Mircea cel Bătrân

Mircea cel Bătrân este un simbol al istoriei românilor, atât datorită longevității domniei
sale, cele circa trei decenii plasându-l în topul domnitorilor Țării Românești, cât și din
cauza războaielor cu turcii, multe dintre ele prezentate într-un mod mistificator specific
istoriografiei noastre. În ciuda eforturilor unor istorici din perioada național-comunistă de
a-i preschimba numele în Mircea cel Mare, vechiul nume sub care a intrat în atenția
istoricilor – Mircea cel Bătrân – a rămas consacrat în istoriografie și în conștiința
poporului român.

Mircea cel Bătrân, sau Mircea cel Mare, s-a născut în anul 1355, fiind fiul lui Radu I, din
dinastia Basarabilor, domn al Țării Românești între anii 1377 – 1383, şi al doamnei
Calinichia (doamna Ana sau Anca), a doua soţie a lui Radu I şi a patra fiică a cneazului
Lazăr al Serbiei.

Mircea cel Bătrân însemna, în fapt „Mircea cel Vechi” (adică din bătrâni, din trecut), dar
odată cu evoluția limbii a ajuns să-și piardă sensul inițial, adică, în limbaj de cancelarie
medievală, primul domnitor cunoscut cu acest nume. Fiindcă Țara Românească nu
obișnuia să numeroteze domniile, ca în Occident, Mircea a primit acest nume postum
pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea și de Mircea Ciobanul, care a domnit
în secolul al XVI-lea.

După moartea lui Dan I, fratele său după tată, Mircea îi ia locul pe tron, la 23
septembrie 1386, într-o perioadă în care Țara Românească se afla, pe de-o parte, în
plin proces de dezvoltare, de consolidare a economiei, armatei, administrației și a
Bisericii, iar pe de altă parte, se afla în faţa tendințelor de expansiune ale Regatului
Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării, dar şi
ale Imperiului Otoman, aflat în plină extindere în Balcani.

Mircea cel Bătrân a întărit economia țării prin măsuri privind sistemul de impozite și
taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin
stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în
acest sens. Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul
boieresc alcătuit în principal din dregătorii curții iar Armata este organizată în oastea
cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică sau curtea şi este
înzestrată cu arme și întărită prin cetăți ridicate în punctele strategice ale țării.

Un mare merit al domnitorului îl reprezintă număroasele biserici şi mănăstiri construite

pe întreg cuprinsul țării, viitoare centre de cultură, marcate prin activitatea de seamă a
copiștilor și caligrafilor şi prin întemeierea unor remarcabile școli de pictură religioasă.
Trebuie spus, aici, că începând cu anul 1401, mitropolitul Țării Românești primește titlul
de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.

În plan extern, Mircea cel Bătrân a realizat alianțe solide menite să păstreze
independența țării, mai ales cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, o relaţie care
era bazată pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman.
În acest sens, la 7 martie 1395, tratatul încheiat la Brașov de Mircea cel Bătrân cu
regele Sigismund conținea clauze reciproc avantajoase.

O altă alianţă a fost încheiată cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din anul 1389
şi, prin intermediul acestuia, încheia şi o alianţă cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei,
îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în eventualitatea în care acesta din
urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări.

Mircea a întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țarii din sudul Dunării, în scopul
prevenirii expansiunii otomanilor.

Însă mai toate măsurile preventive, strategice, împotriva pericolului otoman, au fost
sortite eşecului, mai ales după ce Mircea a intervenit în sprijinul popoarelor creștine din
sudul Dunării.

În anul 1395, Baiazid I „Fulgerul” a trecut Dunărea în fruntea unei forțe însemnate de
circa 40.000 de soldați, Mircea cel Bătrân opunându-i o armată de doar 12.000 de
soldați.

La 17 mai 1395, armata Țării Românești înfrânge avangarda otomană în Bătălia de la

Rovine, însă după o altă luptă dată lângă Argeș, Mircea pierde tronul și se retrage în
Transilvania, în locul său otomanii instalându-l pe tron pe Vlad.

În 25 septembrie 1396, Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar,

încheie lamentabil cruciada anti-otomană inițiată de o parte a capetelor încoronate și o
parte a nobilimii occidentale și condusă teoretic de regele maghiar, după dezastrul de la
Nicopole.

Abia după încă un an, şi cu sprijinul militar al lui Sigismund de Luxemburg, Mircea îşi
recucereşte tronul, după bătălia de pe râul Ialomița.

În vara anului 1402, după înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk, la
Ankara, a urmat o perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, iar Mircea a organizat
împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor, reuşind, în anul 1404, să se
impună din nou drept conducător peste Dobrogea dar şi să îl sprijine militar pe Musa
Celebi, fiul lui Baiazid I, să devină sultan. După moartea acestuia, însă, sultanul
Mahomed I reușește să-și înfrângă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a
voievodului valah.

Pentru a evita ofensiva sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei, în anul
1415, un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în
schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur şi a trimiterii, drept ostatic ca
garanţie, a unui fiu al său.

Mircea cel Bătrân a trecut la Domnul la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la

Mănăstirea Cozia, ctitoria sa de preţ – care avea să servească drept necropolă
domnească pentru familia sa – , la 4 februarie, într-un sarcofag de piatră construit după
modelul celor apusene. I-a urmat, la conducerea Ţării Româneşti, fiul său Mihail I.

Mănăstirea Cozia a fost construită pe vremea lui Mircea cel Bătrân, la îndemnul
Sfântului Cuvios Nicodim de la Tismana, duhovnic al lui Mircea „întru cele
Dumnezeieşti”. Una dintre cele mai autentice nestemate ale arhitecturii bisericeşti
autohtone, Mănăstirea Cozia înseamnă o moştenire spirituală şi artistică nepreţuită în
istoria poporului român, în cei peste 600 de ani de la întemeiere, mii de călugări vieţuind
aici, iar dintre aceştia s-au detaşat ierarhi ajunşi în funcţii importante, dar şi oameni de
cultură remarcabili.

La Mănăstirea Cozia a luat fiinţă prima şcoală de copişti şi caligrafi din Ţara
Românească şi tot acolo a trăit şi primul imnograf român, Filotei, mare logofăt al Țării
Românești.

Ansamblul mănăstiresc de la Cozia este situat la 3 km. nord de staţiunea balneo-

climaterică Călimăneşti – Căciulata, pe malul drept al Văii Oltului, la aproximativ 20 de
km. nord de oraşul Râmnicu Vâlcea, având hramul „Sfânta Treime”.

Conform unei legende, se pare că la originea construirii mănăstirii se află o „arătare

Dumnezeiască” care i s-ar fi dezvăluit voievodului Mircea cel Bătrân (Mircea cel Mare),
domn al Ţării Româneşti între anii 1386 şi 1394 şi 1397 – 1418, fiu al lui Radu I și
fratele lui Dan I, căruia i-a urmat la tron.

Legenda spune că în timpul unui război pornit de Mircea împotriva ungurilor (sau
împotriva otomanilor conform altor interpretări), şi-a stabilit ca sediu al oştii un loc de pe
Valea Oltului, denumit „Bivolarilor”. În timp ce dormea în cortul domnesc instalat pe
pajiştea din faţa muntelui, voievodul a avut un vis în care i s-ar fi ivit o „arătare
Dumnezeiască”, iar a doua zi, dis de dimineaţă, voievodul a hotărât ridicarea, pe acel
loc, a unei mănăstiri.

Aşadar, între anii 1387 – 1388, a avut loc ridicarea mănăstirii, un sprijin important în
zidirea acestui sfânt lăcaş avându-l Nicodim, duhovnic al domnitorului şi stareţ al
mănăstirilor Vodiţa şi Tismana.

Pe o inscripţie aflată la Cozia scrie că: „Această sfântă biserică, unde se prăznuieşte
hramul Prea Sfintei şi Începătoarei de viaţă troiţe, este zidită în temelie de blagocestivul
răposatul Domn Io Mircea Voevod cel Bătrân”.

La 18 mai 1388 a avut loc slujba de sfinţire a mănăstirii, ţinută chiar de Nicodim, iar ca
stareţ a fost desemnat ieromonahul Gavriil, unul dintre ucenicii sfântului de la Tismana.

Este interesant faptul că, iniţial, denumirea lăcaşului era „Mănăstirea Nucet”, de la
cuvântul pecenego-cuman „Koz”, care înseamnă nucă, aluzie la caracterul regiunii, care
era cunoscută datorită cultivării nucilor. Ulterior, mănăstirea a primit numele de „Cozia”,
după denumire muntelui aflat în vecinătate.

Biserica mare a fost pictată în frescă, între anii 1390-1391.

În anul 1392, Filotei (sau Filos), mare logofăt al Țării Românești în timpul domniei lui
Mircea cel Bătrân, un om învățat şi bun cunoscător al limbilor greacă și slavonă,
renunță la dregătorie și la cele pământești, luând calea slujirii lui Hristos, călugărindu-se
la Mănăstirea Cozia, sub îndrumarea egumenului Gavriil. Aici Filotei deprinde nevoința
și rânduiala slujbelor bisericești, ajungând protopsalt și primul dascăl și caligraf în
obștea mănăstirilor Cozia și Cotmeana.

În 4 aprilie 1395, Mircea cel Bătrân a înzestrat Mănăstirea Cozia cu două clopote.
Între anii 1395 şi 1396, la Cozia s-a realizat o capodoperă a broderiei liturgice bizantine,
călugării de aici ţesând pe mătase, cu fire din argint şi argint aurit, un epitaf de o
frumuseţe aparte, cu tema „Plângerea”, reprezentându-l pe Iisus întins pe „piatra
ungerii”, alături de Maica Domnului şi Sfântul Ioan Teologul şi de patru îngeri. În limba
slavonă, în chenar se află inscripţia ce reproduce troparul din Sâmbăta Mare de la
Liturghia Sfântului Vasile: „Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cutremur şi
nimic pământesc întru sine să nu gândească; că Împăratul împăraţilor şi Domnul
domnilor merge să se junghie şi să se dea spre mâncare credincioşilor şi merg înaintea
Lui cetele îngereşti, cu toată căpetenia şi puterea, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii
cei cu câte şase aripi, feţele acoperind şi cântând cântarea: Sfânt, Sfânt, Sfânt”. Trebuie
spus că acest epitaf de o valoare excepţională s-a păstrat până în zilele noastre, fiind
expus la Muzeul Naţional de Artă al României.

În luna mai 1413, Mihail voievod, fiul lui Mircea cel Batrân, dăruiește Coziei încă un
clopot.

Monahul Filotei întemeiază, la 1415, la Cozia, prima școală de caligrafi și copiști din
Ţara Românească, fiind dascăl al călugărilor de pe Valea Oltului, alături de stareţul
Sofronie. Filotei este şi autorul unei opere denumite „Pripeale” (sau „Mărimuri”), în fapt
o colecție de imnuri de laudă în cinstea marilor sfinți, care se cântă la slujba privegherii
în mănăstiri. Opera avea să se răspândească, în secolele XV-XVIII, în mai toate
Bisericile Ortodoxe din Peninsula Balcanică, spre lauda lui Dumnezeu și a sfinților Săi.

Tot în anul 1415, la 28 martie, printr-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân, mănăstirii Cozia i
s-a dăruit „vama de la Genune” adică administrarea punctului de hotar dintre
Transilvania şi Ţara Românească, un punct aflat astăzi pe teritoriul comunei Râu
Vadului, sat Câinenii Mici, jud. Vâlcea.

La 31 ianuarie 1418, Mircea cel Bătrân trece la cele veşnice, fiind înmormântat, conform
dorinţei sale, la Mănăstirea Cozia.

În anul 1517, Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti între anii 1512-1521, a reparat
clădirile şi biserica, înzestrând-o cu icoane şi mai frumoase şi tot în această perioadă se
construieşte un bazin de apă cu fântână arteziană în mijloc – denumit havuz – şi o
cişmea.

În anul 1520, Gavriil Protul descrie mănăstirea, în Viaţa Sfântului Nifon, în care se arată
că: “Aceia mânăstire avea locuri fără gâlceavă şi alese, de petrecere călugărească,
departe de lume şi era plină de toate bunătăţile, cu munţi mari şi cu văi, îngrădită şi
ocolită cu un râu mare şi izvoare mari şi munte împrejurul ei. Şi are toată hrana
călugărească, pomi şi livezi şi nuci şi alţi pomi roditori, fără număr, vii şi grădini, şi acolo
cură apă pucioasă… am văzut cu achii noştri acel loc şi i-am zis pământul făgăduinţei”.

În perioada domniei lui Mihnea al II-lea Turcitul în Ţara Românească, adică între anii
1577-1583 şi 1585-1591, s-a reabilitat paraclisul construit lângă biserică, care avea
hramul „Adormirea Maicii Domnului”, iar în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu
(1688-1714), ansamblul monastic a fost, din nou, refăcut, fiind recondiţionate picturile
din naosul şi altarul bisericii, de către zugravul Preda şi cei trei fii ai săi, iar alţi trei
zugravi – Andrei, Constantin şi Gheorghe – au pictat pridvorul.
În anul 1657, la 20 iunie, are loc vizita la Monăstirea Cozia, a lui Paul de Alep, ucenic,
arhidiacon şi secretar al Patriarhului Macarie al Antiohiei, care descrie astfel aşezarea:
„Cozia, este o clădire întărită şi măreaţă, înălţată pe marginea unui râu, dar înconjurată
de piscuri înalte şi impunătoare, iar golurile dintre ele erau închise de păduri de
nepătruns, astfel că prin nici o parte a acestui loc nu este vreo altă intrare, căci acest
loc binecuvântat se află (ca) într-o covată la marginea Ţării (Româneşti) şi la marginea
Ţării Ungureşti, atât la miazănoapte cât la apus, cale de două zile de călătorie. Drumul
către această din urmă este prin spatele munţilor de miazăzi; este extrem de greu şi cu
neputinţă de străbătut (cu carul) cu boi.”

Tot în această perioadă, în anul 1696, Mardarie Cozianul a alcătuit un „Lexicon” slavo-
român necesar şcolii mănăstireşti, îar în anul 1772, şcoala de la Cozia este menţionată
de Arhimandritul Ghenadie, care scria că venit la Cozia „din mică copilărie”, ca să
„înveţe şi carte”.

În anul 1821, pe vremea în care la Cozia era egumen Teodosie Mărgărit Arhimandritul,
Alexandru Ipsilanti s-a refugiat la aici după înfrângerile succesive suferite de eteriști.
Turcii l-au urmărit, iar ctitoria lui Mircea cel Bătrân a fost asediată și avariată grav,
clopotnița a fost devastată, dar turcii nu au furat clopotele, limitându-se la căutarea
„tainiței” – o încăpere secretă în care erau depozitate valorile mănăstirii în caz de
asediu. Însă egumenul Teodosie avusese grijă să pună la adăpost toate valorile Coziei
în casa vămii împărătești de la Lazaret, iar alte 14 lăzi cu odoare sfinte au fost date
pentru păstrare preotului din Boița.

În secolul al XIX-lea, au fost reconstruite chiliile de pe latura vestică a mănăstirii şi au

fost reclădite pavilioanele din faţă, însă în anii următori toată această muncă de
refacere a ansamblului au fost în zadar, iar către începutul secolului XX sfîntul lăcaş a
fost practic desfiinţat, devenind pe rând, temniţă – începând cu anul 1880, apoi azil –
din anul 1893 şi cazarmă, iar pe perioada Primului Război Mondial, biserica a fost
transformată în … grajd pentru cai.

Despre desfiinţarea mănăstirii şi transformarea ei în temniţă, scria cu mânie însuşi

Mihai Eminescu, care la 12 septembrie 1882 aşternea câteva rânduri extrem de tăioase
în ziarul Timpul: „Cozia, unde e îmormântat Mircea I, cel mai mare domn al Țării
Românești, acela sub care țara cuprindea amândouă malurile Dunării până-n mare,
Cozia unde e îmormântată familia lui Mihai vodă Viteazul, un monument istoric aproape
egal ca vechime, cu țara – ce-a devenit aceasta? Pușcărie !”.

În anul 1903, arhitectul Petre Antonescu subliniază pentru prima dată importanţa
edificiului bisericesc de la Cozia, arătând că acesta „reprezintă tranziţia între stilul
bizantin copiat exact la noi după acela al bisericilor greceşti din veacul al XIII-lea
(Teotocos din Constantinopol şi Sfinţii Apostoli din Salonic) şi între stilul bizantin
împământenit cu totul în ţara românească”.

Începând cu anul 1928, mănăstirea a intrat din nou într-un amplu proces de restaurare,
iar în anul 1936, mormântul voievodului Mircea cel Bătrn a fost acoperit cu o nouă piatră
funerară, pe care au fost aşternute cuvintele lui Iorga: “Aici odihneşte binecinstitorul şi
de Hristos iubitorul Mircea (…) ctitor al acestui sfânt locaş. A trecut la cele veşnice la 31
ianuarie 1418.” La 15 mai 1938, piatra de mormânt a fost înlocuită cu o alta, adusă din
Bulgaria, pe care scrie: “Aici odihnesc rămaşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti,
adormit în anul 1418.”
Din punct de vedere arhitectural, curtea mănăstirii este delimitată de ziduri groase din
piatră, la colţuri aflându-se turnuri de apărare, chiliile aveau în faţă galerii şi pridvoare,
iar în faţa bisericii, pe deal, şi de jur-împrejurul mănăstirii, se desfăşoară livezi, vii,
imaşuri şi păduri care aparţin călugărilor.

Biserica Mănăstirii Cozia are un plan trilobat, fiind realizată din blocuri mari de piatră şi
cărămidă, faţadele sculptate fiind inspirate din arhitectura lăcaşurilor de la Ravaniţa şi
Krusevaţ din zona Moravia, din Serbia.

Pronaosul bisericii păsetrază încă fragmente din pictura bizantină originală, iar interiorul
are ca elemente definitorii tinda cu trei arcade, plafonată de o boltă sferică.

La intrarea în biserică se află fresce realizate de artişti sârbi, iar figurile celor doi
arhangheli, Gavriil şi Mihail, zugrăviţi în dreapta şi în stânga uşii ce dă spre choră, sunt
considerate printre cele mai frumoase picturi din bisericile româneşti.

În partea de miazăzi a pronaosului este zugrăvit chipul Sfântului Nicodim de la Tismana,

iar în naos este pictat portretul ctitorului Mircea cel Bătrân, dezvăluit în costum de
cavaler cruciat, ţinând în mâini macheta Mănăstirii Cozia, avându-l alături pe fiul său,
Mihail, care i-a fost, începând cu anul 1408, asociat la domnie.

În pronaosul Mănăstirii Cozia se găsesc mormintele voievodului Mircea şi al monahiei

Teofana, mama lui Mihai Viteazul, călugărită dupa moartea fiului ei, asasinat la Câmpia
Turzii, la 9 august 1601.

Pe latura estică a mănăstirii a fost amenajat un muzeu, în care sunt expuse monede,
tipărituri vechi, obiecte şi podoabe de cult, remarcându-se Evanghelia lui Varlaam din
anul 1644 şi Psaltirea în versuri, a lui Dosoftei, din anul 1673.

Peste drum de Mănăstirea Cozia se află bolniţa, închinată Sfinţilor Apostoli, care a fost
zidită între anii 1542-1543, de către voievodul Petru de la Argeş, numit şi Radu Paisie,
interesant fiind că pictura originală se păstrează până astăzi. În perioada 1880-1920,
cât timp biserica mănăstirii a fost grajd iar ansamblul mănăstiresc a fost temniţă, azil
sau cazarmă, obştea mănăstirii a locuit în jurul acestei biserici, tot aici fiind săvârşite şi
sfintele slujbe.

Nu în ultimul rând, trebuie menţionat şi un alt eveniment legat de istoria mănăstirii,

„Pacea de la Cozia”, care a pus capăt celei de-a cincea mineriade postdecembriste, în
22 ianuarie 1999, după Bătălia de la Costeşti, în care jandarmii au fost umiliţi, după care
ortacii conduşi de Miron Cosma au ajuns la Râmnicu-Vâlcea şi după ce preşedintele
Emil Constantinescu a instaurat starea de urgenţă, care a determinat poziţionarea de
transportoare şi tancuri ale armatei pe Dealul Negru, pentru a bloca accesul spre
Piteşti.

Atunci premierul Radu Vasile a mers la negocieri, la Mănăstirea Cozia şi după 4 ore de
discuţii cu liderul lor, Miron Cozma, în prezenţa PS Ioan Selejan, episcopul Harghitei și
Covasnei, s-a decis renunţarea la închiderea a două mine, neînceperea urmăririi penale
a liderilor minerilor şi intoarcearea acestora în mină, un fapt inedit fiind fuga premierului
pe geamul bucătăriei mănăstirii, pentru a scăpa de întrebările ziariştilor. Se ştie că după
finalizarea negocierilor, Radu Vasile şi Miron Cozma au părăsit sala de oaspeţi a
Mănăstirii Cozia, şi au mers să se roage împreună la altarul mănăstirii şi să aprindă o
lumânare.