motor de
dezvoltare pe plan economic, social şi de mediu, uşor acceptate de comunitate,
realizabile prin parteneriat, cu efecte vizibile pe o perioadă scurta şi medie de timp, către
care România se poate îndrepta pentru atingerea scopului propus. Primii paşi către
această dezvoltare au fost deja facuƫi prin iniƫiative private. Au fost realizate studii de
cercetare realizate de experƫi în geografie, urbanism, arhitectură, sociologie, care au
concluzionat atât problemele cât şi avantajele pe care le prezintă siturile brownfield în
cadrul oraşelor, comparativ cu alte resurse din cadul organismului urban şi au fost
culese studii de caz relevante. Rezultatul analizelor privind potenƫialul de dezvoltare a
acestor zone a fost unul surprinzător. Patrimoniul industrial reprezintă o resursă care
poate conduce, ca şi în trecut nu numai la modernizare sau înfrumuseƫare, cât şi la o
dezvolatare sustenabilă a oraşelor.

1.Introducere
Momentul aderării Romaniei la Uniunea Europeană a fost un moment de conştientizare a
problemelor cu care se confruntă oraşele în privinƫa modului de utlizare şi gestionare a resurselor
în scopul dezvoltării urbane durabile. Efectul globalizării s-a manifestat şi în cazul oraşelor
noastre, una din problemele de bază reprezentând extinderea necontrolată a periferiilor urbane şi
astfel pierderea unor resurse de teren valoroase. Extinderea urbană este o problemă puternic
legată de modul în care au fost gândite şi utilizate terenurile în intravilan. Ca în cazul siturilor
industriale de tip brownfield, suprafeƫe mari de teren din intravilan sunt înca nevalorificate, atât
din motive financiare, cât şi din alte motive politice sau sociale. Aceiaşi situatie este întâmpinată
şi în cazul siturilor industriale valoroase de tip monument, în stare avansată de degradare.
Edificiul industrial este o structură eminamente funcƫională, care combină, nu de puƫine ori,
exigenƫele organizării productive, cu motive de o expresivitate bogată şi comunicativă, proprie
unui eclectism celebrativ şi autoreprezentativ, ce a condus la construirea “catedralelor muncii”
sub formă de bazilici şi temple clasice, sau spaƫii rezidenƫiale patronale sub formă de clădiri şi
castele, frecvent reutilizând şi modificând arhitectura precedentă cu caracter civil şi religios
(Merciu et al., 2012), iar Carta TICCIH din 2008 defineşte patrimoniul industrial drept acele
mărturii culturale industriale care au multiple semnificaţii: istorică, tehnologică, socială, arhitecturală şi
ştiinţifică. Studiul istoric al bulevardelor bucureştene de până la primul război mondial,
demostrează puternica influenƫa a zonelor industriale asupra apariƫiei marilor artere de circulaƫie ,
a zonelor de locuiƫe sau a altor funcƫiuni importante la nivelul oraşului. Este important de
menƫionat că în cazul Bucureştiului ca şi în cazul celorlalte oraşe din România, dezvoltarea
industrială a pornit roata modernizării şi infrumuseƫării oraşelor (Lascu, 2011).
Deoarece iniƫial clădirile industriale au fost proiectate ca arhitectură “efemeră” legată de ciclurile
rapide de producƫie, încercările de a conserva edificiile industrial nefunctionale in prezent, situate
in interiorul oraşelor, par a reprezenta un paradox (Merciu et al.,2012) . Din perspectiva statelor
membre UE, o soluƫie viabilă pentru reintegrarea siturilor brownfield în contextul urban
economic si socio-cultural o reprezintă proiectele de regenerare durabilă. Conform definiƫiei
promovate de reƫeaua RESCUE – Regeneration of European Sites in Cities and Urban
Environments din anul 2005, regenerarea durabilă a siturilor brownfield reprezintă
managementul, reabilitarea şi readucerea la starea de utilizare eficientă a resursei teritoriale
reprezentate de aceste terenuri, astfel încât să asigure realizarea şi continua satisfacere a nevoilor
umane pentru generatiile prezente şi viitoare, prin mijloace care să nu degradeze mediul, viabile
economic, puternice instituƫional şi acceptabile la nivel social (Paraschiv si Nazarie, 2010).
Scopul acestui studiu este de a informa atât partea politică şi administrativă cât şi partea
societăƫii civile cu privire la importanƫa gestionării resursei terenului în cazul oraşelor din
România , pentru o dezvoltare sustenabilă a comunităƫii şi a mediului urban, cât şi asupra
avantajelor pe care le prezintă proiectele de regenerare urbană a siturilor industriale de tip
brownfield, ca prim pas către atingerea acestui scop.

2.Metodologie

Pentru elaborarea acestui studiu, cercetarea a pornit de la înƫelegerea nivelului actual de


conştientizare, acceptare şi de asimilare în interiorul organismului urban a siturilor de tip
browfield, cât şi cauzele excluderii acestora din circuitul investitional în cazul oraşelor din
România. Problemele pe care le ridică aceste zone atât la nivel economic cât şi la nivel socio-
cultural au fost sintetizate din studii şi analize la care au participat experƫi sociologi, urbanişti,
arhitecƫi, antropologi în cadrul Strategiei 2035, Planul Integrat de Dezvoltare Urbană Bucureşti,
Planul Urbanistic General. Totodată au fost studiate şi noi modele de analiză şi înƫelegere a
problematicii siturilor browfield precum studiul Hărƫilor Mintale realizat de Cristian Ciobanu.
Plasând România în momentul aderării la Uniunea Europeană, au fost cercetate principii de bază
în cazul proiectelor integrate de revalorificare a siturilor industriale abandonate în cazul
celorlalte state membre cât şi rezultatele acestora, aplicabile şi în cazul oraşelor din România. Ȋn
final, cercetarea a urmărit să evidenƫieze avantajele revalorificării vechilor situri industriale în
perspectiva dezvoltării durabile, comparativ cu alte modele de promovare a sustenabilităƫii în
oraşe, prin menƫionarea unor studii de caz relevante de revalorificări a unor areale industriale cu
valoare istorică, arhitecturală şi memorială, cât şi ale unor zone industriale nevalorificate care
reprezintă în momentul de faƫă un real potenƫial de regenerare urbană. Aceste studii au fost
realizate de experti geografi, având ca fundamentare teoretică literatura de specialitate europeană
, reƫelele CABERNET, RESCUE şi English Partenerchip şi analize urbanistice de conformare
spaƫială a zonelor industriale din sectorul 3 Bucureşti.

3. Rezultate

Ȋn urma procesului de dezindustrializare, oraşele din România deƫin o amprentă puternică în ceea
ce priveste siturile industriale nefuncƫionale, multora dintre acestea nefiindu-le recunoscută
valoarea arhitecturală, istorică , memorială, tehnologică sau stiinƫifică. Acestea sunt reprezentate
de : clădiri, maşini şi instalaƫii, laboratoare, mori şi fabrici, mine şi situri pentru procesare şi
rafinare, depozite, locuri în care energia a fost generată, transmisă şi folosită, structuri şi
infrastructuri de transport, precum şi locuri folosite pentru activităţi sociale legate de industrie
cum ar fi locuinţe, lăcaşuri de cult, clădiri pentru educaţie (Cercleux si Merciu, 2010).
Analizând istoria aparitiei zonelor industriale în perioada economiei bazate pe producƫie în
România, acestea au însemnat, de cele mai multe ori , factori declanşatori pentru urbanizare şi
modernizare a spaƫiului urban, generând iniƫiative de proiecte de mare anvergură, precum
trasarea unor artere, apariƫia unor pieƫe, scuaruri, restructurări ale zonelor de locuiƫe sau apariƫia
de noi funcƫiuni, iar în momentul de faƫă conturează peisajul urban românesc atât al zonelor
centrale cât şi periferice (Lascu, 2011).
Deşi patrimoniul industrial este bogat cantitativ, în cazul României, este foarte putin analizat din
perspectiva specificităƫii sale arhitecturale (Merciu et al., 2012), a valorilor, sau din prisma
potenƫialului de dezvoltare pe care aceste zone il prezintă. Totodata, cadrul legislativ care să
permită recunoasterea valorilor industriale şi valorifcarea acestora este slab. Motiv pentru care
România nu are la acest moment o imagine estimativă a acestor situri, atât din punct de vedere al
structurii acestora, dacă sunt active sau nu, contaminate sau nu sau asupra regimului de
proprietate, cât nici din punct de vedere a siturilor postindustriale sau repartizarea loc geografică
(Munteanu şi Sandu, 2012). O dată cu dezvoltarea infrastructurii de transport şi a tehnologiei,
extinderea necontrolată a oraşelor a facut posibilă înglobarea acestor zone industriale, iniƫial
periferice, în inima orasului. Pozitia privilegiată pe care aceste brownfield-uri le au în relaƫie cu
oraşul şi zonele de locuit, a determinat formarea unei păreri generale negative, considerând
uneori “fabrica”, un simbol al îngrădirii libertăƫii personale sau al subordonării (Iamandescu
2006). Astfel, nu este de mirare ca astfel de zone au ramas neutilizate de foarte mult timp sub
aspectul fricii de a lua sub protectie zone“bolnave”.
Lipsa de intreƫiere a acestor spatii a indus posibile probleme de contaminare şi de poluare a
mediului, atat la nivel local, asupra zonelor învecinate căt şi la nivelul întregului oraş.
Comunitatea locală, posibil fracmentată în urma transformării unui spaƫiu funcƫional în sit
abandonat, se caracterizează prin stare de sănatate precară, rate scăzute de angajare şi venituri
mai reduse decât media societăƫii din care face parte (Paraschiv si Nazarie, 2010), situaƫie care a
scăzut nivelul de siguranƫă în spaƫiile publice şi a condus la creşterea criminalităƫii. Problema
spaƫiului public nu este o problemă de formă sau de design. Spaƫiul public depinde de obiceiuri,
de modul de folosire şi de modul în care spaƫiul este luat în posesie dar şi de un anume caracter
informal şi de neprevăzut (Bărbuica, 2012), motiv pentru care percepƫia asupra unor astfel de
spaƫii este puternic conturată de tipurile de activităƫi care se desfasoară în spaƫiul public.
O alta problemă care împiedică integrarea siturilor industriale în viaƫa comunitară o reprezintă
situaƫia economică precară a multora din societăƫile ce deƫin patrimoniu industrial. Această
situaƫie le determină să fie abandonate datorită costurilor prea ridicate de întreƫinere, fie să se
“refuncƫionalizeze”, cu investiƫii distructive ieftine şi de slabă calitate . Un exemplu relevant în
acest sens este Moara Assan din Bucureşti, monument distrus (Iamandescu, 2006) . La nivelul
României sunt numeroase areale, care prezintă un potenţial remarcabil de patrimoniu industrial,
dar care fie din dezinteresul administraţiilor locale privind conservarea şi reutilizarea unităţilor
economice închise, fie din cauza limitărilor de ordin birocratic sau legislativ pentru aplicarea
unor proiecte de valorificare, au un patrimoniu industrial slab valorificat şi promovat. (Cercleux
si Merciu, 2010)
Ȋn confruntarea cu globalizarea şi creşterea necontrolată a oraşelor, resursa de teren capată rolul
fruntaş dupa importanƫa ca resursă. Oraşele din România deƫin pierderi mari de terenuri în urma
expansiunii urbane a periferiilor, fără a lua în calcul terenurile rezervă pe care le deƫin însăşi
oraşele. Astfel se pune problema unei mai bune gestionări a resurselor de teren în condiƫiile
dezvoltării durabile.
Totuşi, deschiderea către contextul european începând cu momentul aderării României la
Uniunea Europeană, a adus numeroase beneficii pe planul normelor, metodelor, sau principiilor
de valorificare a siturilor de tip brownfiled. La nivelul peisajului urban a multor oraşe europene
se remarcă rolul pe care începe să-l joace cultura în dezvoltarea acesora, presupunând
conservarea şi valorificarea unor clădiri cu importanƫa istorică, indiferent de rolul iniƫial pe
care l-au avut acestea : zone de producƫie, servicii sau cartiere de locuinƫe. Ȋn general o
revalorizare a urbanului având la bază principiul culturii ca motor de creştere a locurilor de
muncă, însa î final acestea au contribuit la ameliorarea calităƫii vietii( Cercleux şi Merciu, 2010).
Sunt exemple de construcƫii industriale care în prezent sunt simbolul apariƫiei arhitecturii
metalului, simbolul erei industriale, de exemplu emblema Parisului: Turnul Eiffel (Grigorovski şi
Grigorovski, 2010).
Deşi există şi alte tipuri proiecte de promovarea a sustenabilităƫii în oraşe, precum proiecte de
reoganizare a traficului, revalorificarea siturilor industriale prezintă anumite avantaje. Conform
studiilor europene, reutilizarea terenurilor Brownfield este considerată a fi extrem de importantă
pentru menƫinerea comunităƫilor durabile, prin valorificarea eficientă a resurselor teritoriale şi
contruibuie la diminuarea procesului de extindere urbană excesivă şi a presiunii asupra siturilor
greenfield. O împreunare a conceptului de conservare a valorilor cu cel al valorificarii durabile a
resurselor. Astfel, în multe oraşe europene, reutilizarea clădirilor industriale abandonate a fost
una pur economică, de tip rezidential, sedii de companii, sedii de instituƫii publice cât şi una
culturală : muzee, săli de expozitii, sali de teatru sau spatii pentru alte manifestari culturale
(Merciu et al.,2012), al caror efect a adus beneficii atat pe termen scurt cat si pe termen lung .
Dispariţia unei părţi a siturilor industriale din cadrul oraselor europene a permis extinderea si
amenajarea unor noi spaţii de utilitate publică si/sau semi-publică, mai mult au deschis noi
perspective dezvoltării oraselor. Reabilitarea vechilor situri industriale în spiritul unei concepţii
ecologiste este preocuparea principală în numeroase orase europene(Condoros, 2010).
Conform studiilor realizate pe criteriul de marime a suprafeƫei terenului ocupat, amplasare faƫa
de centru şi faƫa de principalele artere de circulaƫie, istoricul funcƫional şi activitatea curentă,
majoritatea spaƫiilor foste industriale se află în prezent în zona centrală, în zone locuite, unde
există deja infrastructura necesară pentru diferite folosinte ulterioare şi beneficiează conexiuni
bune cu transportul public, făcându-se frecvent legătura cu spaƫii largi deschise sau verzi situate
în apropiere (Paraschiv şi Nazarie, 2010). Astfel, zonele industriale brownfield sunt văzute ca o
imensă rezervă urbanistică în aşteptare de destinaƫii şi sunt situate într-un real avantaj competitiv
fată de alte terenuri din oraş.
Urmărind principiile dezvoltării durabile, siturile industriale au fost abordate în cazul statelor
membre UE într-o manieră integrată, cuprinse în planuri de regenerare urbană de mare amploare,
dovenidu-se fi una din cele mai importante căi de valorificare a platformelor industriale
dezafectate şi una din provocările cele mai dificile, însă de un real success. Deşi uneori
iniƫiativele urbaniştilor de redescoperire a oraşelor au şi implicaƫii negative în plan social,
conducând la non-apreciere a noilor amenajări din partea populaƫiei sărace, situaƫia revalorificării
siturilor industriale în Europa s-a descoperit a fi uşor “acceptate” de populaƫie. Aproximativ 120
de astfel de proiecte au fost implementate în Europa, în cadrul unui astfel de program de
regenerare. Peisajul natural a fost nu numai restaurant ci stabilizat ecologic şi patrimoniul
industrial local a fost reciclat, sub formă de centre de desfaşurare de activităƫi. Astfel de proiecte
sunt reprezentate de proiecte precum : Docklands și Thames Gateway din Londra, Ile de Nantes,
Emscher Park , Marele Elefant, Arborele Heron și Galeria Mașinilor (Munteanu şi Sandu, 2012).

Ȋn ultimii ani, situatia României a resimƫit o schimbare în ceea ce priveşte mentalitatea şi


perspectivele faƫa de siturile brownfield. Schimbările au intervenit mai ales în partea de investiƫii,
cât şi pe partea de cercetare, studii şi proiecte pilot. Un exemplu relevant este apariƫia domeniului
de arheologie industrială (Chiriƫă, 2006) care ia în considerare puternica semnificaƫie culturală a
patrimoniului, ca element dominant al evoluƫiei societăƫii umane. A fost demarat un proiect de
identificare a tipurilor de valori de patrimoniu industrial precum şi riscurile la care erau supuse,
putându-se astfel lua deciziile necesare pentru salvarea unor situri considerate semnificative sau
ameninƫate cu dispariƫia.(Cheibaş, 2008). Astfel de exemple relevante sunt: Salvarea Furnalului
de la Reşita sau Fabrica de bere Timişoreana din Timişoara (Iamandescu, 2006). Alte proiecte
reuşite de valorificare a siturilor industriale în Romania sunt : Fosta tipografie Cartea
Românească, fosta Vamă Antrepozite, Foişorul de Foc , proiectul Semaparc din Splaiul
Independenƫei, transformate în spaƫii comerciale centrale, expoziƫii, muzee sau centre de birouri.
Totodată a fost demarat un proiect de cercetare a siturilor industriale abandonate din sectorul 3
Bucureşti, din care s-a constatat că dimensiunile generoase ale terenurilor reprezintă o
oportunitate unică pentru proiecte de renovare, reabilitare, refuncƫionalizare, cu impact mare
asupra economiei şi asupra mediului socio-cultural. Conform analizelor, 45% din totalul siturilor
industriale abandonate dispun de potenƫial ridicat de a fi dezvoltate eficient în urmatoarea
perioadă cuprinsă între 3 si 5 ani prin proiecte de regenerare urbană. 33% au potenƫial mediu, iar
22% reprezintă situri brownfield dificil şi putin probabil de regenerat într-un interval apropiat
(Paraschiv şi Nazarie, 2010).

4. Concluzii
România deƫine multe zone industriale abandonate în cadrul oraşelor, însă nerecunoscute ca
valoare, supuse riscului de degradare şi de dispariƫie. Conform legislaƫiei europene şi româneşti,
terenurile reprezintă cea mai importantă resursă posibil a fi valorificată în contextul globalizării
şi al extinderii necontrolate a teritoriilor urbanizate. Patrimoniului industrial este, prin urmare,
considerat ca fiind un atuu, o caracteristică pozitivă de natură să genereze o dezvoltare calitativă
la nivel local, jucând un rol activ în vederea consolidării unei identităţii locale, în beneficiul
comunităţii locale dar şi a turiştilor (Condoros, 2010) . Deşi există şi alte tipuri de proiecte de
promovare a sustenabilităƫii în oraăe, precum planuri de reorganizare a traficului, planuri
urbanistice zonale, planuri urbanistice generale, regenerarea fostelor zone industriale abandonate
prezintă anumite avantaje. Acestea joacă un rol important în evitarea dezvoltarilor imobiliare
haotice, contribuind la crearea conditiilor necesare pentru o dezvoltare durabilă urbană de înaltă
calitate, iar un mediu urban de înaltă calitate contribuie la mărirea gradului de atractivitate pentru
trai, munca şi investitii. Proiectele de regenerare urbană integrate a acestor zone sunt soluƫii
viabile demonstrate în cazul multor proiecte din Marea Britanie, Franƫa, Danemarca, ale caror
rezultate au fost neasteptat de uşor întâmpinate de populaƫie, o soluƫie potrivită âi în cazul
siturilor abandonate de pe teritoriul României, ca prim pas către o dezvoltare sustenabilă a
oraşelor.

BIBLIOGRAFIE

Bărbuica L. (2012), Perfomativitatea spatiului public. Strategii legate de patrimoniul industrial, Urbanism.
Arhitectura.Constructii
Cercleux A.L., Merciu C.F.(2010), Patrimoniul tehnic şi industrial din România. Valorificare, riscuri şi perspective
de dezvoltare, Analele Asociatiei Profesionale a Geografilor din Romania1(1): 45-54
Cheibas V. (2008), Posibilitati de valorificare a potentialului stiintific si industrial al reublicii Moldova in scopul
dezvoltarii economice continue, Revista Muzeelor
Chirita L. (2006), Memoria patrimoniului industrial – Proiect de arheologie industriala, Revista Muzeelor
Condoros A. (2010), “Packing industry’ – Reconversia platformelor industriale.Scenariu., Urbanistique
Grigorovschi M., Grigorovschi A.(2010), Peisaj urban – edificii semnal , Urbanism. Arhitectura. Constructii
Iamandescu I.I.(2006), Protectia patrimoniului industrial si arheologia industriala in Romania – scurta privire de
ansamblu, Revista Muzeelor
Lascu N.(2011), Bulevardele bucurestene pana la primul razboi mondial, Editura Simetria
Merciu F.C, Merciu G.L, Stoian D. (2012), Patrimoniul industrial romanesc- trecut si prezent , Urbanism.
Arhitectura. Constructii
Munteanu S., Sandu.A. (2012), Reconsiderarea siturilor postindustriale in dezvoltarea durabila a organismului
urban ,Universitatea de Arhitectura si Urbanism Ion Mincu, Teze de doctorat
Paraschiv M., Nazarie R. (2010) , Regenerarea urbană a siturilor de tip brownfield. Studiu de caz: zonele
industriale din sectorul 3, Municipiul Bucureşti, Analele Asociatiei Profesionale a Geografilor din
Romania 1(1): 95-107