Sunteți pe pagina 1din 7

Creștinul în cetate

Pr. Lector univ. dr. Sorin bute

Biserica formează cetățeni ai Polisului sau ai Împărăției Cerurilor? Ambele. Formează


buni cetățeni ai Polisului ca efect secundar al căutării Împărăției Cerurilor. Împărăția Cerurilor
are prioritate. ”Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se
vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

Împărăția lui Dumnezeu nu e din lume aceasta dar lumea aceasta este pentru Împărăția
lui Dumnezeu. El nu e cuprins în lume dar lumea e cuprinsă în El. ” Fiul Omului nu are unde
să-și plece capul”(Luca 9, 58). Fiul Omului este și Fiul lui Dumnezeu, este Arhetipul omului
dar și Ținta lui. Este în același timp și drumul de la origine la țintă. Este Calea, Adevărul și
Viața. Este Absolutul. Absolutul nu are unde să-și plece capul în această lume limitată. Nu se
găsește o structură în măsură să-L cuprindă, să-L odihnească, să-L de-finească fără să-I
pretindă să renunțe la calitatea Sa de Absolut, de ne-limitat. Când Petru îi sugerează
Absolutului limitarea: ” Doamne, bine este nouă să fim aici. Dacă voiești, să facem trei colibe,
Ție una, lui Moise una, lui Ilie una”(Matei 17,4), el, de fapt, ” nu știa ce spune fiindcă erau
înspăimântați” (Marcu 9,6). Chiar și pe cel mai înalt loc, pe un munte înalt, acolo unde se
zidesc de obicei cetățile, Dumnezeul–Om refuză să-și plece capul.

El nu s-a întrupat ca să se odihnească în limitele lumii acesteia, ci ca să atragă și să


transfigureze lumea aceasta spre și întru o Împărăție a Cerurilor. Nu a venit El, Absolutul, să
se acomodeze lumii, ci să acomodeze lumea după Sine. Lumii îi stă bine într-o permanentă
tensiune eshatologică, într-o stare de echilibru dinamic între ” deja” și ” încă nu”, între ordine
și haos (abis, adânc). Lumea trebuie să fie într-o permanentă stare de înnoire ancorată în
ordinea deja stabilită și privind spre ” întunericul de deasupra adâncului” (Geneza 1,2) unde
Duhul lui Dumnezeu încă se plimbă pe deasupra apelor transformând haosul în ordine și dând
naștere la noi lumi, sau extinzând continuu limitele acestei lumi. Lumea tinde asimptotic către
Absolut. ”Precum în Cer așa și pe pământ” nu e o cerere care se va împlini vreodată definitiv,
ci e afirmarea unei tensiuni continue a lumii către Împărăția Cerurilor, care înseamnă și forma
maximă pe care lumea o poate dobândi. Starea de tensiune dinamică între ” deja” și ” încă nu”
este măsura sănătății lumii, societății umane, dar și a persoanei umane.

1
Pentru acest motiv, Biserica, trup al lui Hristos, nu creează și nu participă la crearea de
utopii sociale sau poolitice pentru că orice utopie de aceste gen nu este decât un surogat al
Împărăției Cerurilor, o absolutizare a unor structuri limitate, în ultimă instanță, o idolatrie. Dar
în același timp Biserica este în istorie cel mai important factor creator de cultură și civilizație,
pentru că țintind spre Împărăția lui Dumnezeu creează acele valori care înnoiesc continuu
lumea și societatea umană, refuzând să absolutizeze orice stare intermediară în drumul către
Împărăție, orice surogat al Împărăției Cerurilor, refuzând să recunoască orice uzurpator al lui
Mesiah. ”Împărăția Mea nu e din lume aaceasta”(Ioan 18,36), spune Mântuitorul Hristos.
Biserica urmează același program al căutării unei Împărății care nu e din lumea aceasta, dar
care, de dincolo de istorie, transformă continuu istoria însăși într-o formă care aproximează
tot mai mult adevărata Împărăție, fără să coincidă însă cu ea deplin.

Această transformare a istoriei este posibilă pentru că Împăratul Însuși S-a întrupat, a
luat chip de om și S-a înălțat la ceruri și iarăși va să vină, să judece vii și morții, a cărui
Împărăție nu va avea sfârșit. Înălțarea Lui la Ceruri coincide cu așezarea Lui în centrul
Bisericii1, iar acest lucru are ca efect, pe de o parte, atragerea lumii către Împărăția Cerurilor
sau transfigurarea ei continuă către o formă cât mai apropiată de aceea a Împărăției Cerurilor,
pe de altă parte, refuzul absolutizării oricărei forme intermediare nedepline a lumii în drumul
către Împărăția Cerurilor. Până la momentul în care Împăratul va judeca vii și morții pentru a
întemeia o Împărăție fără sfârșit, Biserica nu se poate împăca cu niciun surogat vremelnic al
acesteia.

Și în sensul acesta Sfântul Apostol Pavel afirmă: ”Cine are impresia că stă, să ia seama
să nu cadă”(1Corinteni 10,12). Atât la nivel personal cât și social-politic sau cultural, starea
pe loc înseamnă deja o cădere, indiferent de starea dobândită. Înseamnă opusul Împărăției
Cerurilor, Infernul. De aceea ideologiile utopice ale secolului trecut care au promis crearea
unui paradis terestru, au creat un infern în care au murit peste o suta de milioane de oameni.

Rostul primordial al Bisericii este acela de a forma cetățeni ai Împărăției Cerurilor, iar
acest fapt are printre altele două consecințe imediate: 1) Biserica a format și formează
continuu cei mai buni cetățeni ai polisului, cetățeni care, prin valorile creștine pe care le
transpun în viața lor și în societate, creează cele mai bune forme de organizare socială și
politică pe care le actualizează în aproximări cât mai apropiate de ideal – Împărăția Cerurilor.
Așa a fost în ultimii 2000 de ani și sper că așa va fi și în continuare. 2) Toate ideologiile care

1
Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993.

2
tind să absolutizeze o formă nedeplină a lumii prin crearea utopică a unui surogat terestru al
Împărăției Cerurilor ce degenerează întotdeuna într-un iad terestru, s-au opus învățăturii
creștine și au ajuns să persecute Biserica. Așa fost mereu și sper să nu mai fie astfel.

1) Biserica, prin valorile absolute pe care le promovează, este creatoare de cultură și


civilizație și formează întotdeauna cei mai buni cetățeni ai polisului. ”Dacă formele istorice
creștine, adică instituțiile, care nu sunt decât obiectivări sociale ale religiei, au putut decade în
activitatea lor, cedând în fața contradicției și ordinei efemere temporare, Creștinismul, ca
Învățătură, nu este nici azi mai puțin pur și revelator, iar în realitatea istorică, a adus cea mai
avansată contribuție la reabilitarea omului”2. Căutarea Împărăției lui Dumnezeu are drept
consecință și ”adăugarea tuturor celorlalte”, atât la nivel personal, cât și social. Cu cea mai
profundă și complexă antropologie, Biserica a creat valorile care au dat naștere celei mai bune
forme de organizare socială dintotdeauna a omenirii, în cultura europeană, chiar daca nu ăsta
este scopul ei principal.

În esență, antropologia creștină ortodoxă afirmă că omul este creat după chipul lui
Dumnezeu și are menirea să ajungă la asemănarea cu El. Chipul este înțeles ca participare la
existența și existența veșnică a lui Dumnezeu, iar asemănarea ca participare la existența
veșnic bună a lui Dumnezeu.3 Chipul este asemănarea în potență, iar asemănarea este chipul
în actualitate. Viața morală a omului se desfășoară dinamic între aceste limite și se
actualizează continuu în direcția asemănării prin comuniune cu Dumnezeu și cu semenii.
Omul este într-o continuă tensiune între chip și asemănare, între ”deja” și ”încă nu”, între
ordine și abis. Această tensiune este exprimată poetic de psalmistul David astfel: ”Adânc pe
adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale”(Psalmul 41,9). Se repetă la nivelul persoanei
umane actul creației lumii, sau al ordonării ”pământului netocmit și gol” prin Duhul lui
Dumnezeu care ”se plimba pe deasupra apelor” și a întunericului de ”deasupra
adâncului”(Geneza 1,2). Această tensiune ontologică a persoanei umane între ”deja” și ”încă
nu”, între chip și asemănare, s-a actualizat, prin dimensiunea comunională a persoanei, și la
nivelul organizării sociale, sub forma progresului liniar spre un sfârșit al istoriei transfigurat
ca Împărăție a Cerurilor. Creștinismul a accentuat astfel cea mai importantă valoare socială:
responsabilitatea. Creștini și necreștini împreună recunosc întotdeauna importanța capitală a
2
Ernest Bernea, Criza lumii moderne, Editura Predania, 2011, p. 28.
33
Pentru aprofundarea problemei a se vedea: R. Bernard, L’image de Dieu d’apres saint Athanase, Paris 1952;
R. Leys, L’image de Dieu chez Saint Grégoire de Nysse, Bruxelles et Paris, 1951; W.J. Burghardt, The Image of
God in Man according to Cyril of Alexandria, Baltimore, Maryland, 1957; de asemenea a se vedea și A se vedea
Lars Thunberg, Microcosm and Mediator. The Theological Anthropology of Maximus the Confessor, Open Court
Publishing Company, Illinois, 1995, p. 149.

3
valorii responsabilității pentru societate. Ideii de responsabilitate, creștinismul și iudaismul
deopotrivă, au adăugat ideea de jertfă. Jertfa este orice act responsabil prin care îmi actualizez
ființa într-o formă cât mai apropiată de Absolut, sau de asemănarea cu Dumnezeu. Jertfa
înseamnă renunțarea la starea prezentă, la forma actuală nedeplină a ființei mele, pentru
dobândirea unei forme superioare mai apropiată de Arhetipul-Țintă al ființei mele. Nu
înseamnă însă renunțarea la forma prezentă pentru o utopie viitoare, ci pentru un chip înnoit
pe care îl întrevăd în adâncul necunoscut-cunoscut ce îmi stă înainte, condus fiind de
Adevărul și de Duhul lui Dumnezeu, nu de propriile mele dorințe egoiste. Jertfa este astfel un
Sacrificiu. Înseamnă a face un lucru sacru. Renunț la chipul actual, nedeplin, pentru un chip
superior pe care îl întrezăresc doar privind prin intermediul Adevărului în adâncul asemănării
cu Dumnezeu. ”Cine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi
urmeze Mie”(Marcu 8,34). Pe aceste valori ale jertfei și responsabilității s-a construit până
astăzi cultura creștină europeană. Renunțarea la ele înseamnă, ori stagnarea într-o ordine
nedeplină ce devine tiranică, ori pierderea într-un haos ce devine anarhic. De aceea și istoria
societății umane este un echilibru instabil între ordine și haos, între tiranie și anarhie.

Mai mult, antropologia creștină vorbește despre o cădere primordială a omului, despre
un moment în care răul a intrat în lume. Omul este poarta prin care răul a intrat în istorie, de
aceea el este singura poartă prin care răul poate și să iasă din istorie. Nu o proastă orânduire
socială este de învinuit pentru răul din lume. Nu o organizare socială utopică lecuiește istoria
de rău, ci vindecarea omului o va face. ”În istorie învinge nu numai adevărul și binele;
învinge și răul, mai ales răul, prin puterea cu care este înfipt în natura omului”.4

Îmbrăcat în tunicile de piele ale animalelor moarte, adică în limitele firii sale ce
culminează cu moartea, viața omului este tragică în sine și nu e nimeni de învinuit pentru asta.
Limitele și determinările firii sunt ambivalente. Asumate prin jertfă și responsabilitate ele
constituie baza devenirii ființei umane în tensiunea ei spre Absolut. Ele sunt regulile după
care se joacă. Fără ele viața nu există. Cu ele, viața e grea și uneori chiar tragica în sine.
Asumându-le, viața devine grea și frumoasă, niciodată ușoară. Refuzându-le, ele copleșesc
viața înnecând-o în amărăciune, resentiment, invidie, ură și fratricid. Ca în povestea
arhetipală, adică mereu actuală, a primilor oameni născuți în istorie, după cădere: Cain și
Abel. Aducerea unei jertfe nedepline și neasumarea responsabilității în viață, duce la insucces
și amărăciune. A te răzbuna pe alții pentru amărăciunea vieții este cea mai gravă eroare pe

4
2 Ernest Bernea, Criza lumii moderne, p. 28.

4
care o poate face cineva și are la bază resentimentul, iar rezultatul este întotdeauna dezastruos
sfârșind în fratricid la nivel personal și în genocid la nivel social-politic.

În acest sens programul social al Bisericii este vindecarea omului de răul intrat în el
prin cădere, asumarea limitelor firii prin jertfă și responsabilitate și astfel dobândirea unui
echilibru dinamic între ”deja” și ”încă nu” în drumul spe îndumnezeire ca țintă finală, dar
niciodată deplin atinsă, a omului și a întregii creații. Sau, cum frumos afirmă părintele
Stăniloae, viața e un dar al lui Dumnezeu care are peste el crucea. 5 Sau Sfântul Pavel, ”lumea
este rastignită pentru mine și eu pentru lume”.(Galateni 6,14)

Din această perspectivă, când lumea este în criză, vina nu o poartă tipul de organizare
socială. ”Lumea este în criză pentru că omul este în criză.” De aceea ”creștinismul vrea întâi
transformarea omului, înălțarea lui, ca fiind factorul prim al realității istorice, cel mai
important în determinarea evenimentelor, și apoi vrea întocmirea unor forme sociale care să
corespundă nevoilor omului la o treaptă superioară, acea a omului eveanghelic renăscut”.6

Astfel, creștinismul ca învățătură și Biserica ce încorporează istoric Calea, Adevărul și


Viața lumii, formează cei mai buni cetățeni ai polisului atunci când formează cetățeni ai
Împărăției lui Dumnezeu. Sau, cum scrie filozoful Ernest Bernea:

”O singură dată i s-a oferit omului o formă de viață pe calea căreia conflictul istoric ce
consumă lumea fără oprire, a putut să obțină o reparație – nu în formă ideală, ci într-o formă
încorporată istoric. E vorba despre creștinism, care este religia dragostei și a carității. O
singură dată a fost posibilă încercuirea și diminuarea fondului subuman, ameliorarea condiției
morale și spirituale, individual și colectiv.”7

2) Ideologiile totalitare sunt teorii limitate care reduc complexitatea naturii omului la
câteva linii generale, de cele mai multe ori greșit înțelese, și care se consideră autosuficiente
în a explica realitatea. Ideologiile tind să se substituie Adevărului. De cele mai multe ori
ideologiile promit realizarea unei ordini sociale perfecte în istorie, un surogat al Împărăției
Cerurilor. Ideile și ”valorile” principale ale ideologiilor utopice ale ultimelor veacuri, sunt idei
și valori ce parazitează și secularizează valorile de bază ale creștinismului. De aceea aceste
ideologii nu au un conținut original concret, ci mai degrabă tind să absolutizeze o formă de
organizare istorică și niște principii greșit interpretate, ce au la bază o antropologie eronată.

5
Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. I. B. M. al B.O.R., București 1996, p. 234.
6
Ernest Bernea, Criza lumii moderne, p. 28.
7
Ibidem.

5
De aceea aceste ideologii au în comun și opoziția față de creștinism. Aș putea spune chiar,
fără teama de a exagera, că atunci când o ideologie urăște creștinismul este semnul că acea
ideologie este utopică și totalitară.

În principiu ideologiile filozofice ce au tins să devină și utopii politice în Europa și în


lume în ultimele secole, au la bază evoluția istorică a unui set de erori ale antropologiei
creștine occidentale: raportul dintre natură și har (harul este supraadăugat naturii, nu
intrinsec), starea primordială și consecințele căderii în păcat (natura umană, înainte și după
cădere este aceeași – bună foarte, a pierdut doar harul supraadăugat). De aceea sensul istoriei
se împlinește în redobândirea harului nu în vindecarea omului și îndumnezeirea lui. Accentul
pus apoi de teologia scolastică pe legea morală naturală ca izvor al adevărului a dus la apariția
Umanismului, Renașterii și apoi a Iluminismului care a ales din legea morală naturală doar
rațiunea pe care a absolutizat-o.

S-a născut astfel ceea ce numim în general modernitate, care are la bază ”dezvrăjirea
lumii”, ”moartea lui Dumnezeu” și renunțarea la raportarea față de valorile absolute
trasncendente, ca Providența și Împărăția Cerurilor. Edificiul social construit până atunci pe
valorile creștine de jertfă și responsabilitate, și-a pierdut fundamentele transcendentale.
Atunci, mase întregi de oameni care și-au pierdut reperul transcendent dar nu și religiozitatea,
s-au îndreptat către ideologiile totalitare care absolutizau imanentul și care, urmărind
întruparea istorică a utopiilor propovăduite și având la bază resentimentul, doreau schimbarea
ordinii sociale prin revoluție. Astfel, aceste ideologii absolutiste au creat false divinitățui:
proprietatea și capitalul, statul-zeu, pan-sexualismul etc.8

Pornind de la o greșită înțelegere a naturii umane și bazându-se în general pe


resentiment (împotriva unei întregi clase etnice-nazismul, împotriva unei clase sociale –
marxismul, sau împotriva oricărei majorități și ierarhii interpretate exclusiv ca asupritoare –
neomarxismul cultural contemporan), ideologiile utopice, spre deosebire de creștinism,
puneau răul din istorie pe seama unei proaste organizări sociale. ”Unii din factorii de
răspunere cred că nu sunt bine repartizate materiile prime, alții că nu au piețe de desfacere, iar
alții cred că belșugul și confortul nu corespund între clasele sociale și, toți laolaltă, cred că
soluția trebuie găsită în ordinea economică și socială”.9

8
Ibidem, p. 47
9
Ibidem, p. 45.

6
Este, într-un fel, continuarea ideii lui J.J. Rousseau, că în stare precuturală oamenii
sunt buni. Vina răului din lume o poartă proasta întocmire a așezămintelor sociale. De aceea
schimbarea orânduirilor sociale rezolvă crizele omenirii și salvează mesianic pe om. 10 Ăsta
era rolul utopiilor și al filozofiilor ideologice din spatele lor. Rezultatele se cunosc. Lagărele,
gulagurile și zecile de milioane de morți din regimurile totalitare sunt o dovadă dureroasă și
prea scump plătită pentru ca oamenii să priceapă că utopiile nu pot funcționa, că rezolvarea
crizelor umanității se realizează doar prin vindecarea omului și prin asumarea liberă a
limitelor și greutăților vieții prin jertfă și responsabilitate, așa cum creștinismul învață de mai
bine de 2000 de ani.

Și totuși, se pare că istoria se repetă la nesfârșit, iar oamenii, religioși și idolatri în


atitudinea lor față de lume, oricât de convinși ar fi de ateismul lor militant, sunt atrași cu
ușurință de ideologiile utopice chiar și astăzi, ideologii care, tot pe resentiment se bazează și
tot pe o interpretare reducționistă a naturii omului și a lumii. Singura șansă este cea deja
oferită de Dumnezeu prin Întruparea Sa, Înălțarea la Cer și așezarea Sa în centrul Bisericii ca
Trup al Său. Iar Biserica, prin membri ei, cler și credincioși, prezenți într-o lume ce se lasă din
ce în ce mai ușor posedată ideologic, trebuie să fie și să devină mărturisitori pasionați ai
Adevărului, Care este atât de luminos încât atunci când îl afli, pare că L-ai cunoscut
dintotdeauna. Pasiunea nu înseamnă radicalizarea opiniilor atunci când e în căutarea onestă a
Adevărului pe care Îl face cunoscut cu dragoste. De aceea cred cu tărie că Biserica formează
cei mai buni cetățeni, și ai Cetății Celeste și ai Cetății Terestre.

10
Rousseau, Jean-Jacques (1754), Discourse on the Origin of Inequality, part two, The Basic Political Writings,
Hackett.