Ioan Suciu


Omul de sticlă
 Colecţia: Proză scurtă

Lector: Nicoleta Arsenie

Tehnoredactor: Carmen Dumitrescu
Coperta: Florin Afloarei

Editura Ideea Europeană

O.P. 22, C.P. 113, Bucureşti, 014780
Tel./Fax.: 021‑2125692; Tel.: 021‑3106618
Comenzi carte prin poştă:
Tel.: 021‑2125692
E‑mail: office@ideeaeuropeana.ro
www.ideeaeuropeana.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

 Ioan Suciu

Omul de sticlă
 Ioan Suciu s‑a născut în oraşul Sibiu, la
data de 2 mai 1948.
Şi‑a petrecut copilăria în oraşul Agnita,
judeţul Sibiu, iar în 1955 s‑a mutat cu familia
în Bucureşti, unde a urmat studiile liceale la
actualul Liceu de Informatică din Bucureşti.
Urmează cursurile Academiei de Studii
Economice din Bucureşti. Obţíne diploma de
licenţă în ştiinţe economice în 1971. Lucrează în
Ministerul Comerţului, Ministerul Finanţelor
şi la Consiliul Concurenţei, ca auditor.
Debutează cu proză în anul 1979 în
revista România literară. Colaborează îna‑
inte de 1989 la revista Viaţa Românească şi la
Urzica, iar după 1990 colaborează şi la revista
Lucifer. Îi sunt publicate în revistele online Respiro şi Egophobia diferite
scrieri, iar din 1993 colaborează la revista Luceafărul.
Volume
• Vânătoare de roboţi, povestiri, Bucureşti, Editura Albatros, 1982
• Cu zâmbetul pe buze, volum colectiv, Bucureşti, Editura Albatros, o
povestire, 1989
• Trei sute de trepte, roman, Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2011
• Candelabrul galben, povestiri, Bucureşti, Editura Tracus Arte,2012
• Omul de fier, povestiri, Bucureşti, Editura Karth, 2014
• Instituţia, roman, Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2015
• Femeia de porţelan, povestiri, Braşov, Editura Pastel, 2016
• Momâia, nuvele, Editura Tracus Arte, 2017
• Năucul, roman, Editura Aius, Craiova, 2018
Referinţe critice:
1. Despre romanul Trei sute de trepte: http://cronicaromana.
com/2012/01/26/un‑roman‑de‑inspiratie‑kafkiana/
2. Despre „Candelabrul galben”, text în Agenţia de carte (http://
www.agentiadecarte.ro/2013/01/candelabrul‑galben‑de‑ioan‑suciu/):
„Pentru mine Candelabrul galben a fost o lectură incitantă pentru că,
pe lângă ceea ce este în trend, domnul Ioan Suciu are curajul şi inspira‑
ţia să privească nu cu mânie, ci cu încântare şi încredere, peste umăr,
spre trecut şi nu spre un viitor incert, şi şi‑a ales pentru Candelabrul
galben un drum nou, nebătut, în proza care se scrie astăzi. Cumva îl con‑
tinuă pe Urmuz, la care legile, mecanica personajelor îmrupumută mult
din literatura absurdă. Această literatură absurdă este adusă astăzi de
talentul şi originalitatea lui Ion Suciu, pentru că nu este nici un epigon
şi nici nu face parodie sau imitaţie lui Urmuz, ci doar e un continua‑
tor. Personajele nici nu au nevoie de nume, prenumele spunând totul.
Personajele îşi caută o identitate, ele nu sunt neapărat oameni de tablă,
ci sunt într‑o căutare perpretuă de identitate. Există în prozele scurte
ale domnului Suciu, spre deosebire de Urmuz, şi influenţe ale istoriei
recente, toate în registru comic” (Cornelia Maria Savu)
3. Cronică literară la cartea OMUL DE FIER, semnată de Felix Nicolau,
http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=5362&editie=201
4. Recenzie la romanul Instituţia, scrisă de Diana Daniela Macovei,
http://booknation.ro/recenzie‑institutia‑de‑ioan‑suciu/
5. Recenzie la cartea Momâia, scrisă de Adriana Alexandra, https://
booknation.ro/recenzie‑momaia‑de‑ioan‑suciu/
 Omul de sticlă

E ram un simplu şlefuitor la fabrica de oglinzi.

Şlefuiam oglinzi timp de opt ore. Asta pentru
că, la pregătirea mea, de istoric de artă, n‑am găsit nicio
slujbă. După orele de muncă, mergeam mereu într‑un
băruleţ să beau două beri. Şi s‑o văd pe Anisa. Faptul
că fata asta cu figură atât de angelică se lăsa pipăită
după tejghea de bărbosul acela scârbos de patron îmi
provoca o suferinţă fizică, o durere în dreptul inimii.
Mi‑am cam terminat banii şi într‑o zi, când i‑am spus
patronului că n‑am cu ce să‑mi plătesc berile, m‑a dat
afară în şuturi din local. Anisa a râs de mine, dar când
a văzut că sângerez – mă lovisem în cădere de un pilon
de beton de la marginea trotuarului – a venit şi mi‑a
tamponat rana cu batista ei parfumată.
Fabrica de oglinzi era o construcţie veche, un para‑
lelipiped imens din tablă, fără geamuri, încât pe afară
arăta ca un siloz; doar că prin tavan ieşeau coşuri mari
de fum, ca de la un transatlantic. Înăuntru era com‑
partimentată în mai multe hale, însă nu existau prea
Ioan Suciu 6

multe utilaje, majoritatea operaţiunilor făcându‑se

manual. În centrul ei se afla un bazin imens în care
se învârtea o roată uriaşă cu aspectul constructiv al
roţilor de agrement din parcuri, dar care n‑am înţeles
niciodată ce rol avea; oglinzile, pe parcursul prelucră‑
rii lor, erau introduse în mai multe bazine, pe rând,
fiind luate la mână în intervalele când erau scoase din
lichidul băilor. Afacerea era veche, şi patronul actual
moştenise totul de la bunicul său. Folosea o tehno‑
logie secretă, băile care se făceau oglinzilor le confe‑
reau nişte calităţi speciale, o limpezime deosebită, ca
la oglinzile veneţiene. Într‑o zi, am suferit un accident
teribil; am căzut într‑o baie de lichid cenuşiu; am alu‑
necat sau m‑a împins cineva, chestia este că am simţit
nişte arsuri îngrozitoare, de parcă luasem foc, şi îmi
pierdusem cunoştinţa.
M‑am trezit pe un pat de spital. M‑am bucurat
că eram încă în viaţă, dar după ce l‑am cunoscut pe
Streche, bucuria mi‑a dispărut cu totul. Streche era un
fel de administrator al spitalului, un tip vânjos şi ţigă‑
nos. Una dintre ambiţiile lui era să ne scoată dimineaţa
la cinci la gimnastica de înviorare, în curtea spitalului.
Vaiete, oftaturi, gemete se auzeau atunci în salon, şi
bolnavii se târau, ca nişte viermi, cum puteau să iasă
pe culoar şi de acolo în curte; unii pacienţi nu erau
transportabili, dar Streche nu ierta pe nimeni; cred că
administratorul fusese înainte militar, prea avea ordi‑
nea şi disciplina în sânge; numai că el găsise să folo‑
sească pe post de soldaţi nişte bieţi bolnavi. Cine nu‑i
îndeplinea ordinele era pedepsit cu lipsirea de prânz
sau de cină. Pe mine mă striga „Stafie” şi‑mi dădea
7 Omul de sticlă

mereu câte un ordin. Eram înveşmântat în bandaje din

cap până‑n picioare şi nu mi se vedea un centimetru
de piele; Streche trăgea mereu de bandajele mele, ca
un obsedat, şi apoi asistentele se chinuiau să le refacă.
Îmi erau liberi doar ochii şi nu ştiu de ce privirea mea
îl enerva pe fostul militar. Nu mai aveam dureri (avu‑
sesem la început când am sosit aici), nu mi se dădeau
medicamente şi nu înţelegeam de ce mai stăteam în spi‑
tal. Am aflat că Streche trebuia să aprobe orice exter‑
nare – nu ştiam de ce, el nefiind doctor – şi am înţeles
că el nu voia să mă eliberez. Se ocupa mereu de mine,
făcându‑mi program de dimineaţa până seara. La gim‑
nastica de dimineaţă stătea în curte lângă mine. Când
mâncam, se aşeza undeva la perete în dreptul mesei
mele şi mă supraveghea, iar eu înghiţeam mâncarea
cu noduri. Se auzea că administratorul ar fi avut şi o
cameră de pedeapsă, în care‑şi bătea bolnavii pe care
căzuse măgăreaţa; deşi nimeni care fusese dus acolo nu
prezenta urme de lovituri; de asemenea, nimeni nu vor‑
bea despre asta. Exista un zvon, dar se stingea repede.
În sala de mese se discuta în şoaptă. Streche mă punea
la diferite munci, unele inutile. De exemplu, la spart
lemne. Noi aveam calorifer. Cu toate astea, într‑o zi a
apărut în curtea spitalului un camion plin cu lemne,
buşteni destul de mari care au fost basculaţi în zona
din spate, unde era un fel de grădină. Streche mi‑a dat
sarcină, imediat după micul dejun, să mă pun cu topo‑
rul pe ei. Mi‑a fixat şi normă: trei zile. M‑am apucat de
treabă, dar după vreo oră m‑am oprit obosit. Trebuia
să fac în aşa fel încât să‑mi încetinesc ritmul de lucru,
să‑mi drămuiesc mişcările şi să‑mi conserv energia,
Ioan Suciu 8

fiindcă nu vedeam de ce‑ar fi trebuit să fac acel efort

deosebit pe care mi‑l cerea administratorul sărit de pe
fix.
– Ce faci, Stafie, lâncezeşti?
– Nu sunt salahor, i‑am zis, lăsând toporul la o
parte.
Deodată m‑am trezit cu o ploaie de lovituri; erau
foarte dureroase şi aveam oarecum norocul să fiu înve‑
lit în bandaje, astfel încât am avut o oarecare protec‑
ţie; omul mă bătea cu coada toporului. Am fugit până‑n
dormitor. Mai mulţi bolnavi văzuseră toată scena, dar
nimeni nu intervenise şi nici nu comentase, ca şi cum
nu se întâmplase nimic şi nu observaseră nimic.
Nu ştiu de ce administratorul a ţinut morţiş să
continue pedepsirea mea; dimineaţă l‑am văzut lângă
patul meu, ţinând în mână un gârbaci. Nu m‑a lăsat
să mă duc la toaletă sau la gimnastica de înviorare, ci
mi‑a ordonat să stau într‑un picior.
– În care? l‑am întrebat.
– În care vrei!
– Eu nu vreau în niciunul!
– În stângul!
– De ce?
– Nu mai parlamenta cu mine! Executarea! strigă
el.
Ceilalţi pacienţi din salon se treziseră şi se uitau
la noi.
– Aici nu suntem în armată! am zis eu.
– În armată e delăsare! Treci într‑un picior şapte
ore!
– Ai înnebunit? am zis eu.
9 Omul de sticlă

Atunci administratorul a început să mă lovească

folosind gârbaciul pe care‑l avea şi usturimea lovitu‑
rilor era năucitoare; îmi provocau nişte dureri care mă
făcură să‑mi pierd concentrarea şi voinţa. I‑am făcut
semn să înceteze şi m‑am pus într‑un picior lângă pat,
iar el mi‑a zis:
– Să rămâi aşa până la ora unu!
A plecat. Din drum s‑a întors o dată şi mi‑a strigat:
– Să nu schimbi poziţia, că o să aflu şi va fi vai şi
amar!
Am observat cum vecinii mei de pat se prefăceau că
nu văd ce se‑ntâmplă. „Laşi”, am murmurat eu. După
vreo jumătate de oră, am pus piciorul jos. Cu o viteză
formidabilă, un pacient s‑a aruncat spre mine ca la
rugby, trântindu‑mă în pat.
– Ce‑ai, omule? am zis.
Era un lungan ciolănos, cu o faţă lungă ca de cal, cu
o barbă nerasă de câteva zile.
– Să execuţi ce s‑a spus! mi‑a zis el cu o voce slabă
şi joasă ca tonalitate, de suferind.
Părea chinuit că nu stau eu într‑un picior.
– Ce‑ţi pasă ţie? i‑am zis.
– Domnul Streche mi‑a promis sarmale!
– Potoleşte‑te, băiete!
Vlăjganul a sărit iar pe mine, vrând să mă lovească;
i‑am prins mâinile şi ne‑am luptat ca nişte adolescenţi
proşti. Deodată Streche a apărut lângă noi:
– Să veniţi cu mine! zise el.
– Şi eu? întrebă lunganul.
– Da.
– Da’ ce‑am făcut? Eu l‑am păzit…
Ioan Suciu 10

Streche mergea înainte şi nu asculta. Am ajuns în

spatele spitalului, în grădină. Administratorul trasă cu
un băţ pe suprafaţa pământului de acolo un perimetru
cam de zece metri pătraţi.
– Veţi săpa o groapă de trei metri adâncime! Luaţi
cazmale!
– Dar eu… încercă să mai spună ceva tipul înalt,
dar până la urmă se apucă de treabă.
– La ce foloseşte groapa asta?
– Poate te băgăm pe tine în ea, mi‑a zis Streche.
În acel moment mi‑a scăpat un gest cam urât, dar
mi‑a fost imposibil să mă stăpânesc: am luat cu lopata
o încărcătură de pământ, era de fapt mai mult nisip, şi
i‑am azvârlit‑o în ochi zbirului. A început să se vaiete
ca un căţeluş călcat de tramvai şi să se ţină de ochi,
rotindu‑şi capul cum fac unii cerşetori ca să impresi‑
oneze. Apoi a început să meargă haotic peste grădină
spre clădire, ducându‑se probabil la vreo asistentă să‑l
oblojească. Am aflat că era zi de baie pentru salonul
în care mă aflam şi m‑am dus şi eu, părăsind lucrul la
groapa la care se muncea lunganul. De fapt, erau doar
duşuri. Bune şi alea, pe cât eram de murdar. Nu‑mi
amintesc să mi se fi schimbat vreodată bandajele, şi
mi‑am dat seama singur ce urât puţeam, cu toate că se
spune că te obişnuieşti cu propriul miros. Bolnavii se
dezbrăcau de pijamale într‑un vestiar. Bărbaţii, desi‑
gur, erau separaţi de compartimentul femeilor. Mi‑am
ales un dulăpior şi‑am început să‑mi dau totul jos de pe
mine, gândindu‑mă cu plăcere la momentele viitoare,
când apa caldă va curge peste corpul meu transpirat
şi nespălat. Începusem să‑mi desprind feşele lungi de
11 Omul de sticlă

tifon şi aveam senzaţia că sunt o mumie care se dez‑

bară de învelişul străvechi care‑i ascunsese corpul sute
de ani. Deodată am simţit că în vestiar se petrece ceva,
plutea un aer violent, ca o primejdie nevăzută. L‑am
văzut ca prin ceaţă pe Streche cu o bâtă de baseball
în mână, alungând afară toţi pacienţii; unii plecară pe
jumătate dezbrăcaţi, fugind ca la cutremur. Streche
se purta ca un nebun furios scăpat de la balamuc şi
băgase groaza în toată lumea. N‑a trecut mult timp
şi l‑am văzut la capătul sălii, stând cu măciuca aceea
în mână, gata de luptă, ca un personaj de film violent.
M‑am îndreptat spre duşuri, dând din mers drumul la
câteva duze şi căutând în acelaşi timp să scap de ulti‑
mele bandaje pe care le mai aveam; Streche s‑a repezit
şi a lovit puternic cu bâta de era cât p‑aci să cadă‑n nas,
fiindcă mă ferisem şi nu mă atinsese; norocul meu, pen‑
tru că impactul ar fi fost dezastruos pentru mine; când
mi‑am lepădat şi ultima fâşie de tifon şi‑am rămas în
pielea goală, am constatat că nu mă mai vedeam; mă
uitam la mâinile mele şi nu le distingeam; l‑am văzut
pe Streche, în partea opusă a sălii, lovind cu bâta în gol
de câteva ori, de parcă voia să omoare ţânţari cu băţul;
mi‑am dat seama că nu mă vedea.
– Unde eşti, nenorocitule! bolborosea el, gâfâind de
efort.
Deodată s‑a înspăimântat foarte tare, fiindcă pri‑
mise o lovitură pe spinare de la propria‑i bâtă; nu‑l
înfricoşase atât bătaia, cât faptul că obiectul îi zburase
din mâini şi plutea prin aer. Am constatat că, fiind
complet dezbrăcat, nu mă vedea nimeni. Drept pentru
care am ieşit pe poartă din acea închisoare căreia i se
Ioan Suciu 12

zicea spital. Şi primul drum l‑am făcut la barul la care

lucra Anisa. Am îmbrăţişat‑o şi‑am sărutat‑o, iar ea i‑a
ars o palmă patronului ei scârbos.
– Ce te‑a apucat? o întrebă acesta.
O bere a zburat prin aer spre o masă dintr‑un colţ şi
conţinutul ei s‑a răsturnat în spaţiu deasupra tăbliei,
dispărând fără urmă. Anisa începu să spargă vase, pri‑
vind spre locul în care mă aflam. Au mai dispărut în
acelaşi fel două fripturi şi încă trei beri. Apoi am râgâit
puternic şi m‑am dus aproape de bar. I‑am spus bărbo‑
sului:
– Băi loază, dacă o mai atingi vreodată pe fata asta,
o să încasezi o corecţie de n‑ai s‑o poţi duce!
Bărbatul se uita spre locul în care mă aflam cu o
privire de neajutorat.
– Cine‑a vorbit? spuse el.
– Cucu bau! am zis, dându‑i un bobârnac peste
nas. El a început să vânture cu mâna spaţiul din faţa
sa, întinzându‑se peste tejghea şi fiind cât p‑aci să mă
atingă. Apoi s‑a întors spre un dulap şi‑a scos de acolo
o ghioagă. S‑a repezit spre mine ieşind din spatele tej‑
ghelei şi a lovit aerul în dreapta şi‑n stânga. M‑am
ferit şi i‑am smuls obiectul din mână. Erau câţiva cli‑
enţi prin sală care priveau uluiţi spre mişcările fără
sens ale patronului; acesta luă viteză spre ieşire, dând
haotic din braţe şi căzând afară pe trotuar, cu nasul
în rigolă. I‑am mai aplicat un sărut Anisei, care ieşise
după noi, şi‑am plecat. M‑am dus la un mall. Am cules
un trening de pe un raft şi m‑am dus într‑o cabină
de probă. Am îmbrăcat treningul şi apoi am căutat o
trusă de machiaj, ducându‑mă în altă cabină să mă
13 Omul de sticlă

aranjez. În drumul meu prin magazin, o vânzătoare

leşină; văzuse un individ în trening, fără cap. După ce
mi‑am mânjit faţa cu cremă de culoarea pielii şi după
ce mi‑am luat nişte adidaşi drept încălţăminte, aveam
şi cap, şi picioare. Pe cap mi‑am pus o şapcă şi‑am ieşit
repede din magazin, fiind mult mai prudent în a mai
pune mâna pe ceva, fiindcă acum eram vizibil.

Locuiam într‑un mic apartament de bloc, la eta‑

jul patru; aveam puţină mobilă, doar strictul necesar.
M‑am aşezat în fotoliul meu preferat, de altfel unicul, şi
m‑am gândit la ceea ce aveam de făcut. Îmi făceam fel
de fel de planuri, ca orice om: să‑mi fac o familie, o casă
a mea (asta era cu chirie), o maşină, o pisică. Trebuia
să am grijă de aspectul meu, cum să ies pe stradă şi
alte amănunte. Primul pas pe care trebuia să‑l fac era
să mă duc la fabrică să‑mi fac lichidarea. M‑am dus în
ziua următoare, purtând un loden maroniu şi o pălă‑
rie mare neagră pe cap. Am intrat în fabrică folosind
cartela de acces şi m‑am dus direct la resurse umane.
Domnul Sfrijitu, şeful biroului, m‑a privit circumspect.
I‑am spus că vreau banii pe zilele lucrate. Mi‑a zis că
în acel moment fabrica nu dispune de lichidităţi; să vin
peste o săptămână.
– S‑ar putea să vă coste mai mult decât trebuie
să‑mi daţi! i‑am replicat şi‑am ieşit din birou; nu mai
puteam de căldură şi transpiraţie. M‑am dus la toa‑
letă şi m‑am dezbrăcat de tot. După câteva minute, în
fabrică apărură nişte mişcări şi fenomene de‑i lăsară pe
toţi cei de acolo cu gura căscată. Există un pod rulant
în hala cea mare, un pod imens care transporta pe el
Ioan Suciu 14

butoaie metalice pline de vopsea; această pasarelă pe

roţi prinse viteză şi depăşi bariera peretelui halei, spăr‑
gându‑l precum un berbece un zid de cetate, trecând
dincolo multe butoaie cu substanţe periculoase; uriaşa
schelărie se prăbuşi în afară, căzând în apropiere de
drumul asfaltat; apa care se strânsese în bazinul cel
mare începu să dea peste marginile rezervorului, inun‑
dând hala şi provocând panică; mai multe strunguri
şi alte utilaje porniră singure, huruind şi împrăştiind
şpan în jur sau scântei puternice. Mai multe transpor‑
toare de materiale, care aveau în platformele lor stive
de plăcuţe de sticlă de dimensiunile unor oglinzi de hol,
şi‑au trântit de pământ încărcătura, stârnind zgomote
infernale şi iscând mii de cioburi cu colţuri ascuţite. O
sirenă de alarmă începu să sune încontinuu, ca la rai‑
durile aeriene ale unor avioane de bombardament.
– Oricine ai fi, opreşte‑te!
Urlase directorul fabricii. În tumultul care era
atunci, glasul lui se auzi ca de pe un vârf de munte;
totuşi, vocea răzbise. Mai mulţi lucrători care alergau
năuci de colo‑colo se opriră în loc, fiecare pe unde era,
şi aşteptau noi ordine ca pe o salvare. Lângă director
apăru omul de la resurse umane, care‑i spuse ceva.
Apoi l‑am văzut pe director cum ridică un teanc de
bani. Bancnotele dispărură fulgerător din mâna lui şi
lucrurile s‑au liniştit.

Un timp mi‑am zis să‑mi iau nişte zile de repaus, de

vacanţă. Am luat o maşină până‑n afara oraşului şi am
început să mă plimb pe malul unui lac. Era soare, era
frumos. Deodată am văzut pe malul apei doi indivizi
15 Omul de sticlă

care pescuiau. Mare mi‑a fost mirarea când i‑am recu‑

noscut pe Streche, administratorul spitalului în care
fusesem, şi un asistent pe care‑l văzusem prin institu‑
ţia medicală. Se pare că ambii avuseseră noroc cu carul
şi‑şi umpluseră găleţile cu peşti mari şi lucioşi. M‑am
dezbrăcat complet şi mi‑am pus hainele sub o piatră
mare. Apoi m‑am apropiat tiptil de ei, simţind cum mă
înţeapă terenul neregulat în tălpile goale. Am luat peş‑
tii din găleata lui Streche şi i‑am pus la celălalt, după
care m‑am lăsat pe vine în spatele pescarilor.
– Ce faci, bă, ai înnebunit? zise Streche nervos.
– Ce să fac, pescuiesc! zise asistentul, concentrat
asupra undiţei sale.
Streche se ridică în picioare, se poziţionă în spatele
celuilalt şi‑i dădu o palmă peste ceafă de căzu asistentul
cu nasul în pământul malului; apoi se duse la găleata
acestuia cu peşti şi‑i răsturnă conţinutul în recipientul
lui. Asistentul se ridică cu greu în picioare; era năucit nu
atât din cauza loviturii primite, cât mai ales din cauza
faptului că nu‑şi explica gestul administratorului, nu
înţelegea ce‑l apucase. Bălmăji el ceva, dar Streche îşi
luă tot calabalâcul şi se mută la o oarecare distanţă, după
o colină a malului. M‑am dus după el. Streche prinse
imediat un peşte mare şi frumos, cu solzi aurii. Când
să‑i scoată acul din gură, peştele se zbătu în mâna lui, se
eliberă din cârligul undiţei şi se izbi cu corpul umed de
obrazul pescarului, odată din stânga şi a doua oară din
dreapta, ca şi cum i‑ar fi dat omului două palme. Streche
ţipă speriat. Peştele dansa prin aer.
– La ce ţi‑a trebuit să mă prinzi? Că‑ţi aduc pacien‑
ţii tone de peşte!
Ioan Suciu 16

Crăpceanul îşi mişcase gura la fiecare cuvânt, des‑

chizând‑o şi închizând‑o ritmic. Streche privea înspăi‑
mântat.
– Nu! zise el.
– Ba da, îi replică peştele. Şi whisky, şi ţigări, şi
ciocolată. Ai zeci de sticle prin birou, şi nici măcar nu
eşti doctor!
– Iartă‑mă! îngăimă Streche.
Peştele îi mai dădu două „palme” şi se aruncă în apă.

M‑am dus din nou în barul în care lucra Anisa. Voiam

s‑o văd, eventual să stau de vorbă cu ea. Învăţasem să
mă machiez foarte bine şi masca feţei păstra în integra‑
litate particularităţile mele, nu le distorsiona în vreun
fel, aşa cum s‑a întâmplat mai la început; cu toate că
era locul în care nu eram aşteptat cu plăcere, mai ales
de către patron, de data asta am fost primit cu indife‑
renţă. Anisa mi‑a adus berea şi mi‑a zâmbit fermecă‑
tor. Apoi mi‑a şoptit:
– Eşti murdar de ruj pe faţă!
Însă bărbosul din spatele tejghelei îmi arunca pri‑
viri ostile. Deodată îşi lăsă baltă treaba pe care o avea
pe acolo şi veni spre mine. Apucă halba şi azvârli con‑
ţinutul peste faţa mea, într‑un gest surpriză. Nu spuse
nimic. M‑am şters repede cu o batistă, de fapt mi‑am
tamponat cu atenţie faţa, de frică să nu mi se ia machi‑
ajul. Patronul anunţa că închide. Anisa veni pe la mese
şi adună banii pentru consumaţie.
– De ce închidem, şefu? Mai e o jumătate de oră! am
auzit‑o pe Anisa adresându‑se bărbosului.
– Mergem la bowling!
17 Omul de sticlă

Peste puţin timp ne aflam cu toţii în stradă, în drum

spre un club de bowling. Eu mergeam la câţiva paşi
în urma patronului şi a Anisei, fără să mă ascund că‑i
urmăream. Am intrat în urma lor într‑un local în care
se aflau câteva piste de bowling. Bărbosul s‑a întâlnit
cu un prieten, un individ gras ca un butoi, cu care voia
să se întreacă la joc şi cu care făcea pariuri pe sume
mari. Au început să joace şi se dovedi că omul‑butoi
era foarte experimentat. Dar şi bărbosul arătă că juca
destul de bine, nimerind jaloanele aproape pe toate de
fiecare dată. Am întrebat pe cineva unde este toaleta
şi m‑am dus să mă schimb; de fapt, mi‑am pus hainele
într‑o sacoşă (aveam mereu în buzunar o pungă plia‑
bilă) şi le‑am dosit sub o bancă; apoi am revenit în sala
de joc, fără îmbrăcăminte pe mine şi demachiat. Am
înţeles că începuse o concurenţă acerbă între bărbos şi
grăsun; făcuseră şi‑un pariu, pe o sumă mare de bani.
Cu toate că era în câştig, patronul de bar era foarte
nervos şi nemulţumit; voia să nimerească întotdeauna
cu bila toate jaloanele, şi dacă scăpa vreuna sau două,
se apuca de cap şi se trăgea singur de păr; înjura ca
un birjar, fără să se înţeleagă pe cine suduie, că doar
el greşise ţintele; în schimb, bărbatul cel gras înregis‑
tra tacticos victorie după victorie. La un moment dat
grasul o zbârci rău de tot; bila lui abia atinse un jalon.
Bărbosul se pregăti să intre la joc şi se concentră câteva
minute bune, de începură să‑i curgă transpiraţia pe
frunte; bila lui luă o traiectorie foarte bună, direct spre
mănunchiul de jaloane, dar în ultimul moment avu o
deviere inexplicabilă, scurgându‑se liniştită în şanţul
lateral; zero rezultate. Jucătorul izbucni într‑o explozie
Ioan Suciu 18

de înjurături şi de văicăreli, aproape să se dea cu capul

de pământ. La următoarele aruncări, bărbosul păţi de
fiecare dată la fel; bila se dovedea foarte bine plasată,
pe o direcţie care ar fi dus, desigur, la dărâmarea tutu‑
ror jaloanelor, dar, chiar la vreun metru de ţintă, sfera
îşi schimba traiectoria, ca şi cum ar fi avut o teamă
să lovească vreun jalon. Bărbosul se dădea de ceasul
morţii, se învârtea pe loc de parcă‑ar fi dansat într‑un
picior, chiţăia în mod jalnic, de parcă fusese călcat de
tren. Grasul râdea de el de i se scuturau toate şuncile.
Patronul de bar luă o bilă şi o aruncă în burdihanul
bărbatului gras, făcându‑l pe acesta să scoată un fel de
horcăit ca de porc. M‑am dus la toaletă să mă îmbrac.

Într‑o seară, Anisa mi‑a dat voie s‑o conduc acasă.

Am stat la bar până s‑a închis şi am aşteptat‑o afară.
Făcusem înţelegerea pe tăcute, vorbind cu ea când
venise la masă să strângă nişte pahare. Anisa locuia
într‑o casă veche, stilată, din cartierul de vile elegante
rămas ca un muzeu în centrul oraşului. Ocupa doar o
cameră, foarte spaţioasă, cu parchet scârţâitor, cu un
candelabru cu 12 braţe, o sobă imensă din faianţă de
culoarea lămâii, nefolosibilă, şi o pianină. Încăperea era
de fapt un fost salon al vilei, adaptat pentru închiriere.
Anisa m‑a primit înăuntru şi de atunci i‑am mai făcut
şi alte vizite, înţelegându‑ne foarte bine. Devenisem
prieteni buni, dar relaţiile fizice intime trebuiau să mai
aştepte fiindcă eu aveam problema mea şi nu ştiam
cum să procedez. Faptul că Anisa lucra la acel patron
libidinos şi mult mai în vârstă decât ea mă apăsa ca
o rană deschisă. Mi‑am pus pe agendă chestiunea, cu
19 Omul de sticlă

gând să o ajut pe Anisa să‑şi găsească altă slujbă, dar

bărbosul, parcă simţind pericolul că o va pierde, îi mări
salariul şi‑şi stăpâni pentru o perioadă efuziunile.
Eu m‑am angajat la o firmă care presta nişte servi‑
cii pentru farmacii, unde trebuia să introduc nişte date
în calculator; trecusem de la o muncă fizică la una de
birou şi nu mai trebuia să‑mi obosesc corpul frecând
ore întregi la oglinzi în fabrică. În biroul meu de la ser‑
viciu eram plasaţi trei bărbaţi; mai există o masă de
lucru liberă, pentru Marinela, care a plecat să nască.
Se pare însă că ea nu se va mai întoarce. Se auzea că se
va dedica activităţii materne.
Am ajuns primul la birou; era foarte cald şi m‑am
dezbrăcat, punându‑mi hainele în punga pliabilă pe
care o aveam mereu la mine; era foarte devreme şi
mi‑am deschis laptopul; voiam să intru puţin pe inter‑
net, nu aveam calculator acasă şi eram ahtiat să navi‑
ghez pe reţea. Alecu şi Timofte au intrat concomitent pe
uşă şi s‑au aşezat la locurile lor, ca nişte elevi cuminţi
care‑şi ocupă băncile în spaţiile stabilite. Dar, în drum,
Alecu mi‑a închis laptopul tocmai când voiam să‑mi
notez numerele la loto (joc din când în când) şi zise:
– Ăsta şi‑a lăsat iar laptopul deschis!
– Sunt aici! am zis eu.
– Ştiu că eşti aici, doar nu sunt chior! zise Timofte.
– Poftim? făcu Alecu.
– Normal că eşti aici, unde să fii?
– Eu n‑am zis nimic!
M‑a apucat strănutul. Alecu şi Timofte au zis
„Noroc” într‑un glas; fiecare a crezut că a strănutat
celălalt.
Ioan Suciu 20

Mi‑am deschis din nou laptopul. Văzând cum se

deschide capacul cu ecranul, Alecu privi fascinat şi
se ciupi de braţ. Laptopul se lumină şi eu am scris cu
majuscule: „Eşti un bou”. Alecu se postă în spatele meu
şi citi; apoi se duse la Timofte şi‑i trase o castană peste
cap.
– Ai înnebunit? zise Timofte.
– Ce te‑a apucat? spuse Alecu. De ce‑ai scris asta?
– Ce „asta”?
– Că sunt un bou!
– Să scriu eu? Păi nici nu m‑am mişcat de aici!
– Lasă şmecheriile!
– Păi cum să scriu eu de aici pe laptopul lui, când
nici nu m‑am clintit din loc?
Alecu păru un pic descumpănit. Murmură: „Ai
dreptate, poate că a scris chiar el”.
– Dar el nu‑i aici! Nu vezi că n‑a venit?
– Ba da. Văd. Adică nu‑l văd.
– Colegul nostru e cam… tâmpit! spuse Timofte.
A primit imediat o castană peste cap (de la mine,
desigur) şi l‑am tras şi de o ureche. Timofte s‑a ridicat
de la locul său şi i‑a dat o palmă lui Alecu. Văzând că
bătaia se înteţeşte, am strigat deodată:
– Gata, terminaţi!
Cei doi s‑au oprit din acţiunile lor, aşa cum în filme
se fixează imaginea pe un cadru şi oamenii rămân cu
gesturile neterminate, cu o mână sau un picior în aer,
cu gura deschisă, din care nu iese niciun sunet etc.
Ceea ce i‑a speriat de data asta a fost faptul că şi‑au
dat seama că nu vorbise nici unul, nici altul. Au început
să păşească în vârful picioarelor prin cameră, unul în
21 Omul de sticlă

spatele celuilalt, privind în jur de parcă s‑ar fi aflat în

mijlocul unei păduri primejdioase. Apoi s‑au oprit în
mijlocul camerei şi au început să vorbească în şoaptă
unul cu altul; dar eu auzeam.
– Să ştii că ne‑au pus microfoane! zise Timofte.
– Categoric, răspunse Alecu hotărât, după care
negă imediat. Fii serios, aici e vorba de difuzor, nu de
microfon!
I‑am lăsat să se frământe singuri şi m‑am dus la
director să mă învoiesc pentru o oră. La cabinet uşile
erau deschise (respectiv la secretariat) şi se putea intra
fără ca secretara să te chestioneze „în ce problemă” ai
venit. Dar uşa biroului era închisă la şeful. Am bătut
în uşă şi‑am intrat, cu toate că nu am auzit niciun „da”.
Secretara se afla în braţele şefului, pupându‑se de zor
cu acesta. Am tuşit fals ca să le atrag atenţia; cei doi
s‑au oprit puţin din tandreţuri şi au întors capetele
spre mine, fără să mă vadă; aveau nişte figuri ca nişte
oameni treziţi dintr‑un somn adânc.
– Aş vrea să plec o jumătate de oră! am spus eu
moale.
– De ce? întrebă secretara.
– Am o treabă! am zis.
– Ce treabă? secretara vorbea în pauzele dintre
săruturi; ţinea ochii‑nchişi.
– Personală!
– Dă‑mi un pupic dulce! spuse şeful.
Deodată secretara sări din braţele managerului şi
spuse:
– Cine‑a vorbit? E cineva aici! şi pipăi aerul cu mâi‑
nile, fiind cât p‑aci să mă atingă.
Ioan Suciu 22

– Ne spionează cineva? interveni şi şeful.

– Nu văd pe nimeni! spuse secretara.
– Nu înseamnă că dacă nu vezi tu, eu nu exist! am
zis şi‑am plecat. Mi‑am dat seama că învoirea aceea nu
avea niciun rost. Am plecat pe stradă, aşa cum eram,
fără haine. Era foarte cald şi mă bucuram din plin de
avantajul de a merge pe trotuar lejer, fără ca să mă vadă
cineva. Am intrat la un muzeu, fără să iau bilet, sărind
peste un cordon roşu şi gros ca un odgon de vapor. Erau
expuse obiecte de mobilier deosebit lucrate, tablouri,
covoare, ceasuri cu pendulă, arme de foc şi alte lucruri
de preţ ale unei familii bogate de boieri; am găsit un
pat, dincolo de un cordon de protecţie, şi m‑am trântit
în el. Curând am adormit. M‑am trezit când se făcuse
întuneric şi nu mai era niciun vizitator. Totuşi, nu era
întuneric de tot, nu se lăsase noaptea. M‑am plimbat
prin sălile goale; palatul aparţinuse familiei de bogă‑
taşi de la mijlocul secolului trecut şi era amenajat cu
bun gust; mi‑au plăcut tablourile unor maeştri flamanzi
din secolul al XVII‑lea; deodată am auzit nişte şoapte şi
vorbe repezite, aspre; veneau din sala următoare; când
am ajuns şi eu acolo am fost frapat în primul rând de
vederea unui bărbat impozant, care stătea pe un jilţ
amplasat pe un podium; în preajma lui se vânturau
patru bărbaţi cu cagule pe feţe. M‑am dumirit că omul
din jilţ era o statuie, probabil a boierului care fusese
proprietarul, iar indivizii erau în mod sigur de ocupaţie
hoţi, judecând după ustensilele pe care le aveau cu ei.
N‑am avut prea mult timp de expectativă, că unul din‑
tre bărbaţi a început să lovească peretele din dreptul
statuii cu un târnăcop. Şi‑a scos cagula, fiindcă tran‑
23 Omul de sticlă

spirase, şi a muncit cu mare râvnă, dislocând bucăţi de

cărămidă din zid. Omul avea o figură obişnuită, ca de
sportiv; în timp ce muncea îşi muşca buza inferioară;
n‑a trecut prea mult timp şi în zid se căscă o nişă în
care apăru o casetă metalică, de mărimea unui cuptor
cu microunde. Caseta avea un lacăt cu care era zăvo‑
râtă; unul dintre lucrători o puse în poziţie potrivită,
pe podea, iar altul a lovit cu târnăcopul. În casetă erau
obiecte valoroase din aur, bijuterii cu smaralde. M‑am
dus în spatele jilţului boierului şi‑am strigat:
– Hoţilor! Ce faceţi aici!
Oamenii s‑au oprit din acţiune şi s‑au uitat uimiţi
şi speriaţi spre statuie.
– E viu? făcu unul dintre indivizi, şi anume cel care
ţinea caseta.
– Sigur că sunt viu! am spus tare şi apăsat. Puneţi
imediat caseta la loc!
– Ce, am înnebunit? zise altul.
– Poate vreţi s‑o păţiţi!
– Adică? sfidă acelaşi bărbat; îşi dăduse şi el cagula
de pe faţă şi rânjea cu gura întredeschisă, în care‑i lip‑
seau câţiva dinţi din faţă. M‑am apropiat de el şi i‑am
dat un bobârnac peste nas; nu fusese o lovitură prea
puternică, mai mult un fel de atingere uşoară, dar omul
s‑a speriat groaznic, mai ales pentru că nu înţelegea de
unde venise ciupitura.
– Ce‑ai păţit? îl întrebară ceilalţi.
Le‑am dat câte‑un bobârnac fiecăruia. Hoţii s‑au
înspăimântat. Au închis caseta, au pus lacătul stricat
peste capac şi au introdus cutia în gaura din zid. Apoi
au luat‑o la fugă. Atunci mi‑am dat seama că o soneria
Ioan Suciu 24

suna încontinuu de mai mult timp. Am ieşit şi eu din

muzeu, chiar când a sosit o maşină de poliţie şi vreo
trei oameni ai legii, în uniforme, au trecut pe lângă
mine intrând în edificiu.

Anisa a fost răpită. Primitivul ei patron a dus‑o

într‑o vilă de‑a lui, în partea de nord, unde se termina
oraşul. Mi‑a dat un sms pe telefon, cu adresa. Ulterior,
n‑am mai putut lua legătura cu ea; patronul îi luase
mobilul. Puteam să anunţ poliţia. Dar un instinct
aparte m‑a făcut să nu procedez în acest fel. Aşa că
m‑am dus la vila respectivă. Patronul nu mai dăduse
pe la bar; am fost acolo înainte de a veni (acolo pri‑
misem şi mesajul Anisei); jupânul lăsase la tejghea un
tânăr chel şi cu barbă de preot, de semăna cu un sfânt
foarte mediatizat. Vila avea o curte frumoasă, nu prea
mare, în care se aflau straturi de flori bine îngrijite.
Şi mai avea doi câini fioroşi, buldogi. Trebuie să spun
că am traversat curtea într‑o goană de zile mari; nu
mai alergasem cu aşa dăruire şi viteză de când eram
adolescent; am tras de mânerul unei uşi şi, spre uimi‑
rea mea, aceasta s‑a deschis; am scăpat astfel de câini,
care, m‑ar fi sfâşiat. Am pătruns într‑un hol întunecos
şi larg, iar la capătul lui am dat de un salon; încăperea
era frumoasă şi familiară, cu multe fotolii şi şemineu.
Deodată am auzit nişte vaiete ca de femeie chinuită.
Sunetele avură darul să mă bage în sperieţi, să mă
îngrozească; nu ştiam unde‑ar putea fi închisă acea vic‑
timă, şi speram să nu fie vorba de Anisa. Deşi în mod
logic cam asta era probabilitatea. Din salon se făcea o
uşă care ducea spre interiorul casei. Am intrat pe acolo
şi‑am nimerit într‑o cameră goală, cu aspect de dormi‑
25 Omul de sticlă

tor, cu un pat de‑a lungul unui perete şi alte mobile

prin preajmă. Pe o comodă se afla un televizor la care
rula un film de groază; de acolo veneau sunetele. M‑am
liniştit întrucâtva, deşi eram tot încordat, fiindcă nu
întâlnisem pe nimeni. Apoi mi‑am amintit că toate sce‑
nele cu torturarea unor oameni răpiţi se petreceau prin
subsoluri şi am căutat locul prin care se putea ajunge
în pivniţă sau ce o fi existând pe aicea. Am ajuns uşor,
pe nişte scări, şi imediat m‑am găsit în faţa Anisiei,
care stătea legată pe un scaun în mijlocul unei încăperi
cu ciment pe jos.
– Ah, bine c‑ai venit! Vezi că e pe aici!
Am rămas pironit în centrul camerei, privind pros‑
teşte. Am dat s‑o dezleg pe Anisa, dar am auzit cum
coboară scările un bărbat care cânta sau bolborosea
ceva. Anisa mi‑a arătat din cap o uşă pe care n‑o obser‑
vasem: o toaletă. Am intrat repede acolo şi m‑am dez‑
brăcat de haine, punându‑mi‑le într‑o sacoşă pe care
am ascuns‑o după scaunul de w.c. Când am ieşit, băr‑
bosul, evident bine băut, se foia cu un cuţit de bucătă‑
rie în preajma fetei. Câteva secunde a rămas pironit în
loc, cu ochii larg deschişi, privind spre uşa de la toaletă
care se deschisese şi se închisese. Apoi se scutură ca un
câine ud, alungând parcă o vedenie, şi‑şi îndreptă aten‑
ţia spre Anisa. Dar cuţitul din mâna sa tăie frânghia cu
care era legată fata şi apoi zbură într‑un colţ al came‑
rei. Anisa se ridică de pe scaunul pe care fusese piro‑
nită şi fugi afară din subsol, atrăgându‑l pe bărbos pe
urmele ei. Văzusem în salon un tablou al unui bărbat
în uniformă de dorobanţ, probabil bunic al patronului
de bar, şi într‑o consolă cu vitrină de sticlă o cuşmă de
soldat din vechime şi două pistoale. Am smuls de la o
Ioan Suciu 26

fereastră o draperie albă şi m‑am înfăşurat în ea, apoi

am scos căciula din vitrină şi mi‑am pus‑o pe cap; toate
aceste manevre le‑am făcut rapid, în timp ce bărbosul
fugea după Anisa prin casa cu holuri întortocheate.
Deodată în calea bărbosului apăru o fantomă.
– Bunicul…murmură bărbosul înfricoşat, şi o luă la
fugă în direcţie opusă, astfel că Anisa ajunsese în spa‑
tele lui, dând impresia că‑l urmărea ea pe el. Bărbosul
ajunsese afară în curte şi de acolo în stradă, fugind cu
câinii pe urmele sale. M‑am întors în casă să‑mi iau
hainele din toaleta în care le lăsasem. Anisa s‑a speriat
când am apărut lângă ea.
– Unde‑ai fost? m‑a întrebat.
Am bălmăjit ceva drept răspuns şi am căutat s‑o
liniştesc după aventura prin care trecuse.

Eram pe stradă când o maşină s‑a oprit în dreptul

meu şi doi înşi m‑au înşfăcat şi m‑am împins pe ban‑
cheta din spate a vehiculului. Am fost dus la o secţie
de poliţie. Aveam pe mine o geacă şi trening; pe cap
purtam o şepcuţă. Am fost introdus într‑un birou, unde
erau mai mulţi angajaţi, fiecare la o masă. Mai existau
şi invitaţi care stăteau pe scaune în faţa unui funcţi‑
onar. Bărbatul la care fusesem plantat era un tânăr
cu părul roşcat şi creţ, cu priviri fioroase. Îmi puse în
faţă nişte poze format mare, cu interiorul unei fabrici
devastate; parcă trecuse uraganul prin ea.
– Recunoşti locul? mă întrebă roşcatul.
– Mai întâi se dă bună ziua, se face o prezentare…
am zis eu.
27 Omul de sticlă

– Se dă, dar eu n‑am început încă să dau, răspunse

poliţistul (căci asta era, poliţist în civil).
– Pare a fi o fabrică, am spus.
– Eeexact! O fabrică distrusă, făcută pilaf. Şi cine a
distrus această fabrică?
– De oglinzi.
– Poftim?
– Pare o fabrică de oglinzi. Ştiu pentru că şi eu am
lucrat la o astfel de fabrică!
– Eeeexact! Şi cine a dărâmat această fabrică? făcu
poliţistul.
– Păi cine?
– Eu am întrebat!
– Şi eu!
– Dumneata trebuie să răspunzi!
– De ce?
– Aşa e regula! Omul legii întreabă, penalul răs‑
punde.
– Dar nu sunt penal. Beneficiez de prezumţia de
nevinovăţie.
Poliţistul îmi arse o palmă; a fost atât de puternică,
încât mi‑a dat capul pe spate; oamenii de la celelalte
mese îşi întoarseră capete spre noi.
– Mai aveţi voie cu bătaia în Uniunea Europeană?
am zis ţinându‑mă cu mâna de falcă.
Bărbatul mă apucă de guler şi mă săltă de pe scaun
cu mare uşurinţă; era surprinzător de puternic jude‑
când după aspectul său fizic, care era destul de sera‑
fic. M‑a dus pe holul clădirii, apoi pe nişte culoare şi
m‑a aruncat într‑o celulă goală, închizând repede uşa
masivă. Am auzit cum a răsucit cheia‑n broască de
Ioan Suciu 28

două ori. Nu aveam nici pe ce să stau. Cămăruţa era

total nemobilată, adică nu se afla acolo niciun scaun,
nicio masă, nimic. Pe jos era ciment. M‑am dus într‑un
colţ şi m‑am lăsat în fund, cu spatele la zid. Lumina
venea de la o fereastră amplasată foarte sus. Timpul
a început să treacă foarte greu. Nu aveam la mine nici
telefonul mobil; nu mi‑l luam de obicei, pentru a nu mă
împiedica în perioadele când mă dezbăram de haine.
Aşa că statul în acea încăpere a devenit o pedeapsă
şi mă gândeam că la poliţie arestul este destul de dur
în sine, iar dacă veneau să‑ţi mai dea şi câţiva pumni
supliciul era deplin. După câteva ore – sau ani, poate
– uşa se deschise cu zgomot de zăngănit de fiare şi înă‑
untru intră un bărbat cu figură de om amărât, într‑o
uniformă albastră jerpelită şi decolorată, fără grade pe
umăr; îmi aduse o tavă pe care se afla o cană cu cafea şi
un corn; puse tava pe ciment, dar când se‑ntoarse spre
mine nu m‑a mai văzut; puţin înainte să vină omul mă
dezbrăcasem şi‑mi pusesem hainele într‑un colţ; când a
intrat, individul a lăsat uşa întredeschisă şi eu am des‑
chis‑o cu grijă să nu facă zgomot, apoi m‑am strecurat
pe hol. L‑am văzut pe aducătorul gustării ţâşnind din
celulă cu tava în mână, strigând:
– A fugit! A fugit!
M‑am dat de perete să‑i fac loc, fiindcă dacă m‑ar
fi atins m‑ar fi simţit, şi am pornit tiptil în urma sa. În
hol am dat piept în piept cu cineva şi m‑am dezechili‑
brat puţin; era chiar anchetatorul roşcat, care rămase
pironit în loc şi bătea aerul cu mâinile, ca la înot. Tot
întinzând mâinile ca bezmeticul, roşcatul mă atinse şi
zise:
29 Omul de sticlă

– Ajutor! Repede!
Câţiva poliţişti în uniformă, care tocmai veniseră
de afară, se prinseră de mâini şi mă înconjurară, ca
şi cum m‑ar fi văzut; mă pipăiau şi mă îmbrăţişau, ca
într‑o luptă de prindere a unei meduze alunecoase;
unul dintre ei scoase nişte cătuşe şi fu cât p‑aci să mi
le pună, aşa, pe nevăzute, dar m‑am zvârcolit şi m‑am
eschivat; în acelaşi timp i‑am luat cătuşele şi i le‑am
pus roşcovanului, care urla de furie; m‑am lăsat în jos şi
m‑am strecurat printre picioarele lor, fugind în stradă.
Am luat‑o la picior pe trotuar, şi‑am auzit cum întreaga
secţie de poliţie era în agitaţie şi alertă. Se pregăteau
două maşini să meargă pe urmele mele şi sirenele înce‑
puseră deja să urle. Am plecat liniştit acasă.
A doua zi m‑am dus la secţia de poliţie să‑mi iau
hainele. Bineînţeles că am plecat de acasă fără haine,
aşa că nu m‑a văzut nimeni pe stradă sau în autobuz.
Ajuns la sediul poliţiei, m‑am gândit că există locuri în
care nu te duci singur, nechemat, şi aşa, ca în oricare
loc; se simţea acolo tensiunea unui cuib primejdios de
jivine, o vizuină de animale periculoase. Am pătruns
pe uşa principală (mai exista şi în spate o ieşire, pen‑
tru cei duşi la dube) şi‑am străbătut culoarul întorto‑
cheat până la celula mea. De fapt, nu era a mea, slavă
Domnului! Camera era încuiată. Prin geamlâcul cu
gratii al uşii de fier am zărit grămada mea de haine în
colţul unde o lăsasem; n‑o luase nimeni. Când am făcut
stânga împrejur, am dat cu ochii de roşcatul coman‑
dant al secţiei.
– Trebuie să‑l prinzi! i‑am spus eu.
Ioan Suciu 30

Omul s‑a uitat în jurul lui şi n‑a văzut pe nimeni.

Încercă timid să vorbească, neîncrezător că‑l aude
cineva.
– Pe cine?
– Pe nenorocitul ăla de la fabrica de oglinzi!
– Dumneavoastră sunteţi, şefu’? zise el.
– Chiar eu!
– Şi de ce nu vă văd?
– Mijloace moderne. Te rog, fii discret!
Un poliţist trecu pe lângă noi, şocat de faptul că
superiorul vorbea singur.
– Am primit informaţii unde se ascunde!
– Cum procedăm? întrebă roşcatul.
– În primul rând îţi trebuie o uniformă; nu e normal
să umbli aşa, ca un civil prost!
– Am înţeles; mă duc să‑mi pun uniforma; o am în
birou.
Poliţistul se deplasă în cabinetul său şi căută
într‑un dulap; apoi îşi dădu jos cămaşa şi pantalonii.
– Ar fi bine să te grăbeşti!
Omul s‑a speriat aşa de tare că‑şi scăpă pantalonii
din mâini.
– M‑aţi văzut şi aici? spuse el cu o voce plângă‑
cioasă.
– Nu trebuie să te ruşinezi, doar suntem între băr‑
baţi!
Comisarul se îmbrăcă repede şi ieşi din birou în
uniforma lui cu fireturi aurii. Se uită în stânga şi‑n
dreapta, ca şi cum m‑ar fi putut vedea. I‑am strigat
în ureche să iasă din clădire şi s‑o ia la dreapta, până
la staţia de autobuz. L‑am îndemnat să se urce într‑o
31 Omul de sticlă

maşină şi m‑am dus şi eu cu el. În autobuz, toată lumea

îl privea insistent; oamenii erau miraţi cum de un
comisar cu o aşa uniformă impozantă se deplasează cu
mijloacele de transport în comun. Cineva i‑a dat locul,
dar el nu s‑a aşezat, la îndemnul meu. Am mers destul
de mult şi poliţistul se uita în jur cu priviri obosite. Nu
mai fusese de mult cu autobuzul sau tramvaiul; ceea
ce presupuneau călătorii era adevărat: el nu mergea
decât cu maşina poliţiei, care îl lua de acasă şi îl ducea
în misiuni sau să‑şi cumpere castraveţi. Am coborât la
capăt şi el a întrebat aerul din jur:
– Mai sunteţi aici?
– Nicio grijă! Mergeţi înainte, spre pădure!
Poliţistul a apucat‑o pe o cărare.
– Nu pe acolo! i‑am zis. Printre copaci, la stânga!
Omul s‑a avântat printre arborii foarte apropiaţi,
străbătând cu greu printre crengile dese.
– Luptaţi‑vă cu el, nu‑l vedeţi?
– Nu, zise comisarul, rupând înverşunat crengile
din faţa sa, zgâriindu‑se şi sfâşiindu‑şi uniforma.
– Unde e? E pe aici? întrebă el cu năduf.
Era transpirat şi se înfăşurase cu totul în ramuri
de copaci.
– Loviţi cu putere! Pumnii strânşi!
Omul se aruncă asupra stufărişului, reuşind să‑l
străbată şi trezindu‑se la un moment dat într‑un lumi‑
niş. Îşi examină ţinuta şi mai că‑i venea să plângă;
parcă trăseseră câinii de uniforma lui. Când o îmbră‑
case fusese curată şi strălucitoare, iar acum era fer‑
feniţă, plină de praf şi pete dubioase. I‑am spus să
meargă înainte.
– Unde e blestematul?
Ioan Suciu 32

– Înaintaţi! Nu cedaţi! l‑am îndemnat.

Omul străbătu poieniţa şi ajunse pe malul unui lac.
Se vedea un ponton de lemn, probabil pus acolo pentru
a lansa la apă nişte caiace.
– Spre apă, înainte marş! i‑am ordonat eu, şi poli‑
ţistul se supuse imediat; în fond, era militar instruit, şi
comenzile le primea în mod firesc şi le executa imediat,
fără să se uite de unde veneau.
– E acolo? E‑n apă? zise el păşind hotărât, ca la
infanterie. Nu i‑am răspuns, dar el intrase pe traiecto‑
rie şi nu se sfia de apă; pătrunse în lac impasibil, cu pas
egal, chiar pe lângă ponton. Apa, mică lângă mal, creş‑
tea brusc în jurul omului legii, pe măsură ce înainta;
ajunsese până la gâtul poliţistului.
– Puteţi să pregătiţi foc de avertisment! i‑am stri‑
gat.
El s‑a luptat să scoată pistolul din toc, sub apă
manevra era mai dificilă, şi vru să tragă, dar lichidul
îi paraliza mişcările; întinse braţul în sus, dar chiar în
acel moment căzu în adânc – fundul mâlos cobora sever
în acel loc – şi reuşi să tragă un foc de armă în ultimul
moment înainte de a se scufunda total. Apa era foarte
limpede şi m‑am dus pe ponton până‑n dreptul lui, stri‑
gându‑i:
– Drept în faţă! Împuşcaţi‑l!
L‑am văzut pe poliţistul în uniformă cum merge
pe fundul lacului cu amândouă mâinile pe pistol şi chi‑
nuindu‑se să apese pe trăgaci. Nu ştiu de ce nu mai
reuşise să facă arma să percuteze, şi deodată ieşi la
suprafaţă respirând cu nesaţ aer şi bătând apa, ţinând
în continuare pistolul în mână. Pe mal apăruseră nişte
33 Omul de sticlă

paznici – aveau nişte uniforme cafenii caraghioase, cu

umeri exagerat de mari şi pantaloni bufanţi, care înce‑
pură să strige la roşcovan:
– N‑aveţi voie să pescuiţi aici!
– Dar nu pescuiesc! răspunse omul legii, care‑şi tot
agita pistolul; un glonţ zbură pe deasupra capetelor
paznicilor. Aceştia din urmă s‑au înfuriat, l‑au scos din
apă pe intrus şi l‑au luat la bătaie.

Mă aflam la Anisa, în apartamentul ei. Ea a gătit o

minunată raţă cu varză şi găluşte cu prune. Am mân‑
cat şi am băut un vin bun, pe care‑l adusesem eu. Apoi
ne‑am aşezat pe canapea şi ne‑am uitat la televizor.
Din cauza încotoşmănelii mele permanente, relaţiile
noastre fizice se mărgineau la pupici din vârful buze‑
lor. Odată ea m‑a întrebat dacă nu m‑am dat cu ruj;
mi‑a examinat faţa şi m‑a întrebat de ce m‑am mân‑
jit cu cremă. Am căutat să schimb vorba, dar se vedea
că Anisa rămăsese foarte contrariată. Purtam mereu
perucă; aşa nu mai am grija de a avea mereu pălărie
sau şapcă pe cap. Dar atmosfera din seara aceea s‑a
încins şi curând ne‑am trezit amândoi în pat, dezbră‑
cându‑ne unul pe altul. În mine se zbăteau două por‑
niri contrarii: una era să mă dezbar de haine cât mai
repede şi alta să rezist îmbrăcat cât mai mult, pentru a
nu‑mi descoperi Anisa secretul. Impulsul natural a fost
cel mai puternic şi m‑am gândit la vorba potrivit căreia
nu e bine să te împotriveşti naturii fiindcă poţi ajunge
la accidente periculoase. Numai că‑n ultimul moment
am stins lumina cu un salt de acrobat, întorcându‑mă
în pat cu viteza fulgerului. Sub mine simţeam corpul
Ioan Suciu 34

gol al fetei. Am reuşit să mă şi protejez şi eram mul‑

ţumit că‑n cameră se făcuse întuneric complet. „Aahh”
am făcut eu şi „Ooohhh” Anisa, imediat după mine.
Deodată Anisa strigă scurt şi ascuţit, coborî din pat şi
aprinse lumina. Rămăsese cu peruca mea în mână, şi
pe mine nu m‑a mai văzut; apoi a eliminat un adevărat
ţipăt de groază, puternic de se auzi până‑n stradă: văzu
deasupra ei un balon ca un maţ de cârnaţ, umflat şi gol.
– Nu te speria, sunt eu! i‑am zis şi ea s‑a panicat şi
mai tare, amuţind de data asta.
Încet-încet, am căutat s‑o calmez şi s‑o liniştesc.
Mi‑am pus cămaşa şi pantalonii, dar ea, având în faţă
un bărbat fără cap, şi‑a venit cu greu în fire.

Doctorul îmi spuse să mă dezbrac. Rămăsesem

numai în cămaşă şi pantaloni, fără pantofi în picioare.
Aveam faţa machiată şi peruca pe cap.
– Te rog să continui! Cămaşa, pantalonii!
– O să aveţi o surpriză!
– Am văzut multe boli! spuse omul în alb.
Ajunsesem la acest medic datorită unei cunoştinţe
a tatălui lui Anisa. Era un foarte bun dermatolog (doc‑
torul). Când mi‑am dat jos cămaşa, doctorul scoase o
exclamaţie de uimire. M‑am gândit că e bine ca pacien‑
tul să‑şi scoată hainele în cabină, sau după un paravan,
nu să facă striptease direct în faţa medicului. N‑am
apucat să‑mi mai dau jos şi pantalonii, că doctorul se
repezi la mine şi mă pipăi peste piept şi peste abdomen.
– Şi totuşi există! spuse el, căutându‑şi o pereche
de ochelari cu lupe în loc de lentile.
– O expresie celebră! am zis eu.
35 Omul de sticlă

Dar omul în alb se îndepărtă brusc de mine şi se

lăsă într‑un scaun, de parcă abia atunci îl ajunsese
şocul de la ceea ce văzuse. Sau, mai bine zis, de la ceea
ce nu văzuse.
– Ce‑ai păţit? mă întrebă el.
I‑am povestit cum căzusem într‑o baie de lichid în
fabrica de oglinzi. El se ridică în picioare şi se plimbă
puţin prin cabinet.
– Am să recoltez nişte bucăţi de piele! Eşti machiat?
– Da. Şi am perucă.
Doctorul folosi un instrument care aducea cu o pre‑
ducea şi‑mi înţepă braţul stâng în apropiere de umăr.
Apoi plecă într‑o altă cameră, probabil vreun laborator.
Am rămas singur şi începu să mi se facă frig. Doctorul
nu mai apărea şi nici nu‑mi spusese nimic; am mai
stat pe patul cu muşama pe el, dar până la urmă m‑am
îmbrăcat. Am rămas aşa cam vreo jumătate de oră
într‑o linişte absolută; am găsit o revistă cu tot felul de
poze cu bărbaţi şi femei plini de bube scârboase. M‑am
dus la uşa pe care dispăruse medicul, bătând şi apă‑
sând pe clanţă. Era încuiată. Într‑un târziu am auzit
declicul unei încuietori şi uşa s‑a deschis. Am intrat şi
doctorul, care venise la uşă, se aşeză pe un taburet la o
masă înaltă, în dreptul unei veioze. Omul în alb privea
cu atenţie suprafaţa mesei din faţa lui. M‑am uitat şi
eu foarte curios; dar acolo nu era nimic.
– Foarte ciudat! spuse doctorul făcându‑mi semn
să ocup un taburet alăturat. Întreaga piele a corpu‑
lui a devenit suprafaţa unei oglinzi; o oglindă care nu
e plană, ci urmează întocmai sinuozităţile corpului
uman; e ca şi cum trupul a fost scufundat într‑un bazin
Ioan Suciu 36

cu baiţ şi a prins o crustă cu proprietăţi reflectorizante;

această „oglindă” în care eşti înfăşurat are însuşirea
de a opri privirea din exterior să ajungă până la piele,
respingând‑o, şi în acelaşi timp să proiecteze în spa‑
ţiul ocupat de corp imaginea ambianţei înconjurătoare;
astfel, omul dispare, în schimb se creează iluzia că se
poate vedea în locul trupului peisajul în care acesta
este situat. Asta e! Doctorul se ridică de acolo şi se duse
în cabinet. L‑am urmat.
– Să vii peste două săptămâni! mi‑a zis el.
Perspectiva de a scăpa de însuşirea mea nefirească
îmi dădu o stare de bună dispoziţie. Am luat‑o pe Anisa
într‑un club să dansăm. Localul era ticsit de tineri.
Era sâmbătă seara şi pofta de distracţie era maximă.
Muzica se auzea din boxe şi ringul de dans se umplu.
Un individ înalt şi ciolănos o invită la dans pe Anisa.
– Nu vezi că e cu mine? am zis.
Omul nu mă băgă în seamă şi a tras‑o de mână pe
fată spre ringul de dans, unde începu s‑o strângă în
braţe în mod nefiresc şi s‑o pipăie peste tot, cu o neru‑
şinare incredibilă. Ea se zbătu să scape din chinga mâi‑
nilor lui, dar nu reuşi. M‑am dus lângă ei şi i‑am dat
un ghiont uriaşului, pentru a‑l face să se desprindă de
fată; el s‑a dat un pas înapoi, fixându‑mă cu privirea.
Şi‑a dat haina jos, suflecându‑şi mânecile de la cămaşă,
afişând o atitudine bătăioasă. Imediat, lumea a făcut
cerc în jurul nostru (Anisa fugise la o masă) creându‑se
un spaţiu ca un ring de box şi, pe neaşteptate, lunga‑
nul mi‑a dat un pumn care m‑a trimis pe jos, printre
mese, provocând hohote de râs asistenţei. M‑am târât
cum am putut spre spatele sălii şi am dat la o parte o
37 Omul de sticlă

perdea; am nimerit într‑un culoar în care erau depozi‑

tate felurile materiale şi obiecte, printre care şi o mască
de dragon rămasă probabil de la sărbătorirea anului
nou chinezesc. Masca avea o prelungire sub formă de
coamă de culoare portocalie şi o coadă care bătea în
roşu aprins; era realizată din material textil şi carton
presat, şi avea o mulţime de solzi foşnitori; de aseme‑
nea, era înzestrată o salbă de clopoţei care se putea
pune în jurul gâtului; mi‑am dat jos hainele mele şi‑am
îmbrăcat acel costum de carnaval, în care am apărut în
mijlocul sălii de mese; găsisem şi o mică trompetă care
scotea un sunet urât, ca un fel de muget de taur furios;
dragonul era o apariţie înspăimântătoare, pentru că
părea că zboară prin aer la vreun metru deasupra par‑
doselei, şi împărţea ghionturi şi pumni în stânga şi‑n
dreapta; animalul fantastic tăbărî peste lunganul care
o hărţuise pe Anisa şi‑l doborî la podea, călcându‑l în
picioare. Sigur că această manevră nu putea fi văzută
de cei din jur, dragonul neavând picioare, dar vă asigur
eu că aşa a fost.

La două săptămâni de la vizita mea la doctorul

dermatolog m‑am dus din nou, în speranţa că acesta
pregătise ceva special pentru mine. Într‑adevăr, medi‑
cul m‑a invitat să mă dezbrac şi să intru într‑o cadă
de baie, în care se afla un lichid albăstrui. Trebuia să
stau acolo două ore. „Până te coci!” mi‑a precizat docto‑
rul cu o formulare care nu mi‑a plăcut deloc. Îmi spu‑
sese că va veni el să mă anunţe când trebuie să ies din
cadă. După două ore am sărit singur afară din baie,
fiindcă simţeam că nu mai pot suporta; începuse să mă
Ioan Suciu 38

ardă pielea de parcă fusesem scufundat într‑o mare de

flăcări. Medicul a apărut prompt şi m‑a ajutat să mă
şterg. M‑a dat cu o cremă peste tot corpul. Unguentul
a avut darul de a‑mi calma arsura. Când m‑am privit
în oglindă mi‑am dat seama că nu mai eram invizibil,
dar aveam pielea albastră. Anisa, care venise să mă ia
de la cabinetul medical, s‑a mirat de culoarea pe care
o căpătasem şi se gândea la fel de fel de soluţii. Totuşi,
am putut de atunci să merg printre oameni fără să mă
maschez sau să‑mi ascund învelişul corporal. Însă de
multe ori efectul era dezastruos. Asta, mai ales pen‑
tru că noaptea mi se vedeau oasele. Scheletul meu apă‑
rea în întregime, iar oasele erau ca nişte neoane găl‑
bui, fosforescente. Am fost odată la un club de dans şi
oamenii s‑au oprit deodată făcând cerc în jurul meu,
mirându‑se: pielea mea era albastră şi oasele galbene.
Arătam ca omul transparent expus la muzeul „Grigore
Antipa”, căruia i se vedeau venele, arterele şi scheletul,
în cadrul expoziţiei „The Human Body”. Am început să
stârnesc groaza pe unde mă duceam, şi‑n unele situaţii
a trebuit să mă deghizez, ca altădată.
Doctorul m‑a consolat spunându‑mi că odată cu tre‑
cerea timpului pielea mi se va închide la culoare; m‑am
gândit, resemnat, că oricum va fi mai bine să arăt ca un
african decât să nu mi se vadă corpul deloc.
 Managerul şi îngerul

D imineaţă m‑am trezit cu un individ în camera

mea.
– Cine eşti, domle? Ce cauţi aici? l‑am întrebat.
– Stai liniştit! Sunt îngerul tău păzitor! mi‑a zis
bărbatul.
Arăta ca un om obişnuit, în haine comune, spre
deosebire de mine, care eram în pijama.
– Îmbracă‑te, fă‑ţi toaleta, eu te aştept în bucătă‑
rie! Fac şi cafeaua; mai dulce, da, ştiu!
Omul făcuse un mic dejun ca la carte; pentru el nu
şi‑a pregătit nimic. M‑am repezit la ouăle cu şuncă şi la
crenvurştii cu muştar de Tecuci, dar m‑am oprit brusc.
– Dumneata nu iei nimic?
– Am băut în zori nişte nectar!
– Hai, domnule, termină! Cum ai intrat la mine?
Eşti hoţ?
– Ţi‑am spus că sunt înger!
– Nu există îngeri!
– Şi cine crezi că te păzeşte?
Ioan Suciu 40

– De la ce să mă păzească?
– De rele!
Un ghiveci de pe frigider, cu un cactus uriaş pe
care‑l adusesem din Mexic, era cât p‑aci să‑mi cadă în
cap în timp ce deschideam uşa să iau sucul de porto‑
cale; omul s‑a repezit şi a prins ghiveciul din aer, aşe‑
zându‑l frumos pe masă.
– Iată un exemplu! zise musafirul.
Într‑adevăr, dacă el n‑ar fi intervenit, vasul din
ceramică mi‑ar fi spart capul.
– Până acum cine m‑a ferit de rele? l‑am întrebat.
– Ţi‑aduci aminte când erai să cazi în prăpastie?
Când te‑a luat curentul la mare?
– De unde ştii chestiile astea din viaţa mea?
– Păi îngerii sunt informaţi!
– Sunteţi un fel de sereişti?
– Se poate zice şi aşa.
– Bine. Acum lasă‑mă să mă gândesc la ceea ce am
de făcut azi.
Individul dispăru. Parcă intrase în zid. Când am
ieşit din bloc, pe alee m‑au înconjurat trei tineri care
mi‑au cerut o ţigară „cu iarbă”.
– Nu fumez, le‑am răspuns.
Totuşi, am întotdeauna un pachet de ţigări la mine.
L‑am scos şi i‑am servit.
– E cu iarbă? întrebă unul dintre indivizi, aprin‑
zându‑şi o ţigară. Am rupt nişte fire de iarbă din pămân‑
tul de la marginea aleii şi i le‑am întins, ca unui animal
ierbivor. Tânărul a ridicat mâna dreaptă şi‑a vrut să mă
lovească; l‑am văzut zburând pur şi simplu prin aer şi
căzând foarte rău pe spate, lovindu‑se de asfaltul aleii.
41 Omul de sticlă

Ceilalţi băieţi l‑au ajutat să se ridice, dar tânărul rămă‑

sese îndoit de durere şi până la urmă se chirci smior‑
căindu‑se. Cei doi se‑ndreptară ameninţători pe lângă
mine. O bătrână din bloc trecu pe lângă noi, lipită de zid.
Când băieţii au vrut să mă atace s‑au lovit rău cap în cap
şi s‑au umplut de sânge. Apoi, când m‑am mişcat puţin,
au luat‑o la fugă. Cel de‑al treilea încercă să se ia după
ei, mergând cocârjat ca un crab rănit.
– Ai scăpat, acum poţi să mergi liniştit unde ai
treabă! am auzit o voce.
– Ce‑ai cu băieţii? mă apostrofă bătrâna.
Ajuns la serviciu, m‑am aşezat în faţa calculatoru‑
lui şi‑am intrat pe net să văd rezultatele la meciurile de
fotbal. În biroul meu mai lucrau doi angajaţi, dar încă
nu veniseră. Apoi au început să‑mi sosească e‑mailuri
de la colegi cu nişte date pe care trebuia să le centrali‑
zez şi să fac un raport. Deodată m‑am oprit din treabă.
Am simţit că nu am aer. Un fum de ţigară gros plutea
spre mine. Într‑un colţ al încăperii, în jurul unui birou
gol, se aciuaseră trei indivizi. Toţi fumau şi mă priveau
zeflemitor. Nu auzisem când au intrat.
– Ce căutaţi aici?
Nu mi‑au răspuns. Am constatat că erau băieţii de
pe alee. Poate că mă urmăriseră? M‑am gândit să dau
telefon la poartă. Dar când am vrut să pun mâna pe
aparat, telefonul mi‑a zburat din braţe lovit de un şut
bine plasat dat de unul dintre intruşi; au rupt firul de
la aparat şi mi‑au legat cu el mâinile la spate; apoi au
deschis fereastra şi au spus că or să mă arunce.
– De fapt, ce aveţi cu mine? i‑am întrebat.
Ioan Suciu 42

Nu s‑au angajat în discuţie şi am început să mă

zbat în mâinile lor. Am reuşit să plasez o lovitură de
picior în burtă unuia dintre băieţi. L‑am scos din luptă;
dar ceilalţi doi au început să‑mi care pumni şi picioare
umplându‑mă de vânătăi şi răni. Deodată s‑a auzit
o bătaie în uşă. M‑am gândit că poate venise vreun
coleg de‑al meu, dar uşa s‑a deschis fără ca să intre
cineva. Băieţii apucaseră să deschidă fereastra, pe care
pătrundea acum un curent rece; lupta se oprise pen‑
tru moment; i‑am văzut pe tineri aruncaţi pe fereas‑
tră, unul câte unul. Eram la etaj şi nu cred că le-a fost
prea bine. Uimirea mea cea mai mare a fost aceea că nu
văzusem pe nimeni care să‑i împingă pe cadrul feres‑
trei.
– Acum poţi să lucrezi liniştit! am auzit o voce.
Colegii mei întârziau; unul dintre ei mi‑a dat tele‑
fon să mă informeze că s‑a învoit să se ducă la doctor
şi celălalt că‑şi dă demisia. Am încercat să‑mi văd de
lucrările mele şi‑n pauza de masă am ieşit din clădire,
să mănânc ceva. În apropiere se afla un restaurant
McDonald. Mi‑am luat ceva de mâncare şi m‑am aşe‑
zat la o masă într‑un colţ; sala era foarte mare şi erau
puţine mese ocupate. Deodată au apărut lângă mine cei
trei tineri agresori ai mei; unul dintre ei avea un picior
în ghips şi mergea în cârje.
– Poftă bună! îmi zise unul dintre indivizi, cu un
ton neutru.
I‑am privit uimit; nu înţelegeam cum de scăpaseră
cu viaţă când au căzut de la fereastra biroului meu, de
la o înălţime foarte mare.
43 Omul de sticlă

– Ce vreţi? am zis încercând să rămân cât mai calm

şi să‑mi înghit mâncarea astfel încât să mă încadrez în
timpul de pauză.
– Nimic, am venit să te vedem! a spus unul dintre
ei, şi anume cel cu piciorul în ghips. Alt individ mi‑a
luat un cartof prăjit din farfuria mea şi l‑a mâncat.
– Eu zic să plecaţi! le‑am spus.
Tinerii s‑au ridicat în picioare; eram încordat ca un
arc. Nu ştiam ce o să mai urmeze. Dar băieţii au plecat,
spre uimirea mea. N‑am priceput ce anume îi speriase.
Poate doar dacă n‑o fi intervenit îngerul meu păzitor.
Asta dacă există aşa ceva.

Eram la film într‑una dintre sălile de cinema de la

mall. Venisem cu prietena mea Lidia. De cum s‑a stins
lumina, în jurul nostru au apărut trei indivizi.
– Stai liniştit, am venit să vedem filmul! am auzit o
voce aparţinând probabil unuia dintre nou‑veniţi.
Dar unul dintre indivizi, aşezat pe rândul din spa‑
tele nostru, îşi strecură o mână până la obrazul prie‑
tenei mele, mângâind‑o pe obraz. Ea i‑a dat mâna la o
parte, s‑a întors şi a vrut să‑i dea o palmă îndrăzneţului,
dar acesta i‑a blocat‑o în aer. Alt băiat venise pe rândul
nostru şi se aşezase lângă Lidia, pe scaunul liber alătu‑
rat. Încerca să‑i spună ceva la ureche. Am tras‑o pe fată
prin partea cealaltă a rândului şi am ieşit pe holul sălii.
Cei trei indivizi s‑au luat după noi; nu era prin preajmă
nimeni altcineva, vreo plasatoare sau vreun bodyguard.
Am primit un pumn în plex care mi‑a tăiat răsuflarea
şi m‑a făcut să mă îndoi de la mijloc. Femeia cu care
eram a fost trântită pe jos şi un individ i s‑a aşezat pe
Ioan Suciu 44

cap, iar altul a ţinut‑o de picioare. Lângă noi apăru ca

prin minune bărbatul care venise într‑o dimineaţă în
camera mea; el spuse, arătând cu degetul spre indivi‑
zii agresori: „Afară!”. În primele clipe n‑a fost băgat în
seamă, dar după câteva secunde l‑am văzut pe tânărul
care strângea între picioare capul Lidiei zburând spre
ieşire ca şi cum ar fi fost catapultat dintr‑o ţeavă de tun;
ceilalţi doi dispărură în acelaşi mod, ca şi cum ar fi plutit
prin aer. Lidia s‑a ridicat de jos şi m‑a privit cu reproş.
Şi‑a aranjat ţinuta şi s‑a dus la toaletă. Nu ştiu dacă în
toate aceste secunde luasem în plămâni vreun centime‑
tru cub de aer; stăteam cu gura larg deschisă ca un peşte
pe uscat şi ochii îmi ieşeau din orbite. Apoi, încet-încet,
am simţit că pot să înghit oxigen şi mi‑am revenit. Omul
apărut din senin şi care‑i alungase pe bătăuşi se volatili‑
zase. Nici nu mai eram sigur dacă fusese pe acolo.

Mă aflam într‑o staţie de autobuz împreună cu Lidia;

începuse să plouă uşor şi n‑aveam niciunul umbrelă;
Lidia stătea pe banca aflată acolo, iar eu în picioare
în faţa ei; alături se mai aşezaseră vreo trei persoane.
Autobuzul nu venea; deodată au apărut cei trei băieţi
care‑mi purtau sâmbetele; mi se uscase gura, nu atâta
de teamă, cât de senzaţia de intensă neplăcere şi dez‑
gust la apropierea unei iminente confruntări fizice; dar
tinerii se opriseră în afara staţiei şi stăteau de vorbă în
ploaie, cu capetele băgate unul în altul; s‑a întâmplat
ceva cu totul neaşteptat, şi anume apariţia unui cuplu
de bărbaţi maturi, solizi şi cu figuri de sportivi, dar cu
haine cam ponosite; aceştia miroseau a băutură de la
cinci metri şi s‑au aşezat de o parte şi de alta a femeii
45 Omul de sticlă

cu care eram, nebăgându‑mă în seamă, de parcă nici

n‑aş fi existat. Lidia purta o fustă scurtă şi frumoasele‑i
picioare îi erau destul de expuse; unul dintre bărbaţi
începu s‑o mângâie pe picioare, aplecat. I‑am dat mâna
la o parte (era grea ca o labă de urs) şi i‑am strigat indi‑
vidului să se potolească; celălalt s‑a ridicat cu intenţia să
mă lovească, dar m‑am eschivat şi beţivul fu cât p‑aci să
cadă; celălalt o luase de mână pe Lidia şi vru s‑o tragă
după el; în acel moment i‑am văzut pe cei trei băieţi
luându‑şi avânt spre grupul nostru şi mi‑am zis că până
acolo mi‑a fost; nu era de ajuns că ne atacaseră cei doi
beţivi, mai interveneau acum şi vechile mele cunoştinţe,
tinerii bătăuşi; dar lucrurile luară o întorsătură la care
nu mă aşteptam în veci; băieţii i‑au imobilizat pe cei doi
bărbaţi care erau mult mai solizi decât ei şi i‑au înghe‑
suit într‑un colţ al cabinei staţiei, cărându‑le pumni şi
picioare; indivizii au căzut până la urmă ca nişte saci
goliţi de conţinut şi tinerii ne‑au înconjurat şi ne‑au con‑
dus până la o oarecare distanţă de staţie, chemându‑ne
un taxi. Se purtară foarte frumos şi politicos. Eram aşa
de uimit, încât n‑am scos nici măcar o silabă. Ne‑am
urcat în maşină şi‑am plecat.

Îmi cumpărasem un şifonier şi aşteptam ca oame‑

nii din magazin să mă anunţe când vine maşina să mi‑l
ducă acasă – plătisem transportul. Trecuse un sfert de
oră şi nu a apărut nimeni să mă anunţe de mijlocul
de transport; nişte lucrători mi‑au scos şifonierul în
stradă, spunând că încurcă locul. Am stat pe trotuar
lângă mobilă, ca un caraghios, mult timp. Nişte băr‑
Ioan Suciu 46

baţi duceau pe un cărucior două frigidere uriaşe şi s‑au

oprit în dreptul şifonierului meu.
– Ia‑ţi dulapul din drum! îmi zise unul dintre cără‑
uşi, cu ton cam nervos.
– Ocoliţi pe jos, am zis, nu mi‑a venit maşina!
– Ia‑ţi dărăboaia din drum! zise din nou tipul ner‑
vos, neînţelegând că eu nu puteam face ce‑mi ceruse el.
– Ce‑i aia dărăboaie? am zis aşa, cam fără rost. M‑am
trezit cu un ghiont în piept. M‑am repezit spre individ
cu intenţia să‑i dau şi eu un ghiont, dar m‑am împiedi‑
cat şi i‑am expediat un pumn de toată frumuseţea, de‑a
căzut omul pe spate pe trotuar. Individul s‑a ridicat şi,
ca la un semnal, s‑a aruncat spre mine împreună cu cei‑
lalţi oameni veniţi cu căruciorul. Eram făcut chiseliţă
sub trei corpuri masive de bărbaţi obişnuiţi cu munca
grea. Simţeam că mă sufoc şi că mă doare tot corpul,
fiindcă vajnicii cărăuşi îmi căraseră pumni cu nemiluita.
Deodată l‑am văzut pe unul dintre atacatori cum zboară
de pe mine şi se loveşte de zidul apropiat; în scurt timp
şi ceilalţi colegi ai lui avură o soartă asemănătoare; apă‑
ruseră, ca din senin, cei trei tineri care mă tot urmăreau,
şi mi‑am zis că eliberaseră spaţiul ca să ajungă mai uşor
la mine să‑mi aplice o bătaie zdravănă, după cum obiş‑
nuiau în ceea ce mă priveşte; dar lucrurile s‑au petrecut
cu totul altfel, şi cei trei veniseră cu o camionetă cu care
m‑au ajutat să duc şifonierul acasă.

Dădusem concurs pentru promovare în funcţie. Era

o lucrare pe o temă dată de manager. Participaseră ală‑
turi de mine doi colegi şi o colegă, o tipă prostuţă dar
frumoasă. Comisia de examinare era formată din trei
47 Omul de sticlă

persoane, managerul şi încă doi bărbaţi cu funcţii în

firmă. Lucrările au fost judecate pe baza unor note, de
la 1 la 10. Verdictul îl dădea până la urmă manage‑
rul. După ce lucrările au fost respinse de către membrii
comisiei, care au pus fiecăruia nota 3, foile au ajuns
pe masa managerului. Componenţii comisiei procedau
automat în acest fel la toate concursurile de angajare
sau promovare, lăsând în acest fel mână liberă şefului.
Nimeni nu avea curaj să dea o notă mai mare de trei;
nici măcar patru sau cinci. Se zvonea că şeful nu voia
să promoveze pe nimeni, dar concursul fusese anunţat.
Managerul tocmai se pregătea să scrie un trei pe lucra‑
rea mea, când în biroul lui au intrat trei tineri.
– Cum aţi intrat aici? ţipă şeful, ridicându‑se.
– Staţi jos şi puneţi un nouă pe lucrare, zise unul
dintre băieţi.
– Ce lucrare? Ştiţi despre ce e vorba? Cine sunteţi voi?
Drept răspuns băieţii l‑au aşezat cu forţa în scaun.
Managerul a scris nota nouă pe lucrare şi băieţii au
ieşit din birou, tăcuţi şi civilizaţi.

Am făcut mai multe încercări de a intra la mana‑

ger. Secretara îmi spunea mereu că e ocupat. „Păi toţi
suntem ocupaţi, doar suntem la serviciu!” i‑am spus eu
o dată, şi de atunci secretara, care era o femeie tânără,
dar foarte acră, se uita la mine cu ostilitate. Într‑o dimi‑
neaţă m‑am prezentat la cabinet şi am întrebat dacă a
venit şeful.
– A venit, dar e ocupat, nu puteţi intra!
Dar eu am intrat cu secretara agăţată de umărul
meu; i‑am simţit corpul tânăr lipit de al meu, zbă‑
Ioan Suciu 48

tându‑se să mă oprească. Managerul stătea la biroul

lui nemişcat ca o statuie şi se uita la un punct fix, gân‑
ditor. Nu avea nicio hârtie în faţă, niciun dosar. Spuse:
– Bine!
Şi secretara a ieşit.
– Ca să intru direct în subiect, am spus, vă rog să
mă desemnaţi înlocuitor temporar în caz că vi se‑ntâm‑
plă ceva!
Reuşisem să‑l surprind. M‑a privit cu atenţie, ca şi
cum ar fi vrut să‑şi întipărească bine figura mea.
– Dar există o regulă, Consiliul de administraţie…
– Scrieţi o hârtie, o lăsaţi pe birou, în colţul din
dreapta…
L‑am văzut pe manager cum duce mâna spre buto‑
nul de pe muchia mesei sale. Ştiam ce e cu acel buton.
M‑am apropiat de el şi i‑am spus cu fermitate în glas:
– Scrieţi acum!
Spre surprinderea mea, omul m‑a ascultat de parcă
îl hipnotizasem. Apoi m‑a întrebat, surâzând ironic:
– Dar ce‑ar putea să mi se‑ntâmple?
În acel moment pe uşă au intrat cei trei băieţi. Nu‑i
mai văzusem de ceva vreme. Unul dintre ei i‑a dat cu un
spray pe la nas managerului, care a leşinat. Apoi tinerii
l‑au apucat de umeri şi de picioare şi l‑au cărat afară.
Am auzit‑o pe secretară agitându‑se prin anticameră.
Eu m‑am aşezat pe locul eliberat. Un timp a fost linişte
perfectă, nu a intrat nimeni în cabinet, n‑a sunat tele‑
fonul. Părea că întreg cabinetul plutea undeva într‑un
spaţiu atemporal, lipsit de zgomote şi agitaţie. După
vreo două ore, a intrat secretara.
– Doriţi o cafea? m‑a întrebat ea.
49 Omul de sticlă

Ca manager, două săptămâni n‑am făcut nimic.

Dar absolut nimic. Doar că mergeam la serviciu. Atât.
Nu mă deranja nimeni cu acte de semnat sau convocări
la şedinţe. Am întrebat‑o pe secretara dacă n‑am ceva
urgent de făcut.
– Toate atribuţiile managerului au fost delegate.
Doar la început de trimestru e o şedinţă în care trebuie
să spuneţi ceva.
– Ce?
– Habar n‑am! Nu doriţi un masaj?
Secretara era o femeie foarte frumoasă, blondă şi
cu picioare lungi. Ştia să clipească foarte repede din
genele‑i mari şi violete, de părea că avea nişte fluturi
veseli sub frunte.
– Un masaj? am întrebat eu.
– Da, mă ofer chiar eu!
– Păi da… am îngăimat, vrând să spun că în timpul
programului, nu ştiu dacă…
– Să ştiţi că am calificare!
– Păi da secretariatul…
– Am şi cursuri de secretară; dar cele de maseuză
sunt de bază!
N‑am mai zis nimic. Femeia se apropie de mine
şi‑mi spuse:
– O să vă rog să închideţi ochii; nu‑i deschideţi
indiferent ce se‑ntâmplă. Am închis ochii, stând comod
în scaunul meu (de fapt, al managerului), şi am auzit
fâşâituri cam ca la deschiderea unei cutii cu bomboane
de ciocolată; am simţit un miros foarte îmbietor de par‑
fum, doar că era foarte puternic, ameţitor.
– Gata, am auzit‑o pe femeie, puteţi să începeţi!
Ioan Suciu 50

– Păi eu încep?
– Desigur! Întindeţi mâinile în faţă!
Am întins mâinile, ţinând ochii‑nchişi, şi‑am nime‑
rit părţile cărnoase şi pufoase ale unui fund feminin
rotunjit ademenitor. Am deschis ochii, fără să vreau:
femeia era întinsă goală‑goluţă pe biroul meu.
– Ei, eu am crezut că dumneata îmi faci masaj, nu
invers!
– Aţi deschis ochii!
Se auziră bătăi în uşă. Femeia îşi puse pe ea toate
hainele cu o viteză uluitoare. Plecă spre uşă, spunând:
– Floricel nu făcea niciodată aşa ceva!
– Cine‑i Floricel?
– Managerul, spuse ea.
Deschise uşa şi întrebă:
– Cine e?
– Pe dumneavoastră vă caut! am auzit o voce băr‑
bătească.
În zilele următoare mi‑am adus o carte.

Eram foarte liniştit pe locul managerului. Citeam

sau mă uitam pe geam, cu orele. Nevastă‑mea îmi făcea
nişte sendvişuri şi mâncam la ora unu. Într‑o zi soţia nu
mi‑a mai pregătit sendvişurile şi nu aveam ce să mănânc
la prânz. Atunci m‑am dus la bufet, pentru prima oară
de când lucram în acel loc. Era la subsol; o încăpere nu
prea mare, cu câteva mese. Într‑un colţ se afla o masă
mai mare, pe care erau depuse farfurii cu ciorbe, cu
fripturi, cu prăjituri. Puteai să‑ţi pui pe o tavă felurile
de mâncare şi te duceai la o masă. Aşa am procedat şi
eu. Colegii mei din fostul birou nu veniseră niciodată pe
51 Omul de sticlă

aici; şi ei mâncau din sertar. O femeie grasă şi scundă,

aproape tot atât de înaltă pe cât era de lată, părea un
fel de şefă şi punea de zor mâncăruri pe masa din colţ,
ajutată de două alte femei dintre care una părea a se
ocupa şi de curăţenie prin birouri. „Coana Matilda” i se
adresau oamenii. Mi‑am dat seama că nu mă recunoaşte
nimeni. La o masă alăturată de a mea se aşezaseră patru
tipi care lucrau pe la IT. Erau foarte veseli; îşi plimbau
de la unul la altul un termos din care sorbeau câte o gură
strâmbându‑se apoi.
– Cum o putea cineva să vină la muncă şi să nu facă
nimic? zise unul care purta un pulover albastru.
– Eu cred că aş înnebuni! zise altul în tricou verde.
– Şi n‑aţi văzut cum se îmbracă? spuse al treilea,
care avea un fel de vestă galbenă de lână.
– Dar care e chestia? întrebă primul.
– Păi tu n‑ai văzut? Sacou portocaliu.
– Am văzut sacouri portocalii. Şi?
– Asta poartă el; o culoare ca cămila!
– Ca cămila? făcu din nou primul.
– Dar nu e cacofonie? spuse cel în tricou verde.
– E caraghios de tot! interveni şi cel de‑al patrulea,
care avea pe el un pulover negru, foarte gros.
Mâncam încet şi cam fără poftă; îmi luasem ciolan
cu fasole, şi osul uriaş mi se tot învârtea prin farfu‑
rie când încercam să‑l prind. Privirea mi‑a căzut pe
mâneca hainei mele, unde‑mi căzuseră câţiva stropi
din mâncare; era portocalie.
– Aţi observat că nu ştie să‑şi asorteze şosetele la
cămaşă? zise iar cel cu vestă galbenă.
– Poartă mereu şosete albe, la toate cămăşile.
Ioan Suciu 52

M‑am uitat discret la picioarele mele, trăgându‑mă

puţin de pantalon; aveam ciorapi albi.
– Cică are nişte tabieturi, cu secretara… spuse
tipul în albastru.
Vorbise însă foarte încet, şi ceilalţi îşi uniră cape‑
tele la centrul mesei.
– Cum? strigă revoltat bărbatul în tricou verde.
N‑am mai auzit ce‑a spus omul în pulover albas‑
tru; vorbea foarte încet şi gesticula într‑un fel ciudat.
Deodată strigă şi el:
– Goală goluţă!
Toate capetele celor prezenţi se întoarseră spre cel
ce vorbise. Coana Matilda veni deodată la masa mea,
cu un făcăleţ în mână, însoţită de cele două ajutoare
ale sale.
– Cum ai intrat dumneata aici? Eşti abonat?
Nimeni din cantină nu mai mânca; toată atenţia
se concentră asupra scenei în centrul căreia mă aflam.
N‑am zis nimic, am pus furculiţa jos şi m‑am ridicat.
Oamenii de la masa alăturată mă priveau fascinaţi,
de parcă eram vreun extraterestru. Bărbatul cu pulo‑
ver negru se ridică de la locul său şi veni lângă mine,
punându‑şi din mers nişte ochelari. Mă examină din
cap până‑n picioare şi aruncă o privire scurtă spre cole‑
gii lui de la masă. Apoi se aplecă şi îmi ridică uşurel
pantalonii în zona gleznelor; ciorapii mei albi apărură
în toată splendoarea lor. Omul se îndreptă, îşi scoase
ochelarii şi se duse la masa lui.
– Poftim? spuse aprig coana Matilda, agitându‑şi
puţin făcăleţul.
53 Omul de sticlă

Câteodată am un blocaj de vorbire; nu puteam să

scot niciun sunet. Şi atunci am luat‑o la picior, ca un
hoţ. Am ieşit în goană din sala de mese, am urcat pe
scări şi, trecând ca un fulger prin faţa secretarei, am
intrat în biroul meu. Adică al managerului. După vreo
câteva minute în secretariat a apărut coana Matilda
însoţită de cele două femei de la bufet şi de bărbatul cu
pulover negru.
– N‑a fost pe aici un bărbat care a mâncat ciolan cu
fasole? o întrebă vajnica femeie pe secretară.
Aceasta din urmă o privi cu severitate şi spuse:
– Nu. E doar domnul manager! şi‑i întoarse spatele,
aranjând ceva într‑un fişet.

Câteodată mă întrebam dacă nu e mai bine să

înfrunţi nişte greutăţi ale vieţii în loc să te plictiseşti. În
orice caz, acţiunea face ca timpul să treacă mai repede.
Iar de la plictiseală pot veni viciile. Uneori, stând sin‑
gur în cabinetul managerului şi privind un punct fix din
încăpere, simţeam că plutesc. Poate că aşa procedau
yoghinii. Mă simţeam ca‑ntr‑o navă cosmică, setată pe
automat, făcând ocolul Pământului prin spaţiul cosmic
la nesfârşit. Am deschis uşa secretariatului să văd ce
face secretara; ea aruncă repede o carte pe care o citea
într‑un sertar şi‑mi zâmbi dulce. Da, cititul era o idee,
dar implica şi el o concentrare de care nu aveam întot‑
deauna chef. În alte zile am observat că secretara lip‑
sea de la locul ei. După câtva timp, înainte să iasă din
unitate, a început să‑mi ceară voie. „Aş avea nevoie de
o jumătate de oră pentru dentist!” spunea ea; sau „Pot
să mă duc o oră până la mama?”, „Îmi daţi voie să‑mi
Ioan Suciu 54

plătesc impozitul?”. Într‑o zi, de cum a plecat secretara

să‑şi repare un toc de la pantof, am ieşit şi eu p‑afară.
Portarul s‑a uitat la mine cu mare curiozitate, dar n‑a
zis nimic. M‑am plimbat pe străzi ca un terchea‑ber‑
chea, ca şi cum n‑aş fi avut serviciu, şi apoi am pătruns
într‑un mall. Am constatat că acesta e un loc minunat
de petrecere a timpului: puteai să iei o gustare, să stai
în fotolii care‑ţi făceau masaj, să faci pariuri sportive,
să stai în cafenele cu televizoare mari, chiar şi în săli
de cinema. Am intrat la un film. Lumina s‑a stins în
momentul când îmi căutam un loc şi m‑am aşezat pe
ultimul rând. Undeva în dreapta mea se afla o femeie
blondă; avea în poală o pungă cu pufuleţi şi băga mâna
să ia câte unul, provocând un fâşâit deranjant. M‑am
mutat cu câteva scaune mai aproape să văd mai bine –
mi‑era cam jenă să mă autoanalizez pentru ce făcusem
acest lucru, dar filmul avea culori foarte întunecate şi nu
puteam să văd femeia prea bine. Nici nu ştiam ce film
era, cum se numea şi despre ce era vorba. Deodată am
observat că femeia îşi tot introducea mâna foarte rapid
în punga sa; la început am crezut că‑şi folosea mâinile
alternativ ca să fie mai eficientă, dar curând mi‑am dat
seama de ceva care m‑a uimit şi m‑a revoltat: mai exista
o mână aparţinând unei persoane aflată lângă ea, care
se introducea ritmic în punga ei. Era mâna unui băr‑
bat; revolta mi se stârnise pentru că deja o socotisem pe
femeie singură şi o „trecusem deja pe numele meu”, cum
s‑ar zice; şi iată că un alt derbedeu mi‑o luase înainte. Ar
trebui să‑mi revizuiesc gândul, în sensul că nu trebuia
să‑l jignesc pe individ, în fond acelaşi lucru voiam să‑l
fac şi eu, dar cu noi înşine suntem toleranţi şi îngădui‑
55 Omul de sticlă

tori. De fapt, poate erau împreună de la început şi eu îl

judecam pe nedrept. În acelaşi timp, mi‑am adus aminte
clar că înainte de a se stinge lumina am zărit pe ulti‑
mul rând o femeie blondă, singură. Precis. Am început
să mă enervez pe acel tip obraznic. Am dat fuga în hol şi
mi‑am luat o pungă de chipsuri foarte tari, clănţăneau
în dinţi ca nişte pocnete de mitralieră. M‑am aşezat
mai aproape de cuplul care consuma pufuleţi din poala
femeii. Crănţăneam cu zgomot, plescăiam din buze de
se întoarseră nişte capete spre mine, dar nu reuşisem să
atrag atenţia celor doi. Ecranul era tot întunecat, nişte
umbre hălăduiau printr‑o peşteră. M‑am mutat chiar pe
scaunul alăturat blondei ca să văd mai bine, şi mi‑am
dat seama că bărbatul era aplecat cu botul (cu gura,
mă rog) în punga femeii, înghiţind pufuleţi ca un porc
dintr‑o troacă; la un moment dat, punga căzu din poala
femeii, dar nesătulul continua să mănânce şi să ples‑
căie zgomotos, din acelaşi loc, ca un animal înfometat de
săptămâni întregi; pe ecran oamenii din peşteră ieşiră
direct pe o plajă însorită şi sala de cinema s‑a luminat
total; femeia era secretara. Unul dintre personajele de
pe ecran l‑a înjunghiat pe altul, şi secretara a ţipat în fix
acelaşi moment ca victima din film şi a luat‑o la fugă pe
rând în partea opusă celei în care mă aflam eu; a ieşit din
sală. Privirea mi‑a căzut pe faţa bărbatului care fusese
alături de ea şi l‑am recunoscut şi pe el: era unul dintre
cei doi colegi ai mei din biroul vechi. Omul şi‑a scos o
batistă şi şi‑a pus‑o peste faţă, ca un terorist.

De la acea întâmplare, secretara n‑a mai ieşit deloc

în timpul programului. N‑a pomenit nimic de prezenţa
Ioan Suciu 56

ei în acea sală de cinema şi nici eu n‑am scos o vorbă.

Pe fostul meu coleg nu l‑am mai văzut şi nici nu l‑am
întâlnit prin instituţie. De fapt, eu mă băgam în bâr‑
logul meu, de unde nu mă mişcam până la ora plecă‑
rii. Odată mi‑a venit o idee năstruşnică: să mă duc în
vechiul birou, să stau de vorbă cu foştii colegi. De când
ajunsesem pe postul de manager, multă lume cred că
uitase de mine. Când am intrat în fosta încăpere în
care‑mi făceam serviciul, vechii colegi au încremenit.
– Să trăiţi! a îngăimat unul dintre ei, după care s‑a
strecurat afară ca un hoţ.
A rămas în birou tipul care fusese la film cu secre‑
tara. El a ridicat mâinile‑n sus ca actorii din filme ame‑
ninţaţi cu arma şi n‑a spus nimic; mă privea cu ochi
mari şi înspăimântaţi. Mi‑era milă de el şi jenă, dar
nu ştiam cum să procedez ca omul să‑şi vină în fire.
Am încercat să spun ceva uzual, de genul ce mai face,
cum merge treaba, care mai e atmosfera etc. Dar omul
nu‑mi răspundea nimic şi mă privea de parcă era lovit
de dambla. I‑am spus să lase mâinile‑n jos, că n‑are
sens să stea aşa, ca un tip arestat de miliţie. Inutil.
M‑am mai învârtit un pic prin birou privind din când în
când pe fereastră, astfel încât să arăt că nu sunt afectat
de „paralizia” fostului coleg şi până la urmă am plecat.
În dimineaţa următoare, de cum am intrat în biroul
managerial, am auzit o bătaie timidă în uşă. „Da” am
spus eu tare şi răspicat şi uşa s‑a deschis larg, pe ea
pătrunzând o masă pe rotile cum sunt acelea folosită
în hoteluri pentru servirea micului dejun în cameră. Pe
masă se afla un porc întreg, pârlit şi cu un măr în gură;
căruciorul era împins de fostul coleg pe care‑l surprin‑
sese la film cu secretara. Porcul era uriaş, abia încăpea
57 Omul de sticlă

pe suprafaţa mesei mobile acoperită de o muşama albă,

şi din loc în loc se distingeau răni în pielea animalului;
se vedea clar că în trecerea lui pe culoarele instituţiei
porcului îi fuseseră smulse bucăţi de şorici, de către
personalul care nu se putuse abţine de poftă. În urma
convoiului venise şi secretara, care închise uşa biroului
şi rămase cu spatele la ea, ca un bodyguard.
– Ce‑i asta? am întrebat eu.
– Ca să‑l mâncaţi dumneavoastră cu familia dum‑
neavoastră! spuse fostul coleg, înclinându‑se în faţa
mea ca un japonez.
Eu cu el eram la per tu de ani de zile şi acum îmi
vorbea cu dumneavoastră. Am văzut cum pe parchet au
început să apară pete mari de sânge.
Eram oripilat. Secretara interveni:
– A, să nu vă faceţi griji, că nu vi‑l dăm aşa crud!
– Nu e vorba că e crud, ci că e….
N‑am fost lăsat să termin. Secretara a deschis uşa,
lăsând să intre în interior doi tipi zdrahoni, în halate
albe şi cu nişte geamantane în mâini.
– Pe noi ne scuzaţi, spuse secretara şi ieşi împre‑
ună cu fostul meu coleg.
Cei doi indivizi semănau unul cu altul de ziceai că
unul este imaginea celuilalt în oglindă: înalţi şi solizi,
raşi în cap, cu nişte mustăcioare subţiri deasupra buze‑
lor superioare şi cu nişte gâturi groase ca de hipopotami;
aveau şi nişte sprâncene stufoase, care le dădeau, nu
ştiu de ce, un aer comic. Unul dintre ei a scos dintr‑un
geamantan care arăta ca o trusă de scule auto un cuţit
mare ca un iatagan, s‑a uitat spre mine şi a grăit:
– Fraţii Cosma, măcelari!
Ioan Suciu 58

Apoi au luat porcul şi l‑au atârnat de cuierul de

haine, unde‑mi ţineam un sacou şi o cămaşă albă pentru
situaţii speciale; a urmat o muncă făcută cu mare dexte‑
ritate de către cei doi, care au tăiat porcul în fel şi chip,
folosind cuţitele de diferite mărimi aduse de ei; aveau
şi nişte toporişti, satâre, cârlige, şi n‑au avut nevoie de
nimic decât de o găleată pe care au adus‑o de la femeia
de serviciu, pentru a aduna sângele; mirosul devenise de
nesuportat şi‑mi venea să leşin. Unul dintre măcelari a
venit la mine şi mi‑a zis, mişcând des din sprâncene:
– N‑ar fi mai bine să faceţi dumneavoastră o mică
plimbare până terminăm noi?
Chiar asta aveam de gând să fac. Am ieşit rapid ca
dintr‑un loc în care se petreceau crime îngrozitoare.
În acea zi nu m‑am mai întors la serviciu. A doua
zi dimineaţă, biroul meu era curat ca lacrima. Nu mai
exista nicio urmă care ar putea să amintească de faptul
că acolo se tăiase un porc; nicio pată de sânge, nicio pică‑
tură de grăsime, niciun miros urât; din contră, mirosea
a lăcrămioare. M‑am aşezat la birou, scoţându‑mi cartea
din sertar. Din nou era o linişte profundă, ca şi‑n alte
dăţi. M‑am cufundat în lectură, căpătând un ritm regu‑
lat al respiraţiei, ca‑n somn. Sunt convins că o lectură
plăcută îţi poate da o stare fizică de bine, asta însem‑
nând o îmbunătăţire substanţială a tensiunii arteriale,
a glicemiei, a circulaţiei sângelui, a funcţionării fica‑
tului şi altor organe vitale. Deodată m‑am plictisit. În
afară de plictiseală, mi‑am dat seama că sunt ridicol. Păi
un manager în situaţia mea ar fi avut la îndemână un
pahar de whisky şi o secretara care să caute pe sub birou
agrafe. Am ieşit în secretariat şi am constatat că femeia
blondă nu se afla la post. Uşa de la intrare în anticameră
59 Omul de sticlă

era deschisă şi se mişca uşor, ca şi cum ar fi bătut vântul,

lucru imposibil. M‑am oprit o clipă în mijlocul încăperii,
ascultând. În orice instituţie, în orice loc public există
permanent un zgomot de fond, aşa cum se aude marea
când te afli într‑un hotel amplasat pe plajă. Acum nu
se auzea nimic; era o linişte care nu‑mi plăcea, o linişte
asemănătoare celei aşternute după mari cataclisme. Am
ieşit pe holul palierului şi‑am deschis la întâmplare uşa
unui birou; nu era nimeni înăuntru. M‑am uitat şi‑n alte
birouri şi n‑am văzut oameni la lucru. Nici la poartă nu
mai exista portar. Ieşit în stradă, am văzut tot persona‑
lul pe trotuarul de vizavi al străzii. Doi inşi în echipa‑
mentul roşu s‑au repezit la mine şi m‑au dus aproape pe
sus la o maşină de salvare.
– Staţi liniştiţi, oameni buni, ce s‑a întâmplat?
– Alarmă cu bombă! a catadicsit să‑mi răspundă
unul dintre ei; mi s‑a luat tensiunea şi mi‑au făcut o
injecţie cu diazepam, în interiorul maşinii de salvare.
După un timp m‑am ridicat şi‑am coborât din maşină,
chiar în momentul când aceasta a demarat cu viteză. Am
rămas câteva clipe în mijlocul străzii, ameţit. Salariaţii
intraseră la loc în clădire şi activitatea reveni la nor‑
mal. M‑am dus şi eu spre biroul meu şi, când m‑a văzut,
secretara a venit să mă ajute ca pe un infirm; se agăţase
de braţul meu, dar mai mult mă trăgea în jos în loc să
mă sprijine cu ceva. M‑am aşezat în scaunul meu, încer‑
când să mă liniştesc şi să caut să descifrez sensul celor
petrecute în ultima perioadă. Nu înţelegeam unde dis‑
păruse porcul meu. Am dezlegat acest mister când am
ajuns acasă şi nevastă‑mea mi‑a spus că au venit nişte
colegi de la serviciu şi mi‑au adus nişte sacoşe cu carne
de porc; şi erau şi cârnaţi, şi tobă, şi sângerete, şi şorici.
Ioan Suciu 60

Când am ajuns dimineaţa la birou, de cum am

intrat am fost atacat de cineva care a sărit de pe fişet
peste mine, planând puţin prin aer ca un liliac, fâlfâ‑
indu‑şi poalele paltonului; omul mi‑a înfipt o mână în
gât şi s‑a lungit pe biroul meu. Mi se părea oarecum
cunoscut, dar nu ştiam precis de unde.
– De ce mi‑ai luat locul, mă, nenorocitule? mi‑a zis
el cu ochi injectaţi de ură.
– Dă‑mi drumul şi dă‑te jos de pe birou! i‑am spus.
Ştiam acum cine era: fostul manager. El coborî fără
să‑mi elibereze gâtul, mişcându‑şi picioarele ca şi cum
ar fi pedalat peste birou, şi se postă lângă mine, în
picioare. Intră secretara.
– A, bună ziua, ce mai faceţi? zise ea.
– Bine, Olguţa; adu‑mi, te rog, un scaun!
Secretara îi puse sub fund un scaun şi omul se
aşeză lângă mine continuând să mă strângă de gât. Dar
pe mine părea nici să nu mă vadă; căutam să‑i înde‑
părtez menghina braţului cu ambele mâini, dar fostul
manager era foarte puternic.
– Adu‑ne, te rog, două cafele! spuse către secretară
fostul conducător, iar femeia îi zise: „Îndată!”, arun‑
cându‑i şi un zâmbet larg şi voios. Femeia nu se arătă
deloc impresionată de faptul că intrusul mă strângea
de gât. Abia mai respiram, iar când a venit ea cu tava
începusem să horcăi simţind că leşin.
– Dă‑mi drumul! am reuşit să zic. M‑am gândit
să‑i cer ajutor secretarei să anunţe bodyguarzii, dar ea
nu băga în seamă deloc situaţia mea dificilă, de parcă
aveam o simplă discuţie amicală cu fostul manager. A
apărut ca din senin bărbatul acela ciudat care se consi‑
61 Omul de sticlă

dera îngerul meu păzitor. Nu ştiu pe unde a intrat, că

nu s‑a deschis uşa; a întins mâna dreaptă spre noi şi
deodată nu l‑am mai văzut pe fostul manager şi n‑am
mai simţit nici mâna lui ca o menghină pe gâtul meu;
în primul moment părea că pe bărbia mea se află ghe‑
ruţele unei vrăbiuţe, apoi am văzut prin încăpere un
liliac mic şi negru, cam cât o rândunică, zburând hao‑
tic; animalul era orbit de lumină şi s‑a lovit de câteva
ori de pereţi, apoi a dispărut într‑o crăpătură dintr‑un
colţ al tavanului. Nu observasem niciodată că zidul ar
fi fost crăpat în partea de sus, dar liliacul se strecurase
pe undeva pe acolo. Fisura era atât de îngustă încât
părea o linie neagră sinuoasă. Secretara intră şi zise:
– Nu v‑aţi băut cafelele!
Într‑adevăr, ceştile erau neatinse. Îngerul se vola‑
tilizase. Secretara a adunat ceştile şi a ieşit. Un bărbat
m‑a invitat la şedinţă. Era prima oară când cineva mă
ruga să ies din cabinet pentru a participa la o reuniune
de persoane importante din firmă. M‑am dus în sala
de consiliu, unde se afla o masă lungă înconjurată de
scaune de piele; am fost îndemnat să iau loc pe scaunul
din capul mesei şi să declar şedinţa deschisă. Aşa am
şi făcut. După care m‑am lăsat în scaun şi‑am început
să visez. N‑auzeam ce se discută şi nici nu mă inte‑
resa. Un bărbat foarte înalt, cu părul complet alb, deşi
omul nu era foarte bătrân, a început să mă laude; am
înţeles asta din faptul că tot arăta spre mine şi mima
nişte aplauze. Apoi discursul s‑a schimbat, şi bărbatul
începu să‑l critice pe fostul manager. În timp ce făcea
acest lucru, o pasăre neagră coborî de undeva din drep‑
tul lustrei şi se repezi spre faţa omului, zgâriindu‑l şi
Ioan Suciu 62

provocându‑i riduri însângerate. Nişte comeseni săriră

să alunge zburătoarea agresoare şi aceasta, uşuită şi
atacată cu palmele sau cu pantofii (unii şi‑i scoaseră
din picioare), zbură spre o fereastră, dar se lovi de geam
şi căzu pe podea; ne uitam cu toţii cu atenţie, neînţele‑
gând ce fel de pasăre era şi ne‑am dat seama că nu era
pasăre, ci liliac; cât p‑aci să fie strivit, animalul cu aripi
negre şi‑a luat zborul spre tavan şi a dispărut într‑o
crăpătură. Nu l‑a mai găsit nimeni. În mod ciudat,
nici în acea încăpere, renovată de curând, nu existase
până atunci nicio crăpătură în pereţi. După ce agitaţia
s‑a mai potolit, am fost rugat să iau cuvântul. M‑am
uitat în stânga şi‑n dreapta, ca şi cum n‑aş fi ştiut de
unde să‑l iau. „Adică să vorbiţi!” mi‑a zis cineva. Iată
că venise momentul să‑mi intru în rol. Dar habar nu
aveam ce să spun. M‑am ridicat.
– Puteţi să staţi şi jos, ce naiba! a zis altcineva.
M‑am aşezat, adunându‑mi salivă în gură; aveam o
oarecare emoţie şi mi se uscau secreţiile bucale.
– Puteţi să staţi şi‑n picioare! interveni o altă voce.
– Vorbeşte dracului cum vrei, numai spune ceva!
se auzi o voce de sus, ca a unui om parcă strâns de gât.
Toată lumea privi în tavan, fără să se lămurească
vreun pic. Crăpătura în care dispăruse liliacul devenise
foarte subţire, ca o linie schiţată cu o carioca pe perete.
M‑am ridicat în picioare. Am spus:
– Cred că e bine verde!
Vorbele mele au avut efectul unui trăsnet. Toată
lumea a căzut pe gânduri. Sigur că unii se întrebau:
„Oare la ce se referă? Ce să fie verde, sau cine?”. L‑am
văzut pe unul dintre participanţi cum mişcă mărunt
63 Omul de sticlă

din buze, de parcă spunea o rugăciune. Alţii îşi lăsa‑

seră capul pe spate, de parcă erau la frizer şi urmau să
fie săpuniţi pe faţă. Dintr‑odată se iscă un fel de gâl‑
ceavă şi oamenii începură să vorbească unii cu alţii:
„Verde‑roşu, maro‑galben, verde‑albastru, ocru‑socru,
nu există culoarea socru, morcoviu‑verzui, roşu‑roşu,
alb‑negru, alb nu e culoare, nu se mai spune negru, ci
afro‑american, cenuşiu, verde, roşu, pepene, banană…
Am ieşit din sală. Am auzit cum cineva îmi strigă să nu
mă supăr. M‑am închis în cabinet.
– Cineva vă roagă să‑l primiţi! mi‑a zis secretara.
Imediat ce şi‑a retras ea capul, în cabinet a intrat un
bărbat cu o faţă rozalie ca o ridiche şi a spus:
– De acord! Să trăiţi! şi a ieşit. Imediat după el
a urmat altul, care mi‑a spus: „De acord!”. Iar după
aceea, încă un şir lung de salariaţi, care mi‑au spus
toţi că sunt de acord. Pe unul dintre ei, un tânăr înalt
şi pistruiat, l‑am întrebat cu ce anume era de acord.
Omul m‑a privit speriat şi a plecat din cabinet în fugă.
În sfârşit, după vreo trei zile, fenomenul încetă. Cred
că trecuseră pe la mine toţi angajaţii din instituţie, de
la cei cu funcţii superioare până la oamenii de servi‑
ciu, bodyguarzii şi portarii. Într‑o dimineaţă, pe când
îmi savuram cafeaua – adusă de secretară, mi‑am pus
picioarele pe birou după modelul din filmele americane
şi am privit în jur; deodată era cât p‑aci să mă înec:
pereţii erau verzi. Tavanul era verde (nu mai avea nicio
fisură). Am ieşit în grabă pe hol; şi acolo zidurile interi‑
oare erau verzi. Am intrat într‑un birou în care lucrau
şase inşi. Pereţii erau verzi. Am coborât în holul central
şi‑am constatat că şi acela era verde. Am ieşit afară
Ioan Suciu 64

însoţit de un bodyguard care se luase după mine şi‑am

privit clădirea de afară, de pe trotuar. Era verde, ca o
cazarmă; sau, mai bine zis, ca o casă dintr‑un parc de
distracţii. Am convocat imediat şedinţă şi‑am aşteptat
chiar în sală până s‑a strâns toată lumea.
– Cine a zis să se vopsească toată clădirea în halul
ăsta? am întrebat eu când s‑au adunat în jurul mesei
oamenii cu funcţii importante.
– Eu am zis aşa, doar o tentă… îngăimă unul dintre
bărbaţii foarte eleganţi, cam în vârstă, care avea un
păr închis la culoare, cu nuanţe de albastru.
Alţii au vrut şi ei să spună ceva, dar au mişcat
buzele fără să scoată însă niciun sunet.
– Care a fost dobitocul de‑a spus verde?
– Dumneavoastră aţi zis! s‑au auzit imediat vreo
câteva voci la unison.
Am simţit că mă umplu de nervi; mai ales că nu
ştiam ce să răspund. Deodată în sală a apărut ca ivit
din podea un bărbat mic de statură, într‑un costum
negru, cu papion roşu la gât şi mirosind a lavandă de te
trăsnea, având un baston cu măciulie de aur.
– Cine mai e şi ăsta? se auzi o voce neidentificată.
– Sunt proprietarul acestei afaceri! zise omul cu o
voce foarte subţire şi gâjâită, ca de papagal. Am venit
din Martinica!
– Şi? am făcut eu.
– Unde‑i managerul firmei? întrebă bărbatul spilcuit.
Cineva arătă cu degetul în sus. Proprietarul căpătă
o figură cruntă. Urmă o altă întrebare:
– Cine a vopsit pereţii în verde?
Nimeni n‑a zis nimic. După un timp am spus:
65 Omul de sticlă

– Aduceţi vopsea şi bidinea!

Proprietarul mi‑a spus să tac, după care imediat
a spus şi el acelaşi lucru: „Aduceţi vopsea şi bidinea!”.
Un salariat de pe la administrativ veni să întrebe
ce culoare de vopsea trebuie adusă. „Albastră. Roşie.
Mov. Kaki. Portocalie” s‑au auzit mai multe voci.
– Albă! am spus eu.
După ce s‑a adus vopseaua, proprietarul mi se adresă:
– Corectează‑ţi greşeala!
Am pus mâna pe bidinea şi‑am început să vopsesc
peretele. Cei prezenţi au început să arunce vorbe înţe‑
pătoare. „Mai cu spor, că d‑aia eşti şef!” „Dă din mână,
că din gură e uşor!”. De fiecare dată când întorceam
capul, omul tăcea brusc şi nu reuşeam să‑l identific pe
cel care vorbise. Lucrătorul care adusese vopseaua mi‑a
adus şi o scară metalică din acelea cu două laturi unite
la vârf, şi am ajuns şi mai sus să vopsesc pereţii, până
aproape de tavan. Nimeni nu mă ajuta, nimeni nu lucra
alături de mine. Auzeam doar din când în când remarci
ironice. Obosisem de nu‑mi mai simţeam braţul în
care ţineam bidineaua, iar picioarele îmi tremurau de
efort în urma păstrării echilibrului pe treptele înguste
ale scării metalice. „Mai repede, că ne apucă noaptea,
managere!” zise cineva de la masă şi s‑au auzite ropote
de râs. Am simţit că‑mi pierd controlul şi‑am coborât
de pe scară, dând drumul pensulei în găleata cu vop‑
sea. Eram aşa demoralizat încât aş fi strigat după aju‑
tor, ca unul care se prăvăleşte într‑o prăpastie. Chiar
atunci uşa se deschise şi apăru bărbatul acela ciudat,
protectorul meu. Ducea o pernă roşie în mâini, pe care
se afla o decoraţie. El era îmbrăcat în frac şi avea un
Ioan Suciu 66

aspect sobru, oficial şi impunător. Veni drept spre mine

şi se înclină în tăcere. L‑am văzut pe proprietar luând
decoraţia de pe perniţă şi apropiindu‑se de mine, inten‑
ţionând să mi‑o pună în piept.
– Pentru merite deosebite! îmi zise el, zâmbindu‑mi
cu toată faţa.
În sală se lăsase o linişte adâncă şi protectorul meu
îmi făcu cu ochiul. Apoi ieşi, ducând perniţa ca şi cum
ar mai fi avut ceva pe ea. Proprietarul zise:
– Bine! Luaţi loc şi să conduceţi întreprinderea cu
succes!
Îmi strânse mâna şi părăsi sala. M‑am aşezat în
capul mesei şi‑am aruncat o privire spre cei prezenţi.
Unul dintre ei, pe care‑l fixasem insistent, se duse la
găleată şi se apucă de treabă în locul meu. Alţii şi‑au
procurat repede materiale şi în curând toată lumea
vopsea pereţii. M‑am retras în cabinetul meu.

Mă pregăteam să cobor din apartament la parter să

mă duc să plătesc întreţinerea. Mi‑am pus nişte haine
peste pijama şi‑am plecat aşa cum eram, cam neglijent
îmbrăcat. Holul blocului nostru este foarte mare – o
adevărată risipă de spaţiu. De cum am ieşit din lift am
fost întâmpinat cu aplauze. Eram nedumerit.
– Nu ştiaţi? mi‑a zis o bătrânică de la parter, care
de obicei era foarte caustică şi rea; de multe ori, stătea
singură în hol în faţa uşii sale şi bârfea. „Uite şi la asta,
parcă s‑a îmbrăcat cu covorul!” „Individul ăsta a dormit la
singuraticul de la ultimul etaj, că‑i plac bărbaţii!” „Coana
Lizaveta a găzduit trei şoferi, fără contract de închiriere,
şi acum e frântă de oboseală” spunea ea, vorbind singură
67 Omul de sticlă

şi fără să se jeneze de cei pe care‑i bârfea, care tocmai tre‑

ceau prin faţa ei. Oamenii o salutau, dar ea nu le răspun‑
dea. „Bună dimineaţa!” ziceau ei. „Bună pe dracu! Poate
e bună pentru tine, că azi noapte iar ţi‑ai mărit contul în
bancă!” bombănea ea. Bătrânica mi‑a spus:
– Aţi fost ales preşedinte!
– Eu? am făcut mirat.
– Da! mi‑au răspuns trei colocatari în cor.
– Am venit să plătesc întreţinerea! am zis, îndrep‑
tându‑mă spre casiera care aduna banii şi dădea chitanţe.
– Nu e nevoie, e plătită! mi‑a spus casiera, o femeie
înaltă şi uscăţivă, cu o figură foarte severă.
– Nu se poate, cine s‑o fi plătit?
– Noi, i‑am auzit vorbind în cor pe cei adunaţi în hol.
– Facem cinste, preciză bătrânica bârfitoare.
De atunci holul blocului se transformă într‑un spa‑
ţiu care îmi era dedicat. Pe pereţi se aflau portrete de
ale mele, cu chipul surâzător şi într‑o ureche (adică mi
se vedea numai urechea dreaptă), iar în altele erau
ipostaze din viaţa mea din timpuri mai vechi, pe când
eram mai tânăr. Nevastă‑mea îmi spusese că fusese
rugată să dea la prelucrat nişte fotografii din casă, şi
oamenii angajaseră profesionişti care măriseră pozele
şi le înrămaseră. Când veneam după-amiază acasă, pe
aleea din faţa blocului se aliniau de o parte şi de alta
a intrării două grupuri de locatari, îmbrăcaţi frumos,
care îmi urau în cor:
– Bine‑aţi venit acasă!
Făceam un semn amical cu mâna dreaptă, o ridi‑
cam până la nivelul umărului şi aruncam palma spre
spate, cum văzusem în nu ştiu ce film documentar că
Ioan Suciu 68

făcea un personaj în uniformă. Primeam şi peşcheşuri,

câte o găină, câte un purceluş de lapte, o găleată cu
ouă de ţară, smântână, miere de albine. Dar după câtva
timp am constatat că blocul nostru avea probleme mari:
întreţinerea nu mai era plătită de câteva luni şi urma
să fim debranşaţi de la căldură şi apă.

Oamenii m‑au rugat să merg eu la întreprinderea

care ne furniza căldură. În holul întreprinderii aştepta
foarte multă lume. Am spus cine sunt şi‑am fost invi‑
tat imediat să intru la director. Omul m‑a întâmpinat
foarte prietenos, m‑a pupat pe ambii obraji şi m‑a invi‑
tat pe unul dintre fotoliile de piele din faţa biroului său.
Apoi a ridicat un receptor negru, din bachelită, la care a
vorbit puţin. A apărut în cabinet un bărbat foarte înalt
şi solid, într‑un costum cenuşiu foarte şifonat, cu haina
scurtă până la burtă şi pantalonii cu zece centimetri
deasupra pantofilor.
– Să fie rezolvate problemele la blocul… zise direc‑
torul, îndreptându‑şi privirea spre mine, aşteptând
să‑i dau adresa. I‑am dat‑o şi bărbatul a ieşit, iar gazda
scoase la iveală o sticlă de whisky şi două pahare.
– Are 12 ani! a zis el, ridicând paharul să ciocnim.
Directorul, un bărbat cam de 60 de ani, cu un nas foarte
mare şi borcănat, se purta de parcă ne cunoşteam foarte
bine şi eram prieteni de‑o viaţă. Eu făceam eforturi
mari să‑mi amintesc dacă‑l întâlnisem pe undeva, pe
la şcoală, pe la grădiniţă, pe la vreun meci – dar inutil.
Intră individul cu sacoul scurt. Spuse:
– Dar n‑au plătit! Sunt restanţieri!
– Nu‑i nimic, or să plătească! Ai grijă să se rezolve
treaba! Nu putem lăsa oamenii în frig!
69 Omul de sticlă

– Să trăiţi! spuse slujbaşul.

– Ce‑ai spus?
– Să trăiţi! repetă omul şi ieşi.
La plecare am observat că nişte oameni dintre cei care
se aflau în anticameră se luaseră după mine pe stradă.
Unul dintre ei, un bărbat foarte lat în spate, mă întrebă:
– Ai aranjat, ai dat şpagă?
– Ce să aranjez, mă cunoşti de undeva?
Am constatat că tot mai mulţi oameni mă urmă‑
reau; unii mergeau în stânga şi‑n dreapta mea. Cred
că toţi cei care se înscriseseră în audienţă la director
părăsiseră locul şi se aliniaseră după mine. Am grăbit
pasul. Am făcut greşeala să o apuc pe o străduţă îngustă
şi câţiva dintre urmăritori începuseră să mă înghesuie
foarte tare, frecându‑şi corpurile de mine. Am simţit
câteva ghionturi dureroase, date cu vârfurile coatelor;
de asemenea, m‑am trezit cu dureri ascuţite în picioare,
unde mi s‑au administrat tacit nişte lovituri dure; îna‑
intam destul de greu, ca şi cum aş fi vrut să scap din
înghesuiala unui vagon de metrou; deodată am văzut
un canal deschis în trotuar şi am căzut pe acolo într‑un
spaţiu necunoscut şi întunecos. M‑am aflat dintr‑odată
între nişte aurolaci care trăiau în canale subterane,
într‑un loc în care n‑aş fi vrut să ajung niciodată; dar
scăpasem de agresorii de la suprafaţă, capacul canalu‑
lui se închisese deasupra mea. Era semiîntuneric şi‑am
zărit nişte chipuri înnegrite ca de mineri; unii aveau
chiar şi lanterne fixate pe cap. Mirosea a carne de oaie
prăjită, a seu ars. Îmi venea să leşin.
– Vrei o cărniţă? am auzit o voce şi‑am simţit cum
mi se introduce în gură o bucată de carne ca o talpă de
cauciuc; am reuşit să mi‑o dau la o parte cu mâna, de
Ioan Suciu 70

parcă aş fi îndepărtat un şoarece mort. Cu timpul locul

se mai lumină şi‑am văzut că era un tunel subteran
de canalizare, destul de mare, şi, fără să vreau, mi‑am
amintit de canalele Parisului din filmul „Mizerabilii”,
bântuite de fel de fel de cerşetori şi creaturi sinistre.
Un individ care purta o uniformă de husar, furată
probabil de la vreun teatru, mă îndemnă să înaintez
prin subterană şi până la urmă am ieşit pe un mai‑
dan printre ruinele unui edificiu; fusese un cinemato‑
graf care probabil arsese, fiindcă nu rămăsese niciun
zid întreg. Husarul avea un păr negru mare, exact ca o
claie căzută peste el, şi abia reuşea să vadă ceva printre
firele care‑i acopereau faţa. M‑am mirat că eram numai
în cămaşă, nici nu simţisem când mi se luaseră panta‑
lonii şi cămaşa de pe mine.
– Stai liniştit, că acu vine Gică Fieraru! îmi zise
cerşetorul în uniformă de husar.
Am încercat să plec de acolo, dar mâinile „husaru‑
lui” mi s‑au cramponat de umeri, fixându‑mă pe loc.
– Vei fi orb, cred că‑ţi va sta foarte bine! Tocmai s‑a
eliberat un loc la metroul de la gară!
– Ce orb? Ai înnebunit?
– De fapt, vei vedea puţin, dar numai în partea de
sus.
Tocmai apăruse un individ negricios la faţă ca un
negru veritabil, numai că era murdar de funingine, cu
un mers ca de crab, imprimat de faptul că era foarte
crăcănat; avea în mâna dreaptă un fel de sabie sau flo‑
retă. N‑am avut prea mult timp de contemplaţie că am
văzut vârful ascuţit al uneltei ţiganului apropiindu‑se
de ochiul meu drept. Celălalt individ se repezise să mă
71 Omul de sticlă

ţină cu mâinile la spate, aşa de strâns încât îmi amor‑

ţiseră de durere.
– Nuuuuuuuu! am strigat eu din toate puterile.
– Poţi să strigi cât vrei, că nu te aude nimeni!
– S‑a stricat sonorul la cinema, zise şi ţiganul, cu o
voce groasă de fumător.
M‑am zbătut cât am putut eu de tare şi la un
moment dat am simţit că reuşisem să mă eliberez; cei
doi torţionari ai mei zăceau pe jos, ca şi cum ar fi primit
câte‑o lovitură zdravănă; o mână vânjoasă mă apucă
de umăr:
– Hai să mergem de aici!
Era bărbatul misterios care mă salvase şi în alte
cazuri; ţinea sub braţ un trening pe care mi l‑a dat să‑l
îmbrac şi‑am ieşit dintre ruine. Am nimerit în plină
aglomeraţie de oameni care mergeau în sus şi‑n jos pe
stradă. Am vrut să‑i mulţumesc salvatorului meu, dar
nu l‑am mai văzut. Chiar am alergat după un bărbat
care avea o înfăţişare asemănătoare cu cea a protecto‑
rului meu, dar nu era el.

După serviciu, parcă nu‑mi venea să mă duc direct

acasă. „Rutina asta ne omoară, ne îndobitoceşte şi ne
aplatizează. Serviciu, casă, televizor, mereu. Până când?
Până într‑o zi?” mă gândeam eu. Am intrat într‑un bar şi
m‑am aşezat la tejghea, pe un taburet înalt. Barmanul,
care ştergea nişte pahare cu o cârpă, mă privea cu coada
ochiului.
– Vreţi o tărie? m‑a întrebat, eliminând un chicotit
fără rost.
– Ai ghicit, amice… am zis.
Ioan Suciu 72

– Să vă mai (aici el se scutură ca un urs de frunzele

căzute peste el) dezmorţiţi niţel!
– Da. Un whisky! Single malt! am zis eu, dându‑mă
consumator avizat.
– Single malt sunt multe. Vă dau un Macallan!
După ce mi‑a dat un pahar mare cu whisky, omul
a ieşit de după tejghea şi a venit lângă urechea mea
dreaptă, şoptindu‑mi:
– Mai doriţi ceva bun?
N‑am înţeles de ce venise aşa aproape pentru o
întrebare aşa banală, mai ales că în local mai erau doar
câţiva clienţi, care oricum nu puteau auzi ce vorbeam
noi; exista şi un fond sonor destul de pregnant. N‑am
zis nimic şi omul s‑a dus la locul lui din faţa raftului
plin de sticle şi m‑am trezit dintr‑odată că în dreapta
mea se înfiinţase pe un scaun o blondă leit Marilyn
Monroe. Primise un pahar subţire şi înalt, pe care‑l
freca folosind doar două degete şi mă privea insistent.
– Marilyn! zise ea şi‑mi întinse o mână catifelată,
alta decât cea cu care mângâia paharul.
– Marilyn? am exclamat eu de parcă văzusem o fan‑
tomă.
– A, aşa mi se spune. Cea originală a murit.
– A murit? am zis eu fără rost, fiindcă ştiam prea
bine despre ce era vorba.
– Da, s‑a sinucis. S‑a iubit cu Kennedy şi cu Marlon
Brando. Am toate filmele ei. Acasă. Am home cinema.
Nu vrei să vezi?
Chelnerul, care era foarte aproape şi foarte atent,
îmi făcu semn să o întind cu femeia. Nu era deloc dis‑
cret. Am plecat însoţit de frumoasa femeie, care mergea
73 Omul de sticlă

lipită de mine de parcă ne născuserăm fraţi siamezi;

nici nu înţelegeam cum de putea să păşească, fiindcă
avea piciorul stâng strâns sudat de cel drept al meu,
astfel încât făceam mişcări identice şi simultane, ca de
miriapod. Lumea se uita pe stradă după noi. „Marilyn”
spusese să mergem la ea, că nu e decât fratele şi vărul
ei, dar eu am spus „nu” şi‑am înaintat spre locuinţa
mea. Toată lumea era adunată în holul blocului.
– Vai, ce frumoasă domnişoară! zise cineva.
– Felicitări! O amantă splendidă! Seamănă cu o
actriţă!
Bătrânica de la parter se apropie întrebându‑mă în
şoaptă: „Vreţi să faceţi dragoste cu ea?”. N‑am răspuns;
holul era aşa de aglomerat că abia reuşeam să înain‑
tăm spre lift. Una dintre femeile de vârstă mijlocie,
care avea o voce subţire ca de copil, îmi spuse:
– Soţia dumneavoastră n‑a venit, aşa că puteţi să
vă distraţi pe cinste cu domnişoara! Iar dacă vine, o
ţinem noi de vorbă! Fiţi liniştit!
Marilyn nu zicea nimic, dar mă privea complice şi
zâmbitoare. Eram în faţa liftului când am auzit‑o:
– Să ştii că atunci când am spus că te invit să vedem
împreună filme, chiar asta voiam, nu era doar un pre‑
text. Dar acum dacă vrei să facem amor, cu plăcere!
Am auzit un ropot de aplauze. Toată lumea auzise.
Deodată am simţit o puternică lovitură în cap. Apăruse
nevastă‑mea, care îmi aplicase o corecţie fără niciun
avertisment. Oamenii au început să se roage de ea:
„Lăsaţi‑l, că încă mai e şi el tânăr!” „Îi plac şi lui feme‑
ile, ce vreţi, să prefere bărbaţii?” „Câte‑o aventură întă‑
reşte căsnicia!” „E câte una care te scoală şi din morţi!
Ioan Suciu 74

Aşa că are scuză!” Între timp, Marilyn dispăruse. Mă

uitam ca disperatul peste capetele oamenilor, dar n‑am
mai văzut‑o. Nevastă‑mea m‑a împins în apartament şi
m‑a pus să fac duş şi să mă frec cu spirt pe tot corpul.

În ziua următoare, m‑am hotărât să‑mi reiau pro‑

gramul meu liniştit, să stau în birou şi să nu fac nimic.
Unii spun că e greu să nu faci nimic. M‑am gândit să
chem secretara şi să joc cu ea şeptic. Unii se închid cu
secretara în birou şi fac tot felul de chestii. Dacă sunt
şefi! Cine poate să‑i controleze? E adevărat că există şi
un fel de revoltă surdă (sau mută) contra şefilor, care
se manifestă prin bârfă, murmure dezaprobatoare,
rea‑credinţă în realizarea sarcinilor de serviciu, pre‑
făcătorie, slugărnicie falsă etc. Secretara m‑a întrebat
dacă‑l pot primi pe domnul Mitică. Nici n‑am avut timp
să răspund, că pe scaunul din faţa biroului meu s‑a înfi‑
inţat un individ mic şi cocoşat, îmbrăcat în negru, ca un
cioclu, cu cămaşă albă scrobită şi papion negru.
– Sunt Mitică, a zis omul privindu‑mă şugubăţ; se
uita cumva dintr‑o parte şi avea un fel de râs – i se
vedea o dantură impecabilă – ca de şobolan, dacă aceş‑
tia râd cumva. Unii îmi spun „Hopa Mitică!”.
– Şi? am făcut eu.
Secretara plecase; mă uitam după ea ca şi cum
mi‑ar fi fost frică să stau singur cu noul venit.
– Am o mare calitate; pot să vă îndeplinesc orice
dorinţă, spuse piticania.
– Bine, dar aicea nu e circ!
Omul făcu o figură atât de mirată, încât ar fi mişcat
pe oricine. „Nu e circ aicea?” părea el să exprime.
75 Omul de sticlă

– E o instituţie serioasă în care se lucrează! am

adăugat eu.
– Aha! zise omul şi uimirea de pe faţa lui se mai
diminuă. Vreţi să facem un experiment? Exprimaţi‑vă
o dorinţă şi eu am să v‑o îndeplinesc!
M‑am gândit să intru în jocul lui, aşa, de curiozitate.
– Vrei să spui că poţi să faci să apară aici în birou
un elefant?
– Da! zise omul, privindu‑mă cu aroganţă.
– Că poţi să faci să apară o cadână dansând din
buric?
– Asta e foarte simplu!
– Că poţi să mă faci să zbor?
– Desigur! Doriţi?
N‑am mai răspuns. Probabil că individul era nebun
şi trebuia să scap de el cât mai repede. Dar avea şi un
merit: pentru moment îmi alungase plictiseala. L‑am
văzut cum scoate din sân o sticluţă plată metalică din
acelea de voiaj şi mi‑a umplut un păhărel apărut nu
ştiu de unde; şi‑a pus şi el un pahărel (scos tot de el nu
ştiu când); am dat noroc şi‑am răsturnat paharul peste
cap. La început nu s‑a întâmplat nimic, eu mă uitam
la pitic şi el la mine; deodată am simţit cum scaunul
se ridică de la podea uşor, ca un lift. Omul mă întrebă:
– Doriţi să deschid geamul să faceţi o plimbărică?
Mă aflam aproape de tavan şi vedeam totul de sus.
Zburam sau, mai bine zis, pluteam.
– O plimbărică? am repetat eu ultimele vorbe ale
piticului oaspete.
– Da, o deplasare peste oraş la mare înălţime.
– Nu… am zis.
Ioan Suciu 76

Secretara intră şi‑i spuse ceva la ureche vizitato‑

rului meu. Acesta ieşi fără să spună o vorbă. Nu ştiam
ce să fac, rămas singur suspendat în aer. M‑am mişcat
puţin, m‑am hâţânat, dar nu s‑a întâmplat nimic. Nu
mai aveam niciun buton la îndemână ca să chem secre‑
tara. Dar am constatat că dacă‑mi mişc mâinile, aşa ca şi
cum aş fi înotat, puteam să mă deplasez uşor la dreapta
sau la stânga. M‑am apropiat de fereastră şi‑am văzut
undeva jos un braţ de macara. Mă gândeam că zborul
era doar o iluzie provocată de lichidul băut din paharul
oferit de piticul care mă vizitase. În cameră intră secre‑
tara aducând o cafea, de care chiar simţeam nevoia.
– Unde sunteţi? zise ea, şi când a ridicat privirea a
căzut pe spate, leşinată; şi‑a vărsat şi cafeaua fierbinte
peste piept. „Aha, deci e adevărat!” mi‑am zis eu. Nu
puteam sări de la înălţimea aceea, mi‑aş fi rupt gâtul.
Dar m‑am apropiat de fişet, dând din mâini ca la înotul
bras, şi‑am reuşit să cobor pe planşeul mobilei. Atunci
a intrat cineva. Omul, un funcţionar de la resurse
umane, s‑a speriat.
– Ce căutaţi acolo? a exclamat el, după care a obser‑
vat‑o pe secretară trântită pe jos şi s‑a ocupat de ea.

În ziua următoare, am plecat la serviciu răcit cobză.

Îmi ţineam peste faţă încontinuu o batistă, pentru că
nasul îmi curgea neîntrerupt. Eram şi cam ameţit, pe
stradă umblam ca beat. M‑am cuibărit în scaunul meu
şi imediat secretara m‑a întrebat dacă nu vreau un
ceai fierbinte. Am observat că şi ea îşi ţinea o batistă
peste faţă; în afară de asta îşi vopsise părul în negru;
dintr‑odată mi se părea că îmbătrânise şi se îngrăşase,
77 Omul de sticlă

dar m‑am gândit că poate mi se părea din cauza faptului

că eram răcit, adică nu vedeam bine şi mi se împăienje‑
nea vederea de secreţiile aferente stării mele. Deodată
am rămas foarte surprins: în faţa geamului meu apă‑
ruse un turn medieval, care‑mi lua toată perspectiva.
– Ce‑i cu turnul ăsta? am întrebat‑o pe secretară.
– Turnul nostru de apă, zise ea.
– Şi cine l‑a pus acolo?
– E‑n curtea noastră interioară.
– Noi avem curte interioară?
– Sigur!
– Trebuie dărâmat. Nu mai văd nimic.
S‑a lăsat un moment de linişte. Secretara înlem‑
nise în faţa biroului meu ca o statuie antică. Apoi zise:
– Vă trimit „administrativul” să discutaţi cu el! şi‑a
ieşit.
După un timp a apărut un bărbat gras şi complet
chel, pe care nu‑l văzusem în viaţa mea. E adevărat că
şi el se uita cam ciudat la mine, care arătam ca un tero‑
rist cu fularul bine înfăşurat peste gât şi cu faţa la care
ţineam o batistă roşie.
– Am înţeles că vă supără turnul! spuse bărbatul,
care avea o voce subţire, ca de castrat.
– Mă supără răceala! Dar şi turnul; îmi limitează
vederea.
– De ce nu purtaţi ochelari?
Obrăznicia individului mă scoase din sărite.
– Să dispară turnul de aici! am strigat eu.
– Prea bine, zise omul calm. Voi face un deviz şi‑l
voi aduce să‑l aprobaţi.
Ioan Suciu 78

N‑am zis nimic, şi bărbatul s‑a retras spre uşă cu

spatele, ca şi cum i‑ar fi fost frică să nu‑l atac cu ceva
fără ca el să vadă din timp. După câteva ore, timp în
care am citit, am văzut un braţ de macara învârtindu‑se
în jurul turnului; în acelaşi timp am auzit afară un uruit
puternic, ca de avion care îşi ambalează motorul. Se
lucra. M‑am concentrat la lectura mea şi spre sfârşitul
programului am văzut turnul balansându‑se ca la cutre‑
mur. N‑am mai stat să mă uit şi‑am plecat acasă. A doua
zi turnul dispăruse de parcă n‑ar fi fost niciodată acolo.
I‑am spus secretarei să‑l cheme pe şeful de la adminis‑
trativ. Când femeia a ieşit pe uşă, m‑a cuprins un fior
neplăcut, o senzaţie de aceea „de‑ţi fuge pământul de
sub picioare”: secretara era din nou blondă şi tânără, nu
ca băbăciunea pe care o văzusem cu o zi în urmă.
Tocmai când simţeam că plesnesc de plictiseală la
serviciu, uşa se deschise şi‑n birou intră un bărbat pir‑
piriu, blond şi cu părul creţ, cu un cap foarte mare com‑
parativ cu trupul, ce se aşeză neinvitat pe scaunul din
faţa mea. Nu salutase. Mă privea intens.
– De ce mi‑ai dărâmat turnul? a zis el cu o voce
gravă, sepulcrală.
– Ce turn? Cine eşti dumneata? am zis puţin ener‑
vat.
Dar curând m‑am lămurit. De partea cealaltă a
arterei de circulaţie exista un bloc construit în mod
identic cu cel în care se afla firma noastră; probabil că a
fost ridicat în acelaşi timp cu al nostru, după un proiect
similar. Am vrut să spun ceva, dar gura nu mi s‑a des‑
chis. Mă uitam prostit la omul din faţa mea, care avea
capul parcă luat de la statuile romane; părul lui creţ şi
blond trimitea cu gândul la un împărat roman.
79 Omul de sticlă

– Ai să plăteşti! spuse omul, ridicându‑se în picioare

să plece. Ai să achiţi o sumă toată viaţa, tu şi urmaşii
tăi! Sau vei lucra pentru mine opt ore pe zi, la serviciu
şi acasă, fiindcă am şi grădină, şi vie. Ai înţeles?
Şi bărbatul ieşi, trântind uşa. Rămăsesem blocat.
Dar îmi trecuse complet plictiseala.

Venisem obosit de la serviciu – nu făcusem mai

nimic, dar şi asta te poate obosi. Când să intru în blocul
meu, apăru un puşti cu un bilet în mână.
– Vă roagă cineva să mergeţi până la el! îmi zise
băiatul, un copil de vreo şase‑şapte ani.
– Pe mine?! am zis eu, dar băiatul a plecat în fugă.
Pe bilet era mâzgălită în grabă o adresă: un bloc aflat
nu departe de locul în care stăteam eu. Era cam după
colţul aleii. M‑am dus, din curiozitate. Curiozitatea este
cel mai puternic motor de atracţie al omului în capcane
şi manipulări. Te uiţi de pe marginea unei prăpăstii să
vezi cât de adâncă este; mai faci un pas şi cazi în ea. În
holul blocului indicat pe bilet se afla bărbatul cu părul
creţ care mă acuzase că i‑am distrus turnul de la clădi‑
rea aflată vizavi de firma mea.
– Nu merge liftul! mi‑a zis el în loc de salut sau vreo
altă vorbă de întâmpinare.
– Şi ce mă priveşte pe mine?
Bărbatul s‑a uitat urât la mine, foarte urât. Am
remarcat din nou expresia poruncitoare şi impunătoare
de împărat roman. L‑am luat în spinare şi am început
să urc cu el pe scări.
– La ce etaj? am întrebat eu, abia reuşind să articu‑
lez cuvintele din cauza efortului.
Ioan Suciu 80

Omul îşi încolăcise picioarele în jurul mijlocului

meu şi mă strângea cu forţa unui şarpe boa.
– La şapte! Şi mai repede, că mi‑e foame!
M‑a cuprins deodată o ură puternică; aveam impul‑
sul să‑l arunc din spatele meu în golul care se căsca
dincolo de balustrada scării. Omul parcă a simţit ce‑mi
trecea mie prin cap şi a început să sâsâie uşor, ca un
şarpe. Nu ştiu de ce, dar sâsâiala lui m‑a speriat groaz‑
nic şi am grăbit ritmul, depunându‑l pe holul de la eta‑
jul şapte, după care am luat‑o la fugă în jos pe scări. Se
pare că mă aştepta un şir lung de penitenţe.

De cum am ieşit de la birou, în faţa clădirii institu‑

ţiei, doi vlăjgani m‑au înhăţat fiecare de câte o mână
şi m‑au aruncat într‑o dubă neagră, cu însemnele unei
firme de pompe funebre. Apoi maşina a pornit cu un
zvâcnet brusc şi eu am fost izbit de toţi pereţii vehicu‑
lului care în acea parte era complet gol, neavând sca‑
une sau ceva pe care să te aşezi; probabil că de obicei
era locul pentru transportarea coşciugului. Era întu‑
neric şi nu puteam să mă orientez în niciun chip. Am
bătut cu pumnii în peretele care dădea spre şofer, dar
în mod inutil. La un moment dat am alunecat pe nişte
excremente, şi am presupus că vehiculul era folosit şi
pentru ducerea unor animale la târg, fiindcă mirosea ca
la porci. Am mers cam trei sferturi de oră şi maşina s‑a
oprit busc. Uşa s‑a deschis şi eu am căzut afară, pe un
pământ umed; m‑am bucurat totuşi de aerul curat în
care nimerisem. Maşina plecă. Încă nu se întunecase,
dar cerul era cam noros. S‑a apropiat de mine un tip în
haine de salahor şi mi‑a zis:
– Ia‑ţi lopata!
81 Omul de sticlă

Undeva în apropiere se afla pe pământ o grămadă

de unelte: lopeţi, târnăcoape, sape. Am luat o lopată
şi‑am pornit pe câmp în urma omului. Era o suprafaţă
întinsă de ogor, o câmpie la care nu i se vedeau mar‑
ginile; din loc în loc se aflau grămezi de gunoi, nişte
coline nu prea mari, dintre care unele fumegau. Câţiva
oameni luau cu lopeţile gunoi din acele mormane şi le
împrăştiau pe câmp, aşa cum se face şi când vrei să
înlături zăpada de pe un trotuar. Lucrătorul m‑a con‑
dus până în faţa unor astfel de maldăre de bălegar
amestecat cu pământ şi mi‑a zis:
– La muncă! după care s‑a îndepărtat.
Unul dintre lucrurile de care am simţit groază
întotdeauna a fost munca fizică. Nu mi‑a plăcut nici‑
odată să‑mi chinuiesc corpul. Nu mi‑a plăcut sportul.
Să faci aceeaşi mişcare de o sută de ori sau de o mie
de ori mi se pare plictisitor de moarte; n‑am priceput
niciodată ciclismul sau alergatul pe distanţe mari.
Alergătorul de la Maraton avea de anunţat o victorie,
dar să alergi ca prostul doar ca să spui că faci sport
mi se pare o pierdere de timp stupidă în această viaţă
a noastră care e şi aşa scurtă. Mi‑am căutat un loc pe
care să pot sta jos – am găsit o buturugă – şi am început
să mă odihnesc, cu lopata în mână ca şi cum ar fi fost o
puşcă. Deodată lângă mine a apărut un bătrân. N‑am
observat când s‑a apropiat; era foarte jerpelit şi avea o
faţă de culoarea morcovului, acoperită pe ici, pe colo de
fire de barbă aspră.
– Văd că eşti om de la oraş, de ce‑ai venit în hainele
astea la muncă? mi‑a spus el.
– Aşa a fost să fie… i‑am răspuns.
Ioan Suciu 82

Omul îşi aprinse o ţigară care părea făcută din

hârtie de ziar şi începu să pufăie, răspândind un miros
urât, ca de bălegar.
– Eu când am venit prima oară la muncă aveam
nişte haine frumoase. O salopetă nouă, cu un tricou alb
pe dedesubt. Dar nu‑mi place munca.
– Nici mie! i‑am zis.
– Nu m‑ai înţeles; mie‑mi place să beau.
– Cui nu‑i place?
– Nu m‑ai înţeles! Mie‑mi place să beau până cad lat!
– Aha! am făcut eu.
– Nu’ ma’ că‑mi trebuie bani!
– Normal!
– N‑ai nişte bani? mă întrebă moşul.
– N‑am la mine.
– Pă căutate şi pă luate?
– Nu.
Bătrânul se sculă de unde stătea şi se apropie ame‑
ninţător de mine. În acel moment se ivi lângă noi lucră‑
torul care mă adusese acolo.
– Voi de ce nu lucraţi?
Bătrânul l‑a înjurat. Individul a vrut să‑l lovească
cu pumnul, dar a nimerit în gol. Moşul era foarte sprin‑
ten, în ciuda aparenţelor. După aceea mi‑am dat seama
că de fapt nu era prea bătrân, doar aspectul său era de
bărbat în vârstă. Am văzut cu mirare cum lucrătorul se
ambiţionase să alerge după cel cu care stătusem nu de
mult de vorbă, şi până la urmă i‑am pierdut din vedere.
Am rămas singur, mult timp. Nu ştiam unde mă aflam
şi n‑aveam idee în ce direcţie s‑ar fi aflat vreo şosea. Am
luat‑o la întâmplare, mergând ca beat peste pământul
83 Omul de sticlă

neregulat. Am mers mult, schimbând din când în când

direcţia. Până la urmă am ajuns într‑o zonă depresio‑
nară, cu puţine case şi multe drumuri pustii ce păreau
fără sens şi utilitate. Pământul din preajmă nu era
cultivat, smocuri de iarbă şi buruieni creşteau aiu‑
rea în tramvai. E adevărat că nu văzusem niciodată
vreun tramvai năpădit de buruieni. Dar asta‑i situaţia.
Deodată, în dreptul unor frunze de brusture se ivi un
mic cap de pasăre, guşat şi cu o creastă roşie ca macul;
m‑am oprit ca hipnotizat, simţind cum îmi lasă gura
apă. „Întotdeauna e bine când cineva sau ceva îţi lasă
ceva. Mai ales când ţi‑e sete” m‑am gândit eu. Dar mie
îmi era şi foame. Găina arăta pestriţă şi calmă, stră‑
bătând coclaurile cu o linişte sufletească de invidiat (şi
de neînţeles). Fără ezitare, am dat s‑o prind, dar ea se
dovedi agilă şi vicleană. „Ei, aşa sunt găinile!” mi‑am
spus şi‑am pornit cu o viteză ameţitoare spre guşata
care alerga fără o direcţie precisă, făcând viraje scurte,
obligându‑mă să dau în gropi şi să mă împiedic regu‑
lat de dâmburi sau smocuri tâmpite de vegetaţie. La
un moment dat am pierdut orătania din vedere, dând
cu nasul de un gard de sârmă. Împrejmuirea înconjura
terenul unei ferme sau aşa ceva, incluzând o clădire din
cărămidă roşie, aducând a fabrică părăsită. În interiorul
perimetrului îngrădit erau foarte multe găini, toate la fel
de enervante. Stăteau nemişcate de parcă ar fi fost împă‑
iate, numai penele li se agitau uşor, în adierea vântului.
De fapt, nu bătea nici un vânt. Doar un clopot bătea în
depărtare. Am înaintat de‑a lungul gardului, căutând o
poartă. Negăsind nici una, am sărit gardul şi‑am căzut
greoi în partea cealaltă, fericit că nu mă văzuse nimeni
Ioan Suciu 84

(credeam eu). Am executat imediat un salt spre găina

cea mai apropiată, îngrijorat doar de ideea că nu aveam
cu ce s‑o gătesc. Orătania se ridică uşor şi se deplasă vreo
şapte – opt metri, după care se aşeză din nou, ca o cloşcă
peste ouă. O vizasem numai pe cea din dreapta mea,
dar am constatat că toate găinile făcuseră aceeaşi miş‑
care, astfel că întreg lotul se deplasase cu şapte metri.
M‑am enervat groaznic pe aceste vietăţi cu mişcări atât
de matematice, încât m‑am aruncat în mijlocul grămezii
de găini pipăind cu mâinile la întâmplare; n‑am prins
nimic, nici măcar un fulg. Mă apropiasem mult de clădi‑
rea din cărămidă, care avea ferestre cu gratii. Pe o uşă
ieşi o femeie îmbrobodită, care se duse spre una dintre
găini apucând‑o fără probleme de aripi şi dispărând cu
ea în clădire. Nu ştiu dacă mă văzuse sau nu, în orice caz
nu‑mi dăduse nicio atenţie. Dinspre uşa pe care o folo‑
sise femeia pornea o cărare asfaltată, o alee ca de parc;
cărarea ducea direct peste câmp, până departe. Lângă
un zid lateral am văzut o bicicletă. Am rechiziţionat‑o
imediat şi am folosit‑o ca să străbat cărarea peste ogor.
Am ajuns direct într‑o gară.

Când m‑am întors la locul meu de la serviciu,

mi‑am dat seama ce bine e să lucrezi într‑un birou, fără
aventuri pe câmpii sau în locuri necivilizate. Nu ştiu
cine lăuda traiul în aer liber, un mare poet, mi se pare.
Nu cred că avea dreptate; omului îi place să stea în clă‑
diri cu utilităţi. Nu mi‑au plăcut niciodată excursiile cu
cortul, unde n‑aveai apă curentă, toaletă, mă rog, toate
cele. Obişnuiesc să mă rad în fiecare zi şi nu‑mi plăcea
să fac asta cu un brici la un ciob de oglindă atârnat de
85 Omul de sticlă

o cracă de copac. Aşa că, după escapada de pe câmp,

acum preţuiam şi mai mult decât de obicei fotoliul de
şef în care stăteam degeaba opt ore. Problema turnului
de care eram vinovat de demolare stăruia undeva în
mintea mea ca un ghimpe, dar căutam să mi‑o alung
din cap; totuşi, presiunea era prea mare. M‑am hotărât
să abordez problema frontal, să tai răul din rădăcină.
Gândurile mele nu erau prea frumoase, dar cine să ştie
ce era în capul meu? M‑am dus la clădirea geamănă cu
a noastră şi m‑am înfiinţat la secretariatul manageru‑
lui. Secretara, pe care am examinat‑o bine de data asta,
era şi mai îmbătrânită şi înceată; nu cred că cineva ar
mai ţine în slujbă aşa ceva, mai ales că oferta de fete
frumoase şi agile era bogată. Mi‑am pus bărbia în piept
şi‑am spus că vreau să vorbesc cu managerul lor.
– Dumneata nu eşti acela care…
– Da, am întrerupt‑o eu nervos.
– Cred că e înăuntru… zise ea.
Am deschis uşa cabinetului şi m‑am uitat uimit
înăuntru, nevăzându‑l pe bărbatul cu figură de împă‑
rat roman. Secretara se uita peste umărul meu. M‑am
plimbat prin cameră, căutând. M‑am uitat până şi sub
birou.
– A dispărut… murmură secretara.
– A venit la serviciu? am întrebat‑o eu.
– Cred că a venit, dar eu nu l‑am văzut pentru că
eram cu spatele, făceam cafeaua!
– Dumneata faci cafea cu spatele?
– Nu vă legaţi de cuvinte!
Omul a fost căutat peste tot în clădire. Nimeni nu‑l
văzuse în acea zi. M‑am întors la locul meu, în blocul
Ioan Suciu 86

de vizavi de drum. Bărbatul cu părul creţ, manager la

firma vecină, a fost dat dispărut. Deşi multă lume era
foarte agitată din cauza acestui fapt, eu eram foarte
liniştit şi chiar uşurat. Ceea ce arată clar un lucru: că
de multe ori o nenorocire pentru unii poate fi o fericire
pentru alţii.

Eram la birou de mai bine de o oră şi mi‑am dat

seama că‑n clădire era o linişte perfectă. Nu era o pro‑
blemă de auz, ci mai mult de simţ. Oricum, din cabine‑
tul meu cu uşi capitonate nu se auzea nimic. Am ieşit
în anticameră şi n‑am văzut‑o acolo pe secretară; apoi
m‑am deplasat în hol şi am stat puţin să ascult: nu se
auzea niciun zgomot, nicio vorbă, niciun fâşâit, nicio
uşă trântită. Nu mă înşelasem, clădirea părea pără‑
sită. M‑am întors la locul meu, căutându‑mi cartea în
sertar. După vreo câteva minute am auzit bătăi puter‑
nice în uşă.
– Intră! am zis eu şi înăuntru a pătruns un bărbat
în uniformă roşie.
– Vă rugăm să poftiţi la exerciţiile de dezastre! Aţi
întârziat!
Ceea ce m‑a uimit a fost uniforma. Cine a trăit în
regimul trecut ştie foarte bine cum erau uniformele
celor de la securitate. Verzi, petliţe albastre, insigna
RSR pe caschetă. Omul parcă era scos din alte timpuri
şi înmuiat în cerneală roşie.
– Cum adică să întârzii?
– Adică toată lumea s‑a adunat pe platou şi dum‑
neavoastră lipsiţi!
– Şi?
87 Omul de sticlă

– Fără disciplină nu se realizează nimic!

– Nu mi‑a spus nimeni de exerciţii! am zis, puţin
tuşat de determinarea omului.
– Deci aţi întârziat! Motivele nu contează!
Nu ştiam cum să procedez; să‑l dau afară sau să‑i
fac jocul.
Deodată a început un huruit puternic şi clădirea
începu să trepideze.
– Nu vă alarmaţi, îmi spuse militarul; sunt băieţii!
– Care băieţi?
– Care luptă contra dezastrelor!
– Cum luptă? Văd că se cutremură toată clădirea!
– Nu mai pierdeţi timpul! Mergeţi repede din birou
în birou şi salvaţi pe cine puteţi!
În acel moment a apărut secretara. Militarul a
făcut nişte ochi mari precum tigrul care‑şi zăreşte
prada apărută ca din senin în faţa lui şi a luat femeia în
braţe, coborând cu ea pe scări. Am coborât şi eu, remar‑
când în treacăt nişte oameni în uniformă care loveau
pereţii cu nişte târnăcoape. Nu ştiam că avem şi noi o
curte interioară. Acolo ajunseseră două maşini speciale
de salvare, unde nişte bărbaţii în costume roşii duse‑
seră femeile din instituţie şi le făcea respiraţie gură
la gură. Se pare că unele chiar se simţeau rău, fiindcă
ţipau şi se smiorcăiau. Militarul care fusese la mine, şi
care se pare că era şeful operaţiunii, îmi spuse că totul
merge foarte bine, dar că mai trebuie făcute eforturi. El
aşternuse o saltea pneumatică direct pe asfaltul curţii
şi‑o întinsese pe ea pe secretara, după care începuse să
aplice serios procedurile de salvare. Din clădire ieşea
fum şi în interior cădeau cărămizi.
Ioan Suciu 88

– Cine plăteşte toate astea? l‑am întrebat pe şeful

militar, care părea cam iritat că‑l deranjez în timpul
lucrului.
– Dumneavoastră, firma!
Am plecat acasă, deşi programul nu se terminase.
M‑am culcat imediat şi‑am dormit până a doua zi. În
dimineaţa următoare, la serviciu, începuseră reparaţi‑
ile. Se auzeau peste tot numai bocănituri şi zgomote de
bormaşini. Era un vacarm insuportabil, aşa că am ieşit
afară, la aer. Şi m‑am dus în barul în care mai fusesem,
unde mi s‑a adus imediat o cafea mare şi un whisky
mic, fără ca eu să spun ceva. Deodată la masa mea
apărură cei doi colegi care lucraseră în acelaşi birou
cu mine. Nu mă salutară, nu‑mi ziseră nimic, de parcă
eram invizibil.
– Ştii, zise unul, toţi au mărit salariile, numai la
noi au rămas la fel!
– Păi cu aşa o conducere! îi răspunse celălalt.
– De fapt, trebuia să facem şi noi un protest!
– Da, trebuia! Când trece pe lângă noi, să strigăm
ceva!
– De fapt, cum a ajuns el manager?
Atunci am intervenit:
– Hei, colegilor, oameni buni, sunt aici! Nu sunt
invizibil!
Cei doi şi‑au luat paharele şi s‑au mutat la altă
masă, fără să‑mi răspundă. M‑am ridicat şi m‑am dus
la masa lor, căutând un scaun. Dar oamenii au plecat
din bar, plătind repede consumaţia şi dispărând afară
pe uşă. M‑am întors la firmă şi am intrat în biroul meu,
aşezându‑mă în scaun să reflectez la cele întâmplate.
89 Omul de sticlă

Apoi am ieşit şi m‑am dus la foştii mei colegi în birou.

Am fost cuprins de o oarecare nostalgie, amintindu‑mi
de această încăpere în care‑mi petrecusem ani lungi de
muncă.
– Salut! am zis, dar cei doi colegi nu mi‑au răspuns,
stând cu nasul în hârtii.
Am observat că locul meu era gol, cu birou de lucru
şi scaun corespunzător. Oamenii nici nu arătaseră prin
ceva că ne întâlnisem mai devreme în afară de institu‑
ţie, la un bar.
– Aş vrea să discutăm ceva, să lămurim nişte
lucruri! am zis eu, fără niciun rezultat.
Foştii colegi păreau să nu audă ceea ce vorbeam, ca
şi cum un perete etanş din material transparent ne‑ar
fi despărţit. M‑am întors în biroul meu de şef. Mă gân‑
deam că trebuia să mă comport ca un conducător; aşa
că i‑am spus secretarei să‑i cheme pe cei doi la mine.
Au venit imediat şi le‑am spus să stea jos.
– Măi (aici am vrut să mă adresez cu numele lor
mici, dar nu mi le aminteam deloc)…oameni buni! Ne
cunoaştem de un car de vreme; de ce chiuliţi în timpul
programului?
– Păi să vedeţi, spuse unul dintre ei, noi n‑am vrut
să…
– Doar aşa, de kiki… zise şi celălalt.
– Dar asta nu înseamnă neapărat că…
– Doar aparent, interveni celălalt, dar pe fond, nu!
– Pe fond nu, ce? am întrebat eu.
– Noi suntem doi în birou care…
– Înainte eram trei…îl întrerupse celălalt.
– Păi da, înainte mai eram şi eu acolo! am zis.
Ioan Suciu 90

– Da! zise primul. Pe mine mă cheamă Anton!

– Şi pe mine Gafton! zise cel de‑al doilea, scu‑
lându‑se şi întinzându‑mi mâna.
– Ştiam, am zis eu.
– Doar ne cunoaştem de atâta vreme! spuse Gafton.
– Mai ţineţi minte când am fost în excursie la mare?
întrebă Anton.
– Cum să nu! am zis eu, uşurat că relaţiile se des‑
tinseră.
– Şi când Gafton a vrut să te‑nveţe să înoţi, şi era
cât p‑aci să vă aresteze ca homosexuali! spuse Anton.
– Cum ai spus? am spus eu cam iritat; începusem
să mă enervez.
– Ei, nu e cazul să te superi, doar n‑a crezut nimeni
cu adevărat!
– Să ne lămurim; trebuia să spui „nu e cazul să vă
supăraţi”.
– A, da, zise Anton puţin cam îmbufnat.
Deodată Gafton începu să râdă. Mai întâi avea
scurte răbufniri, dar apoi se porni să hohotească în
reprize din ce în ce mai lungi. Anton îl privea conster‑
nat.
– Mai ţineţi minte când am fost toţi trei în strada
Decăderii? reuşi Gafton să spună, printre hăhăieli.
– Ce‑a fost acolo? întrebă Anton, sever şi neguros.
– Era o casă din alea… cu fetiţe…
Tot vorbind, Gafton scoase din hainele lui de pe
undeva o sticlă de tărie; o puse pe biroul meu, trân‑
tind‑o puţin în aşa fel încât lichidul făcu „mărgele”,
cum se spune. Pe etichetă scria: „Şliboviţă”. Avea un
dop dintr‑un cocean de porumb. Imediat Anton puse
91 Omul de sticlă

mâna pe sticlă, îi desfăcu dopul şi luă o duşcă prelungă.

Gafton i‑o smulse de la gură şi trase şi el câteva înghi‑
ţituri zdravene. Un miros scârbos de alcool se răspândi
prin cameră. Secretara năvăli în birou în viteză şi se
opri la marginea mesei mele, dând din mâini ca şi cum
ar fi ajuns la buza unei prăpastii şi făcea eforturi să‑şi
menţină echilibrul.
– Nu vreţi nişte pahare? zise ea.
– Nu, zise Anton. Ieşi!
Femeia ieşi.
– De ce vorbeşti aşa cu ea? l‑am apostrofat pe Anton.
– E cam putoare! spuse Gafton, mirosind sticla.
– Nu‑mi place cum vorbiţi! am zis eu.
– Am întors‑o şi pe faţă şi pe dos! spuse Gafton,
învârtind sticla de pe birou. Nu vrei un gât?
– Nu.
– Ei hai, nu e cazul să te fandoseşti; vorbeam de
sticlă.
– Ieşiţi afară! am urlat eu.
– Ce vorbeşti, Franţ? spuse Anton ridicându‑se de
la locul lui şi venind spre mine, ocolind biroul.
De cum m‑am săltat şi eu în picioare, Anton mi‑a
dat un ghiont puternic, de era să‑mi pierd echilibrul.
În câteva secunde, mă aflam la podea sub genunchiul
lui Anton, iar Gafton se pregătea să‑mi dea cu sticla în
cap. Atunci a intrat secretara. Gafton s‑a ridicat ime‑
diat, iar Anton zise:
– Le cam bea, domnu’ manager! spuse Gafton.
Miroase ca la mat!
– Afarăăă! am strigat eu de se cutremurară geamu‑
rile.
Ioan Suciu 92

După această întâmplare m‑am gândit să‑i con‑

cediez. Pe de altă parte, mi se părea că a mă folosi de
funcţie pentru a tranşa un conflict personal era o dovadă
de oarecare laşitate, şi m‑am hotărât să‑i înfrunt direct.
M‑am dus neanunţat în biroul lor, cam la două zile după
cele petrecute în cabinetul meu, cam pe la douăsprezece.
Amândoi se aflau în genunchi pe un covoraş, cu faţa spre
fereastră, şi se aplecau cu trunchiul până la pământ din
când în când, aruncându‑şi mâinile în faţă.
– Bună ziua! am zis eu cu un ton oficial.
Nu mi‑au dat nicio atenţie. Unul dintre ei mişcă
piciorul drept în direcţia mea, aşa ca şi cum ar fi alun‑
gat un câine. Deodată ceva îmi stârni atenţia, în peisaj
exista un obiect care parcă mă zgâria la ochi, dar n‑am
ştiut ce e din primul moment; apoi mi‑am dat seama,
uimit: pe perete se afla portretul unui individ cu barbă
şi turban alb în cap.
– Ce‑i aicea? am strigat eu.
Foştii colegi şi‑au continuat netulburaţi mişcările
lor rituale; ba chiar i‑am auzit bolborosind ceva ce adu‑
cea cu o rugăciune în arabă. M‑am întors în biroul meu,
fiindcă venise o delegaţie străină. Erau doi bărbaţi în
costume de culoare închisă care purtau pe cap un fel
de batiste cadrilate cu un cerculeţ negru, din material
textil. Secretara îmi spuse că oamenii voiau să încheie
un contract foarte avantajos pentru noi. Dar nu ştiau
româneşte. I‑am invitat să stea jos şi i‑am spus secre‑
tarei să ne aducă nişte cafele şi apă minerală.
– Abu Bacr! zise unul dintre ei şi‑mi strânse mâna.
– Abu Sadâr! spuse cel de‑al doilea, întinzându‑mi
mâna la rândul lui.
93 Omul de sticlă

– Sunteţi fraţi? i‑am întrebat eu.

Deşi nu ştiau limba, au dat amândoi negativ din cap.
Văzând că poate ne‑am putea înţelege, am întrebat:
– Ce fel de contract vreţi să încheiaţi?
Cei doi au început să vorbească în acelaşi timp,
dacă sunetele pe care le scoteau ei puteau fi denumite
vorbe; era un fel de lătrat cu note înalte şi joase şi cu
mult scuipat aruncat în preajmă. Norocul meu a fost
că stăteam de partea cealaltă a biroului. Când a intrat
secretara să ne aducă trataţia, am întrebat‑o dacă la
noi ştie cineva limba arabă. Ea l‑a chemat pe Gafton.
De cum a intrat, acesta a dat mâna cu cei doi oaspeţi,
spunându‑le la fiecare:
– Salamalecu!
– Ştii araba? l‑am întrebat eu.
– Îh, îh! mormăi el.
– Adică?
– Comsi comsa!
– Păi asta‑i în franceză! Mă rog; întreabă‑i ce caută
la noi!
– Contract! lătrară amândoi oaspeţii fără să aştepte
să spună Gafton ceva.
– Întreabă‑i dacă au vreo documentaţie!
Cei doi au scos fiecare o mapă verzulie de sub hai‑
nele lor şi le‑au depus pe biroul meu.
– Stai jos! i‑am spus eu lui Gafton, şi cei doi au
părăsit scaunele şi s‑au aşezat turceşte, pe covor.
– Spune‑le să se scoale de acolo şi să stea ca oame‑
nii!
Gafton a lălăit ceva, de neînţeles. Oamenii nu se
mişcară. Atunci Gafton i‑a atins cu vârful piciorului pe
Ioan Suciu 94

fiecare, în partea de jos a spatelui, ca şi cum le‑ar fi dat

câte‑un picior în fund. Reacţia a fost promptă: arabii
s‑au ridicat şi s‑au repezit la Gafton, urlând. Acesta din
urmă a zbughit‑o pe uşă, cu străinii după el. Cred că
l‑au alergat prin toată clădirea. Din stradă se auzea
larmă; fereastra era deschisă. M‑am aplecat peste per‑
vaz şi l‑am văzut pe Gafton urmărit de cei doi arabi,
fugind când pe trotuar, când prin mijlocul străzii prin‑
tre maşini; la un moment dat, Gafton a intrat în clădire
şi a încuiat uşa de la intrare, astfel încât străinii să nu
mai poată să‑l urmeze. Am trimis‑o pe secretară jos să
rezolve situaţia. Curând cei doi vizitatori îşi făcură din
nou apariţia la mine‑n birou, asudaţi şi nervoşi. I‑am
rugat să ia loc şi să se calmeze, iar secretara a mai adus
un rând de cafele. Am întrebat‑o dacă putem găsi pe
cineva care ştie limba arabă.
– De ce nu apelăm la un birou specializat? a zis ea.
– Până vine ăla se face noapte.
Secretara l‑a trimis pe Anton.
– Salamalecu! a zis el de cum a intrat, şi a dat mâna
cu cei doi.
– Ştii araba? l‑am întrebat eu.
– Oh, îh, ih, a făcut el.
– N‑am înţeles; ştii sau nu ştii?
– Comsi comsa!
– Păi asta e‑n franceză! Mă rog, întreabă‑i ce doresc
de la noi!
– Contract! lătrară amândoi înţelegând despre ce
era vorba.
– Stai jos! am zis eu către Anton, dar arabii au pără‑
sit scaunele şi s‑au aşezat jos, pe covor, în poziţia lotus.
95 Omul de sticlă

Eram siderat că situaţia se repetă ca în cazul inter‑

venţiei lui Gafton. Am căutat să‑i fac pe oaspeţi să stea
la locurile lor, şi m‑am bătut cu mâna peste fund, după
care am arătat în sus. Nu ştiu de ce acest gest i‑a supă‑
rat şi mai tare pe arabi, care s‑au ridicat şi‑au plecat.
Nu i‑am mai văzut de atunci.

Într‑o dimineaţă, plictisit de liniştea în care mă

aflam la serviciu, l‑am chemat pe nea Mitică.
– Dacă vrei să‑mi faci o plăcere…
– Vreau! m‑a întrerupt omul mic de statură cu pri‑
viri de viezure.
– Spune‑mi, te rog, ce se discută prin firmă?
– Păi se bârfeşte mult!
– Despre ce?
– Unii despre alţii!
– Şi de unde vin informaţiile?
– De la femei!
– Ce femei?
– De la bufet şi de la frizerie!
– Păi noi avem frizerie?
– Da. Nu ştiaţi?
– Şi despre mine ce se comentează?
Cocoşatul făcu o figură lungă şi şugubeaţă. În loc de
răspuns m‑a invitat cu el. A descuiat o uşă de pe culoar
pe care o văzuse de multe ori, dar nu bănuiam ce rost
are şi am intrat într‑un birou gol, cu linoleum pe jos,
în care nu se afla nicio mobilă, cu excepţia unui dulap
uriaş, din lemn. Mi‑a dat o lanternă şi m‑a împins înă‑
untru, închizând uşile în urma mea. Mi‑a spus că vine
să mă scoată după o jumătate de oră. A plecat scoţând
Ioan Suciu 96

un fel de chiţăit ca de şoarece. Am aprins lanterna să

mă dumiresc unde mă aflu şi mi‑am dat seama că dula‑
pul era foarte larg, în aşa fel încât o parte din el ajungea
într‑o altă încăpere. Printr‑o crăpătură de la uşile dula‑
pului, care dădeau spre acea cameră, se putea vedea,
parţial, interiorul acelui birou. Am recunoscut imediat
fostul meu loc de muncă, unde eram coleg cu Gafton
şi cu Anton, şi chiar l‑am văzut pe Gafton trecând de
la stânga la dreapta cu un dosar în mână. Apoi le‑am
auzit conversaţiile.
– Şi frizura aceea caraghioasă! zise Gafton.
Anton îi răspunse printr‑un hohot de râs ascuţit,
forţat.
– Şi nu face nimic cât e ziulica de mare! spuse iar
Gafton.
– Auzi? Eu n‑aş putea să stau aşa şi să nu fac nimic;
aş simţi că înnebunesc!
– Trebuie să fii un om gol, fără interior sufletesc!
apăsă Gafton pe idee.
– Am auzit că citeşte!
– Cum să citeşti în timpul serviciului? Şi mai ales
ce? Poate reviste, Playboy sau Hustler!
– Aia e pornografie curată!
– Vrei să spui că se uită la pornografie în timpul
serviciului?
– Nu. Citeşte cărţi.
– Ce cărţi? Cărţi interzise? întrebă Gafton.
– Nu mai există cărţi interzise; asta era numai pe
timpul Inchiziţiei şi a comunismului.
– Şi‑acum noi în ce epocă trăim?
– În capitalism.
97 Omul de sticlă

– Poate citeşte cărţi pornografice!

– Nu mai citeşte nimeni cărţi pornografice de când
există televizoare. Numai George Bush, că e pervers.
– Poate că şi el e pervers.
– Este sigur, dar nu din cauza cărţilor!
– Dar dacă citeşte cărţi sadice?
– Adică?
– Cărţi scrise de marchizul de Sade.
– Auzi? Marchizii nu scriau cărţi. Erau bogaţi,
aveau servitori şi dădeau toată ziua la peşte!
– Vrei să spui că bogaţii nu scriu cu mâna lor?
Foloseau mâna servitoarelor?
– Uneori da! Am auzit că şi Dostoievski dicta unor
femei cărţile lui!
– Da? Nu folosea bărbaţi?
– Nu.
– Şi mai are un obicei: bea. Se afundă în vreo câr‑
ciumă şi bea.
– Da, ştiu. Şi bea cu mâna stângă.
– Cu paharul întors! Ceea ce aduce ghinion!
– E clar că nu ştie să bea; că şi asta e o ştiinţă!
– Eu am băut tone de bere şi nici acum nu pot spune
că mă pricep foarte bine!
– Auzi? Dar cu secretara?
– Ce‑i cu secretara? N‑am eu treabă cu secretara!
– Nu tu, mă, el! Am auzit că se‑nchide cu ea în birou
ore‑ntregi!
– Şi?
– Mănâncă!
– Ia masa cu secretara?
– Nu. Savarina.
Ioan Suciu 98

– Ce savarină?
– Mi‑e nu‑mi place să vorbesc explicit. Dacă ne
aude cineva!
– Cine să ne audă?
– Şi ştii ce face cu nevastă‑sa?
– Nu. Întrebare stupidă.
– O pune pe masa de călcat şi… restul frazei nu am
desluşit‑o fiindcă Anton vorbise în şoaptă.
– De unde ştii? Ai văzut tu? Sau inventezi? spuse
Gafton.
– Am văzut!
– Păi el stă la etajul trei! Cum era să vezi?
– M‑am urcat într‑un copac.
– Şi n‑ai fotografiat? Dacă aveai o poză, te credeam.
Plus că puteam s‑o punem şi pe facebook.
– Am fotografiat, dar mi‑a căzut aparatul în
Dâmboviţa.
– Păi cum ai fost aşa prost?
– Uite‑aşa! Şi te rog să nu mă faci prost! Că te fac şi
eu tembel! spuse Anton.
Gafton se ridică de la locul său şi‑l luă de guler pe
Anton. Au început să se împingă unul pe altul ca nişte
tauri, mişcându‑se haotic prin încăpere, ca‑ntr‑un dans
sălbatic. La un moment dat s‑au izbit de dulapul în care
eram ascuns stârnind înăuntru un nor de praf care m‑a
făcut să tuşesc. Cei doi s‑au oprit din vânzoleală.
– Cine a tuşit? întrebă Gafton.
În acel moment am părăsit locul în grabă, întor‑
cându‑mă în biroul meu.
99 Omul de sticlă

Nea Mitică mi‑a propus să facem un test pentru

angajaţi. „Testul de încredere”, i‑a spus el. Eram la
mine în birou şi m‑a întrebat pe cine să chemăm mai
întâi. Am sugerat s‑o luăm pe direcţii şi servicii, dar
nea Mitică a zis că e mai bine s‑o luăm în ordine alfabe‑
tică, fiindcă e mai democratic. A deschis uşa care dădea
spre anticameră şi a strigat, speriind‑o pe secretară:
– Albu Viorica!
Secretara a convocat‑o rapid pe salariata respec‑
tivă; era o femeie slăbuţă şi pipernicită, cu mişcări iuţi
şi prudente în acelaşi timp, cu o privire cam saşie. Se
înroşise toată şi‑i pierise glasul de emoţie. M‑am ridicat
de la birou şi m‑am postat în spatele ei; ea şi‑a rotit tot
corpul după mine, dar nea Mitică i‑a spus să rămână în
poziţia iniţială, adică în faţa mea, cu spatele spre mine.
– Ce vreţi să‑mi faceţi?
Era speriată de moarte. Tonul ei spunea parcă:
„Făceţi‑mi ce vreţi, puteţi să mă şi violaţi, numai să se
termine mai repede!”. Nea Mitică i‑a explicat că trebuie
să‑şi dea drumul pe spate, ca şi cum ar fi căzut în gol,
iar domnul manager o va prinde şi n‑o va lăsa să cadă
pe podea.
– Poftim? zise ea, înspăimântată.
– Da, zise cu sadism Mitică; altfel, afară!
– Unde afară?
– În şomaj!
Femeia îşi dădu drumul brusc pe spate, aşa de
repede că abia am avut timp s‑o prind. A plecat tulbu‑
rată, păşind grăbită şi cu privirea în pământ, de parcă
suferise o mare ruşine.
Ioan Suciu 100

– Badea Margareta! strigă nea Mitică. Am observat

că n‑avea nicio o hârtie cu numele salariaţilor.
– Ştiu cum îi cheamă pe dinafară! îmi spuse Mitică,
parcă ghicindu‑mi gândurile. Pe uşă intră o femeie
înaltă şi slabă, ca o prăjină, cu o faţă ca de cal. Am
prins‑o şi pe ea când s‑a lăsat pe spate. Au urmat şi
alţi oameni care lucrau la noi, dar eu m‑am plictisit.
Până când a venit rândul lui Anton. Am fost anunţaţi
de secretară că va veni cu Gafton. Pe uşă au intrat
doi măgari. Erau animale obişnuite, unul alb şi unul
negru. Cel negru avea o pată albă în formă de „V” pe
frunte. Aveau urechi mari şi ochi blânzi; privirea lor îţi
inducea un sentiment de linişte şi căldură sufletească.
– Ce‑s cu animalele astea la mine‑n birou? am
întrebat evident surprins.
Nea Mitică s‑a ridicat din scaun şi s‑a apropiat de
unul dintre măgari, şi anume de cel negru. L‑a mân‑
gâiat pe bot şi şi‑a apropiat urechea de gura lui. Apoi
mi‑a spus:
– El e Gafton!
– Ce glumă e asta? Au trimis nişte animale în locul
lor?
Nea Mitică avea o figură gravă şi serioasă.
– Nu e nicio glumă! Sunt chiar ei, în carne şi oase!
– Şi coadă! m‑am trezit eu că spun.
– Ne‑aţi chemat? a zis măgarul cel negru.
– Poftim? am zis eu, surprins că măgarul vorbea.
– I‑aţi chemat? spuse nea Mitică, şi atunci m‑am
liniştit oarecum, înţelegând că vorbise nea Mitică, dar
eu fiind încă şocat mi s‑a părut că sunetele le scosese
măgarul.
101 Omul de sticlă

Omul de la resurse umane se apropie şi de măgarul

alb.
– Vă întrebă dacă e pentru test.
– Ce test? (Uitasem pentru moment, sau mai bine
zis îmi dispăruse temporar acţiunea din minte. )
– Anton ar vrea să fie primul! zise nea Mitică. L‑am
privit fix pe măgarul alb şi l‑am văzut cum îşi mişcă
fălcile, zicând: „Primul!”. Nu înţelegeam ce scamatorie
se petrecea şi mă simţeam ca într‑un coşmar din care
nu mă puteam trezi.
– Vă roagă să treceţi în spatele lui! spuse Mitică.
– În spatele lui? am zis cu o voce de parcă urma să
fiu dus la spânzurătoare.
– Nu în sensul de cocoţare pe spinarea lui, ci doar
să vă plasaţi în spatele lui!
Mă şi vedeam primind o lovitură de măgar, de care
auzisem că sunt cele mai groaznice.
– Nu, nu vreau! am zis ca un copil căruia i se dă cu
forţa untură de peşte.
– Refuzi? zise măgarul negru, cu o voce groasă.
L‑am privit cu nişte ochi măriţi de groază.
– Nu e bine să refuzaţi, îmi spuse nea Mitică.
Mi‑am zis din nou, ca să‑mi treacă spaima, că vorbise
doar omul cel mic de statură, şi nu animalul cel negru.
Măgarul cel alb slobozi un bălegar cu un pleoscăit
puternic, stârnind imediat o duhoare insuportabilă.
– Ce‑i asta? am strigat eu.
– Necesităţi fireşti! spuse măgarul cel negru.
– Toţi facem caca! zise şi animalul cel alb.
Am chemat‑o pe secretară.
– Te rog să strângi aici! am zis eu.
Ioan Suciu 102

– Dar ce sunt eu, zootehnistă? spuse secretara

revoltată şi ieşi ţinându‑se cu mâna de nas.
– Eu zic să terminăm! Vă rugăm să treceţi în spa‑
tele lui Gafton!
Deodată m‑am trezit împins de Mitică şi de măga‑
rul alb cu botul; am avut, din nou, senzaţia că trăiesc
un vis de groază: un cocoşat şi‑un măgar mă forţau să
mă poziţionez în spatele altui măgar, ajungând uşor în
situaţia în care puteam să primesc o năucitoare copită
în faţă. Am strigat după ajutor. A apărut bărbatul
acela care se dădea drept protectorul meu, într‑un mod
inexplicabil, de parcă fusese undeva sus, sub tavan,
şi‑şi dăduse drumul în jos, plutind. El a făcut un semn
cu mâna şi măgarii au dispărut. A intrat în fugă un
bodyguard.
– Ce s‑a întâmplat? întrebă noul venit.
– Măgarii… am îngăimat eu.
– Care măgari? a zis mirat bodyguardul.
Nea Mitică n‑a spus nimic.
– Deci n‑a fost pe aici niciun măgar! spuse bodygu‑
ardul şi dădu să plece. Dar după doi paşi făcuţi spre
uşă, fu cât p‑aci să cadă, alunecând pe bălegar.
– Cheamă pe cineva să cureţe mizeria aia! i‑am
spus eu.
Omul ieşi total nedumerit.

Uneori e greu să fii şef; există vorba că trebuie să

fii născut pentru aşa ceva. Dacă ne gândim la faptul că
toţi oamenii se nasc egali, expresia nu este valabilă. Nu
s‑au născut unii şefi şi alţii slugi. Cu toate acestea, unii
comandă şi alţii execută. Există situaţia în care o parte
103 Omul de sticlă

din oameni conduc altă parte apare în urma conjunctu‑

rii sociale. Un bărbat important al epocii noastre, ajuns
în fruntea unei mari corporaţii, spunea că el nu e în
stare să ceară secretarei un pahar cu apă; până la toa‑
letă era o distanţă destul de mare faţă de cabinetul în
care se afla el; cu toate acestea, cu paharul în mână se
ducea până la chiuveta respectivă şi‑şi lua singur apă,
deşi în secretariat (adică mult mai aproape) exista o
chicinetă. Asemeni acelui personaj, nici eu n‑am reu‑
şit să‑i spun secretarei să‑mi aducă un pahar cu apă şi
m‑am dus singur până la toaletă. Am trecut cu paha‑
rul gol prin faţa ei şi am ieşit pe uşa care dădea spre
hol. Am sesizat cu coada ochiului ceva care se pare că
era ciudat, dar abia după ce am trecut din nou, în sens
invers, prin faţa biroului secretarei m‑am lămurit. Pe
scaunul ei stătea un bărbat cu o statură imensă, iar ea
era sub birou, la picioarele colosului, muncind ceva de
zor. M‑am oprit cu paharul în mână, privind. Secretara,
stând în genunchi, îi făcea pantofii omului, iar acesta
se uita în telefonul lui mobil.
– Soţul meu! spuse ea de sub birou, fără să‑şi înce‑
teze acţiunea.
Aveam nevoie de nişte hârtie de scris, dar n‑am
îndrăznit să‑i cer femeii, care era ocupată cu soţul ei.
Am trecut din nou prin faţa lor, prin anticameră, şi
m‑am dus la magazie, care era la subsol. În treacăt am
văzut că secretarea îi făcea masaj bărbatului care se
afla pe scaunul ei, aşa că mi‑am zis că a fost bine că
n‑am deranjat‑o. Omul de la magazie avea o şapcă bine
trasă pe ochi şi m‑a întrebat dacă am bon de eliberare
materiale vizat de şeful de compartiment.
Ioan Suciu 104

– Nu, păi eu sunt…

– Niciun „păi”, m‑a întrerupt el. Fără bon nu se eli‑
berează materiale!
Pe culoar se simţea miros de mâncare; în apropi‑
ere se afla bufetul. La o mâncare gătită, tocăniţă sau
ciorbă, depistez imediat dacă s‑a folosit tarhon sau afu‑
mături sau ardei. Mi se făcuse o poftă grozavă de o cior‑
bică şi m‑am îndreptat spre bufet.
– Gata mâncarea, gata? am întrebat eu privind
spre femeia grasă care toca nişte zarzavat pe un blat
din spatele tejghelei.
– Cine întreabă? făcu ea, fără să ridice privirea.
– Eu! am zis triumfal, de parcă aş fi fost preşedin‑
tele republicii.
– Deocamdată e‑nchis!
– Aş mânca o ciorbă!
– Fă‑ţi singur! spuse femeia, cu năduf. N‑am înţe‑
les de ce era aşa acră. Şi n‑am priceput de ce nu mă
recunoscuse. Sau se prefăcea.
– Acolo sunt cartofii! mai adăugă ea, arătând cu
cuţitul spre un sac care zăcea pe ciment. Am ales vreo
zece tuberculi pe care i‑am pus în chiuvetă să‑i spăl.
M‑am trezit că mi se îndeasă peste cap o tichie de
bucătar, şi femeia se pare că tot nu mă recunoscuse.
De fapt, cine să‑şi imagineze că tocmai şeful cel mare,
omul din fruntea instituţiei, venise să gătească în bucă‑
tăria bufetului. Am curăţat cartofii de coajă şi i‑am pus
la îndemână pe blatul încăpător, apoi m‑am ocupat de
nişte morcovi, ţelină şi pătrunjel. Am căutat şi nişte
ceapă, apoi am pus legumele într‑o oală şi am căutat
un ochi liber pe aragaz. Apoi am văzut nişte bucăţi de
105 Omul de sticlă

carne, frumos pregătite pe blat: un ciolan de porc, nişte

oase de vită cu măduvă.
– I‑a ascultă, nenicule, unde lucrezi dumneata? Că
nu prea te‑am văzut p‑aci! îmi zise bucătăreasa, luând
oala mea de pe foc şi aruncând totul la gunoi.
Pe uşă îşi făcu apariţia nea Mitică, un om care se
înfiinţa întotdeauna la ţanc. Dintr‑o privire şi‑a dat
seama de toată situaţia.
– Ce cauţi dumneata aici? o întrebă el pe femeia
grasă.
– Sunt bucătăreasa! Aici e locul meu de muncă!
– Vreţi s‑o dau afară? mă întrebă omul de la resurse
umane.
– Cum să mă daţi afară? se smiorcăi ea, realizând
că făcuse o gafă.
– Doar dacă nu te recompensezi, zise nea Mitică.
– Fac tot ce vreţi!
– Domnul manager se va întoarce în biroul său şi
dumneata îi vei duce acolo ce mâncare doreşte dânsul!
spuse nea Mitică.
– Domnul manager… zise ea. Da, numai să‑mi
spună ce doreşte!
– Friptură de crocodil! am zis eu.
– Glumiţi! spuse femeia de parcă auzise o sentinţă
de condamnare la 20 de ani de închisoare.
– Nicidecum! am spus.
– Da’ de unde să iau io un crocodil? Şi nu ştiu nici
cum se curăţă!
– Te priveşte! În jumătate de oră să fie gata! îi mai
zise nea Mitică şi eu am plecat la mine sus în cabinet.
Ioan Suciu 106

Trecând prin anticameră am remarcat că bărba‑

tul solid care era soţul secretarei se afla la bustul gol,
numai în blugi, şi citea un ziar colorat stând pe locul
secretarei. Aceasta din urmă îi călca o cămaşă, pe o
masă specială îngustă, din acelea demontabile luată
de nu ştiu de unde; femeia spuse: „Bine‑aţi revenit în
birou!”, fără să mă privească şi fără să se oprească din
călcat, de parcă ceea ce făcea era cel mai firesc lucru.
Nici nu m‑am aşezat bine în scaunul meu că secretara
intră şi‑mi spuse:
– Vă cheamă bucătăreasa jos la bufet!
Era cât p‑aci să‑mi sară ţandăra; cum adică să mă
cheme pe mine o bucătăreasă? Ea trebuia să vină sus
să‑mi aducă mâncarea. Secretara continuă:
– Vă roagă s‑o scuzaţi că nu vine ea; îi e prea greu,
e prea grasă!
M‑am dus din nou la bufet şi am intrat direct în
bucătărie. Ieşisem din starea pe care o avusesem cu un
timp în urmă, în care mă copleşise un complex de infe‑
rioritate. Eram chiar puţin enervat. În bucătărie nu
era nimeni. Deodată am înlemnit de spaimă: după uşă
se afla o focă uriaşă, care avea pe creştet o bonetă de
bucătar, albă, fără cozoroc. Imaginea era de coşmar, nu
pentru că namila ar fi arătat urât, ci din cauza prezen‑
ţei inexplicabile în acel loc; altfel era un animal splen‑
did, cu pielea maronie acoperită de un strat fin de peri‑
şori, capul era rotund ca o minge, cu nişte mustăţi ca de
motan uriaş, cu fire albe tari şi elastice, uşor curbate,
iar ochii erau mari şi blânzi de ziceai că abia se oprise
din plâns. Foca stătea nemişcată şi pentru o clipă m‑am
gândit că era vreun mulaj cum există la muzeul de şti‑
107 Omul de sticlă

inţe naturale. Am întrebat unde‑i bucătăreasa. Atunci

foca s‑a mişcat puţin, târându‑şi corpul pe ciment vreo
jumătate de metru, şi şi‑a ridicat aripioara dreaptă din
faţă, îndoind‑o spre sine, ca şi cum mi‑ar fi dat de înţe‑
les că ea e titulara. Am ieşit şi‑am urcat scările în fugă;
de atunci n‑am mai dat prin bucătăria instituţiei.

Individul solid care era bărbatul secretarei începuse

să mă irite; venea în fiecare zi la cabinet şi se aşeza pe
scaunul secretarei, împiedicând‑o pe aceasta să lucreze.
Ea stătea ba într‑un colţ în picioare, ba se cocoţa pe un
scaun să şteargă geamuri, ba spăla pe jos mergând în
genunchi prin anticameră. Timpul începuse să se încăl‑
zească brusc şi bărbatul venea la locul de muncă al
nevesti‑sii purtând un maiou de piele, lăsându‑şi vederii
pielea albă rozalie a braţelor presărată din loc în loc cu
fire negre de păr ca nişte mărar; avea o frunte lată şi
plată ca o pancartă de număr de maşină şi faţa roşie
şi buhăită, plină mereu de bobiţe de transpiraţie. Într‑o
dimineaţă el era acolo şi nici nu m‑a salutat când am tre‑
cut prin faţa lui, iar pe ea nici n‑am văzut‑o. După vreo
zece minute, omul a intrat la mine fără să bată la uşă;
s‑a sprijinit de biroul meu şi mi‑a zis:
– Aş vrea să mă angajez şi eu aici, nu cred că v‑ar
deranja!
Mirosea a usturoi.
– Păi nu ştiu dacă aveam ceva liber; să‑l întreb pe
nea Mitică!
– Ce să‑l mai întrebaţi, că trece timpul; mă duc
la treabă! zise imensa bucată de carne şi dădu să se
întoarcă pe călcâie pentru a pleca.
Ioan Suciu 108

– Adică unde? am întrebat eu.

– „Adică unde, adică unde!” mă maimuţări el ţugu‑
indu‑şi buzele. La bucătărie!
– Păi locul e ocupat!
– Grasa aia? Nu e bună de nimic, doar se ştie că
grăsimea face rău!
Omul dispăru. Zilele următoare n‑a mai apărut la
cabinet. N‑am întrebat nimic de el, nu‑mi era dor. Dar
aşa se întâmplă: apare un fapt neobişnuit, durează un
timp în care te tot sâsâie în sinea ta, şi când situaţia
nefirescă se remediază, parcă‑ţi lipseşte ceva. Pe la ora
zece dimineaţa, secretara mi‑a adus pe tavă o farfurie
cu o gustare. S‑a mişcat atât de repede că n‑am avut
timp nici să mă dumiresc. În farfuria imensă se afla un
fel de plăcintă aburindă; un fel de mâncare din acelea
care se face în cuptor la tavă şi la care aluatul se umflă
ca la cozonac; şi are un înveliş în care se ghiceşte că s‑au
folosit ouă şi caşcaval. Mirosea foarte bine, deşi parcă
avea un iz greoi, ca mâncărurile foarte grase. Totuşi,
n‑am rezistat şi mi‑am tăiat un colţ zdravăn, pe care
l‑am înghiţit lacom. Îmbucătura îmi alunecă pe gât
uşor, provocându‑mi imediat o senzaţie de saţietate.
– Vă place?
Secretara apăruse brusc în faţa mea şi mă privea
zâmbind cu toată faţa. N‑am zis nimic, mestecând altă
îmbucătură pe care voiam s‑o savurez, neînghiţind‑o
dintr‑odată ca pe prima.
– E de la bărbatu‑meu! De jos, de la bufet! zise
secretara.
– Păi s‑a angajat până la urmă? am zis uimit,
fiindcă orice acte trebuiau semnate de mine.
109 Omul de sticlă

– Lucrează, a intrat în pâine! spuse secretara.

– Dar acolo nu lucra femeia aceea grasă?
– A, nu mai e. Mâncarea asta se numeşte sufleu de
focă!
Chiar în acel moment când am tăiat din plăcintă,
am văzut că interiorul era alb‑gălbui ca piftia şi cam
păstos, o cremă gelatinoasă amintind de untura de
peşte. Am dat fuga la w.c. fiindcă îmi venise să vomit.

De la un timp, mi se acrise de serviciu. M‑am trezit

dimineaţa la ora obişnuită, respectiv 6.30, şi am rămas
în pat. Am încercat să adorm din nou, dar n‑am mai
reuşit. Anii de obişnuinţă imprimaseră un program în
organismul meu care începea să funcţioneze celulă cu
celulă şi era imposibil de oprit. Nevastă‑mea, îmbră‑
cată şi pregătită, a băgat capul pe uşă şi mi‑a zis „la
revedere!”. Apoi am auzit‑o din hol: „Tu nu te duci la
serviciu?”. Nu i‑am răspuns. M‑am întors pe partea
dreaptă, cuibărindu‑mă mai bine în aşternuturi. Dar
nu stăteam bine şi m‑am întors pe partea stângă. Am
rezistat aşa cinci minute. M‑am ridicat din pat şi m‑am
apropiat de fereastră. Fiind dimineaţă, am văzut multă
lume alergând spre treburile lor; nişte copii aveau
ghiozdane în spate. Parcă ştiam că acum se poartă ruc‑
sacurile! Am văzut bătrâni sprijinindu‑se în bastoane
şi mergând foarte repede. Era cât p‑aci să deschid
geamul şi să strig spre toată omenirea aceea agitată:
„Hei, unde vă grăbiţi? Mai staţi dracului şi pe la casele
voastre!”. M‑am întors în pat, regretând că nu aveam
televizorul în dormitor. Aş fi putut acum să mă uit
la ştiri să văd nişte accidente. Auzisem că dimineaţa
Ioan Suciu 110

sunt nişte informaţii calde de la ultimele tragedii de pe

şosele, cu imagini sângeroase proaspete. Mi‑ar fi pus
sângele în mişcare, m‑ar fi înviorat şi mi‑ar fi dat poftă
de viaţă. Am închis ochii şi m‑am gândit cu satisfacţie
răutăcioasă că la ora aceea cei mai mulţi oameni ajun‑
seseră la locurile lor de chin zilnic, adică la serviciu.
Câte un şef striga deja la ei, şi ei zbierau la rândul lor
spre subalterni. Computerele se puseseră în funcţiune,
imprimatele ţăcăneau, telefoanele sunau în draci. Şi
toate eforturile oamenii le făceau de bunăvoie, nesiliţi
ca pe timpul sclaviei. Fiindcă în vremurile vechi, cei
care se lăsau pe tânjală primeau câte‑o lovitură de bici.
M‑am întrebat întotdeauna cum de o mână de supra‑
veghetori dominau o mulţime de muncitori care lucrau
pe câmp. Bine, vătafii aveau cai şi haine călduroase.
Erau bine hrăniţi şi uneori chiar băuţi. Dar lucrăto‑
rii erau întotdeauna mai mulţi; dacă se uneau, puteau
uşor să‑i dovedească pe asupritori. Am deschis ochii. În
faţa meu stătea secretara, cu un carnet şi cu un pix în
mână. M‑am frecat la ochi, întrebându‑mă dacă sunt
încă adormit sau m‑am trezit.
– Astăzi aveţi pe agendă mai multe…
– Un moment! am zis eu din vârful patului. Nu
cumva sunt la mine acasă?
– Ba da!
– Şi atunci, dumneata ce cauţi aici?
– Aţi întârziat. Şi ştiţi cum se spune: „Dacă nu vine
Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed!”
– Care Mahomed? am întrebat eu. E ceva în legă‑
tură cu arabii ăia care au fost la noi mai de mult?
111 Omul de sticlă

– Nu. Aşa e proverbul. Pentru început să spuneţi

ce doriţi la micul dejun. Ouă cu şuncă e bine? Şi apoi o
cafeluţă bună?
– Păi… am îngăimat eu dezorientat.
– Nu vă sfiiţi, bărbatu‑meu e la bucătărie! Vă pre‑
pară orice doriţi!
– Cum aţi ajuns aici? Cum aţi intrat? am întrebat.
– Ne‑a primit soţia dumneavoastră înainte de a
pleca de acasă.
– Deci sunt acasă!
– Sigur! Dar nu fiţi îngrijorat, vă pontez eu ca pre‑
zent la serviciu.
Bărbatul secretarei mi‑a adus mâncarea şi mi‑a
pus‑o pe noptiera de lângă pat. Am mâncat şi m‑a
cuprins o toropeală grozavă. Am aţipit din nou, neapu‑
când să‑mi beau cafeaua care poate m‑ar fi trezit. M‑am
sculat într‑un zgomot infernal. Dormitorul meu înce‑
puse să semene cu biroul de la serviciu şi curând am
fost răsturnat din pat şi aşezat la masa mea de lucru;
transbordarea meu a fost efectuată de nişte muncitori
care purtau nişte salopete mov care aveau pe mânecă
inscripţia „Rapid”; nu era vorba de vreo echipă de fot‑
bal, ci, desigur, de firma la care lucrau; partea proastă
e că mă aflam în pijama, ceea ce putea să‑mi dăuneze
imaginii mele de manager. Spaţiul pe care‑l vedeam
acum în jurul meu mă făcea să cred că încă visam;
era o copie a locului meu de muncă, aflat într‑o clădire
situată în centrul oraşului, la distanţă de adresa mea.
Deodată am văzut că în dreapta mea, în peretele care
dădea spre vecini, se căscase o gaură imensă; pe acolo
Ioan Suciu 112

am văzut cum administratorul blocului îi lua de braţe

pe locatarii respectivi şi‑i împingea spre uşă.
– Ce se‑ntâmplă?
– Nimic deosebit, îmi răspunse secretara, care răsă‑
rise de undeva de lângă biroul meu. Se lărgeşte spaţiul
pentru amenajare.
– Şi oamenii aceia unde sunt duşi?
– La o şcoală, la sinistraţi.
– Nu se poate, e un coşmar! am zis eu referindu‑mă
la situaţia în ansamblu.
– Staţi liniştit, vor avea toată asistenţa necesară.
Primarul sectorului se ocupă personal! Şedinţa de la
ora zece se amână pentru ora unsprezece!
M‑am dus la baie. Dar locul era ocupat de masivul
bărbat al secretarei, care se spăla pe dinţi cu periuţa
mea. Exact asta voiam să fac şi eu, plus alte necesităţi.
Dar omul a înţeles imediat şi mi‑a cedat periuţa, care
încă mai avea pe ea urme de pastă de dinţi.

De atunci s‑a petrecut următorul fenomen: acasă

eram ca la serviciu, iar la serviciu îmi amenajaseră
în biroul meu un dormitor identic cu cel din blocul în
care locuiam. De altfel, încăperea de la locul de muncă
fusese umplută cu mobilele cărate de la mine de acasă,
astfel încât nu se deosebea absolut cu nimic de camera
în care eram obişnuit să dorm de ani de zile. După cele
opt ore de serviciu, pe care le petreceam în cabinetul de
lucru din blocul meu, plecam la firmă şi mă culcam în
birou. Mare lucru nu se schimbase, ba se obişnuise şi
nevastă‑mea să vină cu mine. Chiar îmi spunea că s‑ar
putea să avem un mare avantaj, adică la firmă să nu
113 Omul de sticlă

mai plătim întreţinerea. Dar la biroul de acasă exista o

mare hibă: nu mai aveam contactul direct cu oamenii,
în afară de secretară (şi de bărbatul ei, care rămăsese
pe postul de bucătar). Nu‑l mai vedeam pe nea Mitică,
de la resurse umane, nu mă mai întâlneam cu Anton şi
Gafton sau cu alţi salariaţi pe care‑i cunoşteam de ani
de zile. Iar când mă duceam seara la firmă să mă culc,
acolo nu mai era nimeni. Nici măcar portarul. Aveam
chei cu care descuiam (deţinea şi nevastă‑mea un rând)
şi hălăduiam singuri prin toată uriaşa clădire. De data
aceasta aveam televizor în dormitor. Odată nişte hoţi
au vrut să fure ceva, ţintind probabil casa de bani a
firmei, şi au spart un geam de la parter. Ne‑am trezit
cu ei peste noi, în timp ce dormeam. Au aprins lumina
în cameră şi au întrebat:
– Ce‑i aicea?
– Un dormitor, a zis nevastă‑mea. Voi ce căutaţi
aici?
Erau trei băieţi purtând nişte ochelari din pâslă, cu
găuri în dreptul ochilor.
– Unde‑i seiful? a întrebat unul dintre intruşi.
– Plecaţi, băi, de aici! am zis eu, cu un curaj pe care
nu mi l‑am imaginat nici eu.
Hoţii aveau nişte ciomege groase şi noduroase,
făcute din nişte crengi de copac luate de prin vreun
parc. Ca din senin a apărut protectorul meu, purtând
nişte haine obişnuite, vreau să spun că nu avea nimic
de războinic în el; cu toate astea, oamenii s‑au speriat
îngrozitor, de parcă‑l văzuseră pe dracu’. Au luat‑o
la fugă împingându‑se unul pe altul, să iasă cât mai
repede pe uşă. Bărbatul se întoarse apoi spre noi şi făcu
Ioan Suciu 114

o reverenţă cum se mai poate vedea în spectacolele de

operetă; apoi ieşi şi el, şi se făcu linişte. Eu rămăsesem
cu senzaţia apăsătoare că‑i cunoşteam pe cei trei…
Schimbarea aceasta de spaţii de lucru şi de viaţă,
adică să dormi la serviciu şi să lucrezi acasă, nu se
dovedi totuşi de bun augur. Aşa se întâmplă când se
schimbă ordinea firească a lucrurilor, de exemplu, când
treci la alt fus orar ca urmare a unei călătorii. Este
greu să te adaptezi să‑ţi schimbi obiceiurile zilnice, ora
la care te scoli sau la care îţi iei prânzul; pentru că e
vorba de reflexe formate în timp, şi nu de simple obice‑
iuri. Organismul întreg se împotriveşte unor astfel de
mişcări, fiecare celulă din corp este în stare de revoltă.
Într‑o zi, pe când mă aflam în cabinetul de manager
amenajat la mine acasă, am chemat‑o pe secretară şi
i‑am spus că vreau să mă mut la loc în firmă. Secretara
n‑a spus nimic; a ieşit şi un timp n‑am mai văzut‑o.
Tânjeam după lucrurile mele pe care le aveam în dor‑
mitorul meu, după patul meu comod din lemn de stejar
cu tăblie sculptată, după tabloul din perete cu carul cu
boi al lui Grigorescu, după noptiera mea cu multe ser‑
tăraşe (unele secrete) etc. L‑am căutat pe nea Mitică
(l‑am pândit pe stradă, după ce omul ieşise din firmă)
şi i‑am spus că vreau să‑mi refac viaţa.
– Vreţi să vă recăsătoriţi?
– Nu, domnule, doar nu sunt nici divorţat, dar
vreau să fie totul ca înainte!
– Ei, lucrurile se mai schimbă, îmbătrânim! Eu iau
viagra uneori, nu mi‑e ruşine s‑o spun!
Omul se făcea că nu mă înţelege, sau poate că era
chiar aşa, nu pricepea ce voiam eu. Aşa că am înce‑
115 Omul de sticlă

put să‑mi car singur câte ceva din clădirea firmei în

biroul de acasă (nişte cărţi, rafturi, bibelouri etc).
Într‑o după‑amiază, eu şi nevastă‑mea am cărat pe
stradă patul de lemn, doar cadrul, pentru că salteaua o
mai lăsasem în biroul firmei; lumea se uita la noi ca la
nişte ţigani corturari. Lucrurile de acasă, aparţinând
firmei, le‑am scos în faţa blocului. Situaţia devenise
foarte incomodă, mai ales în ceea ce priveşte dormitul;
acasă, la bloc, aveam cadrul patului, dar fără saltea, iar
la serviciu aveam salteaua, dar soţia mea nu putea să
se lungească pe ea fiindcă aluneca mereu pe jos (avea
obiceiul să‑şi tot schimbe poziţia în timpul somnului,
deoarece visa urât). Ceea ce mă mira era faptul că nu
voia să ne ajute nimeni, de parcă era o conspiraţie. Şi
cum se spune că o nenorocire nu vine niciodată singură,
am fost chemat la poliţie. Cineva mi‑a făcut o plângere
că aş fi furat un tablou de Grigorescu din biroul mana‑
gerului din firmă. Am cheltuit o groază de bani cu un
avocat pentru a ieşi din încurcătură şi pentru a dovedi
că tabloul era proprietatea mea. Între timp, am reuşit
să aflu cine a depus plângerea: cei doi colegi ai mei,
Anton şi Gafton. După eforturi îndelungate, am reuşit
să ajung din nou să am biroul în clădirea de la servi‑
ciu şi dormitorul acasă, la mine‑n bloc. Secretara m‑a
urmat şi curând totul deveni ca înainte; bărbatu‑su se
instalase jos, în bucătăria firmei. Nea Mitică a venit la
mine la birou şi m‑a anunţat că e necesar să facem o
restructurare, fiindcă schema se mărise brusc în ulti‑
mele luni şi cheltuielile cu salariile deveniseră mult
mai mari decât ceea ce puteam să suportăm; în afară de
aceasta, apăruse oameni cu funcţii şi atribuţii similare,
Ioan Suciu 116

ba chiar stăteau câte doi la acelaşi birou de lucru, de o

parte şi de alta a meselor.
– Cum a fost posibil aşa ceva? l‑am întrebat, amin‑
tindu‑i că el era şeful biroului de resurse umane.
Mi‑a zis că se desfiinţaseră două fabrici de la mar‑
ginea oraşului.
– Şi?
Nu mi‑a răspuns. L‑am întrebat cine a semnat în
locul meu ca manager, şi nea Mitică mi‑a spus că a dis‑
cutat direct cu patronul, eu fiind de negăsit, întrucât la
firmă nu eram decât noaptea când dormeam, iar acasă
nu şi‑a permis să mă deranjeze. I‑am spus secretarei
să‑i cheme la mine‑n birou pe toţi angajaţii recent şi
am aşteptat până a venit toată lumea. Cei mai mulţi
erau oameni tineri, cu aspect îngrijit şi cu telefoane
mobile, pe care le consultau chiar şi atunci când veni‑
seră la mine; aveau aproape toţi căşti în urechi, şi unii
se bâţâiau în ritmul muzicii pe care o auzeau. Erau şi
câteva persoane în vârstă, care trebuiau, desigur, să
fie pensionari, judecând după aspect. Am venit în mij‑
locul lor şi toată lumea stătea în picioare în jurul meu,
cu excepţia lui nea Mitică; acesta stătea jos, cu un aer
lejer; nu ştia ce‑l aşteaptă. I‑am anunţat scurt că vor
fi concediaţi. Nu s‑a auzit nimic, niciun protest. I‑am
invitat să spună ceva, dacă doresc. Nimeni n‑a dorit să
vorbească. Nea Mitică s‑a ridicat de pe scaun şi a spus:
„Eu am plecat”. I‑am spus să rămână, pentru că şi el
este inclus în lot. Atunci am primit de la cineva un cot
în ficat. M‑am întors, văzând lângă mine un bătrân care
arăta aşa de sfrijit că te mirai cum de putea să se ţină
pe picioare; nu m‑am dumirit bine dacă el era sau nu
117 Omul de sticlă

făptaşul, când o ploaie de pumni şi picioare se abătură

asupra mea. Plasarea mea în centrul grupului fusese
prost inspirată, şi aproape toţi cei prezenţi în cabinetul
meu au avut prilejul să‑şi aducă obolul, ca să zic aşa, la
aplicarea câte unei lovituri spre mine, managerul lor.
Deodată agresiunea încetă, uşa se deschise larg şi unul
câte unul dintre cei prezenţi începură să se scurgă pe
acolo cu viteză, de parcă i‑ar fi supt un aspirator uriaş;
cel care‑i arunca era protectorul meu, apărut din senin,
la fel ca în alte situaţii. Am stat în spital cam două săp‑
tămâni, timp în care m‑am refăcut fizic şi m‑am recu‑
les spiritual. Problema cu protectorul meu începu să
mă frământe. Binefăcătorul meu, omul acela care apă‑
rea în situaţii critice şi mă scotea din încurcături, ba
chiar mă salva de la primejdii mari, îmi stârnea o mare
nedumerire. Cine era el? Vreo rudă îndepărtată care
avea ca scop în viaţă să aibă grijă de mine? Dar cine
să‑l fi pus? Şi pe urmă, mă întrebam, el n‑are serviciu?
E liber tot timpul ca să se ocupe de mine? Şi cum de
află ce mi se‑ntâmplă, că doar nu stă mereu în preajma
mea? Într‑o zi m‑am hotărât să‑l urmăresc. Mai întâi
însă, trebuia să‑l fac să apară. Spre seară m‑am dus
într‑un părculeţ dintre blocuri şi m‑am aşezat pe o
bancă. Parcul era mic, avea numai patru bănci în total.
Deodată au apărut patru băieţi, cu vârste cam de 20‑22
de ani. Ei s‑au aşezat pe o bancă situată vizavi de cea
pe care stăteam eu. Beau ceva dintr‑o sticlă pe care şi‑o
pasau unul altuia şi fumau în draci.
– Ce te uiţi, bă? îmi zise unul dintre ei, un tânăr
solid şi înalt; avea o faţă albă şi inexpresivă, ca o mască
japoneză de teatru. Distanţa dintre bănci nu era mai
Ioan Suciu 118

mare de vreo şapte metri. I‑am arătat degetul mijlociu

de la mâna dreaptă. Cei patru s‑au repezit spre mine la
unison şi‑am încasat câţiva pumni; deodată băieţii s‑au
oprit din atac, şi au început să zboare unul câte unul
spre tufişurile parcului; cred că aterizările lor fuseseră
foarte dureroase, li se auziseră corpurile lovind pămân‑
tul ca nişte dovleci copţi. Apăruse protectorul meu, care
şi‑a frecat puţin degetele de la mâini şi apoi a pornit pe
alee, fără să spună nimic.
– Hei, stai, omule, puţin!
Dar el nici măcar nu a întors capul. Am insistat să
strig în direcţia lui:
– Hai să discutăm puţin, vreau să‑ţi mulţumesc, să
bem o bere!
Niciun rezultat. Omul grăbi pasul şi ajunse în aglo‑
meraţie; era cât p‑aci să‑l pierd din vedere. M‑am ambi‑
ţionat să merg mult pe jos în urma lui; purta haine obiş‑
nuite, nişte blugi şi‑o cămaşă roşie, aşa că era uşor de
reperat. La un moment dat a intrat într‑o clădire cenu‑
şie, cu aspect sobru şi întunecat. Exista o uşă verde pe
unde am intrat. Înăuntru era o cămăruţă ca de portar
şi avea chiar şi portar.
– Ce doriţi? mă întrebă omul, un bărbat masiv pur‑
tând un fel de salopetă cenuşie, cu o emblemă rotundă
pe mâneca hainei; stătea pe un scaun la o masă goală.
– Voiam să vorbesc cu bărbatul care a intrat aici
adineauri!
– Aha, şi cum îl cheamă?
– Păi ce contează? i‑am zis.
Omul se ridică şi am văzut că atingea aproape tava‑
nul. Mă întrebă:
119 Omul de sticlă

– Dumneata ştii ce e aici?

N‑am răspuns. Văzând că tăcerea se prelungeşte
insuportabil de mult şi portarul avea o răbdare de fier,
am îngăimat:
– E un om care mi‑a făcut mult bine!
– Aha, păi atunci poate nici nu e om, o fi vreun înger!
– Da! am zis hotărât.
Omul a deschis o uşă care ducea spre o clădire din
curte şi mi‑a făcut semn să‑l urmez. Am pătruns amân‑
doi în edificiul care arăta ca o închisoare, având culoare
lungi luminate de lămpi cu neon şi cu uşi de o parte şi
de alta. Portarul deschise o uşă fără să bată în ea şi mă
invită înăuntru. Era o încăpere austeră, doar cu un pat,
o masă şi un scaun; pe jos era linoleum, care mirosea a
detergent; o fereastră cu gratii. Dar în cameră nu era
nimeni. M‑am uitat uimit, oprindu‑mi privirea pe faţa
aspră a portarului. Acesta spuse:
– Ptiu, iar a zburat!
 Dictatura celor mici

E ram în şcoală când a început seria unor întâm‑

plări absolut de neînţeles. Îl scosesem la tablă
pe Jean‑Lorin, unul dintre cei mai ciudaţi copii pe care
i‑am cunoscut. L‑am întrebat ce lungime are Ecuatorul.
– Da’ de ce vă interesează?
– Eu ştiu, nu te‑ntreb pentru că mă interesează. Te
întreb pentru notă.
– Las‑o baltă! Mă întrebi pentru că habar n‑ai şi‑ai
vrea să afli!
– Termină! Că nu vorbeşti cu mine la per tu!
– Ce notă‑mi dai dacă‑ţi spun?
– Dacă vă spun! l‑am corectat din nou.
Am observat că‑şi scosese telefonul şi butona cu o
mare dexteritate, aşa, ca şi cum ar fi stat doar cu mâi‑
nile împreunate în faţă.
– Dacă te uiţi pe internet îţi dau doi!
– Hai că eşti prost! zise el, şi‑şi băgă telefonul în
buzunar.
I‑am ars o palmă de s‑a clătinat pe picioare. El mi‑a
dat un şut în testicule, de mi‑am pierdut răsuflarea.
121 Omul de sticlă

M‑am dus cum am putut să mă aşez pe scaunul meu de

la catedră. Un elev de clasa a doua a intrat în sală şi
mi‑a spus că sunt chemat la Comisie. Copiii din bănci
tăceau smirnă.
– Ce comisie? am izbutit să întreb, cu voce întretă‑
iată de durere.
Jean‑Lorin veni şi‑mi dădu un pumn în nas, dar el
neavând prea multă forţă nu m‑a durut prea tare; am
fost doar siderat de îndrăzneala lui. Copilul care venise
să‑mi comunice anunţul ieşi.
– Comisia care examinează proştii, să‑i dea afară!
zise Jean‑Lorin.
Am ieşit pe hol auzind în urma mea urale în clasă.
M‑am dus spre sala de consiliu de lângă cancelarie.
Înăuntru, la masa prezidiului, se aflau numai copii.
Ştiam că la unele şedinţe cu părinţii erau chemaţi şi
copii, dintre cei fruntaşi. Dar acum acolo nu se afla
niciun adult.
– Stai jos! îmi spuse un copil de vreo nouă ani,
foarte albicios la piele şi pistruiat. El se afla în mijlocul
prezidiului format din cinci copii. M‑am aşezat în pri‑
mul rând de bănci, puţin cam buimăcit.
– De ce arăţi aşa buimac? vorbi pistruiatul.
N‑am răspuns. Mă uitam la ei perplex. Mă stupefia
adresarea la persoana a doua, seriozitatea şi morga lor,
ca a copiilor care joacă în piese de teatru pe scenele de
la şcoală.
– Să ne prezentăm, spuse pistruiatul. Eu sunt
Claus, preşedintele, iar ei sunt membrii. Suntem
Comisia de validare.
– Ce validare? am zis.
Ioan Suciu 122

Unul dintre băieţii de la masă, un puşti bălai cu

ochelari, îmi spuse:
– Te rugăm să vorbeşti numai când eşti întrebat!
Părea că vorbele nu ieşiseră din gura acelui băieţel
firav şi cu aspect modest, de timid.
– Întrebarea numărul unu: ce este omul?
– Care om? m‑am mirat.
– Îţi atragem atenţia că ironia îţi poate agrava situ‑
aţia! zise Claus, sever ca un judecător.
– Omul a apărut pe Pământ acum 1,8‑2 milioane de
ani, am zis.
– Bine, dar ce este el? repetă Claus.
– Păi este o fiinţă superioară, singura dotată cu
gândire proprie.
– Din regnul animal, mineral, vegetal? insistă Claus.
– Omul este singurul animal care râde, am răspuns.
– Eu am văzut şi maimuţe râzând, şi cai, şi măgari,
chiar şi câini! spuse un băieţel cam negricios la faţă.
– Dar râsul lor nu este conştient! am precizat.
– De unde şi expresia „Râzi ca un bou”! spuse copi‑
lul Claus.
– Da, aşa e, am confirmat.
– Vrei să spui că eu râd ca un bou?
– Nu. Se pare că nici n‑ai râs.
– Clasa a doua B, pronunţă Claus, şi bătu cu un
ciocănel în masă, ca judecătorii la pronunţarea unei
sentinţe, şi mă privi intens. Am înţeles că trebuie să
mă ridic şi să plec. Pe culoar m‑am întâlnit cu alţi pro‑
fesori. Mergeau tăcuţi, ca nişte soldaţi dintr‑o cazarmă
care se‑ndreptau spre arest. L‑am văzut în grup pe
123 Omul de sticlă

Georgescu, profesorul de astronomie, pe Luleasca, de

algebră, şi pe alţii, vreo nouă sau zece cadre.
– Unde e a doua B? mă întrebă Georgescu.
– De ce întrebi?
– Fiindcă acolo am fost repartizat, zise colegul meu.
– Să predai?
– Să învăţ! spuse el.
Mi‑am dat seama că tot grupul de profesori mergea
spre clasa a doua B. Ne‑am aşezat în bănci şi‑am văzut
că la catedră stătea un băieţel de vreo nouă ani, cu
părul bălai nepieptănat arătând ca un cuib de pasăre.
Copilul avea nişte ochi albaştri, limpezi şi reci. Deodată
mi‑am dat seama că era acelaşi puşti care prezidase
aşa‑numita Comisia de validare. Se ridică în picioare
când am intrat noi şi zise:
– Staţi jos! Şi, când intraţi într‑o clasă, să ştiţi că se
dă bună ziua!
Am murmurat cu toţii câte‑un „bună ziua” timid,
aşezându‑ne în bănci.
– Numele meu este Claus, după cum poate aţi aflat!
spuse băiatul cu glas subţirel (nu pricepeam cum se
teleportase aşa rapid aici din sala Comisiei). Acum voi
striga catalogul! De fapt, nu voi striga, fiindcă nu tre‑
buie să strigăm ca sălbaticii într‑o şcoală!
Băiatul care făcea pe profesorul se aşeză pe scaunul
său şi aproape că dispăruse; deasupra catedrei îi ajun‑
gea numai capul bălai. Scormoni ceva prin sertarele
catedrei şi apoi spuse:
– Vom folosi o metodă mai eficace! zise el, negăsind
niciun catalog pe unde căutase. Vă veţi prezenta sin‑
guri!
Ioan Suciu 124

S‑a lăsat un moment de linişte. Nimeni nu făcea

nimic. Deodată băiatul sări în picioare şi urlă:
– N‑aţi auzit ce‑am spus? Loazelor! Fiecare în
picioare, pe rând, şi vă spuneţi numele şi prenumele!
Băiatul se îndepărtase puţin de catedră şi l‑am putut
vedea în întregime. Avea pantaloni scurţi. Ne‑am ridi‑
cat pe rând şi ne‑am spus numele, aşa cum ne ceruse
puştiul. De ce l‑am ascultat în loc să ne ducem să‑i dăm
două‑trei palme fiindcă ne făcuse loaze, nu ştiu.
– Scoateţi o foaie de hârtie! Veţi da extemporal!
– De unde să scoatem hârtie? întrebă Luleasca.
– Din cur! urlă copilul. De ce‑aţi venit la şcoală fără
ghiozdan?
Şi cotrobăi prin sertarele catedrei, de unde scoase
un teanc de foi A4; le aruncă spre noi ca pe nişte mani‑
feste şi le‑am cules de pe jos, aplecându‑ne pe sub bănci.
Am auzit clar cum Georgescu, care era gras şi greoi,
trase un vânt. „Profesorul” Claus ne‑a aruncat o privire
de oţel, dar s‑a făcut că nu aude.
– Tema: ce o să mă fac când voi fi mare! Aveţi 50 de
minute!
Copilul se răsturnă pe scaunul său, cu picioarele pe
catedră, ca un şerif american din filmele tip western.
Avea tenişi Nike, originali şi foarte curaţi; şosete destul
de lungi, albe. Îşi scosese o revistă de cuvinte încrucişate.
M‑am dus la catedră şi am depus în faţa puştiului
foaia goală. Apoi m‑am îndreptat spre ieşire.
– Hei, unde pleci? strigă băieţelul după mine. N‑ai
voie să pleci până la sfârşitul orei!
Am ieşit pe hol, mirându‑mă de liniştea absolută
din şcoală. În orice şcoală, chiar în timpul cursurilor,
125 Omul de sticlă

se aude mereu un zgomot de fond, ca de stup de albine.

M‑am îndreptat spre veceuri, unde mi‑am aprins o
ţigară. Am auzit pe culoar paşi grăbiţi şi curând profe‑
sorul în pantaloni scurţi a apărut lângă mine.
– Treci imediat la clasă! Obraznicule!
– Aşa vorbeşti tu cu un adult? i‑am zis.
– Şi văd că mai şi fumezi în şcoală! Poate vrei să
fii exmatriculat! Nesimţitule! spuse puştiul care‑şi aro‑
gase rolul de profesor.
Trebuie să recunosc că m‑am enervat. M‑am repe‑
zit la micul băiat cu intenţia de a‑i da o palmă zdra‑
vănă; dar în ultima secundă m‑am răzgândit, fiindu‑mi
teamă să nu‑l rănesc prea tare, şi l‑am apucat de urechi.
A urlat ca din gură de şarpe şi deodată au apărut nu
ştiu de unde trei băieţi cu înfăţişare de rockeri, raşi în
cap pe porţiuni şi cu haine de piele; aveau cercei mari
în urechi şi la vârsta lor, de nouă sau zece ani, erau
de‑a dreptul caraghioşi; aveau pantaloni scurţi, tot din
piele, ca gecile, cu multe buzunare şi fermoare. Doi
dintre nou-veniţi îmi săriră în spate, imobilizându‑mi
mâinile, iar cel de‑al treilea scoase dintr‑un buzunar o
maşină de tuns cu care îmi făcu o cărare peste craniu
până la piele. Şi voia să continue.
– Staţi! zise micul profesor.
Grupul a încremenit, aşteptându‑se vorbele micu‑
lui „şef”. Acesta spuse:
– Nu te vom tunde la zero dacă ne vom întoarce în
clasă la modul în care eu te voi târî de o ureche!
Suferisem o mutilare a frezei mele, dar era destul
de laterală şi cred că în scurt timp aş fi putut să‑mi
redresez aspectul, ducându‑mă la un frizer dibaci. Nu
Ioan Suciu 126

voiam cu niciun chip să fiu tuns zero, aşa că am pornit

toţi cinci pe holurile şcolii spre clasă. În faţa uşii cla‑
sei m‑am aplecat puţin ca omuleţul să ajungă la ure‑
chea mea şi ceilalţi au plecat. Am intrat în sala de curs
ţinut de urechea stângă de copilul bălai, care mă duse
până la banca mea. Ceilalţi colegi adulţi ai mei s‑au
uitat la scenă într‑o tăcere absolută; se auziseră doar
un fel de foşnet slab produs de întoarcerea gâturilor.
Toate extemporalele era gata şi foile depuse la catedră.
Profesorul copil luă unul dintre ele şi citi:
– „Când voi fi mare vreau să mă fac profesor. Mi‑ar
plăcea să am în clasă un singur elev, blond, cu ochelari şi
pantaloni scurţi. Vreau să‑l învăţ şi pe el să fie profesor.
Să se aşeze la catedră şi să nu se scobească în nas sau în
urechi. Să nu se mai holbeze la genunchii elevelor şi să
nu‑şi frece puţa prin buzunarul de la pantaloni”.
Băiatul se opri din lectură. Se uită la numele auto‑
rului.
– Georgescu! pronunţă el.
– Da, zise colegul meu.
– Ridică‑te în două picioare!
Profesorul Georgescu se ridică.
– Apropie‑te! zise copilul. Bărbatul matur veni
lângă catedră, cu paşi mărunţi.
– Am să‑ţi dau notă de trecere dacă te duci să‑mi
cumperi nişte caramele.
– Mă duc! zise Georgescu.
– Şi o jumătate de kil de mere Golden! spuse băiatul.
– Bine, zise Georgescu şi plecă.
În clasă se lăsă liniştea. Copilul de la catedră citea
extemporalele noastre, cu o figură încruntată. Deodată
îl bufni râsul. Încercă să se abţină, dar nu reuşi, iar
127 Omul de sticlă

până la urmă izbucni în hohote. Georgescu intră pe

uşă şi se duse direct la catedra blondului, punându‑i pe
masă un pachet de ţigări.
– Ce‑i asta? întrebă micul blond.
– N‑am mai găsit caramele; s‑au terminat în faţa
mea!
– Bine, dar eu nu fumez!
– Toţi profesorii din şcoala asta fumează de zeci de
ani! spuse Georgescu.
– Şi merele?
– Ce mere?
– Golden! preciză copilul.
– Merele… merele… spuse Georgescu scormonindu‑se
prin buzunare, de parcă ar fi încăput nişte fructe rotunde
şi voluminoase în hainele lui, care erau foarte strâmte pe
el. Se duse la locul său din bancă, fără să explice nimic
în legătură cu merele. Micul profesor o lăsă baltă şi se
scufundă din nou în lectura lucrărilor noastre. Deodată
ceva îi trecu vâjâind pe lângă ureche. Băiatul ridică capul
mai mult mirat decât speriat. Un măr se lovise de tablă
şi căzu pe podea, puţin turtit. În bănci nimeni nu mişca,
nimeni nu privea decât în jos. Copilul se uită în sus, spre
tavan, ca şi cum ar fi căutat acolo vreo explicaţie a căderii
mărului. Şi atunci un alt măr îl lovi drept în frunte, de
căzu pe spate cu scaun cu tot. Se redresă şi se aşeză la loc,
ca şi cum nu s‑ar fi întâmplat nimic. Spuse:
– Georgescu, să vii cu tac‑tu la şcoală!
– Da’ ce‑am făcut? Şi tatăl meu se deplasează cam
greu!
– Nu mă interesează! Dă‑i un telefon!
– Acum?
– Da. Aştept.
Ioan Suciu 128

A trecut ceva timp în care ne‑am foit nerăbdători

în bănci. Băiatul cu pantaloni scurţi se ridică de la
catedră şi se duse în dreptul ferestrei, privind afară,
unde se vedea o magazie de lemne. Deodată se auziră
bubuituri în uşă. Puştiul spuse: „Intră!” şi în clasă îşi
făcu apariţia un bătrân înalt şi slăbănog, cu trei fire
albe de păr în creştetul capului, care se deplasa folo‑
sindu‑se de nişte cârje, câte una pentru fiecare mână.
Georgescu şopti pierdut: „Tatăăă!”, dar bătrânul nu‑l
băgă în seamă; se duse până la catedră şi se uită în jur,
ignorându‑l pe copilul care ocupa locul de profesor.
– Unde vă e profesorul? întrebă bătrânul, care avea
privirea unui vultur hulpav, dar cam dezorientat.
– Eu sunt, Claus! spuse puştiul. Eu v‑am chemat!
– A făcut fiu‑meu vreo boroboaţă? spuse bătrânul
privind spre locul în care se afla puşţiul, dar fără să‑l
vadă, uitându‑se prin el.
– Da, zise copilul profesor.
– Ce anume?
– Ascultă, moşule, nu cred că e cazul să pierdem
timpul; întrebă‑l pe el!
Bătrânul se‑ndreptă direct spre Georgescu, ajutat
de cârjele sale (părea un crab uriaş), şi‑i aplică o lovi‑
tură pe spate fiului său.
– Ce‑ai făcut mă, nenorocitule?
– Nu da, tată, că mă doare! protestă Georgescu.
– Să te doară, că şi pe mine mă doare să fiu chemat
la şcoală pentru tine! şi dădu să plece.
Deodată se‑ntoarse din drum şi‑l fixă din ochi pe
puştiul de la catedră:
– Cum ai spus,bă? Mi‑ai zis cumva „moşule”, sau mi
s‑a părut mie? Se apropie ameninţător de copil.
129 Omul de sticlă

– Gata, bătrâne, îţi mulţumim, poţi să pleci! spuse

băiatul, cu voce puţin tremurândă. Tatăl lui Georgescu
ridicase ambele cârje şi fu cât p‑aci să‑l altoiască zdra‑
văn pe micuţul de la catedră, dacă nu s‑ar fi ridicat în
acelaşi timp mai multe perechi de braţe ca să‑l imobili‑
zeze pe bătrân.
– Ce‑aveţi mă, cine‑i căcăciosul ăsta?
– Profesorul nostru! se auzi răspunsul în cor al
celor prezenţi.
– Aţi înnebunit cu toţii! spuse bătrânul şi dispăru
afară din clasă.
– Vom lua recreaţie! spuse Claus.
– Păi încă n‑a sunat clopoţelul! spuse cineva.
Dar puştiul plecă de la catedră îndreptându‑se spre
uşă şi aruncând pe jos din mers hârtiile pe care dădu‑
sem extemporal.
În ziua următoare, când am ajuns la şcoală, am
constatat acolo o linişte nefirească. M‑am dus la clasa
la care trebuia să ţin ora, conform programului afişat la
cancelarie, dar în sală nu era niciun elev. M‑am întâl‑
nit în treacăt cu alţi colegi înainte de a intra la clasă şi
ne‑am mirat că nu văzusem copii.
– Să fii întârziat cu toţii? îmi zise profesorul Mirescu.
– Ciudat, am zis eu.
Stăteam singur la catedră în clasa fără elevi, când
undeva deasupra se auziră nişte zgomote stranii, de
parcă ar fi căzut grindina pe acoperiş. Am ieşit în curtea
interioară, unde m‑am întâlnit cu toţi ceilalţi profesori.
Elevii erau pe acoperiş şi băteau cu picioarele în ţigla
clădirii. Cineva a strigat la ei să coboare şi să vină la
ore. O ploaie de cartofi, roşii sau chiar pietre s‑a abătut
asupra noastră şi a trebuit să ne adăpostim. „O să che‑
Ioan Suciu 130

măm poliţia!” a strigat un profesor. „Am chemat‑o noi!”

răspunse un băiat de pe acoperiş. În câteva minute în
curtea şcolii a intrat în trombă un microbuz de poliţie,
plin de oameni. De fapt, erau doar nişte copii puţin mai
mari, de 14 – 15 ani, care aveau pe cap nişte caschete
pe care scria „Poliţia”; în rest, îmbrăcămintea lor nu
era de poliţişti, ci mai curând de rockeri. Purtau geci de
piele, blugi, cizme cu carâmb scurt, şi unii aveau părul
mare sau bărbi mici, nedezvoltate. Copiii au coborât de
pe acoperiş şi ne‑au înconjurat. Erau foarte mulţi şi for‑
maseră un cerc consistent de corpuri, iar în centru se
afla maşina de „poliţie” cu echipa aferentă, stând ca o
formaţie de bodyguarzi păzind un obiectiv important.
De undeva dintre elevi se desprinse micul puşti blond
care se numea Claus şi spuse:
– Arestaţii şi duceţi‑i în sala de sport!
Noi, adulţii, ne‑am supus în mod inexplicabil de
uşor îndemnurilor micilor poliţişti, de parcă ar fi fost
un joc de copii la care convenisem tacit să participăm
cu toţii. Am fost închişi în sala de sport şi lăsaţi acolo
destul de mult timp. La intrare în sală ni s‑a spus să
predăm telefoanele mobile şi doi dintre cei care făceau
pe poliţiştii ne‑au controlat temeinic; au adunat apara‑
tele într‑o cutie de carton. Ne‑am sfătuit cum să ieşim
de acolo şi câţiva dintre noi ne‑am hotărât să spargem
uşa, care era însă foarte solidă, din fier; înainte sala de
sport fusese un fel de magazie şi era dotată cu o uşă
blindată, foarte greu de dislocat sau forţat. Am folosit
bârna de antrenament de gimnastică pe post de berbec,
dar ne‑am obosit degeaba. Uşa nici nu s‑a clintit cu un
milimetru măcar, cu toate că o lovisem de mai multe
131 Omul de sticlă

ori, după metoda văzută în filme de spargere a porţi‑

lor unor cetăţi medievale. Deodată uşa s‑a deschis şi în
cadrul ei a apărut un grup de copii poliţişti, avându‑l în
mijloc pe micuţul Claus.
– Veţi ieşi dacă veţi spune o poezie!
La început niciun profesor nu se mişcă, privind
invitaţia cu neîncredere şi cu bănuiala că ni se pregă‑
teşte cine ştie ce capcană. Apoi Mirescu, profesorul de
engleză, păşi în faţa grupului, începând să recite din
Rudyard Kipling, poezia „If”.
– Stop! făcu micul „profesor”. Ce e asta?
– Poezia „Dacă”.
– Dacii au scris poezii? întrebă un copil din preajma
lui Claus.
– Eşti prost, când să scrie ei poezii? Se luptau cu
romanii de dimineaţă până seara! îi zise Claus.
– Am şi eu jocul „Dacii şi romanii”, spuse un alt
puşti.
– Deci dacă ştii „Căţeluş cu părul creţ”! îi spuse
Claus lui Mirescu.
– Nu mai ştiu poezii din vremea când era mic şi
căcăcios!
– Atunci nu ieşi! spuse copilul blond. Altcineva?
Se prezentă Geogescu.
– S‑auzim! Nani, nani, puiul mamii, sau ceva de
acest gen.
– Melc, melc, codobelc! spuse iar copilul de lângă
Claus.
– Ştiu puţin dintr‑un cântec! zise Georgescu.
– Bine! Dă‑i drumul!
Ioan Suciu 132

– Melc, melc, codobelc! spuse Georgescu, puţin cân‑

tat, după care se opri.
– Aşa! Şi mai departe? întrebă Claus.
– Atâta ştiu!
– Păi asta ai auzit de la deşteptul ăsta de lângă
mine!
– Scoate coarne…am zis eu, dar cineva îmi astupă
gura.
Atunci se produse o busculadă puternică şi grupul
de adulţi forţară ieşirea din sala de sport. Am luat‑o la
goană pe stradă spre casă. Claus strigă după noi:
– Unde fugiţi, laşilor? Inculţilor! Păi nu veniţi voi
mâine la şcoală?!
În ziua următoare copiii au dat un asalt bibliotecii
aflată imediat în apropierea şcolii. Era o clădire veche,
monumentală, un mic palat în stil neoclasic, construit
în forma literei „U”, cu o mare curte interioară. Am
văzut cum pe ferestre zburau zeci de cărţi, cele mai
multe în stare foarte bună. Porţile de fier înalte ale
curţii erau larg deschise. M‑am apropiat împreună cu
alţi profesori. Am luat un volum de pe jos. Era „Idiotul”,
de Dostoievski. Claus, aflat la o fereastră de la etajul
întâi, mă văzu şi zise:
– Avem nevoie de cărţi simple şi curate, nu de toate
idioţeniile!
– Dar astea sunt scrierile cele mai valoroase ale
lumii!
– Pierdere de timp! Nu le înţelege nimeni! Le vom
da foc! spuse micul blond.
– Aţi înnebunit? Nu le înţelegeţi voi, că sunteţi
copii!
133 Omul de sticlă

– Copiii au şi ei judecată şi bun-simţ! Hai, marş de

aici!
Am văzut cu groază cum clădirea era invadată de
o mulţime de copii, veniţi probabil din tot oraşul. Am
sunat la 112. Mi‑a răspuns o voce de copil mic, care
zicea: „Alo, cine‑i atolo?” Şi apoi, ton de ocupat. Am
intrat în curte şi am pus mâna repede pe câteva volume.
„Doamna Bovary”, „ Ulysses”, „Cătunul” de Faulkner,
câteva din piesele lui Shakespeare.
– Nu ţi‑e ruşine să furi? îmi strigă de la fereastră
Claus.
– Păi n‑ai spus că o să le daţi foc?
– Şi? Focul este purificator, pe când furtul este o
infamie şi o ruşine.
Am plecat din acel loc, cu braţele pline de cărţi.
Deodată m‑am trezit înconjurat de copii, atât de mulţi
încât aproape că nu puteam face un pas; trăgeau din
toate părţile să‑mi ia cărţile. În drum apăru o bătrânică
pipernicită, dar foarte elegantă, cu un pardesiu bej şi o
umbrelă de soare pe umăr, deşi timpul era urât.
– Ce s‑a‑ntâmplat? zise ea, adresându‑se copiilor.
– Omul acesta vrea să fure cărţi! zise câţiva copii,
aproape în cor.
– Ce faci, domnule, te‑ai scrântit? Vrei să le vinzi
pentru băutură? mi se adresă bătrâna.
N‑am băgat‑o în seamă, dând să merg mai departe,
când m‑am trezit cu o ploaie de lovituri date cu umbrela
desfăcută, iar o spiţă îmi intră în ochi. Am dat drumul
cărţilor şi copiii le‑au adunat imediat şi le‑au dus în
curtea bibliotecii.
Ioan Suciu 134

În ziua următoare, când am ajuns la şcoală, am

văzut în curte o mulţime de copii; nimeni nu intrase la
cursuri şi, în mod curios, pe platoul de beton din interi‑
orul curţii şcolii tot veneau puberi, desigur mulţi şi de
pe la alte şcoli. Până la urmă aglomeraţia devenise atât
de mare încât copiii s‑au revărsat pe străzi; au început
un marş prin oraş, mergând prin mijlocul drumului,
blocând circulaţia maşinilor şi tramvaielor. Erau copii
dintre cei mai mici, unii chiar de pe la grădiniţă, şi până
la alţii mai mari, dar aceştia nu treceau de 12 – 13 ani.
Strigau, râdeau, se hârjoneau, dar nu se înţelegea ce
vor. Străbătură arterele principale ale oraşului şi aveau
un traseu imprevizibil; nu părea să fie conduşi de cineva
şi, cu toate astea, itinerariul era destul de precis; se cău‑
tau locuri de cultură, muzee, parcuri memoriale, pieţe
monumentale. Coloana trecea şi prin dreptul unor şcoli
şi mai adunau de acolo tot mai mulţi demonstranţi. La
un moment dat, în faţa primului rând de copii a apărut
o lozincă imensă, ca o panglică mare din pânză albă pe
care scria cu litere roşii: „POPOR DE OI IEŞIŢI DIN
CASĂ DACĂ VĂ PASĂ!”. Aşa se pare că rândurile
demonstranţilor copii s‑au îngroşat şi cu nişte adulţi, şi
aceştia au început şi ei să ceară (prin strigăte) salarii mai
mari, pensii mai mici pentru demnitari, căi ferate mai
bune, un pib mai puternic, întărirea monedei naţionale
şi altele. Până la urmă coloana s‑a întors la şcoală; eram
în curte împreună cu alţi profesori şi am descoperit că în
rândul protestatarilor intraseră câteva cadre didactice
din şcoala noastră. Am discutat cu Olguţa, profesoara
de religie, întrebând‑o ce caută ea în mijlocul copiilor.
Trebuie să spun că profesoara Olguţa este tânără şi fru‑
135 Omul de sticlă

moasă, cu o faţă cu trăsături de grecoaică, brunetă şi cu

un corp de zeiţă.
– Mai bine copil decât profesor, mai bine elev decât
opresor!
– Opresor? Ce opresor?
Am văzut în zilele următoare că profesorii care
intraseră în comunitatea copiilor au adoptat obiceiuri
ale acestora: bărbaţii purtau pantaloni scurţi cu bre‑
tele, iar femeile fustiţe scurte de li se vedeau chiloţeii.
Profa Olguţa, care se aşeza acum numai în banca elevi‑
lor, atrăgea toate privirile băieţilor fiindcă avea picioa‑
rele dezgolite până sus de tot când stătea în bancă;
toată lumea abia aştepta să fie scoasă la tablă şi pusă
să şteargă scrisul cu creta în partea de sus. Adulţii
care adoptaseră de bunăvoie statutul de copii ascultau
orbeşte de micuţul Claus, elevul bălai cu ochi albaştri.
Într‑o zi ne‑am strâns toţi profesorii în cancelarie,
de dimineaţă, şi am încuiat uşa.
– Nu se mai poate aşa ceva! spuse Olguţa, care
venise cu o rochie lungă până‑n pământ.
– Trebuie să găsim o ieşire! zise şi Georgescu.
– Trebuie să avem o strategie şi un plan! interveni
Mirescu.
– Eu o să‑i iau pur şi simplu la cafteală! spuse Albu,
profesorul de sport.
– Pe cine să iei tu la bătaie, sfrijitule? se auzi o voce
binecunoscută, subţirică şi nevinovată.
Era Claus; intrase pe o fereastră forţată pe din afară,
iar în urma lui apărură, ca nişte pui de maimuţe, o gră‑
madă de copii de grădiniţă. Profesorul de sport numai
sfrijit nu era, din contra, avea un corp uriaş pe care şi‑l
Ioan Suciu 136

lucra la sală. Era un tip nu prea sofisticat intelectuali‑

ceşte, şi nu stătu pe gânduri să‑i ardă o scatoalcă micu‑
lui blond. Dar lovitura lui se opri în aer şi gestul lui muri
pe la jumătate, înţepat de zeci de ace. Copiii de grădiniţă
trăgeau cu nişte mici dispozitive, numite „invizoace”, şi
Albu era înţepat ca la acupunctură, dar acele erau foarte
dureroase, ca şi cum ar fost un atacul de viespi.
– Deci, după cum spuneam, veţi primi trei zile în
beci, fără mâncare. Apă veţi avea, fiindcă ştiu că acolo
e o inundaţie permanentă!
Echipa de mici torţionari cu invizibile ne‑a escortat
până la subsol, şi un bărbat a apărut şi a descuiat uşa
masivă din metal. Am privit uimit; era grădinarul şco‑
lii, un om trecut de cincizeci de ani, urât şi cu coşuri pe
faţă. Pactizase cu micuţii „revoluţionari”. Ne‑au închis
în pivniţă, unde mirosul de varză era insuportabil, de
la nişte borcane. La început ne‑am plâns cu toţii, dar
până la urmă am spart borcanele şi‑am mâncat varza.
Trecuseră trei zile groaznice şi la sfârşitul lor am bătut
cu pumnii şi picioarele în uşa de metal să ni se dea
drumul. Grădinarul a venit într‑un târziu (obosisem de
atâta bătut în uşă) şi ne‑a deschis. Am sărit toţi cu gura
pe el; i‑am reproşat că se ia după nişte mucoşi şi că o să
răspundă pentru asta. N‑a zis nimic, n‑a scos o vorbă.
Ne‑a condus în cancelarie, unde era o stivă de cartofi,
invadând un spaţiu neadecvat pentru o astfel de marfă
şi transformând sediul de comandă din şcoală în depo‑
zit de legume. Deşi nu ne‑a spus nimeni nimic, ne‑am
apucat de curăţat cartofi pentru cantină.
Luasem obiceiul ca noi, profesorii, să venim mai
devreme la şcoală şi să stăm liniştiţi în cancelarie; copiii
137 Omul de sticlă

veneau mai târziu, pe la opt‑nouă. Unii întârziau des‑

tul de mult, hoinărind prin parcuri, şi veneau la şcoală,
după care abia aveau timp să‑şi dea ghiozdanele jos din
spate, că şi le puneau iar la loc să plece. Ne luam la noi
câte‑o carte sau vreo revistă, şi citeam sau purtam con‑
versaţii obişnuite, ca pe timpul când copiii n‑o luaseră
razna. Olguţa făcea cafea într‑un ibric mare pentru
toată lumea, şi mirosea a proaspăt şi a lume curată şi
civilizată. Într‑o astfel de dimineaţă a năvălit peste noi
Claus, care se sculase cu noaptea‑n cap. Micuţul blond
avea obiceiul să se plimbe printre rânduri – în clase
sau în cancelarie, ţinând o linie în mână, pe care o fră‑
mânta în fel şi chip. Din clipă în clipă ne aşteptam să
ne plesnească peste mâini sau peste urechi, cum făcea
câteodată profesoara de psihologie cu elevii ei, dar, din
fericire, Claus n‑a făcut niciodată acest gest. El veni
lângă fiecare dintre noi, uitându‑se fără jenă la ceea ce
făceam. Eu citeam „Vineri sau limburile Pacificului”.
– Cum adică? mă întrebă el. Ori e vineri, ori e lim‑
burile alea… Şi nu se spune limburi, ci limbi, nu?
– Sunt cuvinte diferite! Limbul este o porţiune de
pământ în ocean…
– Iar limba e roşie! zise el întrerupându‑mă şi sco‑
ţând limba la mine.
– Da… am mormăit eu.
– Ştii ceva? spuse Claus. Voi adulţii, dacă vă creşte
capul, credeţi că sunteţi şi mai deştepţi?
– Nu te supăra, Claus, dar este o dezvoltare firească.
Odată cu amplificarea fizică a creierului se măreşte şi
inteligenţa omului.
Ioan Suciu 138

– Lasă că am văzut profesori mult mai proşti decât

elevii lor!
– Unde? făcu imprudenţa să întrebe profesoara
Olguţa.
Claus se întoarse spre ea, bătându‑şi linia de palmă.
– Chiar aici, în şcoala noastră! Întinde mâinile cu
palmele‑n sus! ordonă Claus.
– Poate vrei să spui „întindeţi mâinile”, că nu sunt
de vârsta ta, spuse Olguţa.
– Câte degete avem la o mână? întrebă Claus, după
ce Olguţa execută cererea copilului.
– Cinci! răspunse profesoara.
Claus îşi întinse un degeţel lângă mâna dreaptă a
profesoarei şi spuse:
– Răspuns greşit! Şase! Te mai întreb o dată: câte
degete sunt la o mână?
– Dacă‑l luăm în considerare şi pe al tău, sunt şase!
– Cinci sau şase? întrebă cu severitate.
– Acum, şase! spuse Olguţa.
Claus pufni într‑un fel foarte dispreţuitor. Zise:
– Poftim profesoară adultă şi măritată! Auzi ches‑
tie! Un om are la o mână şase degete! Doi! urlă Claus şi
câţiva copii pătrunseră în grabă în clasă!
Un băiat destul de mare, cu părul vâlvoi peste ochi,
întrebă:
– Iar au făcut ăştia ceva?
– Haideţi să mergem! Mi‑e silă de ei! spuse Claus şi
plecă împreună cu ceilalţi. Peste puţin timp i‑am văzut
jucând fotbal în curtea şcolii.
De la o vreme se instituise între profesori şi elevi
un fel de armistiţiu, adică veneam la şcoală cu toţii,
139 Omul de sticlă

dar ne vedeam de treburile noastre în mod separat; noi,

profesorii, ocupam cancelaria, iar ei restul şcolii, cla‑
sele, holurile, curtea. Când ne întâlneam treceam unii
pe lângă alţii fără vreun cuvânt de salut sau altceva.
Copiii mergeau maiestuos prin mijlocul culoarelor, iar
noi ne strecuram pe lângă ziduri ca nişte oameni vino‑
vaţi de ceva. Femeile mergeau la toaletă în fugă, de
parcă aveau urgenţe, dar în realitate doar ca să nu stea
prea mult prin zona prin care hălăduiau copiii. Odată,
pe când ne aflam în cancelarie, Claus intră şi spuse:
– Dar ce‑aţi păţit, fraţilor? Ce‑i cu izolarea asta a
voastră? O să creşteţi mari şi o să vă adaptaţi greu la
societate.
– Dar noi am zis că‑i mai bine să… spuse Luleasca.
– Trebuie să socializaţi, altfel vă sălbăticiţi! Haideţi
afară, să jucăm ceva!
Am mers în grădină, unde ne aşteptau deja elevii
adunaţi în spatele unui ring format din corzi asemă‑
nătoare celor de la competiţiile de box. Eu observasem
că în grădină se petrecea ceva de câteva zile; o fostă
groapă de w.c. a fost umplută cu bălegar, probabil pen‑
tru a folosi drept îngrăşământ pentru plante; grădina‑
rul venise de mai multe ori pe acolo şi cărase amestecul
de balegă şi paie de pe undeva. De data aceasta groapa
dispăruse. M‑am uitat mai atent şi‑am descoperit un
colţ de prelată, acoperită de pământ şi frunze; groapa
de mizerie fusese astupată. Claus ţinea în mână o
şapcă, în care se aflau nişte bileţele. Am fost invitaţi
să scoatem câte o hârtiuţă, pe care de regulă scria „nu”.
Dar pe al profesoarei Olguţa şi pe al lui Georgescu scria
„da”.
Ioan Suciu 140

– Vom juca baba-oarba! Cine are „da” să vină în

faţă! spuse micul führer blond.
O fată înaltă şi deşirată ajunsese până la capetele
celor doi aleşi (aceştia se aplecaseră totuşi puţin) şi le‑a
legat fiecăruia câte o cârpă neagră peste ochi. Au fost
ţinuţi de mână şi duşi în ringul de joc, ridicându‑se
puţin corzile ca oamenii să poată să treacă în careul
respectiv.
– Trebuie să vă găsiţi unul pe altul! Vă vom ghida
cu precizări de „foc” sau „apă”, în funcţie de progresele
pe care le faceţi! Gata, daţi‑i drumul!
Bieţii „cobai” au fost dirijaţi astfel încât căzură în
groapa cu bălegar, chiar în clipa în care s‑au regăsit
legaţi la ochi şi se prăbuşiră amândoi în hazna, îmbră‑
ţişaţi. Copiii plesneau de râs, unii se tăvăleau pe jos.
Am observat că micuţul Claus nici nu zâmbea. Nu s‑a
grăbit nimeni să‑i ajute să iasă de acolo; sărmanii pro‑
fesori s‑au zvârcolit să părăsească locul precum nişte
viermi dintr‑o marmeladă de excremente, cafenii din
cap până‑n picioare şi curgându‑le bucăţi mari de
bălegar de pe faţă, de pe gât, de pe haine. Profesoara
Olguţa, care venise cu o rochie lungă, arăta acum ca
un zombi, şi nimic nu mai amintea de frumuseţea cor‑
pului ei bine făcut pe când venea cu minijupe de fetiţă.
Deodată peste toată această scenă s‑a lăsat un aer rece,
ostil şi ameninţător: un bărbat foarte bronzat, în cos‑
tum albastru, apăruse ca paraşutat în mijlocul copiilor
şi stătea cu mâinile în şold:
– Ce se‑ntâmplă aici? urlă el.
Era directorul şcolii, un bărbat foarte dur care
fusese mult timp în concediu, într‑o ţară exotică.
141 Omul de sticlă

Un băieţaş aflat în apropierea lui îl arătă cu mâna

întinsă spre Claus, spunând:
– El a zis!
Profesorii murdari de bălegar o luară repejor spre
toaletă, să se cureţe cât de cât. Directorul făcu trei paşi
şi‑l luă pe Claus de o aripă, aproape învârtindu‑l prin
aer; apoi îl ţinu de picioare şi‑l scufundă în groapa cu
balegă de trei ori, ca la un fel de botez. Copiii spectatori
amuţiseră; nu aveau curajul nici să mai respire. Apoi
directorul îl azvârli pur şi simplu pe Claus pe undeva
prin grădină, aşa cum ai arunca un băţ după care trebuie
să alerge un câine. Se auzise o bufnitură din locul în care
căzuse micul blond, dar nu răbufni nici un fel de scâncet,
nicio tânguială. În privinţa asta Claus dovedi multă dâr‑
zenie şi curaj. Directorul plecă din grădină undeva spre
clădirea şcolii, sau poate dincolo de ea. Partea proastă
în privinţa directorului este că din acel moment a dis‑
părut, adică nu a mai venit la şcoală şi nu şi‑a reluat
funcţia. De câteva ori s‑a prezentat la şcoală soţia lui
ca să ne întrebe dacă nu ştim ceva de el. Nu. Nu ştiam.
Dar de multe ori când ne aflam prin curtea şcolii sau în
preajma clădirii acesteia, de undeva de sus se auzea un
vaiet prelung, un fel de jelanie sfâşietoare. Nu ştiam de
unde vine, până când Luleasca s‑a dus pe scara de acces
până pe acoperiş şi s‑a uitat atent pe acolo. Acoperişul
clădirii era aproape plat, format din tablă argintie; avea
o mică înclinaţie, făcut astfel încât să nu ţină ploaia pe
el, şi puteai aluneca uşor. Existau acolo câteva coşuri de
fum, deşi clădirea avea calorifere; poate acestea (coşu‑
rile) dăinuiau dintr‑o perioadă mai veche, când încălzi‑
rea se făcea cu sobe cu lemne. În mijlocul acestui platou
Ioan Suciu 142

de tablă strălucitoare se afla o cuşcă; profesoara Lulescu

îşi dădu seama că de acolo vine sunetul acela ca de ani‑
mal torturat; se apropie şi constată că în acea cuşcă se
aflau un om şi un câine; omul era directorul şcolii, legat
de ceva cu mâinile la spate, cu costumul său albastru
făcut ferfeniţă, stând în fund rezemat de un perete de
lemn; un picior îi era dezvelit între marginea pantalo‑
nului şi pantof, iar în acel loc nu mai avea ciorap, ci era
sângerând până la os; din acel picior al omului rodea din
când în când un câine jigărit, o dihanie de stradă neagră
ca un corb şi care nu scotea niciun sunet, mâncând şi lin‑
gând rana sărmanului; alături de acest grup zăcea o far‑
furie şi un mic castron de apă, ambele goale. După cum
ne‑a povestit mai târziu Luleasca, grădinarul adusese
acolo un câine vagabond, dar nu se ştie cine‑l închisese
pe director împreună cu animalul, şi grădinarul aducea
mâncare şi apă pentru câine, iar omul se întindea cum
putea pe podea să ajungă la apă şi hrană, care erau de
fapt pentru câine; femeia l‑a dezlegat imediat pe direc‑
tor şi l‑a scos din cuşcă, în timp ce javra rămăsese acolo
nemişcată şi nesimţitoare; deodată pe acoperiş a apărut
micul Claus împreună cu patru cinci băieţi de vreo opt –
nouă ani, care i‑au înconjurat pe cei doi adulţi; directorul
a trecut de ei şi s‑a îndreptat şchiopătând spre chepen‑
gul pe unde se ajungea la scara interioară; Luleasca a
fost împinsă de micii diavoli spre marginea acoperişului.
– S‑o aruncăm jos! spuseră câţiva din drăcuşorii
însoţitori ai lui Claus, şi biata femeie a alunecat pe
tabla lucioasă până la streaşina ce mărginea acoperi‑
şul, şi şi-a pierdut echilibrul, căzând pe burtă. Copiii
o împingeau fără milă cu picioarele. Se rostogoli în gol
143 Omul de sticlă

(până jos erau vreo 20 de metri) şi se apucă de streaşină

cu mâinile, bălăbănindu‑se asupra hăului de dedesubt.
O mulţime de oameni se strânseră jos pe trotuar şi pri‑
veau spre profesoară cu groază. Cineva sunase la 112.
Micul Claus a păşit prudent pe acoperişul în pantă,
punându‑se în fund şi înaintând ca un păianjen, miş‑
cându‑şi cu foarte mare atenţie mâinile şi picioarele.
Când ajunse la streaşină călcă puternic peste degetele
femeii, forţând‑o să‑şi elibereze când o mână, când cea‑
laltă. Luleasca urla exact ca o sirenă de fabrică; până
la urmă căzu şi se lovi de sol; nimerise într‑un pătrat
de pământ moale şi afânat lăsat acolo, în asfalt, pentru
plantarea unui pom; se auziră sunetele alarmei de la
salvare şi maşina roşie sosi la ţanc; numai că femeia
suferise traumatisme serioase.
De la această întâmplare relaţiile profesori – copii
se răciseră total. Copiii mergeau pe lângă peretele şco‑
lii când trecea vreun profesor şi invers, profesorii cău‑
tau să păstreze cât mai mult o distanţă când se aflau,
vrând‑nevrând, în preajma elevilor. La vreo săptămână
de la căderea profesoarei de pe acoperiş (fusese dusă la
spital şi nimeni nu mai ştia dacă scăpase cu viaţă sau
nu), în sala de festivităţi s‑a adunat toată suflarea din
şcoală, profesorii stând pe rândurile de bănci din centrul
vastei încăperi, iar copiii în picioare de‑a lungul pereţilor
sau pe scenă. Amplasarea scaunelor era de aşa natură
încât lăsa un spaţiu larg în mijloc, cât o alee dintre blo‑
curi. Pe acolo îşi făcu apariţia directorul şcolii, în cos‑
tumul lui albastru impecabil, cu privirea încruntată şi
şchiopătând uşor de un picior. În urma lui intrase pe
uşa largă a sălii o femeie într‑un cărucior, bandajată ca
Ioan Suciu 144

o mumie; îi rămase liberă numai faţa şi‑am recunoscut‑o

pe Luleasca. Se lăsase o linişte perfectă, cu toate că mai
înainte cu câteva clipe era un vacarm de nedescris.
– Prindeţi‑l pe acel copil – directorul îl arătă pe
Claus, care stătea în mijlocul grupului de elevi de pe
scenă – şi pe (conducătorul şcolii mai citi de pe un bile‑
ţel pe care şi‑l scosese din buzunar alte şapte nume).
Câţiva profesori schiţară gestul de a se ridica din bănci,
dar se aşezară imediat la loc, ca şi cum nişte mâini
nevăzute i‑ar fi apăsat pe cap. Directorul urlă ca un
comandat de armată:
– Prindeţi‑i pe nenorociţi!
Atmosfera era încordată, liniştea era profundă,
se auzeau respiraţiile ca de la spectatorii unui film de
groază. Deodată micuţul Claus ridică mâna dreaptă
cu pumnul strâns, ca un erou de desene animate.
Profesorii au părăsit rândurile (cu excepţia mea şi a
încă două trei persoane) şi s‑au repezit la director şi la
infirma din cărucior; Claus a sărit de pe scenă şi a venit
să dirijeze acţiunea, iar directorul şi Luleasca au fost
duşi de grupul de oameni undeva şi închişi. Era labo‑
ratorul de chimie. Naiba ştie cum de au reuşit copiii
să‑i imobilizeze pe cei doi, mai ales că directorul era
un bărbat în putere; cert este că l‑au legat cu mâinile
la spate de o spalieră din perete, iar Luleasca a fost
fixată cu căruţ cu tot lângă un calorifer; s‑au folosit
cordeluţe rezistente, precum cele folosite de alpinişti.
Profesorii se întorseseră împotriva directorului ca să le
facă pe plac copiilor, să se pună bine cu ei. Hărmălaia
era de nedescris, iar eu mă învârteam pe culoarele şco‑
lii şi prin laboratorul de chimie ca un călător care nu‑şi
145 Omul de sticlă

caută bagajele printr‑o gară aglomerată. Claus l‑a

rugat pe profesorul de chimie Dumitrescu să provoace
în încăpere o mică explozie.
– De ce? întrebă profesorul, care era destul de în
vârstă.
– Pentru că nu va fi nicio primejdie, noi vom ieşi
afară!
– Care noi? mai întrebă Dumitrescu, dar se duse
la una dintre mesele pline cu retorte şi eprubete, spu‑
nându‑ne să ieşim repede.
– Păi nu se vede nimic! zise Claus.
– Am lăsat un fitil! Trei minute!
Ne‑am grăbit să părăsim laboratorul.
– Şi ce facem cu cei doi? Dacă ia foc încăperea? am
intervenit eu.
– Păi n‑ai înţeles care‑i şpilul? zise Claus, cu tonul
unui învăţător plictisit să‑i tot spună unuia care price‑
pea greu mereu acelaşi lucru. Noi vom fi afară! Peste
câteva clipe se auzi o bubuitură puternică, probabil că
Dumitrescu făcuse o mică bombă, şi începu să iasă fum
pe sub uşă. În aceeaşi clipă s‑a auzit sirena pompierilor.
– Cine a sunat la 112? întrebă Claus cu glas piţigă‑
iat, de băieţel care vrea să fie autoritar.
Pompierii au dat buzna pe culoare spre laborator,
desfăşurând din mers furtune groase. Erau echipaţi în
costume protectoare şi aveau pe cap nişte căşti de parcă
erau cosmonauţi. În scurt timp au spart uşa care fusese
încuiată şi i‑au scos dinăuntru pe braţe pe director şi pe
Luleasca în căruciorul ei, ducându‑i la ambulanţa care
aştepta în stradă. Totul se petrecuse în două minute,
pe ceas; o intervenţie exemplară.
Ioan Suciu 146

Într‑o dimineaţă am constatat că elevii veniseră

cu cel puţin o oră înaintea programului, şi fiecare pro‑
fesor care intra era escortat de câte trei-patru băieţei
într‑una dintre sălile de curs care era mai spaţioasă;
acolo se aflau toţi copiii adunaţi în picioare de‑a lungul
pereţilor, iar profesorii erau adunaţi în centrul încăpe‑
rii, în faţa catedrei, şi îndemnaţi să stea într‑un fel de
formaţie, ca un pluton de armată compact. Câte un elev
venea lângă catedră şi citea un text. Prima dată, un
copil pistruiat şi foarte scund se deplasă în locul respec‑
tiv dinspre colţul catedrei şi zise:
– Dumitrescu Marcel, în ziua de 13 februarie, orele
11.46 mi‑ai ars trei lovituri la palmă cu linia şi o palmă
peste ceafă, suplimentar!
Apoi băiatul se duse la locul său printre ceilalţi, ca
un elev care spusese o poezie; m‑am uitat la Dumitrescu
– avea părul cam în dezordine, un costum bej cam şifo‑
nat şi figura de om nedormit.
– Te‑ntinzi peste catedră şi‑ţi dai pantalonii jos!
Vorbise Claus, pe care nici nu‑l observasem; era
printre copiii aşezaţi lateral lângă perete, cam în drep‑
tul catedrei. Am constatat cu mare uimire cum acest
profesor în pragul pensiei, cu aspect serios, îşi dă jos
pantalonii în faţa tuturor şi îmbrăţişează catedra, lun‑
gindu‑se peste ea ca un condamnat peste o masă de tor‑
tură. Unul din băieţii mai mari, cu aspect de rocker,
apăru cu un bici. Obiectul nu era unul din acelea apar‑
ţinând unei recuzite de ustensile de tip sado-maso, ci
se pare că era chiar biciul pe care‑l folosea grădinarul
să‑şi mâne calul de la căruţa lui.
– Trei lovituri! spuse Claus.
147 Omul de sticlă

– Şi pentru palma peste ceafă? interveni copilul

care citise acuzaţia mai devreme.
– Patru lovituri! se corectă Claus.
Cureaua muşcă din fundul grăsuliu al omului. Apoi
Dumitrescu îşi trase pantalonii la loc şi se duse în plu‑
tonul profesorilor.
– Olguţa Marinescu! am auzit glasul unei fetiţe
micuţe şi grăsuţe, cu codiţe în păr. Acum trei ani, pe data
de 15 mai, orele 9.39, mi‑ai dat cinci lovituri la palmă.
Profesoara Olguţa înaintă spre catedra din mijloc,
ca şi cum s‑ar fi dus spre eşafod. Îşi ridică rochia, ară‑
tându‑şi nişte chiloţi negri, şi îmbrăţişă catedra lun‑
gindu‑se pe ea. Ochii tuturor bărbaţilor şi elevilor mai
mari se dilatară la maxim.
– Chiloţii jos! ordonă Claus.
– Măi copile, eşti nebun? se auzi clar vocea Sevastiţei
Miclea, profesoara de matematică.
Se lăsă o linişte profundă. Băiatul cu biciul schiţă o
mişcare, dar renunţă şi‑şi opri gestul în aer. De undeva
apăru brutalul nostru grădinar, care cu o mişcare
scurtă şi hotărâtă îi dădu jos chiloţii profesoarei şi aceş‑
tia se opriră la gleznele femeii, peste pantofi. Băiatul cu
biciul aplică o lovitură pe bucile profesoarei; un vuiet
puternic se auzi din partea tuturor; băiatul lăsă obiec‑
tul undeva pe jos şi intră în masa de elevi. Claus vru
să spună ceva, dar nicio silabă nu‑i mai ieşi din gură.
Olguţa se îmbrăcase şi părăsise locul supliciului. Şi
deodată toată adunarea se strică şi lumea se îmbulzi
pe uşi (existau două ieşiri).

*
Ioan Suciu 148

Ne aflam în sala de sport toţi profesorii. Fuseserăm

aduşi din cancelarie, unde ne adunam de obicei dimi‑
neaţa şi ne beam cafeaua împreună; arătam ca nişte
complotişti, vorbeam în şoaptă şi de fapt nu ştiam ce
ne poate aştepta în ziua respectivă. Sala de sport era o
încăpere mare şi cu tavan înalt, cu ferestre foarte largi,
care dădeau spre grădină. Era bine dotată cu tot felul
de aparate de fitness, aranjate de‑a lungul pereţilor,
iar în mijloc exista un spaţiu cât un teren de baschet,
având şi panourile cu coşurile de marcaj montate de
o parte şi de alta a platoului de joc. Claus era singur
cu noi şi stătea pe un piedestal, cu un fluier în gură.
Ne spuse să ne aliniem după înălţime în centrul sălii.
Am făcut acest lucru, descurcându‑ne destul de greu,
şi l‑am văzut pe Claus cum se încordează de enervare.
Până la urmă am reuşit să facem un şir prelung şi ordo‑
nat, aşezându‑ne unul în spatele altuia, formând litera
„L”, deoarece eram prea mulţi pentru a ocupa doar o
latură a terenului. Îl pusesem în capul aliniamentului
pe Zvârlogea, care era chiar profesor de sport şi cea mai
înaltă persoană din şcoală.
– Câteva ture de teren cu viteza unu, spuse Claus.
Nu începeţi încă, să vă explic: viteza unu înseamnă 9
kilometri pe oră, viteza a doua 13 şi viteza a treia 23
kilometri pe oră!
– Şi de unde ştim noi ce viteză avem? întrebă cineva.
– Ştiu eu, spuse micul băiat blond, arătându‑ne că
ţine în mână un cronometru.
– Păi ăla e un cronometru! spuse Dumitrescu.
– Exact!
– Nu măsoară viteza noastră!
149 Omul de sticlă

Claus avu o ieşire care nu‑i era caracteristică; înjură,

dar nu prea vulgar şi cu voce joasă; spuse: „Fir‑aţi ai
dracului de babalâci!” şi ieşi din sală. Am rămas în mij‑
locul terenului aliniaţi ca nişte caraghioşi. Oricum eram
ridicoli că dădeam curs capriciilor unui copil care părea
sărit de pe fix, dar ne gândeam că e mai bine aşa, altfel
cine ştie ce mai ieşea. Făceam ce zicea micul nebun şi la
sfârşitul programului plecam acasă, iar pe data de 30 ne
luam salariul. Copilul se‑ntoarse cu un aparat din acelea
folosite de alergători la antrenamente, care se fixa pe
antebraţ şi măsura viteza, tensiunea etc. Îl legă la mâna
lui Zvârlogea, omul din fruntea coloanei.
– Marş cu viteza a doua! comandă Claus.
– Ai spus de viteza a întâia! comentă un glas gros
de profesor.
– Asta mai devreme! Trebuie să recuperaţi timpul
pe care l‑aţi pierdut! spuse Claus. Hai, marş!
– Nu se vorbeşte într‑o şcoală cu „marş”! spuse pro‑
fesoara Olguţa.
– Gata, linişte şi la treabă! spuse Claus.
Zvârlogea o porni o alergare uşoară, căutând să
urmărească ecranul de pe braţul său.
– Mai repede, molăilor! strigă micul elev şi scoase
nişte triluri sacadate din fluierul pe care‑l ţinea în gură.
– Nu se spune „molăilor” unor oameni care‑ţi pot fi
părinţi! spuse doamna Miclea de religie.
– Dar cum se spune? făcu micul blond, ironic.
– Corect este molâi, cu „â” şi nu cu „ă”, zise profesoara.
– Bine, măi, scovergiţilor, hai, daţi‑i bice!
Alergam în şir indian, în jurul terenului de baschet.
– Destul! zise Claus.
Ioan Suciu 150

Ne‑am oprit. Aşteptam pe loc, în picioare, fiecare la

locul său din şir, o nouă comandă.
– Şi acum, mersul piticului, viteza a treia! zise
micul băiat cu sadism.
Ne‑am lăsat pe vine şi‑am început să ne mişcăm ca
nişte raţe pe imaş, într‑un ritm destul de lent, dar cred
că era viteza maximă de care eram în stare.
– Stop! De la capăt! Poate n‑aţi înţeles ce‑am spus;
nu pricep de ce nu v‑aţi notat; viteza a treia înseamnă
23 de kilometri pe oră!
Sevastiţa Miclea interveni din nou:
– Şi vrei ca noi, nişte oameni de o anumită vârstă,
să executăm mersul piticului cu 23 de kilometri pe oră?
– Exact!
– De ce?
– Fiindcă sunteţi anchilozaţi şi învechiţi; spre
binele vostru!
– Băiete, eşti nebun! Tu trebuie să fii internat
urgent! zise profesoara.
Blondul urlă: Gâdea!
După un timp scurt apăru băiatul care făcuse pe
călăul cu biciul într‑o zi anterioară. Luă poziţie de
drepţi, uitându‑se la Claus ca la Dumnezeu.
– Iei femeia asta şi‑o închizi în grajd!
Adolescentul o împinse pe profesoara Miclea să
meargă înaintea lui spre ieşire. La un moment dat,
femeia se întoarse brusc spre băiat şi acesta îşi duse
rapid mâinile la faţă, ca şi cum s‑ar fi apărat de o lovi‑
tură. Apoi îşi continuară drumul.
– Să mergem! am spus eu către grupul meu de pro‑
fesori, ca şi cum i‑aş fi anunţat că reprezentaţia se ter‑
151 Omul de sticlă

minase. Am pornit spre uşă, şi, văzând ceilalţi că nu se

întâmplă nimic rău şi Claus tăcea, toţi profesorii s‑au
luat după mine şi ne‑am dus în cancelarie. Pe drum am
acostat‑o şi pe Sevastiţa Miclea, dar băiatul s‑a burzu‑
luit la noi că are o misiune de îndeplinit şi că doamna
trebuie dusă în grajd.
– Dar noi nici nu avem grajd, dobitocule! interveni
chiar profesoara, şi s‑a alăturat grupului nostru.
În dimineaţa următoare, în timp ce noi, profesorii,
eram adunaţi în cancelarie, Claus a intrat peste noi
însoţit de un grup de golănaşi, nişte adolescenţi de vreo
15‑ 16 ani, adunaţi de la vreo casă de corecţie. Erau
înarmaţi cu nişte beţe scurte şi groase, ca nişte bas‑
toane de poliţişti numai că erau din lemn.
– Ce căutaţi aici? a întrebat Zvârlogea, dar a primit
imediat o ploaie de lovituri peste cap de se prăbuşi la
podea. Stătea ghemuit, cu mâinile peste cap, speriat să
nu mai primească alte corecţii.
– Drepţi! spuse micul führer blond cu glas ferm, dar
prea subţirel ca să aibă efect impetuos.
Ne‑am ridicat în picioare fiecare lângă scaunul pe
care stăteam, iar Zvârlogea s‑a chinuit să‑şi ia o poziţie
verticală.
– Vă încolonaţi câte doi şi vom merge în clasa
rotundă!
Am făcut ce ni s‑a zis. Băieţii care ne supravegheau
erau prost îmbrăcaţi, netunşi şi miroseau a nespălaţi.
Sala de clasă numită rotundă avea un platou mai ridi‑
cat decât nivelul podelei, chiar în centru, ca o arenă. De
jur împrejur se aflau scaune; foloseam încăperea pentru
recitări de poezii sau spectacole de teatru în care jucau
Ioan Suciu 152

elevii. Găliganii zdrenţăroşi s‑au aşezat în scaune, iar

Claus a rămas în picioare, la marginea podiumului.
Noi am fost invitaţi să stăm pe scenă, poziţionaţi astfel
încât între noi să se păstreze un spaţiu de cel puţin un
metru de jur împrejur.
– Avem un program… Oamenii trebuie educaţi ca
să progreseze! spuse Claus aruncând o privire rotativă
de parcă s‑ar fi aflat în faţa a mii de spectatori.
– Cine „noi avem”? întrebă Mirescu.
– Nu mai vorbiţi neîntrebaţi! zise Claus. Trebuie
luat totul de la capăt, dar nu‑i nimic, vom evolua
repede! Acum vom învăţa mersul!
– Ce mers? întrebă tot Mirescu.
– Toată lumea în patru labe! Şi înainte marş!
Noi, adulţii de pe scenă, ne‑am lăsat încet în poziţia
numită „în patru labe”. Eu am rămas în picioare şi‑am
simţit deodată o lovitură în spate atât de puternică, încât
aproape că am căzut; aşa am ajuns şi eu în patru labe.
– Începeţi deplasarea omului primitiv care căuta
ghindă prin pădure! spuse Claus pe care începu să‑l
umfle râsul văzându‑ne cum ne târam sprijiniţi de
mâini şi genunchi.
– Acum, încet, vă căpătaţi poziţie bipedă!
– Vreau la WC! spuse Dumitrescu.
– De ce? întrebă Claus.
– Întrebarea e stupidă! primi răspunsul.
– Bineeee! Vom profita de acest moment, pentru a
învăţa facerea la oliţă! Aduceţi oliţe! ordonă micul şef.
– Facerea a ce? întrebă profesoara Miclea.
Un aspect ciudat era acela că micul blond era
extrem de pudic; un copil atât de obraznic se ferea să
153 Omul de sticlă

pronunţe orice cuvinţel vulgar, ca să nu mai vorbim de

înjurături neaoşe.
– Facerea de căcare! interveni Zvârlogea, cam nein‑
spirat; îl scosese pe micul dictator din… încurcătură.
Între timp ni s‑a adus fiecăruia o oală de noapte roşie
emailată, de dimensiuni destul de mici, pentru bebe‑
luşi. Ca om matur era greu să te aşezi pe ele şi să‑ţi
păstrezi şi echilibrul.
– Şi acum, începeţi! zise Claus ca şi cum ar fi dat
startul la un concurs de făcut prăjituri.
Ne‑am aşezat pe micile oliţe, în poziţii foarte inco‑
mode şi instabile; eram îmbrăcaţi, normal.
– Păi cum o să faceţi la oliţă, dacă nu vă daţi panta‑
lonaşii jos? întrebă Claus, ironic.
Până la urmă, cu fereală şi prudenţă, ne‑am dat
jos pantalonii şi chiloţii, iar femeile şi‑au ridicat fustele
reuşind să se aşeze pe oliţe direct cu fundul gol, fără să
lase vederii nimic din părţile intime.
– Puteţi să începeţi! spuse Claus, venind pe scenă
printre noi. Se uita în stânga şi‑n dreapta, ca un pro‑
fesor în clasă care se plimbă printre băncile cu elevi;
numai că noi eram adulţi şi stăteam pe nişte oliţe.
– Tu de ce nu faci nimic? îl întrebă Claus pe Mirescu.
– Nu‑mi vine! răspunse profesorul cu voce de om
vinovat.
– Ce‑ai mâncat de dimineaţă? continuă blondul
interogatoriul.
– Două ouă şi un ceai de mentă!
– Ai voie să mănânci ouă? Nu ştii că au colesterol?
Vrei să ne molipseşti pe toţi?
– Măi băiete, colesterolul nu se ia! îi zise profesoara
Miclea.
Ioan Suciu 154

Claus se enervă; nu‑i plăcea să fie pus la punct.

Urlă:
– Linişte! Şi să ştiţi că eu nu sunt „măi băiete!”
– Dar cine eşti, măi, puţică? făcu profesoara.
Claus se duse la ea şi dădu un şut oliţei pe care stă‑
tea femeia, făcând‑o pe aceasta să cadă într‑o parte, pe
scenă. Apoi copilul făcu un gest care‑i strică toată auto‑
ritatea: se duse în dreptul unui perete, se lăsă în jos cu
spatele şi începu să plângă cu sughiţuri. Ne‑am ridicat
cu toţii de pe oliţe şi ne‑am îndreptat ţinuta. Toată droaia
de zdrenţăroşi părăsi sala, dezamăgiţi. Spectacolul pre‑
gătit de micul blond eşuase. Am plecat şi noi; Claus
rămăsese pe jos, lângă perete, cu ochii plânşi. Eram cam
îngrijoraţi, bănuiam că micul blond se va răzbuna crunt.
Dincolo de gardul din fundul grădinii şcolii se afla o
stradă rău famată. Nu călcasem pe acolo, dar se auzea
că erau case sărăcăcioase, cu oameni care nu aveau ser‑
viciu, cu maidane pline de câini vagabonzi sau cu bos‑
chetari. Gardul fusese spart şi uneori intrau pe acolo în
grădina noastră tot felul de cerşetori sau aurolaci. În
acea zonă, în grădina şcolii, era amenajat un pavilion
frumos, din lemn cu acoperiş din tablă roşie, cu bănci
de‑a lungul parapetului pe interior. Femeile de serviciu
găseau deseori pe acolo pe pardoseala de lemn prezer‑
vative sau seringi folosite, alte mizerii care atestau pre‑
zenţa peste noapte a vagabonzilor proveniţi din strada
din spatele grădinii. Într‑o dimineaţă, Claus şi ciracii lui
ne strânseră din cancelarie şi ne duseră în acel pavilion.
– Vaccinarea obligatorie! anunţă Claus.
– Ce vaccinare? întrebă profesoara Olguţa.
– Aşa scrie în Regulamentul ăla verde al şcolii.
155 Omul de sticlă

Şi Olguţa, poate pentru că vorbise, fu luată de braţe

de doi băieţi mai mari şi aşezată pe bancă, iar un tip cu
părul mare de nu se vedea ce e, bărbat sau femeie, cu
nişte blugi soioşi care‑i cădeau de i se zărea începutul
crăpăturii fundului, se urcă peste femeie cu o seringă şi‑i
făcu o injecţie. Profesoara a ţipat, dar nu de durere, ci de
oroare, fiindcă acel om care‑i făcuse injecţia era murdar
ca un homeless, ceea ce şi era, şi care, după ce şi‑a folo‑
sit seringa, a mai încărcat‑o o dată cu un lichid dintr‑o
sticlă fără etichetă şi şi‑a făcut şi lui o injecţie. Am vrut
să plec de acolo, dar doi indivizi jegoşi apăruţi nu ştiu de
unde – poate din nişte tufe din jur – m‑au prins şi m‑au
dat pe mâna felcerului, a omului care făcea injecţii.
– Trebuie să fiţi mai curajoşi şi să nu vă fie frică de
o injecţie! comentă Claus, care stătea în mijlocul pavili‑
onului cu mâinile încrucişate la piept.
După ce toţi profesorii au „beneficiat” de vaccin, s‑a
întâmplat de am luat‑o cu toţii razna ca nişte bezme‑
tici; probabil că serul era vreun drog sau alcool pur, că
ne‑am comportat ca beţi sau incoştienţi; câte doi inşi
mergeam prin grădină cântând şi cutreierând în zigzag
straturile de flori, femeile încercau să danseze cu cine
le ieşea în cale (şi de regulă se ivea grădinarul), unii au
adormit prin tufişuri sau alţii s‑au pişat pe ei în drep‑
tul unor ziduri ale clădirii şcolii. A fost ceva ruşinos
şi lamentabil. În dimineaţa următoare am fost întâm‑
pinaţi la intrarea în şcoală de poterele lui Claus, care
ne‑au escortat în cancelarie, unde micul blond stătea
în picioare rezemat de o masă, cu mâinile la piept. Am
rămas în picioare în faţa lui şi, într‑un târziu, când a
venit toată lumea, Claus a spus:
Ioan Suciu 156

– Ne faceţi dracului şcoala de râs! S‑a aflat peste

tot, până şi la minister!
Niciun cadru didactic n‑a zis nimic. Ne simţeam
vinovaţi. Ne era cu adevărat ruşine.
– O să mergeţi în clase şi o să scrieţi pe tablă fie‑
care de 300 de ori „Eu, numele şi prenumele, adresa,
carte de identitate numărul, telefon şi e‑mail, declar
că n‑o să mă mai droghez niciodată; aşa să‑mi ajute
Dumnezeu!”. Aţi înţeles? Nenorociţilor! Gata, executa‑
rea!
Un mic băiat cam zdrenţăros îi şopti ceva la ureche.
Claus zise:
– Stop! Nu veţi folosi tablele din clase, fiindcă sunt
insuficiente: veţi scrie pe trotuarele din jurul şcolii!
Gata, la treabă!
Ne‑am luat crete din clase şi am purces afară din
şcoală, începând să mâzgălim trotuarele. Mulţi trecă‑
tori se opreau şi se uitau.
– Chiar v‑aţi drogat? au întrebat unii.
– Păi voi sunteţi profesori? Să vă fie ruşine! ne‑au
aruncat alţii. Nişte babe au vrut să ne bată cu bastoa‑
nele lor, iar alţii ne‑au înjurat la telefon. Am primit pe
laptopuri sute de e-mailuri de ameninţări şi insulte. O
maşină de primăria locală a oprit în dreptul nostru şi o
echipă de lucrători a făcut poze. Ni s‑a dat amendă pe
numele şcolii pentru murdărirea trotuarelor. În seara
zilei respective, toate trotuarele străzilor din apropie‑
rea şcolii erau acoperite de angajamentul nostru că nu
ne vom mai droga niciodată. Echipe de copii trimise de
Claus ne‑au numărat înscrisurile. Niciun profesor n‑a
avut voie să plece acasă până nu şi‑a terminat norma de
157 Omul de sticlă

300 de texte. Seara târziu când am ajuns acasă ne‑am

văzut la toate televiziunile de ştiri.

Eram în clasa cea mai spaţioasă din şcoală şi totul

arăta minunat, ca‑n nişte timpuri normale. Copiii se
aflau aşezaţi în bănci, iar noi, profesorii, pe margini, în
picioare, ca nişte santinele. Clasa era lună de curăţenie,
mirosea încă a petrosin şi toată lumea era îmbrăcată
frumos şi festiv. Atât noi, profesorii, cât şi elevii, pur‑
tam cămăşi sau bluze albe, imaculate. Aveam inspec‑
ţie, fusesem avertizaţi cu trei zile înainte. Inspectorii
stăteau pe un podium lateral, aşezaţi pe nişte jilţuri
impozante, şi erau îmbrăcaţi în negru. Doi bărbaţi şi o
femeie, cu figuri oarecum asemănătoare, de parcă erau
fraţi. Fiindcă toţi purtau pantaloni şi părul scurt, nu
puteam şti care dintre ei era femeia. Era o linişte şi o
nemişcare perfectă, de parcă nimeni nu voia să strice
cumva armonia acelor clipe.
– Ei? făcu femeia‑inspector, sau poate altcineva cu
voce subţirică din echipa care ne vizita.
– Cineva să spună o poezie! am auzit clar glasul lui
Claus, aflat undeva într‑o bancă.
– Sigur, aprobă femeia inspector.
De lângă un perete se desprinse profesoara Olguţa,
care purta o rochie destul de scurtă şi evazată, albastră,
şi o bluză albă frumoasă, închisă până sus; avea o mică
eşarfă roşie la gât, foarte şic. Ea făcu nişte paşi, ajunse
în dreptul podiumului inspectorilor, făcu o scurtă reve‑
renţă (întinsese cu mâna dreaptă puţin rochia şi se
înclinase ca în faţa unor majestăţi regale), după care
am auzit‑o:
Ioan Suciu 158

– Căţeluş cu părul creţ, fură raţa din coteţ!

După care tăcu. Unul dintre bărbaţii inspectori
întrebă cu o voce groasă, baritonală.
– Dumneata eşti elevă?
– Nu, să trăiţi! răspunse Olguţa.
– Dar ce eşti? De ce ai rochiţa aşa scurtă? În ce
clasă eşti? întrebă femeia inspector.
Profesoara Olguţa trecu la locul ei, îmbufnată, fără
să răspundă la întrebări. Vorbi inspectoarea:
– Să ştiţi că n‑am venit aici pentru ca profesorii să
ne spună nişte poezii tembele! Să vină un elev!
Claus se ridică din banca sa şi păşi în faţa podiu‑
mului examinatorilor.
– Spune, te ascultăm! zise inspectoarea.
– Ce să spun? întrebă Claus.
– O poezie, ceva!
– Voi aveţi o obsesie cu poeziile astea! zise Claus cu
insolenţă.
– Cum ai spus? „Voi?” strigă inspectoarea.
– Dar voi ştiţi vreo poezie? nu se lăsă Claus.
Se aşternu o linişte stranie. Nimănui nu‑i venea să
creadă că vorbise puştiul cel blond. Claus continuă:
– Tu aia în pantaloni, ia să treci aici şi să ne faci o
demonstraţie!
Femeia s‑a făcut verde la faţă, s‑a văzut de la dis‑
tanţă; voia să spună ceva, dar din gură nu‑i ieşi niciun
sunet.
– Număr până la trei! spuse micul blond.
Femeia inspector se ridică din jilţul ei şi se vedea că
spumegă de mânie.
– Unu! pronunţă Claus.
159 Omul de sticlă

O ploaie de ace se înfipseră în obrazul femeii, în par‑

tea de jos, de parcă i‑ar fi crescut instantaneu o barbă.
Ţipă de durere. Abia mai târziu am înţeles ce se‑ntâm‑
plase; copiii din primele rânduri au folosit nişte ţevi prin
care au suflat cu precizie nişte proiectile cu vârful ascu‑
ţit spre faţa femeii. Inspectoarea a coborât spre locul în
care se afla Claus, şi acesta s‑a dat la o parte. În drum
spre locul său din bancă, micul blond a zis:
– Să nu ne spui tot căţeluş cu părul creţ, că ne‑am
săturat!
Atunci femeia se dezlănţui. „Idiot, tâmpit, cretin,
lepădătură, scursură, jigodie, nenorocit, avortat!” spu‑
sese ea aruncând cuvintele ca pe nişte gloanţe. Imediat
a venit răspunsul şi faţa inspectoarei se umplu de
ace, de parcă devenise învelişul unui arici. Ea urlă de
durere, strigăt din care se opri brusc, de parcă s‑ar fi
închis un buton de sonor. Dar ceilalţi doi inspectori
au sărit în apărarea colegei lor; mai precis s‑au repe‑
zit asupra copiilor care aveau ţevile de proiectat ace;
i‑au smuls din bănci şi i‑au luat la o bătaie cruntă,
lovindu‑i cu pumnii şi picioarele. Cineva, nu mi‑am dat
seama cine, cred că vreo femeie de serviciu, s‑a ocu‑
pat de inspectoare, încercând să‑i înlăture acele înfipte
în obraji şi să‑i dea cu o cârpă cu spirt; faţa sărmanei
femei devenise plină de bube roşii mici, ca de la muşcă‑
turi de insecte primejdioase. A avut un noroc formida‑
bil că nu i se nimeriseră ochii. Unul dintre inspectori,
care era un bărbat foarte solid, puse mâna pe Claus; îl
lipi de un perete şi începu să‑i care la pumni peste cap
şi peste burtă; deşi am simţit o mare aversiune până
atunci faţă de acest copil care părea dracul gol, în acel
Ioan Suciu 160

moment parcă m‑a cuprins un sentiment de milă; ori‑

cum, era doar un copil.
– Nu‑l mai bateţi! am îngăimat cu voce foarte slabă,
dar, nu ştiu prin ce efect, vorbele mele s‑au auzit în
toată încăperea ca amplificate de nişte difuzoare puter‑
nice. A fost ca un semnat, fiindcă toţi profesorii am
tăbărât pe inspectori şi i‑am pus la punct. De fapt, con‑
cret, i‑am zvântat în bătaie şi i‑am aruncat afară din
şcoală, cu hainele rupte şi vânătăi vizibile.
Un trecător a remarcat când i‑a văzut trântiţi pe
trotuar în faţa intrării în clădire:
– Se mai foloseşte bătaia în şcoală?

Copiii nu ne‑au fost recunoscători că i‑am scos din

mâinile inspectorilor. Ne aflam în aceeaşi sală de clasă
spaţioasă aranjată însă în aşa fel încât eram plasaţi
elevi şi profesori faţă‑n faţă, ca două armate. Copiii stă‑
teau în bănci, avându‑l pe Claus în primul rând, iar
noi, profesorii, stăteam în spaţiul liber din partea ante‑
rioară a încăperii, în picioare, frumos aliniaţi pe trei
şiruri paralele. Negociam. Stabileam nişte reguli, nişte
jaloane.
– Despre forma de adresare, spuse Claus. Trebuie
s‑o lămurim odată pentru totdeauna. Se impune să
ne spuneţi „domnule” la băieţi şi „domnişoară” sau
„doamnă” la fete.
– Nişte fetiţe de nouă ani nu pot fi doamne! inter‑
veni Mirescu, vorbind din picioare de la locul său de pe
platformă.
– Din punctul de vedere al educaţiei şi bunei creş‑
teri, pot, faţă de voi care sunteţi nişte cizme, de regulă.
161 Omul de sticlă

– Măi băiete, dar tu ce educaţie ai? Nu vezi cum

vorbeşti cu nişte adulţi? Mitocanule! zise cu năduf pro‑
fesoara Olguţa.
Claus s‑a ridicat de la locul său, ieşind din rând
deranjând două colege mai mici, şi se‑ndreptă spre
Olguţa pe care o trase foarte tare de păr; se înălţase pe
vârfuri ca să ajungă până la capul femeii. Apoi se duse la
locul său, le sculă în picioare din nou pe fetiţele care stă‑
teau în rând cu el şi se aşeză tăcut în scaun. Apoi spuse:
– În condiţiile în care sunt mereu întrerupt putem
înceta aceste tratative imediat!
– Cereţi scuze faţă de doamna profesoară Olguţa şi
puteam continua, i‑am spus eu obraznicului.
– Să‑i cer eu scuze Olguţei? Păi ea m‑a făcut mito‑
can! răspunse el.
– Olguţei ai spus? interveni profesoara Mocanu, de
zoologie. Păi e de‑o seamă cu tine?
– Ai putea, femeie, să‑mi spui dumneavoastră! zise
copilul.
– Poftim? făcu profesoara Mocanu.
– Niciun poftim!
– Dar tu cum te adresezi unor profesori adulţi?
spuse Dumitrescu.
– Fiecăruia după cum merită. Epoca voastră de
şpăgari a trecut; acum ne bazăm pe meritocraţie! zise
blondul.
Trebuie să mărturisesc că pentru o clipă am simţit
o oarecare admiraţie faţă de curajul acestui puşti. Era
foarte tare pe poziţie şi foarte serios pentru vârsta lui.
– Şi cine apreciază meritele? Cine e arbitrul? inter‑
veni profesoara Miclea.
Ioan Suciu 162

– Cine este mai dotat, mai inteligent! spuse micul

blond.
– Adică un mucos ca tine?
– Taci din gură, Micleo! strigă Claus.
Urlase cu aşa putere de s‑au cutremurat geamurile.
Profesoara a ieşit din rând şi s‑a repezit cu paşi hotă‑
râţi spre locul în care stătea copilul. Claus a sărit peste
rânduri şi a luat‑o la fugă prin clasă, iar profesoara a
alergat după el. Au trecut de mai multe ori printre pro‑
fesorii de pe platou, printre băncile cu elevi şi pe lângă
ziduri. Până la urmă Claus s‑a oprit şi a zis:
– Piua!

În zilele următoare ne‑am desfăşurat orele de curs

în sala rotundă. Pe podium stătea Claus la o masă aco‑
perită cu o pânză roşie, având la îndemână o carafă
cu apă şi un pahar. Era singur acolo şi trupul lui miti‑
tel abia se distingea în imensitatea sălii. Ceilalţi, pro‑
fesori sau elevi, stăteam pe scaune. Noi eram mulţi,
toată suflarea şcolii; eram adunaţi acolo, în loc să ne
răspândim în clase în care să ne ţinem orele de biolo‑
gie, chimie, matematică, engleză etc. Claus ne ţinea o
prelegere.
– Vom practica materii mai adecvate şi mai con‑
crete, în aşa fel încât şcoala să nu mai fie un chin. Se
vor introduce orele de bambilici, jucate de profesori în
clase. Deoarece elevii sunt în număr mult mai mare
decât profesorii, vom reforma lucrurile; la catedră se
vor instala grupe de şase până la nouă profesori, for‑
mate din elevii cei mai bine pregătiţi, iar bambilici vor
juca profesorii.
163 Omul de sticlă

– Dar pupitrele băncilor din clase sunt înclinate, nu

se va putea folosi suprafaţa pentru bambilici! spuse un
elev aflat pe un scaun în apropierea mea.
– Foarte bine punctat, Mateescule, se va juca direct
pe podea. Se vor juca şi alte jocuri, precum „fripta”, „lea‑
pşa pe ouate”, „unu, doi, trei, baba la bordei”, „balena
albastră”, „viol în grup” – pentru elevii mai mari, cu
profesoarele.
– Ce‑ai spus? strigă Olguţa.
– Bine, ăsta de la urmă încă nu e aprobat la minis‑
ter, aşa că o să‑l mai lăsăm. Se va mai juca baba-oarba,
lapte gros, ţurca şi altele care sunt iubite de copii. Acum
o să ne ocupăm puţin de „balena albastră”.
În acel moment profesoara Olguţa primi un sms pe
mobil pe care‑l citi cu glas tare. Era de la Claus, deşi ea
nu ştia cum de aflase puştiul numărul ei de telefon. Dar
îşi aminti de declaraţiile privind drogurile.
– Te vei urca urca pe acoperiş şi te vei arunca în gol!
În toată sala s‑a auzit un oftat la unison. Profesoara
porni către uşă.
– Olguţa, să nu faci asta! am strigat disperat.
Eu nu‑i ziceam niciodată pe nume, dar de data asta
situaţia depăşea orice protocol sau respectarea unor con‑
venţii. Cineva sunase deja pentru alertare şi toată lumea
a ieşit în stradă, în faţa şcolii. Olguţa se afla pe margi‑
nea acoperişului şi un vânticel domol îi flutura rochia.
Se auziră sirenele maşinilor de intervenţie şi Olguţa
îşi desfăşură mâinile lateral, ca şi cum ar fi vrut să‑şi
ia zborul. Femeia întinse braţele în sus şi‑şi desprinse
uşor, ca‑n vis, picioarele de pe acoperiş. Un vaiet colectiv
şi sfâşietor se auzi de la mulţimea aflată jos, pe trotuar.
Ioan Suciu 164

Corpul Olguţei ateriză peste o prelată de formă rotundă,

aşternută de pompieri. Apoi femeia a fost luată şi dusă
cu o ambulanţă la spital. Doi poliţişti experimentaţi au
intrat în şcoală şi l‑au dibuit pe Claus. S‑au închis cu el
într‑o mică sală de clasă şi l‑au luat la întrebări.
– Cu cine joci „balena albastră”? a întrebat un poli‑
ţist care avea o figură cruntă, cu o bărbuţă ca de ţap.
– Ce balenă, omule, te crezi la vreun acvariu? zise
Claus, cu tupeul caracteristic.
– Nu face pe prostul! E vorba de jocul acela tâmpit
cu balena, spuse cel de‑al doilea poliţist.
– N‑avem loc în şcoală de balene, numai de peşti
mai mici, spuse Claus.
– Balena nu e peşte, măi băiete! zise primul poliţist.
– O fi crocodil! răspunse Claus.
– Eşti cam obraznic! spuse poliţistul.
– Şi tu eşti cam varză! zise Claus.
Poliţistul sări spre băiat, dar colegul lui îl opri.
Spuse:
– Nu e bine să‑l lovim!
– Oricum o să vă reclam! spuse puştiul şi o luă
brusc la fugă, ieşind pe uşa clasei şi alergând pe culoa‑
rele şcolii. Poliţiştii se luară după el. Claus se‑ndreptă
în goană spre piaţa din apropiere.
– O să vă arăt unde e peşte! strigă el cu capul întors,
şi până la urmă poliţiştii îl pierdură din vedere.

Era o zi călduroasă de vară; încă nu începuse vacanţa

şi toată lumea era dornică de stat la soare, de leneveală
şi desfătare sub razele puternice; şi tânjea după nişte
bălăceală. Mai aveam cursuri şi dimineaţa ne‑am adu‑
165 Omul de sticlă

nat toţi profesorii în cancelarie, lăsând storurile şi dând

drumul la aerul condiţionat. Deodată ne‑am dat seama
că în şcoală era o linişte absolută, ca‑n locurile părăsite
de lume. Am ieşit pe culoar şi‑am intrat la nimereală
într‑o clasă, dar aceasta era goală. M‑am mai uitat prin
clădire şi apoi am dus vestea colegilor mei din cancela‑
rie: în şcoală nu era ţipenie de elev. Nu venise niciunul,
sau, în orice caz, eu nu văzusem pe nimeni. Am tăcut cu
toţii într‑o mulţumire consimţită de toţi, la gândul secret
că poate în acea zi vom fi liniştiţi; copiii să facă orice vor,
chiar să absenteze, numai să avem şi noi o perioadă de
relaxare. Deodată uşa cancelariei s‑a dat de perete şi un
ţâş‑bâş de copil, numai în chiloţi, a strigat:
– Ce faceţi aici? Toată lumea la plajă pe acoperiş!
Ne‑am îngrămădit cu toţii la scara care ducea spre
partea de deasupra a clădirii şcolii şi i‑am văzut acolo
pe copii, stând dezbrăcaţi unul lângă altul la soare. Unii
aveau costume de baie, dar cei mai mulţi purtau lenje‑
ria intimă; unele fetiţe nici nu aveau sutien, neavând
nevoie de aşa ceva. Claus s‑a ridicat în fund – avea un
slip cu steagul american – şi ne‑a aruncat o privire pe
sub claia blondă de păr.
– Dezbrăcarea şi la soare! zise el.
M‑am mirat cum de suportau copiii arsura tablei de
sub ei; dar cei mai mulţi folosiseră nişte haine sau şter‑
gare pentru a se proteja: ne‑am dezbrăcat, uitându‑ne
cu jenă unii la alţii; femeile se fereau cât puteau, niciuna
nu avea costum de plajă; cea mai dezinvoltă s‑a dovedit
Miclea, – o femeie foarte diformă, la vreo cincizeci de ani,
care îşi lepădă toate hainele spunând că aşa îi place ei
să facă plajă şi că în concedii se duce numai la nudişti.
Bătrânul Dumitrescu avea nişte şunci dezgustătoare
Ioan Suciu 166

şi‑şi păstrase cămaşa, cu care îşi tot acoperea diferite

părţi ale corpului. Ale femei erau foarte stinghere să se
dezbrace, şi m‑am întrebat atunci de ce oare nu refuza‑
seră pur şi simplu. Olguţa s‑a dezbrăcat rămânând în
chiloţi şi sutien, ambele piese albe, ca şi pielea ei neex‑
pusă deloc la soare în acel an. Mirescu era un om foarte
pudic şi întotdeauna purta haină şi cravată, şi nu cred
să‑l fi văzut vreodată nici măcar în cămaşă. Îşi dădu jos
haina şi rămase aşa, stând în fund pe tabla fierbinte.
– Dezbrăcarea, grasule! strigă Claus spre Dumitrescu.
Arată tot, nesimţitule! Că băgaţi în voi ca nişte sparţi!
Dumitrescu şi‑a dat jos cămaşa, dând la iveală un
maiou cam jegos; era de mirare că, de altfel, hainele lui
erau curate. Apoi se ridică pe acoperişul înclinat şi‑şi
dădu jos pantalonii, fiind cât p‑aci să‑şi piardă echili‑
brul; avea un fel de izmene galbene, parcă erau mur‑
dare de urină.
– Sunteţi graşi şi urâţi, deformaţi şi perverşi, roşi
de furuncule şi bube supurânde! Voi faceţi pe profeso‑
rii? spuse Claus, apropiindu‑se. Dezbrăcarea la piele,
Dumitrescule, şi să‑ţi cureţi hainele! Olguţa, du‑te jos
şi adu‑i un lighean!
– Ce să faaac? zise profesoara indignată, dar am
văzut‑o cum pleacă spre chepengul care ducea jos, în
şcoală. Reapăru după puţin timp, aducând un lighean
cu apă şi nişte cutii cu dero. Dumitrescu a dat tot jos
de pe el şi şi‑a pus izmenele şi maioul în lighean, unde
Olguţa i le‑a spălat cu prafurile chimicale. Având un
burete în mână, Olguţa l‑a frecat şi pe Dumitrescu,
care era în pielea goală; avea un ţuţurel în faţă ca un
mic ciorchine stafidit de strugure, şi profesoara l‑a spă‑
167 Omul de sticlă

lat peste tot, fără să pară tulburată câtuşi de puţin de

goliciunea scârboasă a bărbatului; Claus supraveghea
scena cu atitudinea unui păzitor de lagăr. Bulendrele
omului au fost întinse la uscat, şi Dumitrescu aşteptă
în picioare ca acestea să se usuce; tremura, poate de
încordare şi jenă, dar nu avea curajul să stea jos pe
plita încinsă de soare a acoperişului.

*
A venit o perioadă de vară, de vacanţă, în care micul
Claus ne convoca pentru diferite activităţi. N‑am putut
să‑mi fac planul să plec nicăieri, la munte sau la mare.
Nici măcar la bulgari, de unde ar fi fost mai uşor să vin
în caz de chemare urgentă.
– Vom culege cireşele din grădină! ne spuse micul
tiran.
Ca de obicei, nu eram niciodată avertizaţi să avem
haine potrivite pentru diferite acţiuni. Bărbaţii erau
cu pantaloni şi cămaşi, sandale în picioare şi şosete.
Femeile aveau rochii uşoare, de vară, din materiale
aproape transparente. Profesoara Miclea l‑a atenţionat
pe Claus că e bine să ne anunţe din timp ce anume vom
face, să ştim cum să ne echipăm.
– Să vă spun eu cum să vă îmbrăcaţi? Nu vedeţi că
sunteţi caraghioşi! Păi voi trebuie să ne învăţaţi şi să
ne educaţi pe noi! a răspuns insolentul copil. Trebuie
să spun că fetele de şcoală se urcau foarte uşor în pomii
încărcaţi de roade, şi chiar dacă li se vedeau chiloţeii
conta prea puţin la vârsta lor. De băieţi nu mai spun,
toţi aveau pantaloni scurţi şi adidaşi. Unii se descăl‑
ţaseră de tot şi săreau cu uşurinţă din cracă în cracă
Ioan Suciu 168

pentru a culege cireşele. Pentru noi, adulţii, totul a fost

un chin şi o ruşine. Ne‑am rupt hainele şi ne‑au căzut
sandalele din picioare, femeile şi‑au agăţat rochiile
sau fustele şi au mai şi căzut din pomi, iar copiii au
făcut un haz nebun. Claus venise şi cu un aparat foto,
deşi ne făcea poze şi cu telefonul lui. Am adunat două
coşuri noi, profesorii, iar copiii au strâns 20. Claus ne‑a
dat la gazeta de perete a şcolii, cu pozele jalnice de‑ale
noastre, şi un comentariu scurt: „De atâta sunt în stare
nişte profesori cu state vechi!”

Ne aflam cu toţii, elevi şi profesori, în sala rotundă.

Pe perete scria mare: „La mulţi ani, Claus!”. Micul
blond era îmbrăcat la patru ace, la costum cu papion,
o îmbrăcăminte de adult, dar croită pe mărimea lui
de copil. Într‑un fel era cam caraghios, părea dintr‑un
film de poveşti. Stătea pe podium, în picioare. Avea
pantaloni lungi, bleumarin cu vipuşcă roşie, şi părul
îi era pomădat strălucitor. Mai avea şi o morgă de om
matur şi important. I s‑au adus cadouri; în general,
erau pachete, şi noi cei din sală nu puteam vedea toate
obiectele; dar am înţeles că erau piese de îmbrăcăminte
şi încălţăminte, sau prăjituri, sau cărţi. Nu i s‑au adus
jucării – s‑a lansat zvonul că s‑ar simţi jignit, el nemai‑
jucându‑se, la inteligenţa şi seriozitatea lui. Lângă
el se afla un paravan şi, cum primea ceva, se ducea
după acel perete protector să vadă despre ce e vorba.
Profesoara Olguţa, foarte frumos şi festiv îmbrăcată
şi emoţionată, s‑a dus şi i‑a dat un pachet, pupându‑l
ceremonios pe ambii obraji. Mă aşteptam la vreo mâr‑
lănie din partea lui Claus, deja ne obişnuisem să reac‑
169 Omul de sticlă

ţioneze mereu ca un golan şi ca un prost crescut. El a

luat‑o pe Olguţa în spatele paravanului, şi n‑am mai
văzut ce se petrecea acolo, dar se auzea un fâşâit; am
presupus că blondul desfăcea pachetul. Au mai trecut
câteva minute în care nu se mai distinse niciun sunet,
de parcă nu mai era nimeni dincolo de paravan. Apoi
s‑a auzit zgomotul unei lupte şi gâfâieli. Nu‑mi închi‑
puiam că piticul obraznic s‑o fi apucat s‑o maltrateze
pe profesoară, enervat de cine ştie ce amănunt, cum i
se întâmpla lui Claus deseori. În plus, profesoara era
o femeie destul de înaltă şi dezvoltată fizic, nu cred că
dacă ar fi fost agresată cumva copilul ar fi avut vreun
spor; dar Olguţa a ieşit de după paravan cu rochia sfâ‑
şiată şi cu buza inferioară muşcată. Apoi a apărut şi
Claus, cu figura unui fante de cartier care se legase de o
fetişcană la vreun bal, dar aspectul lui era total aiurea
pentru un copil; costumul de adult trimitea cu gândul
la un bărbat matur, dar pitic. A apărut Dumitrescu şi
i‑a făcut cadou un iatagan turcesc imens, pe care Claus
l‑a primit înclinându‑se ceremonios şi politicos, după
care l‑a aruncat pur şi simplu după paravan. Şi deo‑
dată în sală a intrat un cal; era de fapt un ponei foarte
drăguţ, auriu, cu nişte franjuri albe în jurul copitelor
aducând cu nişte cizmuliţe; calul era ţinut de frâu de
un individ uscăţiv care purta un fel de costum ca de
jocheu, cu o scurtă roşie şi cizme de piele cu carâmb
înalt; el îi înmână un bileţel, pe care Claus îl citi după
care îl aruncă la coş; murmură ca pentru sine:
– De la părinţii mei! Duceţi‑l la grajd!
– Dar noi n‑avem grajd! zise grădinarul, apărut
brusc nu se ştie cum.
Ioan Suciu 170

– Există un şopron prin fundul grădinii; daţi‑i nişte

fân!
Grădinarul luă poneiul şi plecă, împreună cu băr‑
batul care‑l adusese. Căluţul lăsă câteva baligi prin
mijlocul încăperii, şi femeile de serviciu se grăbiră să
cureţe. Atunci veni rândul meu. I‑am adus cadou lui
Claus o oliţă de noapte. Roşie, micuţă, drăguţă.
– La mulţi ani! i‑am zis şi i‑am întins obiectul. Claus
m‑a privit inexpresiv (am constatat, ca şi de alte dăţi, că
era un tip care fie se maturizase prematur, fie nu avea
niciun pic de umor, fie şi una şi alta); el a scuipat în oliţă,
a căutat un taburet şi a venit foarte aproape de mine;
apoi mi‑a pus oala în cap, iar eu am luat‑o repede şi am
vrut să i‑o pun lui înapoi. A fost bine că nu s‑a ameste‑
cat nimeni în conflictul nostru, şi eu am fugit prin toată
sala şi printre toţi cei prezenţi cu oliţa întinsă spre el,
cu intenţia de a i‑o aşeza lui pe cap. Deodată cineva m‑a
pălit cu ceva în creştet şi‑am căzut fleaşcă la podea, prin‑
tre picioarele celor prezenţi. Mi‑am pierdut cunoştinţa.
După cum am aflat mai târziu, la micuţul sărbătorit s‑a
prezentat Zvârlogea, profesorul de sport, care i‑a adus
în dar un arc cu săgeţi. Imediat a apărut şi profesoara
Lulescu, cea care fusese schilodită cu ceva timp în urmă,
mergând în baston, şi care i‑a dat un coş cu mere roşii,
minunate. Copilul a fost foarte încântat de acest cadou
şi se pare că a şi zâmbit, după spusele unora, deşi mie
nu‑mi vine să cred. I‑a aliniat imediat lângă zid pe profe‑
sori, le‑a pus câte un măr pe creştet şi a început să tragă
cu săgeţi spre ei; adică spre fructele de pe capetele lor.
Zvârlogea tot explica dând din gură ca un prost că era
vorba de un cadou tip Wilhelm Tell. O săgeată cu vârful
171 Omul de sticlă

de oţel s‑a oprit în tencuiala peretelui chiar lângă ure‑

chea lui stângă, şi abia atunci a amuţit. Copilul Claus
trăgea cu arcul spre merele de pe capetele profesorilor,
dar nu a nimerit niciodată. Trăgea ba în pereţi, în tablo‑
uri, în ferestre, în candelabre, în pantofi, dar în merele
aşezate peste părul adulţilor profesori nu nimeri nici
măcar o singură dată. Deodată, pe când ochea cu mare
atenţie şi încordare sfera roşie de pe capul profesoarei
Olguţa, fructul căzu singur, fără ca săgeata să apuce
să părăsească arcul din mâna copilului. Claus urlă de
bucurie şi strigă să se aducă şampanie. S‑a pus o masă
lungă de 12 persoane; apăruseră nişte oameni de la o
firmă de catering. Claus s‑a instalat în capul mesei şi
s‑a aşezat pe mâncat şi pe băut ca un adult nesătul. A
instalat‑o pe Olguţa în dreapta lui şi din când în când o
pipăia şi o pupa ca un beţiv veritabil de vârstă matură.
Totuşi, era caraghios şi total nepotrivit, era aşa de mic
în comparaţie cu frumoasa profesoară încât ziceai că e
un fel de robot japonez în haine de manechin; a fost adus
tortul şi Claus a fost invitat să sufle în cele unsprezece
lumânări.
– De ce sunt aşa puţine lumânări?
– Pentru că ai numai 11 ani! îi zise duios Olguţa,
care parcă era maică‑sa.
Claus a sărutat‑o pe gură într‑un mod scârbos,
adică a mozolit‑o doar pe femeie şi a mânjit‑o de frişca
în care tocmai îşi băgase botul; la masă au ajuns toţi
profesorii, iar ceilalţi copii din sală primiseră câte o
farfurie încărcată cu tot felul de bunătăţi; salariaţii de
la firma de catering au avut grijă să aducă de toate la
toată lumea; eu mă trezisem din lovitura pe care o pri‑
Ioan Suciu 172

misem şi stăteam comod pe un scaun, având la înde‑

mână prăjituri şi şampanie. Ne uitam cu toţii la Claus,
care făcea eforturi să se distreze şi începea câte o frază
pe care nu o termina, după care încerca să râdă; figura
lui parcă nu cunoştea zâmbetul, darămite hohotele de
râs, buzele nu i se despărţeau şi provoca un fel de zum‑
zet sinistru, ca de zombi. În schimb mâncă de toate ca
un spart, friptură de raţă cu portocale, creveţi cu sos şi
ardei graşi cu smântână, clătite cu vişine şi tort. Bău
multă şampanie, dădea mereu noroc cu Olguţa ţinând‑o
de gât, până când s‑a auzit un zgomot ca o mică explo‑
zie; Claus făcuse pe el şi‑şi murdărise hainele într‑un
hal fără de hal, ca un bebeluş în care se turnase prea
multă mâncare şi fusese apucat de diaree. Olguţa l‑a
luat în braţe ca pe un nou‑născut, ţinându‑l astfel încât
să nu se atingă prea mult de el şi a început să‑l dez‑
brace.
– Nu aici, nebunatico, hai după paravan! îngăimă
puştiul ameţit.
Dar profesoara Olguţa, care avusese copil mic, l‑a
tratat cu multă hotărâre şi pricepere, fiind obişnuită cu
schimbatul plozilor; însă Claus suferea îngrozitor din
cauza modului în care era manevrat, dezbrăcat şi şters
cu cârpe ude şi dat cu talc; Olguţa îi scoase toate hai‑
nele de pe el şi Claus nu mai avea nicio prestanţă, ca
atunci când purta costumul de om mare, cu papion şi
pantaloni lungi la dungă; se vedea că‑i venea să plângă,
dar se abţinea eroic, aşa că făcea ca un cal care fornăie
pe nas; se înroşise peste tot, nu numai la faţă; Olguţa
îl aruncă dintr‑odată pe o oliţă roşie, fiindcă băieţaşul
mai avea o criză de cufureală.
173 Omul de sticlă

– Acoperiţi cu paravanul! strigă Claus, dar zbate‑

rea lui avu efectul invers faţă de intenţia sa de a se
ascunde, lovind cu piciorul panoul, care căzu şi lăsă
vederii întreaga scenă, şi toată lumea se uită cu nesaţ;
micul dictator era în pielea goală pe oliţă. Iar oliţa era
cea pe care i‑o adusesem eu. Am bătut din palme, întâi
încet şi rar, apoi din ce în ce mai repede şi mai puternic
şi toată lumea începu să mă imite. „Iată că viaţa îţi
oferă şi mici satisfacţii!” m‑am gândit, savurând umi‑
linţa micului blond. Claus a urlat ca un animal sălbatic
rănit, a smuls faţa de masă şi s‑a înfăşurat în ea, după
care a zbughit‑o afară din sală, ca o stafie (îşi pusese
pânza până peste cap şi nu avea nici posibilitatea să
vadă prea bine; fugea în zigzag, dar până la urmă nime‑
rise ieşirea, lăsându‑ne pe toţi mască.

Se formase o clasă de elită: aşa ne spusese Claus.

Era vorba de o surpriză. Era vorba de a dovedi că şcoala
noastră poate oferi mari posibilităţi de dezvoltare a
personalităţii şi cunoaşterii pentru oameni; pentru toţi
oamenii, indiferent de vârstă. El îl aduse pe bunicul
său de 83 de ani, care avea nevoie de o resetare a cul‑
turii sale; sau, mai bine zis, de o updatare. Catedra a
fost aşezată lateral, sub una dintre ferestre, cu faţa
spre uşă. Acolo s‑a aşezat comisia de profesori, printre
care am avut şi eu onoarea să fiu ales. Mai precis, să
fiu numit. Claus ne‑a întrebat dacă suntem de acord
să conducă el lecţia, dar nu a aşteptat răspunsul nos‑
tru. Care nici nu a venit. A venit în schimb bunicul lui,
îndoit de spate şi sprijinit în baston, cu părul alb destul
de mare ridicat în sus şi cu o barbă albă, arătând exact
Ioan Suciu 174

ca în reclamele la covrigii Luca. Avea un surtuc de piele

cu margini de blăniţă albă de oaie şi o curea lată, cu
multe ţinte. Clasa fusese umplută de elevi premianţi.
De cum a intrat, bunicul a fost scos la tablă.
– Cât fac doi şi cu doi? a întrebat Claus.
– Ai spus ceva? făcu bătrânul.
– Doi şi cu doi! repetă Claus.
– A, e bine la noi! a zis bunicul.
– Cât fac doi şi cu doi, bunicule?
– Ce‑i asta, ghicitoare?
– Nu. E întrebare, a spus Claus.
– Fac cinci!
– Bravo! a zis Claus şi a început să aplaude singur.
Nu‑i aşa că e corect?
– Nu, am intervenit eu. Doi şi cu doi fac patru.
– Dumitrescu, se adresă Claus profesorului de chi‑
mie, scoate doi elevi din bănci şi aliniază‑i în faţa tablei.
Apoi alţi doi în spatele lor.
Dumitrescu făcu precum i se spusese, adunând
patru copii în faţa băncilor din clasă.
– Bine, zise Claus. Rămâi şi dumneata acolo!
Apoi Claus s‑a întors spre mine.
– Câte persoane vezi în faţa clasei? mă întrebă
Claus.
– Cinci! am zis, cam zăpăcit de faptul că micul elev
care făcea pe profesorul se adresase lui Dumitrescu în
mod politicos, cu „dumneata” şi nu cu „tu”, cum făcea
de obicei.
– Păi vezi, are bunicul dreptate!
– Poate vrei să spui „păi vedeţi”! i‑am zis.
175 Omul de sticlă

– Adică vrei să te legi de nepotu’ mieu? strigă bătrâ‑

nul şi ridică bastonul spre mine.
M‑am ferit fiindcă vajnicul veteran era cât p‑aici să
mă lovească.
– Am şi eu o întrebare, se auzi o voce de copil; vor‑
bise un băieţel din ultima bancă, mic de înălţime de
abia se vedea.
– S‑auzim! îl îndemnă Claus.
– În ce dată suntem astăzi? zise copilul.
Bătrânul numără pe degete, întâi pe cele de la o
mână, apoi la cealaltă.
– Zece!
– Zece ce? întrebă copilul care părea invizibil.
Bătrânul se deplasă cu mişcări hotărâte şi sacadate
până la ultimul rând de bănci, scoţându‑l pe copil de la
locul său direct de urechi, făcându‑l să urle ca din gură
de şarpe. Claus îi făcu un semn să‑l lase în jos, aşa cum
se transmite o indicaţie unui macaragiu să depună o
greutate pe pământ. Moşul îi dădu drumul băieţelului,
care căzu ca un sac de cartofi şi amuţi din cauza şocu‑
lui.
– Mai are cineva vreo întrebare? zise bătrânul cu
tonul unui erou de western.
– Da, am zis.
– Să nu fie legată de sex sau vreo golănie de câr‑
ciumă de cartier! spuse bunicul.
M‑am gândit la ceva simplu, uşor de abordat.
– Cine a fost Leonardo da Vinci? am zis.
– În primul rând că se numea Leonardo DiCaprio,
zise bătrânul.
Ioan Suciu 176

– Nu mai torturaţi un om bătrân! spuse Claus.

Notele, vă rog!
Atunci a intervenit un glas subţirel.
– Să‑i dăm notă de trecere şi să‑l lăsăm să plece
mai repede acasă!
Vorbise băieţelul maltratat mai devreme care‑şi
revenise complet; stătea ferm în banca lui. Ne‑a uimit
propunerea lui, dar am făcut întocmai.

Ideea cu jocul de‑a trenul a venit de la Claus. Toată

lumea trebuia să participe, elevi şi profesori. În curtea
şcolii s‑a format un şir lung, care până la urmă s‑a
încolăcit ca o spirală (văzut de sus). În frunte se afla
Antonel, un băieţel din clasa a patra, foarte firav şi
nehotărât din fire, dar care executa fără crâcnire tot
ceea ce i se spunea. Claus nu făcea parte din şir, dar
mergea pe lângă el ca un antrenor pe lângă o echipă de
alergători şi dădea indicaţii.
– Trenul va străbate munţi şi văi, ape şi munţi…
zicea Claus.
– Râuri repezi… completă cineva.
– Trecători…adăugă altcineva.
– Ne aşteaptă mama, tata… făcu Mirescu,
tam‑nisam.
– Fraţi şi surori! se auzi iar din coloană.
– La drum! Antonel, şuieră! ordonă Claus.
– Cum să şuier? întrebă micuţul.
– Ca o locomotivă! Uuuuu!
– Uuuuu! făcu Antonel şi execută câţiva paşi,
târând după el toată coloana care se mişcă precum un
miriapod. Se opri.
– De ce v‑aţi oprit? întrebă Claus.
177 Omul de sticlă

– N‑am primit semnalul de la impiegat! spuse copi‑

lul din fruntea şirului.
– Tu nu înţelegi că ne jucăm? Ăsta nu e tren ade‑
vărat!
– Nu, că n‑are cărbuni! spuse Antonel.
Claus se repezi la băiat şi‑i dădu un şut în fund de
era cât p‑aici să‑l facă pe puşti să cadă‑n nas. Antonel
începu să se smiorcăie într‑un mod foarte enervant.
Atunci profesorul Mirescu, aflat în rând destul de în
faţă, puse mâna la nas şi, piţigăindu‑şi vocea, spuse:
– Trenul nostru pleacă în direcţia… se opri.
– Nord! îi suflă Claus.
– Nord peste cinci minute! Călătorii care i-au con‑
dus pe călători la tren sunt rugaţi… spuse Mirescu şi se
opri din nou. Se auziră voci:
– Ce sunt rugaţi?
– Nu mai contează! zise Claus. Porniţi dracului
odată!
– Dar nu e bine să ştim despre ce e vorba? Dacă
vom avea vreun accident? zise Antonel.
Băiatul „locomotivă” rămase impasibil şi gânditor
şi nu se mişcă din loc. Profesoara Olguţa ieşi din rând
şi veni la el.
– Măi băiatule, tu vrei să ne ţii aici toată noaptea?
Eu am acasă rufe de spălat! şi se‑ntoarse la locul ei.
Antonel porni brusc „trenul”, care luase chiar puţină
viteză. Surprinşi, cei care jucau rolul de vagoane se
loviră unii de alţii. Apoi şirul de adulţi şi copii îşi găsi
un anume ritm şi porni prin curtea şcolii, cu o oarecare
solemnitate. Dădeam impresia că făceam ceva serios şi
important. La un moment dat, Antonel se opri în faţa
Ioan Suciu 178

unui zid; dincolo de el se afla încăperea în care îşi avea

sediul cancelaria.
– Înainte! strigă micul Claus.
– Nu se poate, e cărămidă!
– Să iei măsuri imediat!
– Ce măsuri? întrebă firavul conducător de „tren”.
– Un tren trece şi prin munte, şi prin piatră! spuse
Claus.
Ne opriserăm cu regret, tocmai prinsesem gus‑
tul mişcării; se ştie că nenumărate studii psihologice
arată că omul se simte mult mai bine într‑un vehicul
în mişcare decât stând pe loc şi de aceea când pleacă
trenul din gară avem o senzaţie de uşurare şi plăcere,
o idee că am devenit deodată mai puternici şi am scă‑
pat de prizonieratul celor care nu se mişcă, a neimpli‑
cării şi fixităţii lucrurilor şi a spaţiului înconjurător.
Culmea acestei iluminări este zborul, dar şi parcurge‑
rea unui traseu în care fel de fel de imagini defilează
prin faţa ta parcă tocmai pentru a te distra şi relaxa
nu este de neglijat. Antonel împinse cu umărul în zid.
Claus începu să râdă; de fapt, era un fel de rânjet, el
(după cum am mai spus) nu ştia să râdă. De undeva a
apărut o echipă cu târnăcoape şi alte unelte de spart
ziduri, condusă de grădinar; n‑a trecut mult timp şi
ne‑am trezit cu toţii în cancelarie, după ce‑am trecut
printr‑o uriaşă breşă în zidul de cărămidă; stăteam ca
nişte sardele, îngrămădiţi unii în alţii, şi formaţia de
muncitori a început lucrul în partea cealaltă a încă‑
perii, undeva spre nişte laboratoare ale şcolii. N‑am
înţeles de ce n‑am ieşit atunci pe uşa cancelariei, care
era chiar deschisă în acel moment; „trenul” a ieşit din
179 Omul de sticlă

cancelarie, unde a lăsat o mizerie de nedescris, – cără‑

mizi sparte, bolovani, praf – şi a pătruns în laborato‑
rul de chimie, în care a executat nişte întoarceri ciu‑
date, de parcă băiatul „locomotivă” era legat la ochi
sau beat, şi s‑au lovit din greşeală eprubete, borcănaşe,
sticle cu diferite substanţe, s‑au produs mici explozii
şi s‑au dărâmat rafturi; Antonel parcă intrase într‑un
fel de panică, pentru că nu putea să îndrepte convoiul
afară pe uşă (era inexplicabil cum nu nimerea nicio‑
dată băiatul ăsta uşile); echipa de spărgători de ziduri
lucră cu grabă să producă undeva o ieşire în zid şi am
ajuns cu toţii într‑o pivniţă…Era un spaţiu subteran,
umed şi întunecos, şi simţeam nişte jivine mişunând pe
la picioarele noastre. Femeile au început să ţipe spu‑
nând că e vorba de şobolani. Cineva spuse să ne întoar‑
cem. Antonel zise: un tren nu se întoarce din drumul
lui fără dispoziţii precise. Merse mai departe şi ne‑am
mişcat orbeşte în urma lui, ţinându‑ne cu o mână de
cel din faţa noastră. Am străbătut un tunel care, după
câte am înţeles mai târziu, trecea pe sub stradă. Am
ajuns într‑un loc în care existau nişte trepte de ciment
şi ne‑am trezit într‑o încăpere aflată la un nivel supe‑
rior, cu gratii la ferestre, plină de indivizi care ne‑au
îmbrăţişat şi ne‑au strâns mâinile. Antonel mergea în
linie dreaptă ca un bezmetic şi nu se uită nici în stânga,
nici în dreapta lui. Echipa de „spărgători de ziduri” se
afla lângă el şi intră în acţiune; nu trecu mult timp şi
trenul ieşi la aer, în plină stradă aglomerată, străbă‑
tând zona cu mult avânt, de parcă aveam vreo desti‑
naţie anume; „trenul” se îngroşase serios cu mai mulţi
bărbaţi cu figuri dubioase, cam negricioşi la faţă şi cu
Ioan Suciu 180

ochi strălucitori, care se lipiseră de şirul nostru pe când

oprisem la „halta” din camera cu gratii – era un arest al
poliţiei – şi care imprimau trenului nostru o viteză din
ce în ce mai mare, până când am ajuns să fugim cu toţii
ca disperaţii în şir indian printre oameni sau maşini;
la o traversare poliţiştii au oprit circulaţia să trecem
noi, înţelegând că suntem de la vreo şcoală şi elevii tre‑
buie protejaţi pe străzile oraşului. Claus, care alerga
pe lângă noi, îi spuse lui Antonel să încetinească rit‑
mul, dar noii membri ai formaţiei sfârâiau din călcâie,
împingându‑ne fără jenă. Deodată mai multe maşini de
poliţie veniră în trombă în preajma noastră – ajunse‑
sem într‑o mare piaţă – şi nişte poliţişti începură să
culeagă intruşii din rând şi‑i înghesuiră într‑o dubă de
culoare albastră.
Şcoala arăta distrusă ca după bombardament.
Aproape toate zidurile fuseseră străpunse de găuri mari
prin care trecuse „trenul” şi toată clădirea se şubrezise
serios. Peste tot erau bucăţi de cărămizi sparte, moloz,
praf şi mizerie. În şcoală s‑a prezentat o echipă nume‑
roasă de constructori, oameni bine organizaţi şi bine
pregătiţi, dotaţi cu scule şi utilaje moderne. S‑au adus
materiale de construcţie, s‑au instalat bazine de prepa‑
rat ciment. Oamenii au început să lucreze cu rapiditate
şi spor, iar noi, profesorii şi copiii, stăteam rezemaţi de
garduri şi ne uitam. La un moment dat, Claus spuse
că este ruşinos ca noi să stăm degeaba şi a propus o
activitate care să ne dezmorţească şi să ne trezească
interesul şi cheful de viaţă. La început nu am înţeles ce
voia Claus, dar pe măsură ce lucrurile au avansat am
devenit tot mai pasionaţi. Pentru început, Claus a dat
181 Omul de sticlă

comanda „lopeţi” şi noi, elevi şi profesori, am ascuns

toate lopeţile muncitorilor în diferite locuri din şcoală;
în pod, în pivniţă, în grădină, în tufişuri. Aşa că oame‑
nii, după ce preparaseră mortarul, nu au avut cu ce să‑l
arunce peste găurile din ziduri. Toată ziua respectivă
muncitorii au umblat ca bezmeticii prin şcoală căutând
lopeţile, iar noi stăteam pe lângă garduri şi spuneam
„foc” sau „apă”, în funcţie de apropierea sau îndepărta‑
rea căutătorilor de unelte de locurile în care erau dosite
acestea. Oamenii n‑au făcut nimic, doar s‑au învârtit
ca orbeţii prin incintă, lovindu‑se uneori unii de alţii.
În ziua următoare Claus a dat comanda „târnăcoape”
şi noi am ascuns toate târnăcoapele. Ne‑am distrat la
culme, am râs pe înfundate şi întorcându‑ne cu spatele
să nu ne vadă muncitorii că facem haz de ei, şi timpul
a trecut foarte plăcut. Cel care privea fără să schiţeze
măcar un zâmbet a fost Claus. Spuneam că nu avea
deloc simţul umorului; cu toate astea, trebuie să recu‑
nosc că avea nişte idei teribil de amuzante.

Claus ne adună pe toţi în curtea şcolii pentru a

ne anunţa programul din ziua respectivă. Fiind mic de
înălţime, se urcase pe ceva – cred că era un butoi.
– Trebuie să facem exerciţii de călărie; eu am un
ponei acasă, dar din cauza tâmpitei ăsteia de şcoli nu
am timp de călărit şi la ora asta, vă spun cu mâna pe
inimă, nici nu mai ştiu bine! ne zise el, cu vocea subţire
de copil.
– Şi ce dacă? se auzi cineva comentând.
Claus nu băgă în seamă observaţia şi continuă:
Ioan Suciu 182

– Vom face două mari echipe, prin tragere la sorţi.

Cai şi călăreţi. Fiecare va călări pe cineva. Am pregătit
deja un coş cu bileţele. Vă rog să treceţi fiecare şi să
extrageţi câte un bilet, mai zisese el.
Ne‑am executat şi am trecut în mod ordonat prin
faţa micului şef, luând dintr‑un coş de nuiele, asemă‑
nător celor în care‑şi duc ţăranii produsele la piaţă,
bileţele din hârtie. Am luat şi eu unul pe care scria cal.
I‑am spus acest lucru lui Claus.
– Şi ce voiai să scrie pe el, profesore? Măgar?
Am avut o oarecare mulţumire că micul dictator
îmi spusese „profesore” şi nu „prostule” sau ceva de
acest gen. Sigur că lumea a râs.
– Se putea spune „călărit”, am zis eu.
– Eu sunt călăreţ! a zis un puşti care semăna puţin
cu Claus.
– Fiecare călăreţ să‑şi aleagă un cal şi să‑i dăm
bătaie! Vom merge până la pădure şi înapoi! ordonă
Claus.
N‑a spus la care pădure. M‑am trezit încălecat de
puştiul care spusese că e călăreţ, conform cu biletul
lui. Am pornit cu băiatul urcat în spinarea mea, puşti
care‑mi dădea ghes cu tocurile pantofilor lui în coaste.
Pe drum am observat că niciun elev nu era „cal”; toţi
erau urcaţi în spinările profesorilor, iar în unele situ‑
aţii se suiseră şi doi‑trei copii în spatele dascălilor,
care erau mai puţini ca număr decât elevii. Am ieşit
în stradă cocoşat de ruşine împreună cu alţi profesori
care‑şi cărau în spate elevii din şcoală. „E bine să faceţi
sport!” ziceau nişte trecători. Oameni cu înfăţişare seri‑
oasă interveneau şi spuneau: „Cel puţin câte o jumătate
183 Omul de sticlă

de oră pe zi, pentru păstrarea sănătăţii”. L‑am văzut pe

Claus în spatele profesoarei Olguţa. Se părea că micul
blond mai crescuse, iar picioarele sale ajungeau cam
până la pulpele profesoarei. La un moment dat, femeia
a fost îndemnată să o ia pe o străduţă laterală, pără‑
sind puţin şirul care mergea după o indicaţie dată celui
din capul rândului (care era profesorul de sport). Am
luat‑o, în acord cu elevul din spinarea mea, pe urmele
lui Claus, să vedem ce se‑ntâmplă şi de ce părăsise el
şirul care mergea prin oraş urmând o direcţie anume;
l‑am văzut pe Claus cum îi strânge şi‑i freamătă sânii
profesoarei, în timp ce aceasta îi ţinea picioruşele ca
să stea bine băiatul în cârca ei; profesoara Olguţa se
înroşise toată, cred că de furie, plus că unii trecători
se opriseră să privească scena, şi atunci am văzut cum
Olguţa îl trânteşte la pământ pe Claus, aşa cum un cal
nărăvaş îşi aruncă stăpânul din şa; apoi femeia i‑a ars
câteva palme zdravene obraznicului de puşti, care n‑a
zis nici pâs, contrar firii lui; două babe care picaseră
atunci prin preajmă o loviră pe profesoară cu genţile
peste cap, spunându‑i să nu mai bată copilul. „De aia
ies aşa violenţi, că‑i smintiţi cu bătaia!” zise una din‑
tre bătrâne; toată vânzoleala s‑a oprit ca prin farmec
şi Claus s‑a urcat calm în spinarea profesoarei şi au
luat‑o din loc; bătrânele n‑au înţeles nimic şi s‑au fre‑
cat la ochi. Apoi Olguţa şi Claus au făcut cale întoarsă
de pe stradelă şi s‑au înscris în şirul care mergea spre
pădure. Cred că profesorului de sport i se spusese exact
destinaţia, pentru că el conducea cârdul cu precizie şi
fără ezitări, mergând hotărât printre oameni şi maşini,
făcând semn la traversări să se facă loc şi să se sto‑
Ioan Suciu 184

peze circulaţia că trec elevii de şcoală. L‑am întrebat

pe băiatul din spatele meu cum de ieşiseră la bileţele
scoase din coş potriveala ca niciun elev să nu fie „cal” şi
băiatul mi‑a spus că ar trebui să‑mi fie ruşine să gân‑
desc astfel, adică un firav de copil să care în spate un
măgădău ca mine. Am constatat că atitudinea ofensa‑
toare a lui Claus se răspândise ca un virus la toţi copiii
şi elevii, care erau tot mai dispreţuitori faţă de adulţi
în general, dar mai ales faţă de profesori. Am ajuns la
o pădure din partea de nord şi acolo copiii au coborât
din spinările noastre şi au început să se zbenguie cu o
energie neobişnuită. Se fugăreau pe după copaci, jucau
leapşa şi de-a v-aţi ascunselea, rupeau crengi şi se due‑
lau cu ele atingându‑ne uneori şi pe noi, aşa, ca din
greşeală (ne strânsesem într‑o poiană şi ne odihneam
stând culcaţi pe iarbă), se urcau în arbori şi se legănau
cu liane sau se aruncau peste noi de sus, ca nişte mai‑
muţe fără minte (sigur, maimuţe cu minte, mai rar),
dar ei parcă luaseră droguri şi făceau nişte mişcări bez‑
metice, haotice. Pentru o clipă mi‑a trecut prin minte o
idee înspăimântătoare: dacă specia umană a început să
se degradeze? M‑am liniştit curând, dându‑mi seama
că doar aţipisem pentru câteva clipe (sau mai multe)
şi visasem că elevii se transformaseră în urangutani.
Unul dintre elevi veni la noi în poiană şi ne chemă să
mergem puţin prin pădure, fiindcă în apropiere se află
grădina zoologică. Am mers într‑acolo şi i‑am găsit pe
toţi elevii noştri admirând diferite animale pe la fel
de fel de cuşti. S‑au oprit mult timp în faţa cuştii cu
maimuţe, care era imensă şi foarte bine amenajată, cu
arbori tropicali şi plante specifice zonelor în care tră‑
iau maimuţele în spaţiul lor natural. Erau însă numai
185 Omul de sticlă

urangutani, ca‑n visul meu. Claus strânse toţi ele‑

vii în jurul lui şi discutară ceva. Apoi a anunţat că a
hotărât să dea de mâncare maimuţelor. Pe un panou
destul de mare, cam cât o tablă de clasă, scria că nu
e voie să se arunce prin gard hrană pentru animale.
De altfel, plasa din care era confecţionat peretele cuştii
avea nişte spaţii foarte mici şi n‑ar fi putut trece prin‑
tre acele ochiuri decât nişte banane. Claus ne‑a spus
să căutăm pe la chioşcurile din parc ceva de mâncare
pentru maimuţe. Ştiam că, atunci când îşi punea o idee
în cap, micul blond nu se lăsa până n‑o duce la punerea
ei în practică.
– Păi pe aici nu se vând decât mici şi bere! zise Albu,
profesorul de anatomie.
– Şi nici nu se poate strecura mâncarea prin plasa
cuştii! completă altcineva.
„Profesori negativişti!”spuse Claus, ca pentru el,
dar cu voce destul de tare ca să auzim.
Ne‑am cumpărat cârnaţi şi mici din care am înce‑
put să mâncăm, şi ne‑am întors la intrarea în cuşca
maimuţelor. N‑am înţeles prea bine ce se‑ntâmplase,
dar ne‑am trezit împinşi pe o uşă prin care se pătrun‑
dea în cuşcă; era, desigur, vreo manevră de a lui Claus.
Maimuţele au sărit pe noi şi ne‑au smuls mâncarea din
mâini, ne‑au zgâriat şi lovit şi apoi au aruncat hrana
prin cuşcă. Copiii se aflau afară la gard şi râdeau; mai
erau şi alţi vizitatori care nu înţelegeau ce căutam noi
în interiorul cuştii cu urangutani. Între timp, anima‑
lele ne loveau cu membrele lor, scoţând sunete ca şi
cum s‑ar fi bucurat.
– Nu v‑ar fi ruşine, că mai sunteţi şi profesori! Le
daţi maimuţelor cârnaţi!
Ioan Suciu 186

Am recunoscut vocea lui Claus.

Partea proastă era că uşa se închisese şi noi răma‑
serăm înăuntru. La un moment dat, nişte lucrători de
la zoo au venit şi au deschis uşa să ne elibereze, dar s‑a
întâmplat ceva şi mai rău: urangutanii au ieşit şi ei pe
alei şi s‑au urcat în spatele nostru, exact cum făcuseră
elevii mai înainte. Ne‑am dezbărat cu greu de ei, aju‑
taţi de personalul de la grădina zoologică, alegându‑ne
cu hainele rupte, cu muşcături şi zgârieturi de animale.
Copiii s‑au distrat pe cinste şi‑au făcut multe poze cu
telefonul şi filmuleţe, pe care urmau să le plaseze pe
internet.
– Ce‑s cu ăştia? a întrebat un vizitator, un domn
foarte elegant însoţit de o tânără arătând ca o secretară
de ministru.
– Profesori, au venit cu elevii! a zis secretara.
– Vai de capul lor! a spus domnul elegant.

Fiindcă era tot mai cald, dimineaţa nu ne mai

adunam în cancelarie, ci afară, în curte, unde apă‑
rură nişte bănci de lemn primitive, precum sunt ace‑
lea improvizate din câteva scânduri aşezate pe capre
în formă de x. Copiii veneau şi ei acolo, şi se forma un
fel de adunare ca la piaţă; cu timpul am început să ne
extindem şi în grădină, unde existând vegetaţie era un
pic de răcoare. Zilele rămase până la vacanţa de vară
începură să semene deja a vacanţă, fiindcă nu se poate
spune că se făceau cursuri, ci discuţii pe grupuleţe.
Profesorii îşi luau în jurul lor elevii şi stăteau pe iarbă,
sub umbra copacilor. Această grădină aparţinând şco‑
lii era o adevărată binecuvântare, şi nu cred că multe
187 Omul de sticlă

unităţi de învăţământ aveau aşa ceva. Într‑o dimineaţă

am fost întâmpinaţi la şcoală de nişte zbierete înfioră‑
toare; o pisică tărcată, mare cât un câine, căzuse într‑o
scorbură a unui stejar bătrân din grădină şi se blocase
cumva, prinzându‑şi picioarele din spate în vreo crăpă‑
tură. Claus făcu şedinţă şi spuse că cineva trebuie să
se urce în stejar şi să salveze animalul. Sau să‑l facă
să tacă. Spusese chiar aşa, că în cazul în care pisica
nu putea fi descătuşată din capcana în care era, să i
se sucească gâtul. Nu ştiu de ce era băiatul ăsta aşa
crud. Fiindcă nu se oferea nimeni voluntar, Claus folosi
coşul de nuiele cu bileţele. Aveam bănuiala că acel coş
era manevrat cam cum voia Claus, deşi nu mă lămu‑
risem cum de reuşise să facă aşa ceva. S‑au introdus
bileţele cu nume atât de copii, cât şi de adulţi. La obser‑
vaţia potrivit căreia la operaţiune ar trebui să participe
numai copii, având în vedere că aceştia se urcau mai
uşor în copaci decât un adult, Claus a spus că trebuie
să terminăm odată cu discriminările de orice fel. Un
profesor a spus că perioada corectitudinii politice e cam
pe sfârşite şi că trebuie părăsită această orientare care
nu era altceva decât un fel de marxism.
– Ce‑i aia marxism? zise Claus, dar nu aşteptă răs‑
puns; el anunţă că din urnă a ieşit biletul cu numele
profesorului Dumitrescu.
– Când a ieşit, că nu s‑a adus nici urna pentru
extrageri! a întrebat profesoara Lulescu.
Nu i s‑a răspuns, şi vârstnicul Dumitrescu s‑a urcat
în copac, în timp ce urletele pisicii erau tot mai sfâşi‑
etoare. Bătrânul s‑a suit cu greu în stejar, neajutat de
nimeni; dar după puţin timp a alunecat şi a căzut cu
Ioan Suciu 188

capul în jos, printre primele crengi ale copacului, rămâ‑

nând spânzurat de un picior, prins într‑un fel de cră‑
cană; acum, în afară de zbierătele pisicii, se auzea şi
vaietele sărmanului om, suferind cumplit.
Claus i‑a dat dispoziţie lui Ştefănel, băiatul care
aducea la înfăţişare puţin cu el, să‑i curme chinurile
bătrânului, şi copilul a făcut câţiva paşi în direcţia
trunchiului, cu ochii‑n lacrimi.
– Ce să fac? scânci el.
– Taie‑i piciorul, eliberează‑l, fă ceva!
Grădinarul nostru a apărut cu un ferăstrău şi un
scăunel şi i le‑a dat pe amândouă lui Ştefănel, for‑
ţându‑l pe acesta să le ia; băiatul era ca paralizat.
Eram cu toţii adunaţi în cerc în jurul arborelui, ca un
trib primitiv care aşteaptă sacrificarea unor vietăţi.
Urletele omului şi ale pisicii constituiau un supliciu
greu de suportat. Ştefănel s‑a urcat pe taburet cu ferăs‑
trăul în mână, tremurând vizibil; puse tăişul pânzei de
oţel deasupra genunchiului profesorului spânzurat de
crăcana pomului şi după prima lui mişcare (împinsese
unealta de mâner peste pantalonul bărbatului) se pro‑
duseseră două evenimente în mod concomitent; pisica
a căzut de undeva de sus ca o ghiulea, iar piciorul lui
Dumitrescu scăpă din chinga în care se aflase şi omul
căzu în cap pe pământ, unde rămase nemişcat. Pisica
o luase la fugă prin grădină, dar profesorul părea că‑şi
pierduse cunoştinţa. Ştefănel s‑a prăvălit peste corpul
lui Dumitrescu, plângând cu sughiţuri greu stăpânite.
După cum am aflat mai târziu, Dumitrescu era şi un
fel de rudă cu băiatul. Cineva a chemat salvarea. Era
chiar Claus, care şi‑a dovedit sângele rece.
189 Omul de sticlă

Până la urmă în rândul copiilor a intrat dihonia;

încet, încet, între ei au început să existe divergenţe; unii
îl ascultau orbeşte pe Claus, dar alţii îi cam puneau la
îndoială hotărârile. Unii copii aveau oarecare jenă în a
se adresa mereu profesorilor cu „mă” şi cu „bă”, aşa cum
îi îndemna Claus; o altă reţinere în ceea ce îl priveşte
atitudinea copiilor faţă de adulţi era bruscarea fizică;
concret, Claus nu le făcea observaţie dacă ei nu erau
brutali şi neciopliţi, dar dădea exemplu personal şi pri‑
vea cu dispreţ pe elevul care dovedea o urmă de respect
faţă de oamenii mai în vârstă; şi mai exista al treilea
palier de dirijare a desconsiderării profesorilor, pornită
tot de la Claus, şi anume dispreţul faţă de cunoştinţele
celor care făcuseră nişte facultăţi ca să ajungă să pre‑
dea celor mai mici. Claus deţinea un palier de metode şi
tratamente, ca un comandat de oşti care urmărea cobo‑
rârea adversarilor la nivelul cel mai jos posibil; nu‑mi
era clar de unde învăţase el asta, era incult şi necitit,
dar avea un instinct grozav de a‑i coborî pe toţi pe cei
din jurul său; dobândise o spoială de cunoştinţe de pe
internet şi era mult ajutat de faptul că avea o memorie
foarte bună; un grup format din trei băieţi, printre care
şi Ştefănel, începură să‑i facă opoziţie la deciziile sale,
deşi nu într‑un mod vădit, ci mai reţinut şi nu pe faţă;
Claus avea meteahna să se ocupe de cineva până când
acela ajungea rău de tot; el aruncă mingea de fotbal în
stejarul cel mai înalt din grădină (cel cu pisica) şi‑l tri‑
mise pe Dumitrescu să se urce după ea; Claus venise de
la şase dimineaţa ca să azvârle de mai multe ori min‑
gea în copac şi reuşise până la urmă s‑o plaseze sus de
tot, spre vârful stejarului, unde crengile erau din ce în
Ioan Suciu 190

ce mai subţiri. Când s‑au strâns în jurul copacului şi

Claus a spus că din urnă a ieşit Dumitrescu, Ştefănel şi
încă doi băieţi au murmurat dezaprobator. Dar partea
ciudată a fost că micul blond venise într‑adevăr cu urna,
respectiv coşul de răchită cu bileţele, şi a pus‑o pe pro‑
fesoara Lulescu să tragă biletul, aşa că era foarte greu
de depistat cum se făcuse matrapazlâcul. Dumitrescu a
vrut să abordeze copacul (avea pe el costumul de oraş
neadecvat unor căţărări prin pomi) şi de la primul pas
pantalonii i‑au cedat şi s‑au rupt cu zgomot, stârnind
râsul tuturor. Ştefănel a declarat că se urcă el în locul
domnului profesor şi n‑a aşteptat vreo aprobare din
partea lui Claus. Dumitrescu a plecat împreună cu pro‑
fesoara Olguţa spre vestiarele sălii de sport, deoarece
profesoara spusese că‑i va coase ea pantalonii bătrânu‑
lui dascăl. Claus a privit la toate astea cu mare nemul‑
ţumire, şi ne obişnuisem ca atunci când îi vedeam cuta
adâncă de pe fruntea sa să ne aşteptăm la ceva nu prea
plăcut. În zilele de vară de la sfârşit de an şcolar, nu
se mai făceau cursuri; nu se mai intra în clase. Este
ciudat cum o comunitate de profesori ne complăceam
în această situaţie, pentru că în fond ne luam după un
copil scrântit căruia îi trebuia un tratament psihiatric.
Dar puteam să fim scuzaţi dacă ne gândim la popoare
întregi care o pot lua razna, urmând un conducător sărit
de pe fix, cum a fost cazul nemţilor cu Hitler. Sigur, noi
eram doar o şcoală, un grup mic de oameni adulţi şi
copii, şi nu ne comparam cu o populaţie cu număr mare
de membri; în afară de asta, pe timpul verii se orga‑
nizau tot felul de activităţi care ne scuteau de buchi‑
seală şi răsfoitul cărţilor; exista „şcoala altfel”, cu vizite
191 Omul de sticlă

prin firme sau un program de excursii pe la muzee etc.

Numai că multe idei veneau de la Claus, care era un
simplu elev, şi nu de la grupul profesoral care trebuia
să urmeze nişte indicaţii sau orientări oficiale. Eram
adunaţi în grădină sub stejarul bătrân; Claus propuse
să jucăm jocul acela cu sticla, adică să învârtim o sticlă
în mijlocul cercului, iar cel în dreptul căruia se va opri
vârful recipientului să primească o poruncă. Un elev
a învârtit sticla şi a fost indicat Dumitrescu. Bătrânul
profesor era ostil acestor jocuri adolescentine şi foarte
jenat; el a primit sarcina să ocolească stejarul de trei
ori şi să strige „cucurigu!”.
– Vă bateţi joc de mine? a zis el.
– Hai că nu e aşa mare lucru! a spus Claus. Zi mersi
că nu te‑am pus să ragi ca măgarul!
Ştefănel s‑a ridicat de la locul său (stăteam turceşte
pe iarbă) şi s‑a dus până la Claus şi i‑a zis:
– Cereţi scuze şi lasă omul în pace!
Se apropiase de el astfel încât nasurile aproape că se
atingeau. Claus s‑a înverzit de parcă fusese dintr‑odată
dat cu vopsea pe faţă. Apoi s‑a înroşit. Mă aşteptam
ca din clipă în clipă să‑l pocnească pe Ştefănel într‑un
mod năprasnic şi extrem de dureros.
– Bine! zise Claus cu o stăpânire de sine extraordi‑
nară. Atunci să faci tu ca măgarul şi trei curse în jurul
pomului!
– Dar eu n‑am ieşit la învârtirea sticlei! îi răspunse
Ştefănel.
Claus luă sticla cu mâna stângă, se duse în centrul
cercului unde se afla o porţiune de pământ bătătorită
şi imprimă recipientului o mişcare de rotaţie; pusese
Ioan Suciu 192

obiectul jos fără să se aplece, îndoind numai genunchii

şi privindu‑l fix pe Ştefănel ca şi cum acesta ar fi putut
să dispară; gâtul sticlei se opri în dreptul lui Ştefănel.
Cum de reuşise chestia asta Claus nu‑mi explicam.
– Acum, executarea! spuse micul blond cu severi‑
tate.
Ştefănel făcu turele comandate şi scoase nişte
sunete asemănătoare celor pe care le scoate măgarul.
Copiii au aplaudat. Apoi Ştefănel s‑a oprit în faţa lui
Claus (acesta stătea în picioare, cu mâinile la piept) şi‑i
zbieră în faţă:
– I‑haaa, i‑haaa…
– Bine, bine, îi zise Claus, am înţeles, nu‑i nevoie
să repeţi!
Dar Ştefănel nu se opri; făcea ca măgarul, suflând
aerul în nasul lui Claus, până când acesta îl împinse la
o parte. Dar Ştefănel nu se lăsă, era evident că voia să‑l
scoată din sărite pe micul blond, şi‑şi continuă răgetele.
Profesorul Dumitrescu s‑a dus la Ştefănel şi l‑a rugat să
înceteze; voia să pună capăt unui conflict care pornise
oarecum din cauza lui şi ştia că micul blond e‑n stare
de cine ştie ce. Însă cu această ocazie am putut observa
că Ştefănel avea nişte adepţi şi asta arăta că blondul
încăpăţânat nu mai avea o autoritate absolută. Dar
Claus avea reacţii neprevăzute şi, simţind că episodul
nu se încheiase pe placul lui, îl trase pe Dumitrescu de
urechi. Gestul era de o mare golăneală şi nu avea nicio
motivaţie, discuţia fiind mutată în acel moment între
Claus şi dascăl. În plus, Claus se ridicase pe vârfuri
ca să ajungă la urechile profesorului, acesta fiind nu
numai gras, dar şi înalt.
193 Omul de sticlă

– Uite‑aşa m‑ai tras de urechi, Dumitrescule, încă

de când eram mic! spuse cu năduf Claus, exprimând o
minciună, fiindcă Dumitrescu nu făcuse niciodată un
astfel de gest nimănui.
Atunci Ştefănel a urlat la Claus cu o putere extra‑
ordinară:
– Lasă‑l în pace!
Forţa cu care ţipase Ştefănel uluise pe toată lumea;
băiatul parcă îşi ieşise din minţi. Claus i‑a dat drumul
profesorului şi s‑a retras într‑un loc din marginea cer‑
cului şezătorii, ca şi cum ar fi constatat o înfrângere la
care trebuia să reflecteze; se vedea că e pus pe gânduri
şi se întristase, ca un copil căruia i se luase jucăria pre‑
ferată.

De cum a început toamna, s‑au reluat şi cursurile

şcolare şi s‑a terminat timpul frumos; toate în aceeaşi
zi. La şcoală am fost îndrumaţi către sala cea mare.
Ne‑am gândit la cine ştie ce deschidere oficială. Poate
venea cineva de la minister. La intrarea în sală, noi,
profesorii, am fost întâmpinaţi de Claus şi de grădinar,
care ne puse imediat fiecăruia o pancartă pe care scria
cu litere mari, „copil”. Era o bucata de carton de amba‑
laj, cu o sfoară strecurată printre două găuri şi care ne
fusese atârnată de gât cu gesturi brutale; fiind o sur‑
priză, nimeni nu s‑a gândit s‑o refuze; n‑a fost timp.
– Ce‑i asta? protestă profesoara Olguţa.
– Treceţi în bănci şi vom începe imediat lecţia!
Claus nu i‑a răspuns Olguţei şi ne‑am luat locurile
în amplasamentul central de bănci cu pupitre carac‑
teristice cursurilor pentru elevi. Copiii s‑au aşezat în
Ioan Suciu 194

scaunele aflate lateral şi în spate, care formau un fel

de amfiteatru. Profesoara Olguţa strigă spre Claus de
la locul ei:
– Tu crezi că dacă ne‑ai pus pancartele astea am
devenit copii? Aşa vrei să începi anul şcolar?
Claus nu‑i răspunse, ca şi cum n‑ar fi auzit. În acel
moment, pe uşă a intrat Dumitrescu, gâfâind.
Claus îl luă în primire:
– De ce‑ai întârziat, Dumitrescule?
Din nou, Claus îl tutuia pe vârsnicul profesor.
– N‑am auzit ceasul dimineaţa! se scuză profesorul.
Spre uimirea mea, blondul îl lăsă în pace pe pro‑
fesor, deşi în alte dăţi Claus n‑ar fi scăpat prilejul să‑l
şicaneze la maximum. Apoi Claus se duse la catedră. În
spatele lui se afla o tablă neagră de scris, aşa de mare
încât el n‑ar fi ajuns să scrie pe ea decât dacă s‑ar fi
urcat în picioare pe catedră. Cineva din rândul profeso‑
rilor întrebă dacă nu se ţin ore.
– Ţinem! răspunse Claus.
– Păi să vină un profesor! Cine va preda?
– Eu, spuse Claus.
– Tu eşti doar un prost obraznic! se auzi vocea unui
elev.
Claus a privit mult timp în tăcere spre rândurile
de copii aşezaţi pe scaunele din zona amfiteatru, dar
nu zise nimic. Nu întrebă cine vorbise, dar eu eram
convins că era vocea lui Ştefănel. Claus scrise cu creta
ceva pe tablă. „Computer” scrijeli el. Apoi sublinie.
După aceea scrise „creion”; apoi tăie ultimul cuvânt
scris. Apoi scrise „tineri” şi sublinie. După aceea scrise
„bătrâni”; a urmat tăierea cuvântului, cu două linii în
diagonală încrucişate.
195 Omul de sticlă

– Aţi înţeles? spuse el întorcându‑se cu faţa la noi.

Nimeni n‑a zis nimic.
– Scoateţi o foaie de hârtie! Valabil numai pentru
cei din bănci!
Am găsit cu greu foi de hârtie, nu eram pregătiţi.
Dar unii elevi aveau aşa ceva prin ghiozdanele lor şi
ne‑au dat şi nouă.
– Scrieţi pe foi: „Sunt un învechit”. Sau „învechită”,
în funcţie de caz.
– De câte ori să scriem? întrebă una dintre profe‑
soare.
– Scrieţi până completaţi pagina; cam 30 de rân‑
duri! spuse Claus, cu tonul unuia care face o precizare
de o mare importanţă.
– Dă‑ne un exemplu! Scrie dumneata! zise altă voce
din rândul profesorilor.
– Bine! Dacă sunteţi aşa tămâioşi, vă voi arăta pe
tablă! La sfârşit, nu uitaţi să semnaţi!
Claus scrise pe tablă cu creta „Sunt un învechit”.
Apoi întrebă:
– Aţi înţeles?
– Şi semnătura? În stânga sau în dreapta?
Claus se semnă cu creta jos, în partea dreaptă a
tablei. Am început să completăm foile. La sfârşit, am
semnat toţi „CLAUS”. Profesoara Olguţa a adunat hâr‑
tiile noastre şi le‑a depus pe colţul catedrei la care stă‑
tea micul elev blond. El le‑a luat şi s‑a uitat peste ele.
A spus:
– Dumitrescu, ridică‑te‑n picioare!
Bătrânul profesor s‑a ridicat din bancă.
– Vino mai aproape!
Ioan Suciu 196

Omul s‑a apropiat de catedră. Claus a întors hârtia

pe care o avea în mână în aşa fel încât să vedem şi noi
scrisul şi a întrebat:
– De ce ai semnat aici „Claus”?
– Aşa e modelul de pe tablă!
Claus s‑a înroşit rău la faţă. Dar, în mod neaştep‑
tat, nu a reacţionat violent. A rupt foile noastre şi le‑a
aruncat în coş.
– Treci la loc! strigă el către Dumitrescu. Luaţi alte
foi şi scrieţi din nou: „Sunt un prost, un tâmpit şi un
măgar!”
– Adică „Eşti un prost, un tâmpit şi un măgar”,
zisese iar o voce care provenea din rândul profesorilor,
dar nimeni nu părea să fi scos vreun sunet sau să‑şi
mişte buzele.
Claus se uitase atent, mişcându‑şi pupilele în
stânga şi‑n dreapta, dar nu descoperi cine pronunţase
acele cuvinte.
– Hai, la treabă! spuse el.
Am făcut iar rost de foi de hârtie şi am început să
scriem.
– N‑ar fi mai bine să ne arăţi dumneata pe tablă,
ca model? zisese aceeaşi voce; faptul că i se adresa lui
Claus cu „dumneata” îl măgulea puţin pe îngâmfatul
copil. Blondul scrise pe tablă „Sunt un prost, un tâmpit
şi un măgar!”
– Foarte bine, mulţumim!
Claus îşi întinse degeaba gâtul să‑l dibuiască pe cel
care vorbise.
– De câte ori să scriem? întrebă profesorul Mirescu.
– O singură dată! preciză Claus.
197 Omul de sticlă

– Şi semnătura? întrebă profesoara Olguţa.

Drept răspuns, Claus arătă pe tablă locul de sub
care mâzgălise fraza lui. Olguţa se ridică imediat din
bancă, se duse la tablă, luă o cretă şi scrise, sub fraza
băiatului, „Claus”. Acum afirmaţia din ultimul rând de
pe tablă părea a fi semnată de Claus. Micul dictator nu
mai zise nimic; rămase gânditor la catedră, uitându‑se
în jos. Nu mai pomeni nimic de hârtiile noastre. Se
ridică şi se plimbă puţin prin faţa catedrei, cu mâinile
la spate, ca un profesor matur. Apoi zise:
– Dumitrescu, nu te‑am ascultat de mult!
– În ce sens? m‑am băgat eu în vorbă.
– Să treacă la tablă!
Dumitrescu ieşi iar din bancă şi se duse la tablă;
Claus se aşeză la catedră, luându‑şi un pix în mână:
– Ce am avut noi astăzi la zoologie? întrebă Claus.
– Nu ştiam că avem azi zoologia! spuse Dumitrescu.
Profesorul, gras şi masiv, stătea drepţi în faţa micului
elev care ocupa catedra ca un veritabil profesor.
– Altă dată să ştii! Ce este un câine? întrebă Claus.
– De ce? întrebă Dumitrescu.
– Ca să‑ţi pun notă!
O voce interveni din sală, acelaşi glas neidentificat:
– De când pui tu note?
Claus se prefăcu a nu auzi remarca şi zise:
– Pot să‑ţi sugerez eu începutul răspunsului: un
câine este un animal cu patru picioare care latră.
Se auzi din nou vocea matură care nu se ştia de
unde vine: „Picioarele nu latră! Iar unii câini au trei
picioare; cei călcaţi de tramvai!”. Claus ignoră inter‑
venţia şi zise:
Ioan Suciu 198

– Poţi să ne desenezi pe tablă un câine?

Dumitrescu luă creta şi desenă pe tablă un fel de
cartof, care avea la un capăt un mic cerc; apoi mai
trase două linii verticale sub „cartof” în partea din faţă,
înspre cercul care închipuia capul câinelui, şi alte două
în partea din spate. Mai desenă două puncte negre
într‑o extremitate a cercului mic.
– Ce‑s alea? întrebă Claus.
– Ochii!
– Acela nu e câine! spuse puştiul care făcea pe pro‑
fesorul.
– De ce să nu fie? zise Dumitrescu.
– Fiindcă are doi ochi pe aceeaşi parte!
– Poate e caracatiţă! se auzi o voce de copil.
– Să nu faceţi voi observaţii deplasate! spuse Claus
adresându‑se elevilor. Sper că nu vreţi să insinuaţi că
un ditamai profesor nu e‑n stare să deseneze un amărât
de câine! Bine! (adresându‑se lui Dumitrescu): Dacă nu
poţi să pictezi un câine, atunci măcar să imiţi un câine!
– Cum adică? întrebă profesorul.
– Să redai prin pantomimă, joc actoricesc, mă rog,
prin atitudine, ideea de câine!
– Mergi în patru labe şi latră! strigă copilul care
vorbise mai devreme.
Claus se mai bucura de adepţi, care‑i făceau jocu‑
rile. Dumitrescu se lăsă în genunchi şi apoi îşi întinse
corpul sprijinindu‑se pe braţe. Unul dintre elevi, Velea
pe nume, prieten devotat al lui Claus, veni cu un send‑
viş şi i‑l întinse lui Dumitrescu. Acesta ridicase capul şi
privea de jos, cu ochi strălucitori. Se vedea că nu i‑ar fi
199 Omul de sticlă

fost uşor să ridice o mână să apuce sendvişul, care era

cu ton, preferatul lui Dumitrescu.
– Latră de două ori, dacă vrei să ţi‑l dăm! zise Velea.
Dar Dumitrescu tăcea şi avea o figură chinuită.
– De ce să latru? întrebă el.
– Ca să ne dovedeşti că eşti câine! spuse Claus.
– Păi nu sunt!
– Ca să primeşti sendvişul cu ton! spuse Velea.
– Hai mai repede, că n‑o să stăm aici până la noapte!
Şi poţi să te mişti, să dai din coadă, să‑ţi faci nevoile de
câine… spuse Claus, care fu întrerupt de Velea:
– Dacă‑şi face nevoile, strâng eu totul într‑o găle‑
tuşă, acum se dau amenzi grele.
Dumitrescu începu să latre. Apoi se repezi la picio‑
rul lui Claus şi‑l muşcă. Băiatul începu să urle de
durere. Profesorul Dumitrescu urmărise, desigur, să se
răzbune pentru umilinţa îndurată, dar în loc să iasă
din rolul în care se complăcuse intrase mai adânc în el.
– Cheamă doctorul pentru injecţie! spuse Velea.
– Câinii au deseori microbul turbării! strigă o fetiţă
din băncile de elevi.
Se lăsară câteva minute de tăcere. Într‑un mod
foarte ciudat, nimeni nu mai făcu nicio mişcare, nu
se mai auzi nicio vorbă. Părea că toată lumea din
sală încremenise ca în urma unei catastrofe stranii.
Pe o uşă laterală intră un doctor (avea halat alb) cu o
seringă mare în mână, pregătiră deja cu ser. Nu se ştie
cum de venise omul aşa de repede şi cine‑l chemase.
Dumitrescu se ridică în picioare şi‑şi aranjă ţinuta.
– Cine e cu injecţia? întrebă doctorul.
Dumitrescu făcu „hau, hau”.
Ioan Suciu 200

– Cine e câinele şi cine e victima? întrebă doctorul.

Velea fu de părere că injecţia trebuie făcută lui
Claus, care fusese muşcat.
– Ce câine l‑a muşcat?
– Dânsul! spuse Velea, arătând spre profesorul
Dumitrescu.
– Ce rasă e?
– Terminaţi cu prostiile! interveni profesoara
Olguţa din banca ei. Dânsul e profesor, nu mai între‑
baţi de rasă!
„Dacă animalul este turbat, trebuie eutanasiat şi
n‑am ser la mine!” zise medicul, ţinând mereu seringa
pregătită. „Trebuie să‑i fac mai întâi un control!” şi‑i
ceru lui Dumitrescu să se dezbrace. „Doar până la
brâu!”.
Dumitrescu se dădu pe după catedră şi‑şi lăsă
pantalonii jos, scoţându‑i peste pantofi ţinându‑se cu
câte o mână de masă pentru a‑şi putea păstra echili‑
brul. Rămase în nişte izmene albe, largi ca nişte şal‑
vari. Doctorul lăsă seringa pe catedră şi se apropie de
Dumitrescu, lipindu‑şi deodată capul de pieptul aces‑
tuia, ascultându‑l la inimă. Îi şopti:
– De ce v‑aţi dezbrăcat de pantaloni?
– Păi n‑aţi spus aşa, până la brâu?
– De sus în jos, nu de jos în sus! preciză doctorul,
fără să se desprindă de corpul bătrânului profesor.
Părea un fiu care‑şi îmbrăţişează tatăl. Spuse:
– Nu prea se aude inima şi n‑am nici stetoscopul la
mine!
Doctorul se adresă publicului: are cineva un steto‑
scop la el?
201 Omul de sticlă

În sală se făcu linişte perfectă. Claus îi făcu obser‑

vaţie că a venit fără aparatura necesară. Omul spuse că
are de toate în maşina sa. Îşi luă seringa şi se‑ndreptă
spre ieşire, spunând din mers că va aduce tot ce tre‑
buie. Dar nu l‑am mai văzut niciodată de atunci. Claus
îi spuse lui Dumitrescu să se îmbrace, fiindcă arăta
ca un scăpat de la nebuni, şi să treacă în bancă. Apoi
zise: trebuie să facem o pauză până mâine! Gata, toată
lumea acasă!
– Dar nu s‑au terminat orele!
Am rămas cu toţii uimiţi, stupefiaţi. Cel care vor‑
bise fusese grădinarul, venit lângă catedră murdar de
pământ din cap până‑n picioare. El îi spuse ceva la ure‑
che lui Claus şi apoi ieşi din sală.
– Vom merge în grădină să mai învăţăm câte ceva,
că aici parcă nu e şcoală! Gata, toată lumea afară!
Grădinarul descoperise în grădină un obuz. La
început n‑a ştiut ce e, dar când a dat cu cazmaua şi‑a
dat seama că este un obiect de fier asemănător cu un
boiler. Claus a pus mâna pe un târnăcop (muncitorul
grădinii avea mereu cu el tot felul de scule) şi a început
să dea în cilindrul respectiv de ieşeau scântei. Velea i‑a
spus că s‑ar putea să sară în aer. Claus s‑a oprit, s‑a
gândit puţin şi apoi i‑a spus lui Dumitrescu să apuce
târnăcopul şi să lovească în obiect. Bătrânul profesor a
venit supus şi a examinat groapa în care se afla părti‑
cica cenuşie de metal şi, înainte de a lovi cu târnăcopul,
spuse:
– S‑ar putea să fie un obuz neexplodat rămas din
timpul războiului!
Şi a început să lucreze.
Ioan Suciu 202

Făcusem un cerc în jurul profesorului şi încet, încet

ne‑am îndepărtat cu toţii. Zvârlogea întrebă de ce au
lovit obuzul în loc să se sape în jurul lui.
– Aşa s‑a hotărât! spuse Dumitrescu, gâfâind de
efort.
– Ca să ieşi la pensie, faci orice! zise Sevastiţa
Miclea.
– Dacă mai dă aşa cu târnăcopul, s‑ar putea să
zboare direct! spuse alt profesor.
Dumitrescu s‑a prăbuşit deodată pe spate, scăpând
târnăcopul din mână. Poate că leşinase; Claus a ordo‑
nat să i se continue munca şi Mirescu a luat unealta şi
a lovit în învelişul bombei.
– Între timp cineva poate să ne vorbească despre
război! Cine predă istoria? întrebă Claus.
– Nimeni! A fost scoasă!
– Să ne explice Zvârlogea!
– Este profesor de sport!
– Şi ce? În război era cineva scutit de sport? zise
Claus.
– Nu aşa se pune problema! a intervenit Sevastiţa
Miclea.
– Încă vreo două târnăcoape şi sărim cu toţii în aer!
zise Ştefăniţă.
La aceste vorbe am tulit‑o cu toţii de acolo; a rămas
numai Mirescu lucrând şi Dumitrescu zăcând în iarbă.
Din fericire, proiectilul nu a explodat şi cineva cu cap
a dat telefon la poliţie. Sau la armată. A venit o echipă
de genişti care a început prin a săpa în jurul obuzului;
ceea ce putea fi făcut de oricine, dar ei aveau nişte cos‑
tume speciale. S‑a realizat o groapă imensă, şi bomba
203 Omul de sticlă

a apărut în toată splendoarea ei. Am aruncat şi noi o

privire, dar ne‑am îndepărtat imediat. De altfel, speci‑
aliştii nici nu ne mai lăsau să venim în zonă. Nu mai
văzusem o asemenea bombă decât în filme; era foarte
mare, cam ca proiectilele coreene de pe tancurile de la
defilările lor, şi avea un vârf destul de ascuţit; nu era
bont. Culoarea învelişului era plumburie, cu irizaţii
spre albastru. Echipa de genişti dezbătu îndelung pe
marginea gropii; păreau nişte cosmonauţi ajunşi pe o
planetă necunoscută, unde găsiseră urme ale unei alte
civilizaţii. Deodată au luat‑o cu toţii la fugă; au aler‑
gat ca disperaţii, strângându‑şi şi ustensilele în grabă.
Claus a spus că lucrurile nu pot fi lăsate aşa. A ordonat
să continuăm noi munca.
– Şi dacă explodează? a zis cineva.
– Trebuie să avem încredere şi curaj!
Nimeni nu a mai vrut să se apropie de locul respec‑
tiv. Stăteam cu toţii la distanţă, lângă zidurile clădirii.
– Dumitrescu, treci în groapă! ordonă micul zbir.
– Vrei să‑l înmormântezi? zise revoltată profesoara
Olguţa.
– Să muncească!
Dumitrescu a luat târnăcopul şi a coborât în cavita‑
tea de pământ. S‑a încordat din toate puterile, dar n‑a
reuşit nicio lovitură. A leşinat. Un timp nimeni nu s‑a
dus să vadă ce‑i cu el.
– Ar trebui să părăsim un timp şcoala! spuse
Zvârlogea.

Obuzul a fost motivul unei rupturi majore între

adulţi şi copii. Ne era o frică extraordinară să nu explo‑
Ioan Suciu 204

deze, mai ales că dimensiunea bombei indica faptul că

putea în mod sigur să distrugă întregul cartier şi chiar
o parte din oraş. Noi, profesorii, am început să lipsim
de la şcoală, la început câteva zile sau o săptămână,
iar unii n‑au mai venit deloc. Nu ştiu ce au mai făcut,
nu prea eram prieteni între noi. Dar cei care veneau
în şcoală nu mai aveau legături cu elevii, decât întâm‑
plătoare şi nelegate de studiu; locul nu mai semăna a
şcoală, ci a orice altceva, club, pensiune, tabără de vară.
Stăteam în cancelarie şi ne treceam timpul cu câte ceva;
unii citeau, alţii lucrau la diferite teze de doctorat ale
lor sau ale altora, unele profesoare croşetau. Copiii stă‑
teau pe afară sau în sala de sport. Uneori Claus venea
la noi şi ne cerea câte‑un serviciu: să‑i aducem pizza
sau plăcinte cu brânză (îi plăceau lui) sau cola sau apă
minerală. Dacă intram în vreun conflict, era pedepsit
Dumitrescu.
– Dacă vă e frică de obuz, de ce mai veniţi la şcoală?
ne întreba el cu obrăznicia caracteristică.
– Fiindcă aici avem serviciu! răspundea profesoara
Olguţa.
– Dar voi de ce nu vă temeţi de bombă? întrebă
Zvârlogea.
– Pentru că suntem o altă generaţie! Nu suntem
căcăcioşi ca voi!

Într‑o dimineaţă, când am ajuns în apropierea şco‑

lii, am dat de o mare mulţime; era adunată pe margi‑
nea unui crater. Nu mai era nici urmă de şcoală.
 Efectul dezastruos al unui vaccin

T otul a început în vremea vaccinării. Cred că am

fost singurul care am evitat injecţia. Am depus
eforturi mari, am stat prin pivniţe sau poduri, chiar
şi în apă mâloasă şi scârboasă. Dar de atunci lumea
parcă se schimbase. Sau aşa mi se părea mie. Adică,
totul rămăsese la fel, dar mi se schimbase mie percep‑
ţia asupra lucrurilor şi faptelor.
Când am venit acasă de la serviciu, chiar a
doua zi după marea vaccinare, n‑am găsit‑o pe Ada,
nevastă‑mea. Ea venea de obicei înaintea mea şi‑mi
pregătea masa, punându‑mi mereu un pahar mare de
vin roşu în colţul din dreapta al tăbliei; de data asta,
nu era nicăieri. M‑am mirat de faptul că uşa de la
apartament era descuiată. Nu ştiam unde putea să fie;
m‑am dus la prietena ei Camelia, o femeie care trăia
singură, divorţată, vecină de bloc, şi după ce am sunat
zadarnic minute întregi la uşă, am păsat pe clanţă. Am
intrat fără nicio piedică, dar înăuntru nu era nimeni.
Am pătruns dintr‑o cameră în alta, vecina avea trei,
şi n‑am întâlnit nicio fiinţă omenească sau vreo pisică
Ioan Suciu 206

sau câine, ceva. Am ieşit pe hol şi am rămas o clipă

ascultând; din bloc se auzea un fel de zumzăit, de parcă
m‑aş fi aflat în mijlocul unui stup imens. Am mers cu
liftul până jos şi, când am ieşit în faţa clădirii, madam
Gioconda mi‑a spus din geam: „N‑a ieşit din bloc!”.
M‑am întors, frământându‑mi creierii cu privire la
locul în care ar putea fi nevasta mea; mi‑am amintit
de burlacul Nuţu, cel înfumurat şi obsedat de corpul
său de culturist, pe care şi‑l arăta cât mai mult posibil,
ieşind cu nişte role pe trotuar în maiou din acela lălâu;
dar soţia mea nu‑l putea suferi şi, când treceam pe
lângă el, ea îl privea fix şi cu dispreţ, spunând că omul
are minte de găină. „Un bărbat gol; plin de muşchi,
dar la ce‑i folosesc? Nu cred că‑n viaţa lui a citit vreo
carte!”. Când o auzeam deveneam mai liniştit, pentru
că am observat că Ada se uita cam atent la el; sigur,
pentru a critica pe cineva trebuia să‑l examinezi bine.
Dar când am auzit remarca privind cititul cărţilor, eu,
care aveam o bibliotecă bogată, m‑am simţit bine. Şi
totuşi, ce‑ar fi putut să caute nevastă‑mea la unul ca
Nuţu? Am sunat la uşă, dar nu mi‑a deschis nimeni. Se
auzeau nişte hohote de râs. Am apăsat pe clanţă şi‑am
intrat; pot să spun că am rămas înlemnit; nevastă‑mea
stătea pe covor, faţă‑n faţă cu malacul Nuţu, şi jucau
fripta. Stăteau turceşte, iar soţia mea îşi ridicase fusta
până sus de tot, astfel încât să poată sta cu genunchii
îndepărtaţi, iar culturistul era în şort şi la bustul gol.
– Ada, ce faci aici? am zis stupefiat.
– Ne jucăm! zise frumoasa mea nevastă, foarte
veselă.
Posesorul de muşchi, care avea o faţă destul de
pătrăţoasă şi neexpresivă, nici nu m‑a băgat în seamă.
207 Omul de sticlă

Iar Ada îşi ţinea mânuţele deasupra celor ale teribilului

mascul, iar acesta întoarse deodată una dintre labele
lui imense şi‑o plesni pe nevastă‑mea peste palmă încât
se chirci de durere. Dar încercă să râdă, cu toate că se
vedea că lovitura lăsase urme. Malacul se strica de râs,
lăsându‑se peste Ada cu bustul lui dezgolit, masiv şi
scârbos. Dar poate că era dezgustător numai din punc‑
tul meu de vedere; Ada s‑a ridicat, aranjându‑şi fusta
şi zâmbindu‑mi larg:
– Ne jucăm şi noi acasă?
– Ada, ce cauţi tu la individul ăsta? am întrebat‑o eu.
În acel moment zdrahonul s‑a repezit spre mine
şi am închis ochii aşteptând lovitura; dar el trecu pe
lângă mine cu un zâmbet tâmp şi a deschis larg uşa:
– Hai afară! Au adus nisip!
Se adresase nevestei mele. Ea l‑a urmat imediat,
ca o căţeluşă care‑şi însoţeşte stăpânul. În parcarea
din preajma blocului se adusese o grămadă de nisip.
Culturistul s‑a aruncat imediat în morman, ca şi cum
ar fi plonjat într‑un bazin cu apă. Apoi a început să fră‑
mânte nisipul, încercând să facă un castel. Mi îmi era
cam foame şi nu înţelegeam ce rost avea această pier‑
dere de timp. Nevastă‑mea m‑a întrebat dacă n‑aş vrea
să‑mi facă nişte cozonaci.
– Mă rog, dacă n‑ai altceva de mâncare…
Credeam că se va duce imediat în bucătărie, dar se
lăsă în genunchi alături de culturist şi începu să fră‑
mânte nisipul, încropind nişte forme care aduceau cu
nişte cozonaci. Mi‑am pierdut răbdarea şi am strigat la
ea să vină în casă.
– Cum poţi să te complaci să te joci în nisip cu un
dobitoc fără creier? i‑am mai zis.
Ioan Suciu 208

„Dobitocul” tresări şi se opri din munca lui; ridică încet

privirea spre mine, apoi se ridică şi el şi se repezi spre
mine, lovindu‑mă în piept şi răsturnându‑mă în grămada
de nisip. Dar eu văzusem multe filme în care se folosea
nisipul şi i‑am aruncat în ochi un pumn din acel mate‑
rial. Malacul a începu să plângă urât, ca un copil han‑
dicapat, frecându‑se la ochi. Am luat‑o pe Ada de mână
şi‑am tras‑o până în apartamentul nostru. Dar văzând
că nu mai aveam pâine, am plecat din nou afară, ocolind
parcarea cu nisip. La magazinul de pâine erau doar două
persoane la rând. Primul era un bărbat distins şi elegant
îmbrăcat, căruia vânzătoarea îi spunea „Dom Profesor”.
– Câte pâini doriţi? îl întrebă femeia de după tejghea.
– Păi, una pentru tataie, una pentru fiică‑mea şi
una pentru mine.
– Atât?
– Da.
– Câte sunt? Patru? Poate vreţi una‑n plus!
– Nu. Nu ştiu, acum că m‑ai luat din scurt, dar
pune‑le pe masă să le numărăm.
– Nu stăm acum de numărat; spuneţi câte pâini vreţi!
– Da. Toate.
– Nu pot, că‑mi mai trebuie şi pentru dânşii.
Hotărâţi‑vă.
O femeie voluminoasă, care era în spatele profeso‑
rului, începu să tuşească semnificativ.
– Luaţi Sirocol, se întoarse spre ea profesorul.
– Vreau să iau pâine.
– Aşteptaţi la rând!
Vânzătoarea îl grăbi pe profesor. Ea puse câteva
bucăţi de pâine pe masă şi‑i spuse omului să comande.
209 Omul de sticlă

Profesorul puse mâna pe fiecare. În acelaşi timp se

auziră trei voci strigând în cor:
„Nu puneţi mâna pe pâine!”. Glasurile celor două
femei plus a mea. Vânzătoarea îi spuse:
– Ziceţi o cifră şi eu vi le pun frumos în pungi de
plastic!
– Păi, una pentru tataie, una pentru fiică‑mea şi
una pentru mine, zise profesorul.
N‑am mai avut răbdare să stau acolo; am plecat
acasă, unde‑am făcut mămăligă. Nu înţelesesem ce era
cu acel profesor. Oare nu ştia să numere?
A doua zi dimineaţă nevastă‑mea s‑a sculat mai
devreme şi a făcut joggind împreună cu vecinul cultu‑
rist. Îi vedeam de la fereastră, unde stăteam cu periuţa
de dinţă în gură; alerga cot la cot cu malacul şi se strica
de râs; se împingeau unul în altul ca şi cum n‑ar fi avut
loc pe alee şi asta se pare că‑i amuza teribil. Am deschis
fereastra şi‑am strigat spre nevastă‑mea să se grăbească
fiindcă întârzie la serviciu. Amândoi s‑au oprit şi s‑au
uitat în sus, de parcă se aflau la un miting aviatic. Apoi
solidul a început să râdă. Fiindcă Ada nu mai râdea, cul‑
turistul a început s‑o gâdile pe la subsuori. Soţia mea
a izbucnit într‑un râs isteric, care suna foarte indecent;
ora era destul de matinală şi‑am văzut că se deschiseră
şi alte ferestre; probabil că nişte vecini se uitau la ei şi
din moment în moment urmau, desigur, şi apostrofările.
Deodată masivul bărbat păru să se‑nece şi începu să hor‑
căie, ţinându‑se de gât. Nevastă‑mea l‑a bătut pe spate,
dar omul s‑a‑ndepărtat câţiva paşi, uitându‑se urât spre
ea. În sfârşit, soţia a venit în casă, s‑a schimbat de tre‑
ning şi a plecat la serviciu. De obicei, îmi pregătea nişte
Ioan Suciu 210

sendvişuri şi făcea şi nişte cafea. De data asta nu făcu

nimic şi plecă îmbufnată. Poate era îngrijorată să nu i se
fi întâmplat vecinului ceva. Sau pur şi simplu era abă‑
tută că episodul se terminase prost.
M‑am dus spre tramvai şi m‑am bucurat că nu era
prea aglomerat. În timp ce conducea, vatmanul, care nu
era un bărbat prea tânăr, juca şeptic cu un bărbat slab şi
înalt, care ţinea o geantă de laptop drept masă de joc, el
stând în picioare în dreapta conducătorului. Am observat
că vatmanul era cam prea concentrat la jocul de cărţi şi
de câteva ori nu opri în staţii, stârnind valuri de proteste
în vagon: „Ce faci, omule, nu te uiţi pe unde trebuie să
meargă tramvaiul?” îi zise o femeie bătându‑i în geamul
cabinei. Dar, la un moment dat, am văzut un fapt şi mai
îngrijorător; vatmanul se întoarse cu totul cu spatele la
sensul de mers, fiind foarte atras şi absorbit de şepti‑
cul care, se pare, devenise foarte atractiv şi interesant.
„Ce faci, nene? Nu vezi că ne mişcăm ca melcul? Vrei să
întârziem la serviciu?” strigă un bărbat scund, cu părul
alb. Vatmanul întinse o mână în spatele său şi nimeri pe
bâjbâite maneta de acceleraţie. Tramvaiul prinse viteză.
Trecu peste o intersecţie aglomerată ca o hologramă
proiectată peste faţada blocurilor. În vagon, trebuia să
ne ţinem bine unul de altul, fiindcă tangajul era mare
şi roţile tramvaiului scoteau scântei, luând virajele cu
nişte vaiete ascuţite şi prelungi, ca ale unor femei în ago‑
nie. Vehiculul a trecut pe roşu de câteva ori şi s‑au auzit
fluierele supărate ale poliţiştilor. Toată lumea a început
să ţipe, dar vatmanul nu băga oamenii în seamă, fiind
preocupat de partida pe care o juca; ca să fiu drept, nici
mie nu‑mi place să fiu deranjat de la vreo chestie care
211 Omul de sticlă

mă pasiona. Dar tramvaiul s‑a opri brusc, făcându‑ne să

cădem unii peste alţii. L‑am văzut pe vatman coborând
din cabina lui împreună cu partenerul său de joc, ţinând
amândoi cu atenţie în poziţie orizontală geanta care
juca rolul de suport pentru joc; în apropiere, pe trotuar,
se afla o bancă verde; cei doi s‑au aşezat acolo şi şi‑au
continuat jocul de cărţi; se aflau în lumea lor şi nimeni
nu putea să‑i scoată de acolo. Ne uitam în jur să vedem
unde ajunsesem cu tramvaiul; se pare că toată lumea va
întârzia la serviciu; un bărbat orb, cu ochelari negri şi
baston alb, ajunsese la marginea trotuarului şi voia să
traverseze strada prin tramvai; a urcat prin uşa din faţă,
a pătruns în cabină secerând aerul din jur cu bastonul
lui şi pocnind canaturile uşilor tramvaiului, aşezându‑se
pe scaunul vatmanului. Am simţit cum vagonul o ia din
loc, cu o smucitură care ne‑a culcat pe toţi la podea; când
ne‑am ridicat în poziţie verticală, am constatat că tram‑
vaiul prinsese din nou viteză; omul cu ochelari fumurii
stătea nemişcat, cu mâinile pe manete, privind (dacă se
poate spune aşa despre un nevăzător) drept în faţa lui
cu atenţie, neoprind însă atunci când semafoarele arătau
culoarea roşie; tramvaiul alerga ca o fantomă prin oraş
şi eram atât de înspăimântaţi, încât nici să respirăm nu
aveam curaj; vagonul purta nişte oameni tăcuţi şi nemiş‑
caţi, ca nişte morţi; eram cu toţii convinşi că eram deja
morţi şi ne făceam un tur prin oraş ca de luat rămas-bun;
roţile se tânguiau pe şine, liniile de tramvai se auzeau
dedesubt de parcă erau într‑un proces de ascuţire ca nişte
cuţite pe tocilă, doar orbul care conducea părea calm şi
sigur pe el (se vedea că are o figură arogantă, de învin‑
gător, poate puţin dispreţuitoare) şi deodată tramvaiul
Ioan Suciu 212

se opri cu un scrâşnet de fiare de parcă s‑ar fi dezmem‑

brat dintr‑odată în mii de părticele; am căzut din nou la
grămadă, provocându‑ne răni şi suferinţe, dar n‑a zis
nimeni nici pâs, bucuroşi că rămăsesem totuşi în viaţă.
Ajunsesem într‑un depou, iar botul vagonului se oprise
la un centimetru de zidul din fundul halei; se confirma
ceea ce auzisem, şi anume că orbii au un simţ deosebit
de percepere a spaţiului. Omul a coborât de pe taburetul
de vatman, a ieşit afară şi ne‑a făcut semn cu toiagul lui,
arătându‑ne – precum Moise – o direcţie vagă. Ne‑am
îndepărtat cu viteză de acel loc, unii căutând vreo bise‑
rică să mulţumească Domnului că scăpaseră cu viaţă,
alţii scuipându‑şi în sân. Eu am încercat să mă orientez
şi am văzut o staţie de metrou. M‑am îndreptat într‑acolo
cu o oarecare grabă, ştiind că în metrou nu putea intra cu
uşurinţă oricine să deturneze trenuri.

Venind ziua nevesti‑mii, i‑am spus că am să‑i fac un

cadou. Ea mi‑a zis să nu‑i iau cine ştie ce prostie şi mi‑a
propus să mergem împreună prin magazine; ea îşi va
alege cadoul, iar eu urma să‑l plătesc. Ne‑am dus la mall
şi‑am început să cutreierăm magazin după magazin.
Soţia mea se uita numai la produse de marcă, şi stăteam
încordat cu mâna pe portofel. Am intrat la parfumuri, la
lenjerie, la cosmetice şi, la un moment dat, la blănuri.
Dacă până aici preţurile erau destul de mari, dar oare‑
cum suportabile, la cojoacele de vulpe polară sau chin‑
chila simţeam că sunt mult depăşit şi nu ştiam ce voi face
dacă Ada va alege vreo astfel de blană. De cum se uita
la una din astfel de splendori, inima mi se făcea cât un
purice. Dar ea m‑a târât mai departe, spre alte locuri de
213 Omul de sticlă

vânzare din mall şi am intrat la jucării. A ales o păpuşă

mare, cât un copil de zece ani, dar de cum a pus mâna pe
ea, alte zeci de mâini au făcut acelaşi lucru. Nişte femei
în toată firea, unele chiar mai în vârstă, doreau acea
păpuşă. Nevastă‑mea a luat‑o în braţe şi a pornit în fugă
spre casă, târându‑mă după ea şi spunându‑mi s‑o achit.
– În loc de haină de blană vrei o păpuşă? m‑am
mirat eu, dar ea m‑a grăbit cu plata, celelalte femei
o înconjuraseră de parcă furase ceva. După ce ne‑am
îndepărtat, ea mi‑a spus:
– N‑ai văzut că era ultima?
– Şi ce? Tu te mai joci cu păpuşi?
– Sigur! Tu nu vrei o maşinuţă?
Atunci am observat că toată lumea cumpăra jucă‑
rii. Mulţi bărbaţi aveau pachete în braţe cu fel de fel de
jocuri, „Nu te supăra, frate!”, „Monopol”, pistoale cu apă,
trompete, tobe, maşinuţe etc. O mare aglomeraţie era la
minimaşinile cu baterii în care ar fi încăput şi un adult
mai subţirel, şi chiar am văzut părinţi care se urcaseră
în astfel de minivehicule, iar copiii aşteptau nerăbdători
prin preajmă. Pe culoarele magazinului se iniţie o cursă
de maşinuţe, în urma unui pariu făcut între doi tipi care
abia încăpeau în micuţele cabine, făcute special pentru
copii. Erau şi copii pe acolo, şi se învârteau abătuţi în
jurul micilor vehicule, cu care se distrau acum oamenii
mari. Am observat o mare afluenţă în toate magazinele
de jucării. Oamenii cărau cutii cu jocuri de toate felurile,
şi nu înţelegeam ce se‑ntâmplă; până la Moş Niculae
mai era mult. Nevastă‑mea a plecat acasă să se joace cu
păpuşa – spunea că îi e sete şi căuta peste tot un suc cu
capăt de biberon – iar eu am intrat într‑o frizerie să mă
Ioan Suciu 214

tund. Erau o mulţime de scaune pentru clienţi libere şi

frizerii erau adunaţi toţi într‑un colţ, preocupaţi de ceva.
„Bună ziua!” am zis eu, dar nu mi‑a răspuns nimeni.
M‑am aşezat pe un scaun – cel mai apropiat de uşă – şi
m‑am privit în oglindă. Aveam părul cam mare şi abia
aşteptam să scap de claia din cap. M‑am întors spre gru‑
pul de oameni în halate albe şi am întrebat dacă pe mine
mă serveşte cineva. Mi s‑a părut că aud o voce care‑mi
răspunsese: „Cu ce să te servească, măi nene, cu şampa‑
nie?”. Dar glasul fusese foarte slab, nu părea să vină de
la nici unul dintre frizeri. În acelaşi timp, am avut sen‑
zaţia că altul zicea: „De parcă aici ar fi restaurant!”. La
un moment dat, unul dintre bărbaţii în halat alb porni
în patru labe spre mine, împingând pe jos o locomotivă
de jucărie cam de mărimea unui pantof şi ajunse chiar
lângă picioarele mele; se întinse spre tejghea şi apucă o
maşină de tuns electrică, din care scoase bateriile; apoi
desprinse o clapetă de pe fundul jucăriei şi introduse
bateriile în micuţa locomotivă; se întoarse mergând tot
în genunchi şi pe coate la grupul din colţ, dirijând jucă‑
ria şi făcând „tuu, tuuu”.
– Tutu, tutu, dar pe mine când mă mai tundeţi?
– Aveţi răbdare, domnu’, nu vedeţi că suntem puţin
ocupaţi?
Am încercat să desluşesc ce făceau oamenii aceia;
pe jos era montat un trenuleţ electric la care vagoanele
nu erau bine amplasate pe şine.
– Unde naiba o fi Georgică? Văd că întârzie la ser‑
viciu! spuse unul dintre bărbaţii din colţ; chiar atunci
pe uşă intră o bucată mare de decor butaforic, ţinută
în braţe de un tânăr în halat alb de frizer; omul depuse
acel panou sau ce era el chiar lângă scaunul meu. M‑am
215 Omul de sticlă

întors să văd despre ce era vorba, în timp pe nou-veni‑

tul spuse triumfător către confraţii săi de lucru:
– Am adus funicularul!
Era vorba de un fel de deluşor artificial, probabil
din carton presat, pe care era lipită iarbă artificială,
din hârtie verde, şi care avea montat un teleferic în
miniatură, cu o cabină de forma unui vagon de marfă,
vehicul care putea aluneca pe pantă în jos agăţat de un
fir din sârmă susţinut de piloni din fier; totul amintea
de funicularul lui Zorba Grecul. Georgică începu să vor‑
bească spre grupul din fundul prăvăliei:
– Marfa e adusă cu vagonetul de sus de la munte
până la linia ferată, dar voi nu aţi instalat încă şinele
până în această zonă!
Oamenii care trebăluiau la trenuleţ se agitară, se
împinseră unul pe altul, se grăbiră să monteze linia
ferată din locul în care se aflau până în dreptul „dealu‑
lui” cu funicular aflat în spatele scaunului meu. La un
moment dat, unul dintre frizeri îi strigă lui Georgică:
– Vezi că iarba aia e prea mare, o să ajungă până
la firul de sus!
Georgică apucă o foarfecă şi începu să taie atent, la
înălţime egală, firele de iarbă din hârtie de pe dealul
funicularului. L‑am privit cu atenţie şi omul mi‑a sur‑
prins supărarea. Atunci s‑a mutat la scaunul meu şi a
început să mă tundă folosind foarfeca pe care o avea în
mână, fiind foarte expeditiv. M‑a tuns cu mare viteză,
foarte scurt şi foarte modern. Am plecat spre casă pe
jos, timpul era foarte frumos. Am trecut printr‑un parc;
era foarte multă lume. Deodată un bărbat de vreo 50 de
ani, în costum, a venit în fugă la mine şi mi‑a zis să mă
pun repede pe ouă. L‑am privit intrigat, întrebându‑mă
Ioan Suciu 216

ce voia să spună. El s‑a aşezat pe vine şi m‑a împins şi

pe mine de cap, forţându‑mă să iau o poziţie similară
cu a lui; atunci a venit în viteză spre noi un alt bărbat,
care era în trening, şi acesta a pus o frână de alunecat
prin praful aleii ca pe gheaţă.
– Nu te ridica, stai să plece! mi‑a zis cel în costum,
aruncând priviri speriate în jur.
L‑am urmărit pe omul în trening, care alerga ca un
apucat printre băncile din parc, căutând să pună mâna
pe câte cineva.
– Leapşa pe ouate! mi‑a explicat însoţitorul meu.
Atunci am înţeles; toată lumea din părculeţ juca leapşa pe
ouate. Dacă te ghemuiai la pământ, scăpai să iei leapşa.
Am luat‑o la fugă să ies din zona respectivă, dar bărbatul
în trening m‑a văzut şi s‑a luat după mine. Pot să spun că
stau bine cu fuga. Am ieşit din parc şi‑am traversat strada
spre o staţie de autobuz, în care se aflau câteva persoane
aşteptând maşina. Omul în trening a venit în viteză şi i‑a
dat leapşa primului bărbat găsit în calea lui; acesta l‑a
atins pe umăr imediat pe cel de alături, dându‑i leapşa,
iar acesta a vrut s‑o dea mai departe, dar toată lumea din
staţie se pusese „pe ouă”. A venit autobuzul, dar nu s‑a
mişcat nimeni. Şoferul a claxonat, invitând oamenii din
staţie să urce în vehicul. A urcat doar cel care era „lea‑
pşa”, iar ceilalţi au rămas nemişcaţi, stând pe vine.

În ziua următoare, de cum am ajuns la serviciu, am

constatat că toată lumea era la ferestre. Era o zi de săr‑
bătoare, nu mai ştiu care, dar erau foarte multe baloane.
De sus, de la biroul nostru, se vedea o mare de baloane,
de diferite dimensiuni, de culori diferite, şi acest spec‑
tacol îţi crea un fel de exaltare; baloanele şi focurile de
217 Omul de sticlă

artificii sunt mijloace infailibile prin care se realizează

bucuria maselor, a locuitorilor cetăţii. A intrat şi şeful la
noi în birou, însoţit de secretara lui frumoasă şi veselă
ca o căpriţă. Ea ne‑a dat tuturor câte un mic instrument
ciudat, din sârmă, de forma literei „Y”; erau „invizoace”,
cum le numeam când eram mici, şi ne‑a mai dat şi câte
o cutiuţă cu ace în formă de „U”. Şeful a fost primul care
a tras: şi‑a făcut loc la fereastră şi a „împuşcat” câteva
baloane care pluteau cam la trei metri deasupra calda‑
râmului; pocnetele baloanelor s‑au auzit ca nişte focuri
de armă şi toată lumea a început să râdă şi să aplaude,
bucurându‑se peste măsură. Cred că baloanele erau
umplute cu heliu, fiindcă stăteau în aer, fără să fie anco‑
rate de ceva; noi, salariaţii, am înţeles care ne era misi‑
unea şi de ce primisem „invizoace” şi muniţie; şeful s‑a
dat la o parte şi noi am început să spargem baloanele de
pe stradă; pocnetele sferelor colorate se auzeau de parcă
era război şi curând ne‑am dat seama că aproape curăţa‑
sem strada în dreptul instituţiei noastre, deşi de undeva
se tot aduceau alte sfere plutitoare. Ne aflam la înălţime
destul de mare şi puteam vedea toată artera destul de
bine; era lume pe carosabil, ca la vreo demonstraţie, iar
maşinile circulau cu prudenţă printre oameni. Un indi‑
vid îmbrăcat ca un clovn aducea mereu alte baloane, şi
aproape că nu pridideam să i le spargem; ne făcea semne
disperate de jos şi la un moment dat l‑am văzut ridicat
în aer ţinându‑se cu ambele mâini de sforile a zeci de
baloane; privea cu teamă în jos şi nu avea curajul să‑şi
dea drumul pe pământ, distanţa crescând din secundă
în secundă. O maşină de pompieri venea din josul stră‑
zii, probabil într‑o patrulare de rutină, şi se mişca pre‑
Ioan Suciu 218

cum un gândac mare şi roşu. Clovnul care zbura agă‑

ţat de baloane ajunse la nivelul etajului nostru şi ne
făcea semne obscene. Ne înjura şi ne porcăia în toate
felurile. Atitudinea lui a fost un mare ghinion pentru
el, fiindcă îl luasem la ochi şi baloanele care‑l ţineau în
aer începură să pocnească, rând pe rând. Eu n‑am mai
tras; nu voiam să particip la o crimă. Sărmanul începu
să strige după ajutor, iar colectivul nostru se strica de
râs, în timp ce numărul baloanelor scădea vertiginos.
Cineva de jos striga ceva de zor, probabil către noi să nu
mai spargem baloane; zburătorul începu să piardă din
altitudine şi mai erau câteva sfere colorate şi individul
îşi pierdea orice susţinere; căderea lui de la înălţime îi
putea fi fatală; managerul nostru îşi luă rolul de coman‑
dant de pluton de execuţie şi ne ceru atenţie, apoi spuse
„Încărcaţi arm’!” şi apoi „Foooc!”. Zeci de cuie s‑au abă‑
tut asupra celor 15 baloane câte mai erau şi omul fu cât
p‑aci să cadă în gol, când simţi sub el scara pompierilor.
Cei din maşina de pompieri au observat situaţia în care
se afla vânzătorul de baloane şi l‑au salvat la timp.
– Păcat! a zis secretara şi l‑a luat pe şeful de braţ,
împingându‑l spre cabinetul lui.
Şi colegii mei s‑au cam întristat.
– Pompierii ăştia ar trebui să stingă focuri, nu să se
ocupe de alte tâmpenii! a zis unul dintre cei care parti‑
cipase la minunatele trageri cu invizibilele.

Am intrat într‑un McDonald’s să mănânc ceva.

Ştiam că acasă nevastă‑mea nu gătise nimic, deşi tot
aşteptam să facă nişte ardei umpluţi; îmi place mult
aşa ceva, cu multă smântână grasă. Deocamdată m‑aş
219 Omul de sticlă

fi mulţumit şi cu nişte pulpe de pui şi cartofi prăjiţi. La

bar nu era nimeni, iar în sală era puţină lume. Mă gân‑
deam că oamenii însuraţi mănâncă de obicei ceea ce le
găteşte nevestele lor. Normal! Am observat că‑n colţul
destinat copiilor era foarte multă lume. Iată o chestie
care n‑o făceau multe localuri: dacă veneai cu plozii la
restaurant, puteai să‑i laşi într‑un loc special de joacă
şi scăpai de ei; puteai să mănânci liniştit. Am observat
însă că‑n acel colţ al copiilor se aflau şi adulţi. Şi erau
în primul rând chiar cei care trebuiau să servească la
bar (aveau uniforma specifică) şi de aceea acolo de unde
puteai să‑ţi iei mâncarea nu era nimeni. Nişte copii stă‑
teau îmbufnaţi pe la câteva mese izolate, aşteptându‑i
pe părinţii lor să le aducă tava cu bunătăţi; am mai
observat că lumea se înghesuia la tobogane, şi cei care
se dădeau pe ele chiuiau şi strigau tare, râzând ca de
cine ştie ce distracţie teribilă. Erau chiar şi cozi, şi
oamenii stăteau cuminţi la rând până‑şi puneau fundul
pe albia alunecoasă, moment în care intrau în extaz.
Mai existau nişte mingi mari şi grele, pe care nişte tipi
cam în vârstă le aruncau de la unii la alţii, dar cei mai
mulţi stăteau pe jos cu hainele de oraş şi aranjau nişte
cuburi colorate, formând diferite construcţii. M‑am dus
în spatele barului şi mi‑am umplut un pahar de plastic
cu nişte cola de la dozator; apoi am luat un cartonaş
şi am pus pe el, folosind cleştii speciali, câteva pulpe
fierbinţi de pui; am mai luat nişte pungi pline de cartofi
prăjiţi, şi am auzit cum strigă cineva la mine să plec de
acolo. N‑am ghicit cine vorbise şi‑am lăsat nişte bani în
dreptul unui aparat de marcat. Un tânăr purtând cos‑
Ioan Suciu 220

tumaţia de la unitate s‑a apropiat de mine venind din

sală, ţinând o minge în mâini.
– De ce furi, omule? mi‑a zis angajatul, care părea
un adolescent cu coşuri pe faţă.
– Am pus banii acolo, cred că trebuie să iau şi rest!
– Am să chem poliţia, spuse tânărul şi formă un
număr la telefonul lui mobil.
N‑a trecut prea mult timp (eu încercam să înfulec
cât mai repede din mâncare, în picioare, sprijinit de
tejghea) că doi poliţişti au intrat cu paşi întinşi pe uşă,
îndreptându‑se direct spre persoana mea. Tânărul arătă
cu mâna întinsă spre mine, strigând:
– El e! El e hoţul! Prindeţi‑l!
Poliţiştii s‑au oprit în mijlocul localului şi se uitau
cam dezorientaţi, trecând cu privirea peste mine. Erau
echipaţi cu tot felul de aparate: staţii de emisie recep‑
ţie, pistoale atârnându‑le aproape de genunchi, gentuţe
cu chitanţiere. Ajunseră spate în spate, ca‑n filmele de
mare acţiune. La un moment dat, s‑au trezit cu o minge
în braţe fiecare. Au dat‑o înapoi, către oamenii din zona
copiilor, şi s‑au dus glonţ într‑acolo. Prima dată s‑au dat
pe tobogane. Apoi s‑au jucat cu mingile, împreună cu cei‑
lalţi adulţi care se distrau în acel colţ. Am terminat de
mâncat şi‑am ieşit din local. Pe trotuarul din faţa resta‑
urantului, toată lumea juca şotron. Existau foarte multe
desene cu jocul, făcute cu creta pe suprafaţa asfaltată;
ba erau chiar şi pe carosabil, şi toată lumea străbătea
sărind din pătrat în pătrat spaţiile înscripţionate, de la
capătul cu cifra „1” până în cercul de la sfârşitul figurii
desenate pe trotuar, după care se întorceau să o ia de la
început. Tânărul din restaurant ieşi valvârtej şi, când
221 Omul de sticlă

mă depistă în stradă, îşi fixă traiectoria de înaintare în

direcţia mea; dar în drum întâlni un şotron şi începu să
sară peste pătratele de acolo, ca o vrabie care se sălta
după firimituri. Înaintă el câţiva metri spre locul în care
mă aflam, dar când a ajuns la cerc, a făcut o piruetă cu
ambele picioare şi s‑a‑ntors cu spatele; a continuat să
sară pe acolo ca o jucărie cu baterie care era programată
să facă veşnic aceleaşi mişcări. Am plecat, fiind nevoit să
trec printr‑un parc pentru a‑mi scurta drumul spre casă.
Acolo se desfăşura festivalul plăcintelor sau aşa ceva, nu
ştiu exact cum se numea sărbătoarea, dar era o mare
agitaţie, veselie, concursuri, muzică dată la maximum.
Pe pajişte se desfăşura o competiţie în care nişte tineri îi
ţineau pe alţii de picioare şi‑i forţa pe aceştia din urmă
să alerge în mâini; „concursul de roabe”, am auzit pe
cineva spunând şi m‑am stricat de râs privind; deodată
m‑am trezit în aer pe orizontală, cam la o jumătate de
metru de sol, şi prins zdravăn de picioare de către două
braţe vânjoase; am fost împins în faţă şi a trebuit să mă
sprijin în mâini ca să nu iau contact cu solul, începând
să‑mi mişc braţele cu viteză având senzaţia că dacă nu
fac asta aş fi fost propulsat direct spre centrul pământu‑
lui; mă găseam dintr‑odată în aceeaşi postură ca a celor
de care râdeam mai adineauri cu gura până la urechi;
efortul pe care‑l făceam era foarte mare şi epuizant, mer‑
sul în mâini fiind o adevărată tortură; mai ales că nu era
un ritm obişnuit, lent, ci unul rapid imprimat de indi‑
vidul care mă ghida strângându‑mă de pulpe şi împin‑
gându‑mă ca un salahor care ducea o roabă cu material
de construcţii sau ceva de acel gen; „întrecerea roabelor”
mi‑a trecut mie prin minte şi‑am ieşit printre primii,
Ioan Suciu 222

împreună cu partenerul meu, un individ înalt şi solid ca

un munte; primele trei perechi câştigaseră câte‑un loc la
concursul de mâncat savarine şi m‑am trezit aşezat la o
masă de lemn, montată direct pe pajişte, în aer liber, iar
în stânga mea s‑a ivit un bărbat cu şorţ alb de bucătar şi
tichie corespunzătoare, care ţinea în mâna stângă o tavă
cu savarine, iar cu dreapta îmi îndesa prăjituri în gură
cu un fel de lopăţică din plastic; l‑am văzut lângă mine
şi pe partenerul care mă folosise pe post de roabă, dar
nu aveam de ce să fiu supărat pe el deoarece mă dusese
la victorie şi acum trebuia să‑mi savurez premiul; mi‑a
zâmbit galeş şi eu am simţit cum îmi pierd respiraţia
sub apăsarea paletei celui din stânga mea, care‑mi ali‑
menta continuu gura cu prăjituri aşa cum mecanicul
de tren bagă mereu cărbuni în locomotivele cu aburi; e
adevărat că la McDonald’s nu‑mi luasem ceva dulce, dar
acum aveam atâta desert încât nu‑l puteam duce; i‑am
spus bucătarului că mă dau bătut şi ies din concurs, dar
el mi‑a spus să tac şi să înghit, că el trebuie să‑şi facă
datoria pentru care‑l plătea firma. M‑am înecat cu atâta
frişcă de la savarine şi‑am început să vomit, spre norocul
meu, fiind astfel scos de acolo şi dus la marginea pajiştii,
în dreptul unui şanţ urât mirositor.

*
Când am ajuns dimineaţa la serviciu, toţi colegii
erau adunaţi în cerc în spaţiul din mijlocul biroului şi
parcă ţineau o şedinţă. Printre ei se afla şi managerul,
care venise cu un costum impecabil gri‑petrol şi pantofi
de‑ţi luau ochii cu luciul lor. Apăru şi secretara dinspre
cabinet şi intră în mijlocul cercului; purta o rochiţă
223 Omul de sticlă

mini de nu‑ţi puteai lua ochii de la ea. Începu să se

plimbe prin faţa tuturor celor care formam cercul, pre‑
făcându‑se că‑i atinge cu mâna. Spunea:
– An tan tichitan, muţunache căpitan, ene bene
bombardează…glonţ!
Şi când ajunsese la „glonţ” pusese mânuţa pe unul
dintre colegi.
– Nu e bine, altceva! spuse managerul.
Secretara afişă un zâmbet fermecător şi începu:
– Două babe pe gunoi, numără…
– Din doi în doi! completă cineva.
– Nu! zise managerul. Ce să caute nişte babe pe gunoi?
Secretara se gândi puţin şi începu altfel:
– Din oceanul Pacific a ieşit un peşte mic, şi pe
coada lui scria…
Managerul a arătat cu mâna întinsă spre Măndel,
unul dintre colegi. Secretara a continuat „…ieşi afară
dumneata!”. Şi Măndel s‑a pus cu faţa la perete. Apoi a
început să numere: „unu, doi, trei, baba la bordei!”
– Voi aveţi o obsesie cu babele astea! se auzi vocea
şefului, dar acesta nu se mai vedea pe nicăieri, fiindcă
se ascunsese. De fapt, cu toţii ne tupilasem pe după
birouri sau fişete sau după perdele, fiindcă Măndel a
început să ne caute mergând prin încăpere ca un orb,
cu mâinile întinse în faţă ca şi cum ar fi preîntâmpinat
contactul cu vreun obiect pe care nu‑l putea vedea. Se
duse direct la manager, care se afla în dosul unui birou.
– Te pui! zise Măndel, atingându‑l cu mâna pe şef.
Acesta nu se mişcă şi nu scoase niciun sunet. Secretara
veni în fugă la locul respectiv, ca un arbitru de fotbal
care se apropie de o fază de joc pentru a o evalua corect.
Ioan Suciu 224

– Cine să se pună? interveni femeia.

– Dânsul! Domnul manager!
– Acesta nu este managerul! Este un… un cuier!
– Fii serioasă, Marcela!
– În primul rând că eu nu sunt Marcela! Sunt
doamna Constantinescu! Şi în al doilea rând, nu te
adresezi şefului cu „tu”.
– Cu „tu”? repetă Măndel.
– I‑ai spus: „te pui!”. Şi‑n al treilea rând, acesta nu
e un manager! Este un fişet!
– Ai spus că e un cuier!
– Mă rog!
– Nici nu se putea să avem conducător un cuier!
spuse Măndel.
– Pune‑te din nou! Treci la perete!
Măndel se execută. Se duse la perete, îşi puse faţa
peste cotul îndoit şi începu să numere până la o sută.
Nimeni nu se mişcă de la locul în care se ascunsese.
– Gata? strigă el.
– Daaaa! se auziră vocile noastre în cor.
– Cine nu‑i gata, îl iau cu lopata! mai zise el şi‑şi
luă faţa de la zid; apoi se duse glonţ la manager şi‑l
atinse pe umăr. Şeful stătea pe vine în spatele mesei
pe care o alesese drept paravan, şi se părea că‑l deran‑
jează poziţia foarte mult; amorţise, îl dureau muşchii.
– Te pui! zise iar Măndel, ca şi prima oară. Secretara
apăru cu promptitudine, ca o profesoara care prinsese
pe cineva copiind.
– Vă puneţi, poate vrei să spui!
– Păi ce, sunt mai mulţi?
225 Omul de sticlă

– Acesta nu este domnul manager! Este un fişet!

zise secretara.
– Spuneai că e un cuier!
Şeful ieşi din spatele biroului şi zise enervat:
– Vom trage la sorţi! Marcela, fă bileţele!
– Păi de ce să mai…, încercă Măndel să protes‑
teze, dar se opri fiindcă primise coate de la toţi colegii
(cu excepţia mea, care n‑am ajuns până la el de atâta
aglomeraţie). La extragerea de bileţele a ieşit mana‑
gerul. Spre mirarea tuturor, acesta s‑a aşezat cu faţa
la perete şi a început să numere. Noi ne‑am ascuns în
viteză pe unde‑am putut, pe la neamuri, pe la ţară, la
munte sau la mare. „Cine nu‑i gata, îl iau cu lopata!”
a zis şeful şi, într‑adevăr, s‑a înarmat cu o lopată. A
început să cutreiere oraşul aruncând priviri fioroase în
dreapta şi‑n stânga. Un echipaj de poliţie a început să‑l
urmărească de‑a lungul trotuarului. Ajuns într‑un loc în
care şoseaua era barată de o grămadă de nisip căzută
dintr‑un camion răsturnat, şeful a fost pus imediat la
treabă fiindcă avea ustensila corespunzătoare. Dar el,
în costumul lui elegant, a aruncat lopata şi a plecat în
continuare în căutarea noastră, cu ambiţia care‑l carac‑
teriza şi care‑l adusese în fruntea instituţiei. L‑a depis‑
tat pe Măndel într‑o sală întunecoasă de cinematograf,
într‑o clădire rămasă din interbelic, unde se dosise în
spatele unei prostituate grase şi vesele. Când să pună
mâna pe el, Măndel a fugit printr‑un canal de cerşetori
şi când a ieşit de acolo avea hainele ferfeniţă, părul alb
dezordonat şi sufla într‑o pungă cu amoniac. Şeful nu l‑a
recunoscut, ba chiar i‑a dat zece lei şi un pachet de ţigări
pe care scria „Fumatul ucide!”. Alt coleg din birou se afla
Ioan Suciu 226

pe fundul acvariului de la muzeul de istorie, respirând

printr‑o ţeavă de canalizare. Şeful a vrut să intre la el
şi a plonjat direct în bazin, dar nişte lucrători l‑au scos
şi l‑au dus în laboratorul de vivisecţie. A scăpat cu greu
de acolo şi a pornit pe stradă plin de alge din cap până‑n
picioare, renunţând la joc şi întorcându‑se la sediu, unde
n‑a fost primit, fiindcă n‑a fost recunoscut.

*
Am auzit nişte bătăi puternice în uşă şi m‑am mirat
că nu s‑a folosit soneria. Nevastă‑mea a deschis veselă
uşa de parcă‑ar fi aşteptat colindători de Crăciun şi
înăuntru au pătruns doi bărbaţi ciudaţi, dintre care îl
cunoşteam numai pe unul: pe culturistul Nuţu, care a
luat‑o pe sus pe soţia mea îmbrăţişând‑o şi ridicând‑o
în aer de parcă ar fi fost soţia lui; al doilea individ îmi
era complet necunoscut, dar greu de uitat chiar dacă‑l
vedeai şi pentru o singură clipă; era un pitic grăsuţ şi
crăcănat, cu ochii foarte depărtaţi şi nasul teşit ca la
boxeri, şi care era strigat chiar Piticu; el avea în mână
o cutie cu vopsea roşie, care mă îngrijoră de cum am
văzut‑o.
– Ce doriţi? i‑am întrebat pe vizitatorii care nici nu
dăduseră bună ziua.
Era după-masă, eu şi nevastă‑mea tocmai venise‑
răm de la serviciu şi nici nu mâncasem.
– Am venit să ne jucăm! spuse malacul Nuţu râzând
cu toată faţa.
Am constatat că Piticu se apucase tam-nisam să‑mi
vopsească pereţii.
– Ce faci, omule? Ai înnebunit?
227 Omul de sticlă

– Stai liniştit, că‑ţi fac şi cerculeţe!

Nuţu îi spuse nevestei că e gata s‑o ajute la prepa‑
rarea mâncării.
– Dar n‑am apucat să mă aprovizionez astăzi! zise
ea.
– Nu‑i nimic! Aduce băieţii imediat! spuse zdraho‑
nul şi ieşi pe hol, urmat de pitic; lăsaseră uşa deschisă.
Apărură imediat cu două roabe pline cu nisip din acela
pe care‑l văzusem pe şantierul din preajmă; ni le‑a
răsturnat în mijlocul sufrageriei şi s‑au apucat să facă
diferite forme folosind vasele noastre de inox din bucă‑
tărie; nevastă‑mea stătea şi ea pe jos, murdărindu‑şi
hainele şi „lucrând” alături de cei doi zănatici.
– Ce faceţi aici? am întrebat eu.
– Pune mâna şi prepară băuturile! îmi comandă
uriaşul care se afundase în grămezile din nisip ca un
câine aflat pe plajă la malul mării.
Zdrahonul şi nevastă‑mea s‑au apucat să facă
„pizza” şi „plăcinte cu dulceaţă”, din nisip puţin întărit
cu apă, totul lucrat direct pe masa din sufragerie; băr‑
batul micuţ picură din pensula lui lichid roşu vâscos
peste formele numite de Nuţu „plăcinte”, spunând că
va ieşi foarte bine cu umplutura de vişine. Mă uitam la
ei înmărmurit.
– Nu prea‑ţi place să munceşti, doar să mănânci!
îmi zise Piticu, surprinzându‑mi privirea. Deodată a
luat cu o lopăţică o halcă din „plăcintă” şi mi‑a înde‑
sat‑o în gură; era să mă înec, am tuşit şi‑am lăcrimat.
– Ai dreptate să nu‑ţi placă, mai trebuie puţină
sare! a intervenit tipul solid, care aproape se urcase pe
masă lucrând la „preparatele” lui şi care coborî şi dibui
Ioan Suciu 228

cutia în care ţineam sarea, luând o linguriţă şi tur‑

nându‑mi‑o pe gât, ajutat de pitic şi de nevastă‑mea.
M‑am zbătut şi, când am scăpat din mâinile lor, am
ieşit din apartament şi‑am sunat la mătuşa Hortensia,
vecină de bloc; nu ştiam cum să‑i spun că am nevoie
de ajutor, dar am rugat‑o să vină până la mine că tre‑
buie să discutăm ceva. Nu era mătuşa mea, aşa îi spu‑
neam eu; încă de când eram mic mă duceam deseori la
ea când aveam vreun necaz, era pensionară şi fusese
educatoare, o femeie foarte bună, care mi‑a pus imediat
pe masă o bucăţică de plăcintă cu vişine şi un pahar cu
apă rece în care se afla o linguriţă cu şerbet.
– Asta o să te liniştească! mi‑a zis ea. Eu i‑am poves‑
tit că nişte indivizi în cârdăşie cu nevasta mea vor să‑şi
bată joc de mine punându‑mă să mănânc nisip. Buna
femeia a făcut ochii mici, m‑a privit atent şi m‑a întrebat:
– Ai înnebunit?
– Nu. Prepară mâncarea, am spus, crezând că se
referă la indivizi.
Mătuşa Hortensia a luat o mătură (ea nu folosea
aspiratorul) şi mi‑a zis:
– Hai cu mine!
Ne‑am dus în apartamentul meu şi bătrâna s‑a pus
cu mătura pe ei, alungându‑i într‑un colţ; nevastă‑mea
îmi arunca priviri de mare reproş, ca şi cum ar fi spus:
„Aşa te porţi cu nevasta ta!”. Cei trei au fost luaţi
mai mult prin surprindere, că altfel ar fi dovedit‑o pe
bătrână cu uşurinţă. Mătuşa Hortensia a lăsat mătura
şi a apucat lopăţica de nisip.
– Ia uite ce‑aţi făcut aicea! Aşa se prepară o pizza?
a zis ea şi s‑a urcat pe masă. Cei trei din colţ stăteau ca
nişte copii care făcuseră vreo boroboaţă.
229 Omul de sticlă

– Aţi pus ouă? întrebă bătrâna.

Cei trei dădură concomintent din cap în semn de
negaţie.
– Repede după ouă! a ordonat mătuşica, aşe‑
zându‑se în fund pe marginea mesei, bălăbănindu‑şi
papucii rupţi în aer.
Piticu a dat fuga afară şi s‑a‑ntors foarte repede
ducând în braţe două pietre albe de marcat kilometra‑
jul luate de pe bulevard; le‑a trântit în mijlocul mesei
şi mătuşa Hortensia a început să le acopere imediat cu
nisip, aşa cum îşi îngroapă pisica rahatul. N‑am mai
rezistat şi‑am plecat afară, la aer.
Am mers mult pe jos, până am ajuns la pădure; în
apropiere se aflau multe locuri de joacă pentru copii.
Simţeam nevoia de recreere, de relaxare, chiar de dis‑
tracţie.
– A scăpat un urs de la grădina zoologică! spuse
cineva.
M‑am gândit să părăsesc locul; dar curând, am con‑
statat că lucrurile se liniştiseră şi dispăruse orice panică.
Oamenii se plimbau mulţumiţi şi calmi, probabil că ursul
fusese prins; sau ademenit cu ceva, cu vreo zăngănitoare
drăguţă sau cu cine ştie ce carne bine maturată. Într‑un
cerc de copii se juca baba‑oarba. Un vlăjgan de băiat era
legat la ochi şi se mişca haotic în cercul de băieţi şi fete,
să prindă pe cineva. Erau foarte mulţi oameni în parc cu
animale, nu numai cu câini, dar chiar şi cu pisici legate
în hamuri. Căscând gura aiurea şi nefiind atent, m‑am
trezit prins de băiatul legat la ochi, care mi‑a pus ime‑
diat cârpa peste capul meu şi m‑am trezit că sunt pe post
de „baba-oarba”; am bâjbâit prin jur cu convingerea că
Ioan Suciu 230

voi găsi repede vreun copil şi voi scăpa de rolul destul de

caraghios pentru un adult; dar nu prea am avut succes
şi, la un moment dat, am nimerit peste cineva care purta
o căciulă de blană (faptul nu era de mirare, fiindcă tim‑
pul era foarte rece, de toamnă târzie).
– Eşti prins! am zis eu şi s‑au auzit o serie de râsete
exagerate.
Am constatat că nu prea puteam să mă dezleg de
bandana care‑mi fusese pusă peste ochi, aceasta fiind
foarte bine strânsă şi având nişte cureluşe bine ancorate
de urechile mele. Se auzi o muzică puternică, precum
la megafoanele din bâlciuri, şi băiatul pe care‑l nime‑
risem începu să danseze cu mine, ţinându‑mă de mij‑
loc într‑un mod incomod, pentru că individul avea nişte
unghii lungi şi ascuţite ca nişte cuţite cu vârful curbat.
Râsetele şi vâjâiala din urechi deveniseră de nesuportat.
Deodată muzica încetă şi liniştea puse stăpânire pe tot
locul. Dansul nostru deveni absurd în absenţa fondului
muzical, plus că partenerul era foarte dur şi mă călca
des pe picioare, dovedindu‑se foarte greu şi necivilizat.
Nu‑şi cerea măcar scuze, doar mormăia ceva neclar. La
un moment dat, îmi dădu un brânci teribil, nu ştiu ce‑l
apucase, fiind legat la ochi mi‑era greu să apreciez situ‑
aţia. Am căzut pe spate între nişte frunze moarte – n‑a
fost aşa rău, fiindcă frunzişul îmi amortizase impactul
cu pământul – şi cu un efort uriaş mi‑am scos bandana
de pe ochi; în dreptul meu se afla un urs uriaş, care stă‑
tea în cumpănă uitându‑se spre mine, legănându‑se pe
loc, aşa cum fac unii cerşetori la colţ de stradă. Am sim‑
ţit fiori pe şira spinării, probabil că el era „individul” cu
care dansasem. Nu mai era ţipenie prin jur şi începu să
231 Omul de sticlă

plouă. M‑am lăsat la loc pe covorul de frunze (mă ridi‑

casem într‑un cot mai devreme) şi‑am încercat să fac pe
mortul. Sigur că ursul mă putea „ajuta” în acest sens
foarte uşor, dar am avut un noroc chior, animalul pără‑
sind locul mergând legănat cine ştie unde prin pădure.
Ploaia se înteţi, dar eu am rămas mult timp nemişcat,
mijind numai foarte puţin un ochi, să văd dacă se întoarce
ursul. Mă udasem ca un rahat în ploaie, expresie ineste‑
tică, dar foarte potrivită, n‑aveam cum să gândesc decât
exact în aceşti termeni, şi m‑a apucat un strănut care
s‑a auzit ca un trăsnet în pădurea pustie. M‑am dus spre
casă răcit groaznic şi m‑am băgat în pat. Cred că am
avut febră şi am început să delirez, fiindcă i‑am văzut, la
un moment dat, pe Nuţu şi pe Piticu foindu‑se în halate
albe în jurul patului meu. Nuţu avea în mâini un cleşte
din acela imens cu care se taie cabluri sau lacăte prin
şantiere şi spunea că trebuie să‑mi scoată amigdalele;
Piticu ţinea în labele lui păroase un fierăstrău lung de
doi metri, utilizabil pentru tăierea arborilor din păduri;
nu ştiam la ce voia să‑l folosească; nevastă‑mea le turna
pe gât, grijulie, ceaiuri peste ceaiuri de parcă ei ar fi fost
bolnavii; nu pricepeam nimic din toate acestea, dar îmi
ziceam în sinea mea că aşa e când delirezi. Mă întrebam
cum avea de gând Piticu să întrebuinţeze fierăstrăul şi
el îi spuse nevesti‑mii că voia să‑mi taie monturile. „Dar
el n‑are monturi!” i‑a zis soţia. „Ei, aşa, preventiv!” a
răspuns oribilul individ şi mi‑a dat pătura la o parte de
pe picioare. „Dar ce au monturile cu răceala?” a inter‑
venit malacul Nuţu, care probabil se simţea nebăgat în
seamă. Am avut noroc cu el că l‑a împins pe pitic într‑un
colţ al camerei unde acesta a căzut cu ferăstrăul peste el.
Ioan Suciu 232

– Mai bine să ne ocupăm de amigdale! spuse cul‑

turistul, agitând deasupra mea uriaşul cleşte de tăiat
cabluri.
Nevastă‑mea m‑a salvat şi de data asta, spunând
că ei îi place mai întâi să pună diagnosticul. Nuţu a
luat‑o pe după umeri şi a pupat‑o pe obraz, zicând:
– Bravo, eşti o copilă deşteaptă!
– Când eram mică îmi plăcea să mă joc cu stetosco‑
pul! răspunse consoarta mea cu mândrie.
– Aşa e! Dă fuga şi fă rost de un stetoscop! spuse
sportivul.
– De unde? întrebă Ada.
– De la spital! răspunse Piticu încântat de idee. Şi
adu şi o masă de operaţie!
– Ce operaţie? spuse îngrijorată nevastă‑mea.
– Nu ştim încă, vom vedea dacă se ivesc complica‑
ţii! zise tipul corpolent.
– Dar noi nu suntem pregătiţi pentru operaţii! zise
iar nevastă‑mea.
Mă cuprinseră nişte tremurături din tot corpul,
probabil din cauza răcelii.
– Păi să ne pregătim! Piticu, te duci cu ea la spi‑
tal şi faci rost de tot ce trebuie; bisturiu, aţă de cusut,
pungi de colectat sânge…
Nevastă‑mea şi cu Piticu au plecat în grabă. Am
rămas singur cu uriaşul Nuţu. Acesta se aşeză într‑un
fotoliu şi mă privea ţintă, ca şi cum i‑ar fi fost frică să
n‑o zbughesc de acolo, ţinându‑şi cleştele uriaş în braţe
ca pe o armă.
– Cred că ţi‑ar trebui o injecţie zdravănă! zise el,
după multă chibzuinţă.
233 Omul de sticlă

Ieşi pe uşă şi am rămas singur câteva clipe; nu

mult, fiindcă Nuţu se‑ntoarse destul de repede. Nu mai
avea cleştele cu el, ceea ce avu darul să mă liniştească
puţin, dar adusese – nu ştiu de unde – o trusă sani‑
tară de jucărie, adică o cutie verde pe care era dese‑
nată o cruce roşie; Nuţu scoase din micul geamantan o
seringă de jucărie, mare cât o sticlă de lapte, dar care
era făcută din lemn vopsit în alb, ca o ţeavă de scurgere
de sub chiuvetă; avea un vârf din plastic; era de fapt un
piston rudimentar, care putea împrăştia un lichid prin
terminaţia ca un con ascuţit, dar totul era impropriu
pentru a fi folosit drept seringă.
– Stai cuminte, că‑ţi face nenea o injecţie acum
de‑ţi trece toată răceala! Dar n‑avem ser!
– Ce ser? am întrebat eu.
– Nu ştiu, că n‑am făcut medicina! Dar o să găsim
noi ceva! Ulei de măsline ai?
– S‑ar putea! De ce?
– Am înţeles că e foarte sănătos!
– Poate în salate!
– Spirt ai?
Nu i‑am mai răspuns. Omul a cotrobăit prin dula‑
pul de la baie şi a venit cu o sticlă cu spirt.
– Gata! Jos pantalonii şi faţa‑n pernă!
Malacul umpluse cu spirt recipientul alb şi se chi‑
nuia să‑mi înfigă terminaţia de plastic în buca stângă.
Pe uşă îşi făcură apariţia Piticu şi nevastă‑mea, adu‑
când un stetoscop, un aparat de luat tensiunea, o ploscă
şi un termometru de grădină. Soţia sări la Nuţu, care
era călare pe mine:
– Lasă‑l în pace, vrei să‑l violezi?
Ioan Suciu 234

Nou-veniţii m‑au scăpat de injecţia cu spirt medi‑

cinal. În schimb, mi‑au pus aparatele pe mine, cel
de măsurat tensiunea la mână, plosca sub fund,
Nuţu a preluat stetoscopul, gâdilându‑mă cu el, iar
nevastă‑mea mi‑a pus sub braţ termometrul, care era
mare ca o atelă pentru braţe rupte. Nuţu lăsă stetosco‑
pul şi‑şi reluă seringa, spunând că trebuie să‑şi termina
treaba începută. M‑am zbătut cum am putut să mă scol
din pat şi‑am tulit‑o pe uşă afară. Eram în pijama şi,
din nefericire, nici nu era prea cald afară. M‑am întors
la blocul la care locuiam şi am intrat pe prima uşă care
mi s‑a deschis, de la parter. Era o femeie care avea doi
copilaşi pe care‑i hrănea încă de la sân şi‑i îngrijea
cu dragoste. Din fericire pentru mine, n‑a mai contat
pentru ea că mai apăruse un „copil”, chiar dacă mult
mai mare dimensional, şi am fost tratat corespunzător.
Când m‑am înzdrăvenit, am urcat la etajul meu şi‑am
sunat la sonerie. Mi‑a deschis nevastă‑mea, care nu s‑a
mirat că eram în pijama şi că lipsisem trei zile (şi nopţi)
de acasă; şi ea era tot în pijama.

*
Abia ajunsesem acasă de la serviciu, când a sunat
cineva la uşă. Nevastă‑mea încă nu era sosită. Era
administratorul blocului nostru, un tânăr foarte activ
şi chel.
– Bună ziua! Am venit să vă aduc aminte că planul
nostru de la adunarea generală trebuie îndeplinit! a zis
el.
– Desigur! Ce plan? am făcut eu.
– N‑aţi fost la adunare? Văd o semnătură aici la mine.
235 Omul de sticlă

Omul ţinea în mână un registru, lipit de pieptul său

şi ţinut deschis cu degetul mare de la mâna dreaptă
băgat între foi. Mi‑am lungit gâtul să mă uit şi el mi‑a
arătat o iscălitură.
– E a nevesti‑mii!
– Bun. Dumneavoastă veţi sta cu baba de la parter.
– Ce babă?
– Cea din cărucior; i‑a murit soţul anul trecut şi
ocazia e bună, că nu mai are cine s‑o ajute.
Mi‑am desfundat cu râvnă urechea stângă.
– Despre ce vorbeşti dumneata? am zis neprice‑
pând nimic.
– Despre planul de trecere a iernii. Probabil că nu
ştiţi, pentru că la şedinţă a fost doamna.
L‑am privit cu o expresie tâmpă.
– Iar doamna se va muta la domnul Nuţu, care e
singur. Văd că trebuie să fiu mai explicit. S‑a defectat
coloana pe partea dumneavoastră şi trei luni de iarnă
nu veţi avea căldură. Aşa că am luat, de comun acord,
nişte hotărâri de comasare.
– De ce nu aţi chemat oameni să repare?
– Fiindcă instalatorul e plecat în Spania. Vine peste
trei luni.
– Păi nu poate fi chemat un alt instalator?
– În cartierul nostru e singurul!
În acelaşi moment am auzit gânguritul vesel al
nevesti‑mii; îi recunoşteam vocea dintr‑o mie, cum se
spune, şi cum ieşisem cu totul pe hol în discuţia cu admi‑
nistratorul captam foarte bine zgomotele de la etajul de
mai jos. M‑am apropiat de balustradă şi‑am văzut capul
soţiei mele răsucit în sus de undeva de la un etaj inferior.
Ioan Suciu 236

– Vin acum să‑mi adun lucrurile! Dacă vrei să papi

îţi fac repede un ouţ! strigă ea.
Administratorul îmi zise că şi‑a îndeplinit misiunea
şi îmi urează iarnă plăcută. Apoi a plecat şi eu am intrat
în apartament, fără să încui uşa, fiindcă ştiam că urma
să vină Ada să‑şi ia nişte lucruri. Nu şi‑a luat decât un
ursuleţ de pluş şi s‑a grăbit să plece la culturist. Am
rămas în fotoliul din sufragerie, nemişcat ore‑ntregi.
N‑am aprins lumina, n‑am deschis televizorul. Nu reu‑
şeam să‑mi imaginez ce ar putea face nevastă‑mea în
apartamentul culturistului. „Poate că se încălzea” mi‑ar
putea răspunde vocea binevoitoare şi tolerantă din con‑
ştiinţa mea. Ţeava norocoasă trecea pe la burlacul noro‑
cos şi el. Iată cum se putea trece iarna. Ingeniozitatea
administratorului nostru era de admirat; prin măsuri
simple, organizatorice, economice, se putea trece uşor
peste frigul iernii. De asemenea oameni avem nevoie.
Simţeam cum înţepenesc în fotoliul meu, şi mi‑era frică
să nu mă transform în statuie. Curios era faptul că nu‑mi
era foame; parcă nu mai aveam necesităţi ale corpului.
Apoi m‑am gândit că aşa face ursul când hibernează;
avem ce învăţa de la el. Cred că se făcuse dimineaţă şi
trebuia să plec la serviciu; dar nu reuşeam să mă mişc
din fotoliu. Până la urmă am făcut un efort teribil şi‑am
plecat pe stradă dârdâind, cu paşi de robot. Seara, la
întoarcere, am urcat pe scări şi‑am oprit o clipă în drep‑
tul apartamentului culturistului. Se auzea muzică,
chiote vesele, hohote cristaline de râs. Mi‑era dor de
nevasta mea, dar n‑aveam ce face. M‑am dus la mine în
sufragerie şi m‑am prăbuşit în fotoliu. N‑am deschis fri‑
giderul, n‑am deschis televizorul. Este foarte posibil ca
237 Omul de sticlă

sângele meu să circule foarte încet; simţeam o amorţeală

în mâini şi‑n picioare, dar nu era ceva dureros. Timpul
trecea. Mai erau două luni şi 28 de zile de iarnă. Deodată
uşa se deschise şi la mine în apartament au pătruns doi
bărbaţi. Mi‑am adus aminte că nu încuiasem uşa. Unul
dintre vizitatori era administratorul. Celălalt era omul
de serviciu; de fapt, soţul femeii care făcea curăţenie
în bloc. Administratorul scoase registrul său – nu ştiu
unde‑l ţinuse, fiindcă era foarte mare – şi citi:
– La apartamentul doi, de la parter! Vă aşteaptă
doamna Smaralda, că vrea să se culce!
Eram aşa de amorţit încât nici n‑am zis nimic.
Văzând că nu reacţionez în nici un fel, bărbaţii m‑au
apucat de mâini şi de picioare şi m‑au dus la parter,
aruncându‑mă undeva într‑un pat care mirosea a pipi de
pisică; era semiîntuneric şi n‑am văzut totul prea bine;
lângă mine se mişcă o mogâldeaţă întunecată; probabil
că era bătrâna doamnă Smaralda, dar n‑am putut să‑i
văd faţa. Dar era cald şi bine. Singurul zgomot pe care
l‑am auzit înainte de a adormi a fost o sforăitură fâsâită
şi prelungă, aducând oarecum cu o notă muzicală execu‑
tată la trombon; dar poate nu era sforăitură.
Până la urmă mi‑am cumpărat un calorifer elec‑
tric. Factura la curent urma să crească simţitor, dar
eu puteam să stau la mine‑n casă şi nu la o baborniţă
ursuză, rea şi urât mirositoare. E adevărat că bătrâna
îşi făcuse rost de un baston foarte lung, cu capătul ca
un cârlig, şi cum treceam prin hol spre ieşirea din bloc
femeia căuta să mă agaţe cu acea prăjină încovoiată la
capăt. Un alt aspect pozitiv din acea iarnă a fost întoar‑
cerea nevesti‑mii acasă. Spunea că nu mai are unde să
Ioan Suciu 238

doarmă în casa culturistului. „Păi unde dormeai la el?”

am întrebat‑o. „Pe pat; iar el dormea pe canapeaua din
sufragerie; dar el în ultimul timp şi‑a chemat un pri‑
eten sportiv cu care făcea lupte în fiecare seară!” „Ce
lupte?!” „De antrenament. Prietenul era luptător şi se
pregătea pentru un meci, că venise din provincie. Şi pe
mine mă mutase pe canapea.” „Şi?” „Şi făceau o gălăgie
infernală toată noaptea, gâfâiau şi se sforţau în toate
felurile!” „E homosexual?” „Nu, nici vorbă, stai liniş‑
tit. Dar nu puteam să dorm din cauza zarvei lor. Se
potoleau abia dimineaţă, când îi vedeam adormiţi unul
peste altul, în poziţii nefireşti; şi dezveliţi.”

*
Fiindcă dimineaţa mă sculasem târziu, am luat‑o la
goană pe stradă până la metrou, intrând în ultima clipă
într‑o garnitură care, spre norocul meu, mai era în staţie.
M‑am trântit pe un scaun să mă odihnesc în urma efor‑
tului, dar apoi m‑am mutat cu un scaun mai în stânga,
fiindcă nu‑mi plăcea să stau lângă uşă. După aceea n‑am
dus vizavi, ocupând o altă poziţie, şi atunci am înţeles de
ce era atâta linişte: în vagon nu mai era nimeni. Iar tre‑
nul nu se mişcă. M‑am gândit că poate sunt în mijlocul
unui vis şi m‑am tras puţin de urechi. Mi‑am dat seama
că mă dor şi‑am ieşit afară din vagon; pe peron nu era
nici ţipenie şi nici nu mai cobora nimeni la trenul subte‑
ran. M‑a cuprins un fior neplăcut, ca şi cum m‑aş fi trezit
deodată cuprins de o catastrofă de care nu ştiam nimic.
 Execuţii cu repetiţie

G rupul de vânători a înconjurat în pădure ceata

de urşi; câinii lătrau chiar în apropierea vâna‑
tului, dar nu se apropiau prea mult; marele vânător a
tras primul foc şi ursul cel mai mare a căzut pe spate,
chiar în momentul când călcase pe o capcană; marele
vânător s‑a apropiat şi a dus puşca la ochi:
– Nu mă împuşca, om bun, şi‑am să‑ţi dau nevasta
şi fata şi jumătate din împărăţie!
Marele vânător nu pricepu cine vorbise; ursul avea
piciorul prins în ghearele nemiloase ale capcanei, şi
rosătura îi ajunse până la os.
Deodată grupul de vânători s‑a trezit în mijlocul
unei cabane, înconjuraţi de urşi. Era ca un grup de
prizonieri de război, îngrămădiţi în picioare în mijlo‑
cul încăperii, în timp ce urşii stăteau pe lângă pereţi
tolăniţi în nişte fotolii de piele. În impozantul jilţ din
centru stătea marele urs, care se freca la piciorul care‑i
fusese prins în capcană; fusese eliberat, nu se ştie cum.
Ioan Suciu 240

– Situaţia e gravă, urşii s‑au înmulţit peste măsură,

spuse ursul cel mare.
Cel mai bun vânător, aflat în grupul din centrul
camerei, spuse:
– La început au fost protejaţi; apoi numărul fiarelor
a crescut brusc!
– Numărul „fiarelor”? Noi suntem „fiare”? Sau nişte
fiinţe care nu mai au ce mânca? Prâslea, ia să‑l omori
pe individul ăsta!
Unul dintre urşi se apropie de vestitul vânător,
ridicând labele încă înainte de a ajunge la el. Vânătorul
avea puşca în spate, dar era paralizat de spaimă şi nu
îndrăzni s‑o dea jos spre a o folosi.
– Păi ce faci? întrebă ursul cel mare.
– O să‑l sugrum! zise animalul, care se repezise la
sărmanul om.
– Nu te grăbi, trebuie să ne gândim; oamenii nu
mănâncă toată carnea odată; ai văzut că ei prepară câr‑
naţi, salam, tobă, caltaboşi…
– Sarmale! intervenii unul dintre urşii de pe mar‑
gine.
– Ghiudem! spuse un alt urs lingându‑se pe bot cu
o limbă roşie şi lungă.
– Ce‑aţi înnebunit? strigă vânătorul. Cum, o să mă
omorâţi ca să mă mâncaţi?
– Păi ce rost ar avea să te omorâm degeaba!
Problema este tocmai asta, în ce mod să te omorâm!
Adică să se piardă cât mai puţin sânge…
– Putem face sângerete! spuse iar ursul care vor‑
bise de ghiudem.
241 Omul de sticlă

– Nu mă mai întrerupe! zise marele urs, care se tot

freca la picior în locul unde fusese rănit de capcana de
fier. Prâslea, te duci afară şi‑l omori cât mai eficient
posibil!
– Ce‑ar fi să‑l împuşc! spuse ursul care‑i scoase
puşca omului de pe umăr şi ieşi cu vânătorul afară.
Toţi ceilalţi vânători făcură pe ei în acelaşi timp,
şi un miros insuportabil se răspândi în încăpere. De
afară se auzi o împuşcătură şi toată lumea înţepeni de
groază. Prâslea intră cu puşca în mână.
– Gata? întrebă marele urs.
– Nu l‑am nimerit; cade mereu din picioare! zise
Prâslea. Şi mai e ceva: a zis că face orice dacă rămâne
viu!
– Ce orice?
– Orice. Chiar şi o felaţie la fiecare.
Doi pui de urs care se jucau într‑un colţ se opriră
atenţi; unul dintre ei spuse:
– Tata, ce‑i aia o felaţie?
– Ia duceţi‑vă voi afară să vă jucaţi, bine? le spuse
ursul, care părea să fie părintele lor.
– Şi acum unde l‑ai lăsat? Dacă fuge şi cheamă poli‑
ţia? Te duci înapoi şi vii cu el mort! ordonă ursul şef.
Ursul ieşii din nou din cabană. De afară se auzi o
canonadă de împuşcături ca la război. Ursul Prâslea
intră în goană; nu mai avea carabina cu care plecase.
– A apărut o ceată de militari care vânează tot ce
mişcă! Cred că vor intra şi aici!
Ursul şef se gândi puţin, după care întrebă:
– Câţi sunt?
– Mulţi!
Ioan Suciu 242

– Ne vom face victime! Gata, toţi urşii lungiţi la

pământ! Voi, vânătorilor, vă prefaceţi că ne ameninţaţi
cu armele! S‑a‑nţeles?
Toată lumea s‑a conformat. „Lumea”, respectiv
oamenii şi animalele. Uşa s‑a dat de perete şi‑n cadrul
ei apărură nişte militari în uniforme de camuflaj; toţi
aveau în mâini puşti automate cu patul scurt.
– Aţi prins nişte urşi! Bravo! Dacă faceţi vreun foc
de tabără să ne chemaţi şi pe noi, că avem căprioare!
Poate facem un chef împreună! spusese unul dintre
militari, care părea mai în vârstă.
Apoi se retraseră brusc, aşa cum apăruseră. În
cabană nimeni nu s‑a mişcat mult timp, şi totul părea
o scenă în care un film înţepenise pe o anume imagine.
– Pe loc repaus! zise la un moment dat ursul şef
ridicându‑se de pe podea şi trecând în fotoliu; dăduse
din mers la o parte ţeava puştii îndreptată de formă
spre el de către unul dintre vânători. Scena îşi recăpătă
configuraţia de la început, respectiv vânătorii comasaţi
în picioare în mijlocul încăperii, cu puştile puse în spi‑
nare, iar urşii aşezaţi comod în fotoliile laterale. Lipsea
numai omul dus afară de Prâslea pentru executare.
– Deci să reluăm, spuse ursul cel mare.
Dintr‑un salt se aruncă asupra unui vânător care
încercase să‑şi dea jos puşca din spate şi‑i dădu o labă
de‑l umplu de sânge. Vânătorul îşi scoase o batistă şi se
şterse cu ea.
– Ia să meargă cineva la bucătărie să ne aducă nişte
ciosvârte proaspete, că nu mai pot de foame! zise ursul
şef din fotoliul lui.
243 Omul de sticlă

– Cu cine să începem? întrebă un urs cam mic de

statură.
– Nu contează! Luaţi‑l p‑ăsta pe care l‑am mardit,
că‑l văd destul de gras!
– Nuuuu! se căină vânătorul. Nu faceţi asta, e o
crimă! Puteţi să‑l luaţi pe Panait, că e mai gras ca mine!
spuse cel vizat, arătându‑şi cu mâna întinsă un coleg.
– Nuuuuu! ţipă cel vizat. Am avut hepatită!
Omul se dovedi convingător. Ursul cel mare spuse
să se treacă odată la treabă şi unul dintre urşi îl alese
pe vânătorul rănit de şef pentru sacrificare; îl împinse
spre bucătărie. Bărbatul ghinionist începu deodată să
se zbată şi să se smiorcăie într‑un mod urât, cam ca un
copil mic care se răsfaţă; numai că sunetele pe care le
scotea el te străbăteau ca nişte fiori de groază. Se lăsă
pe podea, dar ursul bucătar îl apucă de mâini şi‑l trase
spre bucătărie. Un foc de armă provocă tuturor o tresă‑
rire; unul dintre vânători, deşi avea o puşcă agăţată pe
umăr cu ţeava‑n sus, reuşi să apese pe cocoş şi trase un
cartuş în tavan, nimerind un bec care se sparse. Ursul
cel mare ordonă dezarmarea tuturor vânătorilor şi adu‑
narea armelor undeva pe podea, lângă fotoliul pe care
stătea. Ursul care plecase la bucătărie apăru în salon
după un timp. Şeful îl întrebă nerăbdător:
– Ce‑ai făcut, l‑ai mătrăşit? E gata gustarea?
– E gata!
– Adu‑l să ne stingem pofta!
– Nu se mai poate; l‑am mâncat eu, spuse ursul
bucătar.
– Eşti nebun? Şi la noi nu te‑ai gândit?!
Ioan Suciu 244

– Nu m‑am putut abţine, dar să ştii că nu mi‑a plă‑

cut gustul; aveam o reţetă şi‑mi dau seama că trebuia
s‑o urmez, dar n‑am folosit alcool!
– Urşii nu beau alcool, nu fumează şi nu se dro‑
ghează; trăiesc natural, urmându‑şi instinctele, zise
ursul cel mare.
– Nu pentru băut îmi trebuia alcool, ci pentru
reţetă! Trebuia maturat şi căpăta o carne foarte gus‑
toasă!
– Maturat în alcool? făcu ursul şef.
– Exact!
– Păi de unde să ai butoaie de alcool? Că doar n‑o
încăpea un om într‑o sticlă!
– Păi nu, stai şefu’, că nu aşa; pe dinăuntru; îi umfli
de alcool. Am găsit destule sticle de whisky şi le puteam
îndesa tuturor pe gât!
– Crezi că vor suporta să le bagi băutură cu forţa?
– Sunt sigur; la un moment dat chiar vor mai cere.
Le dăm până vor cădea jos!
În acel moment al discuţiei se auzi un murmur dez‑
aprobator din partea vânătorilor, care până atunci nu
ziseră nici pâs.
Dar planul expus de ursul bucătar se realiză pas
cu pas. Urşii se transformară într‑un fel de chelneri;
vânătorii au fost invitaţi pe fotolii, iar urşii le‑au dat
pahare şi le turnau din sticlele de whisky, fără pauză.
La început oamenii s‑au cam codit, auzind toată strate‑
gia care se discutase în prezenţa lor; dar, după cum bine
se spune, „băutura te fură”, şi ei au ales să moară beţi
în loc de luciditatea care‑ţi mărea frica. Sau le‑a fost
teamă să se împotrivească urşilor; cert este că în scurt
245 Omul de sticlă

timp toţi vânătorii erau beţi pulbere şi zăceau adormiţi

în poziţii nefireşti. Unul dintre ei nimerise chiar peste
grămada de arme, dar şi‑a lăsat corpul peste puşcoace,
fără să‑l deranjeze.
– Acum puteam să‑i preparăm în linişte! zise ursul
bucătar.
Uşa cabanei se deschise şi înăuntru intră bărbatul
scos iniţial afară pentru a fi sacrificat; el era însoţit de
unul dintre ursuleţii trimişi afară la joacă de părinţii
lui, şi vânătorul îi ţinea la gât o sticlă spartă. Bărbatul
urlă:
– Eliberaţi toţi vânătorii sau îi tai gâtul lui, ăsta
micu’!
Se lăsă un moment de tăcere încărcată de tensi‑
une. Unul dintre vânători se ridică în picioare (era pe
duşumea) şi făcu nişte paşi în zigzag ca un marinar pe
puntea unui vas în furtună; se prăbuşi după scurt timp,
pocnind ca un dovleac spart.
– Bine, ia‑ţi oamenii şi pleacă! zise ursul şef.
Bărbatul care‑l ţinea pe ursuleţ captiv, cu sticla spartă
în dreptul gâtului, mai înaintă un pas. Unul dintre
urşi, un exemplar uriaş, se mişcă încet şi legănat spre
omul care ameninţa micul urs.
– Stai pe loc! strigă bărbatul răpitor.
Dar ursul cel masiv nici nu se sinchisi; se apropie
de omul cu sticla şi i‑o luă uşurel din mână, eliberând
ursuleţul. Nu înregistră nicio împotrivire.
– Ce spuneai, bă, zevzecule? spuse uriaşul urs.
Se auzi o bubuitură ca de tun şi ursul cel masiv
se prăbuşi în mijlocul încăperii. Ursuleţul începu să
Ioan Suciu 246

se smiorcăie şi se aruncă peste mormanul de blană al

ursului doborât.
– Tata, tăticule… scâncea el.
Unul dintre vânători, şi anume cel adormit peste
grămada de arme de lângă biroul ursului şef, se trezise
şi trăsese cu una din armele cele mai puternice. Încet,
încet, vânătorii începură să se mişte ca nişte viermi
într‑o grămadă de gelatină. Sprijinindu‑se unii de alţii,
înjurând şi bâţâindu‑se pe picioare, vânătorii reveneau
la viaţă. Cel care trăsese, un vânător cu state vechi, se
sprijini în puşca teribilă cu două ţevi şi se mişcă prin
încăpere. Urşii priveau în tăcere spre ceea ce se petre‑
cea şi niciunul nu zicea nimic.
– Ia să treceţi voi la zid! strigă deodată vânătorul
experimentat, care se pare că‑şi stăpânea cel mai bine
mahmureala.
Urşii se aliniară la zidul din partea de sud a caba‑
nei. Vânătorul nu stătu prea mult pe gânduri şi apăsă
pe trăgaci; puşca emise un sunet sec, ţac, şi atât.
Urşii întoarseră capetele de la zid, uitându‑se miraţi
că au rămas în viaţă. Vânătorul nu avea niciun glonţ
în puşcă. Privirea lui alunecă spre cartuşierele aflate
la brâurile colegilor lui adormiţi de alcool. El nu avea
cartuşe. Până să se dezmeticească bine, se trezi pus la
pământ de către doi urşi veniţi de la locul execuţiei,
care‑i puseră tălpile cu gheare pe spinare. Una din fia‑
rele care pusese piciorul pe vânătorul doborât era chiar
marele urs. Acesta strigă:
– Caltaboşi, piftie, sarmale!
– Eu zic să‑i mătrăşim odată pe ăştia, că iar inter‑
vine ceva, Doamne fereşte! spuse celălalt urs.
247 Omul de sticlă

Nici nu termină bine fraza că uşa de la intrare se

deschise cu brutalitate şi înăuntru pătrunseră nişte
soldaţi cu mitraliere în mâini. „Am zis eu!” mormăi
ursul care vorbise ultima oară. Primul militar urlă:
– Urşii la zid!
Urşii, care tocmai se răspândiserăm prin încăpere
ochind fiecare câte‑un vânător de care să se ocupe, tre‑
cură din nou la zid.
– Percheziţia! urlă din nou militarul, care era ser‑
gent sau locotenent, ceva.
Un alt militar îi atrase atenţia că urşii n‑au buzu‑
nare, aşa că nu mai trebuie pierdut timpul cu perche‑
ziţii.
– Afară la maşină! comandă sergentul şi urşii
se‑ndreptară spre ieşire, împinşi de câte‑un soldat
înarmat.
Vânătorii ameţiţi de băutură începură să se dezme‑
ticească; unii stăteau în fund pe podea, privind ca pros‑
tiţi spre propriile picioare, alţii se ridicară la verticală
încercând să facă paşi prin încăpere precum copiii care
învaţă să meargă. Urşii au fost urcaţi într‑un camion
militar, prin partea din spate a platformei care avea
oblonul coborât. Odată încărcaţi, oblonul a fost ridicat
şi urşilor li se vedeau capetele cu părul zbârlit şi priviri
ucigaşe. Vânătorii s‑au strâns cu toţii în uşa cabanei,
să privească.
– Nişte nenorociţi! murmură sergentul.
– Unde‑i duceţi? întrebă vânătorul experimentat.
– La cazarma noastră!
Camionul plecă, însoţit de o altă maşină militară,
în care încăpură toţi soldaţii. Nu departe, în pădure,
Ioan Suciu 248

exista o mică unitate militară, formată dintr‑o clădire

ca o vilă şi un hangar ca de avioane, toate înconjurate
de un gard înalt, verde. La poartă erau două santinele,
doi tineri beţi morţi. Ei salutară camionul cu urşi, care
se opri în faţa vilei, iar maşina cu militari o introduseră
în hangar şi încuiară imediat porţile acestuia. Urşii au
coborât din camion şi s‑au repezit asupra celor trei mili‑
tari aflaţi în cabina maşinii, omorându‑i şi făcându‑i
terci; santinelele au aplaudat spunând „Bravo, v‑aţi
deghizat în urşi!”, dar şi‑au încasat repede nişte lovi‑
turi mortale. În acest timp, militarii rămaseră încuiaţi
în hangar, bătând de zor cu pumnii în uşile metalice, în
mod inutil. Urşii au intrat în vilă şi‑au găsit acolo mân‑
care şi paturi comode. Exista o cameră cu fel de fel de
instalaţii de comunicare, telefoane, monitoare şi radar,
pe care au distrus‑o în întregime, cu o furie nemaipo‑
menită. Apoi s‑au instalat în sufrageria vilei, care era
foarte spaţioasă şi elegantă, cu fotolii şi televizoare cu
ecran mare. Ursul şef a văzut că pereţii erau decoraţi
cu tablouri cu scene de vânătoare şi capete de animale,
cerbi şi urşi. Ca la un semnal, au scos toate capetele
de urşi împăiate din pereţi şi au ieşit cu ele în curte,
să le înmormânteze. Au făcut nişte morminte ca nişte
muşuroaie de cârtiţă, şi au pus pe ele nişte oase aşezate
în cruce. Dar militarii aflaţi prin curtea cazărmii luară
legătura – prin staţiile lor speciale – cu cei închişi în
hangar şi până la urmă se reuniră şi‑şi făcură un colţ
fortificat din cărămizi şi fel de fel de obiecte de prin
preajmă; au săpat nopţile o groapă uriaşă acoperită cu
o prelată – o capcană pentru urşi. Animalele dormeau
nopţile fără griji, sforâind de se cutremurau pereţii
249 Omul de sticlă

vilei – sediul lor. Dar într‑o dimineaţă, când au ieşit

la gimnastica de înviorare, au căzut cu toţii în groapă
şi au devenit prizonierii militarilor, care‑i priveau rân‑
jind de sus, de pe marginea imensei capcane.
– Băi, animalelor, voi credeaţi că sunteţi mai
deştepţi decât omul? le strigă un soldat.
Militarul a fost imediat admonestat de comandant,
care‑i atrase atenţia că nu trebuie să comunice în niciun
fel cu duşmanul. După aceea soldaţii au început să dea
cu pietre în urşi, să‑i măscărească şi să‑i batjocorească,
aruncând mucuri de ţigară aprinse spre ei, beţe şi alte
obiecte. Ursul cel mare ceru o întrevedere cu coman‑
dantul. Acesta veni la marginea gropii.
– E adevărat că aveţi un băieţel în clasa a treia la
şcoala 35? întrebă ursul.
– Ce‑i cu el? întrebă comandantul.
– Ştiţi unde se află el acum?
– Cred că e la şcoală! zise omul.
– Este într‑un şopron din pădure, nu departe de
aici; este legat de mâini, de picioare şi la gură! spuse
ursul.
– Ce tot vorbeşti acolo?
– Dacă nu ne eliberezi până la ora 11, poţi să‑ţi iei
adio de la băiat!
Urşii au fost ajutaţi să iasă, folosindu‑se scări meta‑
lice coborâte în groapă. Băiatul comandantului a sosit
în unitate la ora 11.15 într‑o maşină neagră, cu număr
special de armată; fusese adus de un urs care avea o
zgardă de aur; era animalul lui de companie. Urşii au
fost găzduiţi în salonul vilei, unde li s‑au dat gustări şi
suc. Ţinuţi şi chinuiţi în groapa din curte, urşii îşi gus‑
Ioan Suciu 250

tau acum din plin bucuria libertăţii. Deodată au con‑

statat că dintre ei lipseşte marele urs. Atunci urşii au
început să bată în pereţi, să sfâşie mobila din interior
cu ghearele, să roadă tot ce era din lemn, să spargă şi
să distrugă. Au bătut şi‑n uşa blindată care închidea
încăperea. Deodată aceasta s‑a deschis şi‑n interior
au apărut doi soldaţi care târau pe jos corpul inert al
marelui urs.
– Nu e mort, spuse unul dintre militari, este doar
anesteziat; în câteva minute se va trezi. Imediat după
aceea, veţi ieşi afară şi vă încolonaţi doi câte doi pentru
a realiza o misiune specială.
– Noi nu suntem militari să facem misiuni! spuse
unul dintre urşi.
– Asupra voastră sunt aţintite puşti cu tranchili‑
zante!
– Unde sunt? întrebă alt urs.
Soldaţii n‑au răspuns şi au părăsit încăperea,
închizând cu zgomot lugubru uşa blindată. Dar uşa, de
data asta, nu era încuiată. De cum s‑a trezit, ursul cel
mare le‑a spus că trebuie să meargă cu toţii afară, să
se încoloneze şi să se încadreze în programul unităţii.
– Ce unitate? Noi nu suntem militari!
– Ba da, într‑un fel suntem! a zis ursul conducător.
Au ieşit în curte şi s‑au aliniat. Ursul cel mare îşi luase
rolul de comandant de pluton.
– Cu cântec, înainte marş! ordonă marele urs.
Imediat, un militar cu grade pe umeri a preluat pluto‑
nul de urşi. Au mărşăluit ordonat afară din unitate şi
s‑au îndreptat către o fabrică de mezeluri.
– De ce nu cântaţi? i‑a întrebat gradatul.
– Nu ştim niciun cântec.
251 Omul de sticlă

– Puteţi să mormăiţi un marş funebru!

– Sperăm că nu ne duceţi la moarte!
– Nu, zise militarul. În armată există principiul
folosirii la maximum a resurselor.
– Foarte bine! Găsim noi un prilej… spuse ursul cel
mare.
– Ce prilej?
Ursul nu mai răspunse. Au fost conduşi într‑o sală
betonată a unui abator.
– Sperăm să nu ne trataţi ca la Auschwitz! zise
ursul care vorbise mai devreme.
– Staţi liniştiţi! Aici veţi avea sarcina de asomare
a porcilor!
– A, e bine. Ce e aia asomare? întrebă ursul şef.
– Vi se va explica totul amănunţit, spuse militarul.
Eu vă urez spor la muncă!
Şi plecă. În sală apăru un bărbat în halat alb.
Acesta spuse:
– Înainte de a fi sacrificaţi, porcii sunt asomaţi.
Conform normelor din Uniunea Europeană.
Şi după ce spuse astea, omul ieşi grăbit. În scurt
timp în interior a fost introdus un porc. Era un animal
alb, de statură medie, adică nici prea mare, nici prea
mic. Însă era foarte rapid. Se plimba printre picioarele
urşilor şi la un moment dat, când un urs a vrut să pună
puţin laba pe el, porcul a luat‑o la fugă. Alerga cu o
viteză extraordinară, ferindu‑se să atingă pe cineva, ca
un fotbalist de clasă care pătrunse printre adversari cu
mare artă, păstrând mingea, dar neatingând niciun alt
jucător, evitând cu mare eleganţă să fie faultat. Până la
urmă urşii nici n‑au mai încercat să‑l înhaţe, rămânând
fiecare nemişcat într‑un loc al sălii, animalul cel alb
Ioan Suciu 252

făcând un slalom nebun şi fără rost printre ei. Deodată,

unul dintre urşi s‑a aruncat spre porc căzând greoi pe
burtă, neatingându‑i vierului nici măcar vârful cozii. Şi
porcul a fost eliberat din acea incintă, deschizându‑i‑se
o uşă laterală. Urşii au fost mutaţi la altă secţie a aba‑
torului, şi anume la pregătirea pachetelor cu carne.
Bucăţile de carne fuseseră tranşate şi existau benzi
speciale pe unde veneau cotletele, sau muşchiuleţii,
sau ficaţii etc. Operatorii trebuiau să introducă fiecare
parte din acestea în pungi bine marcate şi inscripţio‑
nate; urşii, care nu mâncaseră de câtva timp, când s‑au
trezit în faţa unor astfel de bunătăţi, s‑au apucat să
mănânce; în loc să bage bucăţile în pungi, le‑au băgat
în gură; au mâncat atât de mult încât la un moment
dat abia se mai puteau mişca; unora li se făcuse somn
şi abia mai stăteau treji; nişte supraveghetori au intrat
în hala de producţie şi când au văzut ce se‑ntâmplă, au
dat alarma. A sunat o sirenă ca în cazuri de bombar‑
dament şi urşii au fost toţi scoşi afară din incintă de
către îngrijitori în echipament ca de poliţişti mascaţi;
au fost adunaţi pe un platou betonat din mijlocul aba‑
torului. Locul era curat ca‑n palmă, şi se afla acolo doar
un cântar tip platformă asemănător celor folosite pen‑
tru cântărit cartofi. Un individ mărunţel, în halat alb,
s‑a apropiat cu paşi mărunţi şi s‑a oprit în faţa urşilor
aliniaţi în platou. O voce foarte puternică se auzi, şi
urşii se uitară în toate părţile să se lămurească de unde
vine; aparţinea omuleţului în halat alb, căruia i se spu‑
nea „director”.
– Sunteţi nişte nenorociţi! Cum credeţi că vom
recupera pierderile de producţie cauzate de voi? Am să
253 Omul de sticlă

vă spun tot eu; prin cântărire. Fiecare urs să urce pe

cântar!
– Şi ce să facem pe cântar?
– Veţi vedea. E vorba de tot ce depăşeşte 100 de
kilograme! Ceilalţi pot sta liniştiţi!
Primul urs urcă pe cântar şi un lucrător spuse în
timp ce cântărea animalul:
– 99,98!
– Liber! Poate să treacă la loc în rând!
Urmară aproape toţi urşii la cântar, şi se formară
două grupuri: cei care aveau sub o sută de kilograme
şi ceilalţi. Apoi a avut loc o discuţie între bărbatul în
halat alb şi un individ îmbrăcat în haine de piele roşie
de sus până jos. Vorbeau foarte tare şi apăsat.
– Eu zic să‑i punem la zid şi să‑i împuşcăm! spuse
mărunţelul în halat.
– Pe cine? strigă ursul cel mare, aflat în grupul
celor grei.
N‑a fost luat în seamă.
– Nu e bine! Cine ştie ce‑ar zice presa, că suntem
nazişti! răspunse omul în haine de piele.
– Să‑i otrăvim cu ciuperci?
– În niciun caz! Ar rămâne otrava în carne şi‑am
avea probleme cu Protecţia Consumatorilor.
– Avem băieţii specializaţi în taurine, cu baroase.
– Nu mai e modern!
– Atunci să folosim ghilotina! zise cel în haine de
piele, care şi făcu semn unor lucrători.
Oamenii aduseră o mică platformă pe rotiţe care
avea montată pe ea o ghilotină, scoasă parcă din fil‑
mele cu Revoluţia franceză. Imediat unul dintre urşi,
Ioan Suciu 254

din gruparea celor care treceau de 100 de kilograme,

a fost pus forţat cu capul sub tăişul teribil al maşi‑
năriei de tăiat capete, şi se pregătea execuţia. Atunci
toţi urşii prezenţi pe platou au început să se agite,
frâmântându‑se ca boxerii care‑şi făceau încălzirea şi
scoţând nişte grohăieli urâte. Concomitent s‑a produs
un alt fenomen greu de explicat: zeci de urşi apărură
pe platou, şi unii dintre ei îl eliberară pe ursul legat de
ghilotină; cel salvat se îmbrăţişă cu nou-veniţii şi cu
ceilalţi, cu toţii dând fericiţi din ciosvârtele lor de cozi.
Dar invazia urşilor continuă; valuri şi valuri de urşi
apărură nu se ştie de unde, şi până la urmă spaţiul
din platoul abatorului deveni neîndestulător. Urşii au
format un fel de coloană şi au ieşit din fabrica de meze‑
luri, pe străzi. Au început să mărşăluiască şi să ocupe
bulevardele şi pieţele din oraş. De atunci, oamenii au
început să iasă din ce în ce mai puţin pe afară, iar auto‑
rităţile nu au vrut să aprobe împuşcarea urşilor, fiind
o specie protejată.
 Cuprins

Omul de sticlă.................................................................5
Managerul şi îngerul....................................................39
Dictatura celor mici....................................................120
Efectul dezastruos al unui vaccin .............................205
Execuţii cu repetiţie . .................................................239