Anomaliile dentare izolate

ANODONȚIA
Definiție: absența unor dinți (până la numărul total) ca rezultat al neformării
mugurilor dentari sau distrucției lor în stadiile incipiente de dezvoltare.
Pentru a defini minusul numeric în formula dentară literatura de specialitate
utilizează o multitudine de termeni:
- absența congenitală de dinți
- agenezie
- anodonție
- aplazie dentară
- atelectodonție
- diminuarea numărului dentar
- dinți subnumerari
- hipodonție
- lipsa ereditară a dinților
- oligodonție
- reducerea numerică a dinților
Agenezie = anomalie caracterizată prin nedezvoltarea sau dezvoltarea
insuficientă a unui organ în cursul perioadei embrionare. Poate fi totală sau
parțială.
Hipodonție = absența unui număr redus de dinți (minim 4 dinți – 1968,
Gysel).
Oligodonție = absența unui număr mare de dinți de pe arcade (peste 8 dinți –
1968, Gysel).
Anodonția = lipsa congenitală a dinților de pe arcadele dentare.
Când lipsesc toți dinții de pe un maxilar anodonția este totală, iar când
lipsește un număr limitat de dinți anodonția este parțială, care la rândul ei
poate fi redusă (lipsesc 1-2 dinți de pe o hemiarcadă) sau întinsă.
În perioada 1990-1996, prof. univ. dr. Ecaterina Ionescu a realizat un studiu
statistic pe un lot de pacienți cu anomalii dento-maxilare.
Concluziile studiului:
- frecvența anodonțiilor în raport cu alte anomalii = 3,53%
- anodonția apare mai frecvent în dentiția permanentă (16/1)
- este mai frecventă la fete – 2/1
- dintele cel mai frecvent absent: I.L. sup.; M.3 inf.; M.3 sup.; PM.2
inf.; I.L. inf.; I.C. inf; PM.2 sup.; M.2 inf.; PM.1 sup.; molarii sup.; I.C.
sup.
 - afectează ambele maxilare, dar mai frecvent maxilarul superior
- este mai frecventă la populația europeană, la albi comparativ cu
negrii (Dalhberg)
În urma observațiilor clinice s-a constatat:
- 1. dentiția permanentă poate evolua normal, chiar dacă dentiția
temporară a fost afectată de reducerea numerică
- 2. în dentiția permanentă se poate repeta situația de reducere
numerică existentă în dentiția temporară
- 3. în dentiția permanentă pot să apară elemente dentare în plus,
chiar dacă acestea au fost în minus în dentiția temporară
Criterii de clasificare a anodonţiilor:
numărul dinţilor absenţi
dentiţia interesată
etiologie
aspectul clinic
morfo-clinic
topografie
clinico-topografic
Criteriul clinico-topografic a fost introdus în 1994 de Viorica
Milicescu, Ana-Maria Tătăreanu. Este o clasificare amplă, pe cinci grupe,
relativ dificilă, dar care încearcă să cuprindă toate entităţile acestei anomalii
de deficit dentar.
a. Anodonţie de incisivi laterali superiori
bilaterală
unilaterală
b. Anodonţie de premolari doi superiori
simetrică
unilaterală
c. Anodonţie de incisivi centrali inferiori
simetrică - cu sau fără micşorarea spaţiului
asimetrică - cu sau fără omolog
d. Anodonţie de premolari doi inferiori
simetrică
asimetrică
e. Anodonţii atipice (haotice)
reduse - 1 -2 dinţi absenţi din grupe diferite, pe maxilare diferite
multiple (întinse) - mai mult de doi dinţi absenţi

ANODONŢIA DE INCISIV LATERAL SUPERIOR

Poate fi:
 a) simetrică (bilaterală)
-cu persistenţa dintelui temporar
-fără prezenţa corespondentului temporar
b) asimetrică
-cu incisivul contralateral omolog normal sau de cele mai multe
ori cu omolog nanic
-cu sau fără persistenţa predecesorului temporar
-cu sau fără spaţiu păstrat
Tulburările fizionomice sunt cele care impun prezentarea pacientului la
specialist.
Tulburările consecutive - uneori de o gravitate remarcabilă, o însoţesc destul
de frecvent:
- o dezvoltare insuficientă a arcadei alveolare superioare
- cu rapoarte de ocluzie inversă frontală
- modificări faciale caracteristice: inversarea treptei labiale şi
proeminenţa mentonului
ANODONŢIA DE INCISIV CENTRAL INFERIOR
Poate fi:
a) simetrică
b) asimetrică
Ambele forme cu sau fără omolog în seria temporară şi de asemenea cu sau
fără micşorare de spaţiu
În anodonţia ambilor incisivi centrali inferiori,rezultă o breşă mare,
care antrenează tulburări funcţionale complexe:
fizionomice - generate atât de breşa în sine, cât şi de stagnarea limbii în
repaus cu modificarea conturului labial
fonetice - pronunţia deficitară a fonemelor dentale şi siflante, cu proiectare de
picături de salivă în timpul vorbirii
ocluzale - care rezultă din edentaţia în sine, cât şi din migrările secundare
suferinţă parodontală - care poate apare precoce, dar frecvent este răspuns
tardiv la trauma ocluzală
ANODONŢIA DE PREMOLAR II
Este destul de frecventă.
Depistarea precoce este un deziderat ce poate scăpa unui examen clinic
superficial.
Poate fi de :
a) simetrică
- cu persistenţa molarului temporar în poziţie normală
 - cu reincluzia molarului temporar, care poate antrena ca
semn clinic suplimentar mezio-înclinarea molarului de 6 ani şi disto-
înclinarea premolarului I
b) asimetrică
- cu persistenţa corespondentului temporar
- cu înclinarea dinţilor vecini către breşă
În anodonţiile de premolar II, molarul II temporar poate persista în funcţiune,
până la vârste înaintate (45-50 ani).
Longevitatea mai mare a acestora este explicată de HARNISCH (1950) prin
faptul că rămânând la nivelul planului de ocluzie suportă influenţa favorabilă
a stimulului masticator.
După BRABANT “longevitatea” acestora s-ar datora anchilozei
osteoradiculare care se formează.
Manifestările clinico-funcţionale determinate de aceste anodonţii nu sunt
prea evidente.
În absenţa premolarului II este posibil, ca prin denivelarea planului de ocluzie
(ca urmare a deplasărilor verticale şi orizontale a antagoniştilor şi vecinilor)
relaţia de ocluzie să devină traumatogenă, să apară obstacole în dinamica
mandibulară cu consecinţe nefavorabile asupra parodonţiului şi articulaţiei
temporo-mandibulare.
ANODONȚIA ÎNTINSĂ
Interesează frecvent ambele arcade, cu o topografie de obicei simetrică cu un
tablou clinic foarte asemănător, diferenţele fiind date de prezenţa dinţilor, în
număr mai mare sau mai mic.
Cu cât numărul dinţilor absenţi este mai mare prezintă mai multe elemente
comune cu anodonţia subtotală şi totală.
Manifestările clinico-funcţionale :
- cu cât lipsesc mai mulţi dinţi, cu atât creşterea şi dezvoltarea facială
este mai atinsă, dinţii fiind centre osteogenetice secundare
- absenţa lor influenţează creşterea şi dezvoltarea maxilarelor, dar şi,
chiar dacă mai există posibilitatea mineralizării lor până la 14- 15 ani,
determinând o arcadă scurtată, obligă la o deosebită supraveghere a
integrităţii molarilor de 6 ani şi, de asemenea, la blocarea egresiunii sau
extruziei molarilor de 12 ani de pe maxilarul antagonist până la o vârstă la
care va fi posibilă rezolvarea terapeutică prin implant sau protetic
ANODONȚIILE SUBTOTALE ȘI TOTALE
Declanşează probleme similare edentaţiilor de amploare la care se adaugă
particularităţi agravante determinate de:
- existenţa unui organism în perioada de creştere
 - existenţa unui câmp protetic foarte defavorabil privind menţinerea
protezelor şi transmiterea forţelor
Tabloul clinic este complex cu semiologie uneori caracteristică, chiar
patognomonică, atât extraoral cât şi intraoral.
Modificările faciale sunt caracteristice determinând aspectul facial „de
bătrân” prin: etajul inferior micşorat, datorită unui suport dentar redus,
profil concav cu deplasarea punctului Gnation anterior de planul Simon,
şanţul labio-mentonier accentuat, buza inferioară este răsfrântă.
La palparea atentă a contururilor osoase se constată o hipodezvoltare osoasă.
Crestele sunt foarte reduse vestibulo-oral, chiar ascuţite, în special la arcada
inferioară, unde sunt limitate la o zona fibroasă îngustă.
În anodonţiile subtotale, dinţii existenţi sunt de regulă simetrici, uneori reduşi
de volum și atipici ca formă.
Tulburările funcţionale, foarte severe, sunt în special cele masticatorii şi
fizionomice, dar nu sunt de neglijat nici cele fonatorii sau psiho-sociale.
Dezvoltarea generală este întârziată şi perturbată datorită atât afecţiunilor de
sistem cât şi deficienţelor funcţionale.
Toate formele clinice de anodonţie, dar, mai frecvent, tabloul clinic al acestor
forme clinice este foarte asemănător, diferenţele sunt date de prezenţa
dinţilor, în număr mai mare sau mai mic.
Cel mai frecvent, anodonţia subtotală şi totală sunt semne însoţitoare,
cu caracter patognomonic, în cadrul unor boli cu interesare organică
complexă, ecto-mezodermală:
- sindromul Langdon -Down (trisomia 21)
- sindromul Franceschini - Wolf
- displazia ectodermală ereditară
- sindromul Turner
- displazia dento-facială (displazie ecto-mezodermală)
Diagnosticul de anodonție, în urma examenului clinic și în funcție de vârstă,
se bazează pe:
- absența dinților permanenți la o vârstă la care ar fi trebuit să
erupă
- persistența dinților temporari mult peste termenul de permutare
dentară
- tulburări în procesul de erupție al dinților permanenți existenți
- dismorfoze ale dinților permanenți existenți (modificări de
volum și formă sub aspectul dinților conici, nanici)
ETIOPATOGENIA ANODONŢIEI
CONCEPTE ETIOPATOGENICE FILOGENETICE
 Teoria proterogenetică
Conform acestei teorii, în procesul de modificare filogenetică a formulei
dentare sunt interesaţi ultimii dinţi din fiecare şir, respectiv incisivul lateral,
al doilea premolar, molarul de minte; excepţia acestei reguli este prezentă pe
grupul incisiv inferior, unde mai frecvent lipseşte incisivul central.
CONCEPTE ETIOPATOGENICE ONTOGENETICE
Absenţa dentară apare ca un simptom ori de câte ori cauze cu acţiune electivă
pe formaţiunile ectodermale acţionează asupra embrionului în perioada de
proliferare a mugurilor dentari din lama dentară, cazuri în care lipsa dinţilor
este multiplă, neselectiv distribuită.
Factori generali: boli constituționale,boli infecto-contagioase,deficiențe
nutriționale în timpul sarcinii, traumatisme intrauterine, embriopatii.
Factori locali: distrucție traumatică a germenilor formați, îndepărtarea
intempestivă iatrogenă a mugurilor dentari permanenţi, osteomielita acută şi
subacută a maxilarelor în timpul formării dinţilor, necroza întinsă a
maxilarelor, tumori ale maxilarelor, procesele supurative periapicale ale
dinţilor temporari.
EREDITATEA ŞI ANODONŢIA
Numărul dinţilor, forma, dimensiunile, detaliile morfologice sunt determinate
genetic.
În etapa de proliferare a celulelor epiteliale şi de declanşare a diferenţierii
celulelor mezenchimale, a formării mugurilor dentari, inducţia, este factorul
principal.
Unele tulburări ale celulelor inductoare s-au dovedit că pot fi transmise
ereditar.
Ereditatea îşi spune cuvântul şi-n etapele următoare, până la formarea totală a
organului dentar, deţinând prioritate dar nu şi exclusivitate.
Bazaţi pe faptul că anodonţia a fost constatată la mai mulţi membri ai aceleiaşi
familii şi chiar la mai multe generaţii, majoritatea autorilor atribuie un rol
important, uneori chiar exclusiv, eredităţii în apariţia acestei anomalii.

GLANDELE ENDOCRINE
Stadiul cercetărilor actuale demonstrează că dezvoltarea dentară este puternic
influenţată de activitatea glandei endocrine, dar numai în etapa erupţiei
dentare cert, şi probabil în morfodiferenţiere, aceasta bazat pe faptul că
începutul dezvoltării glandei endocrine coincide, în mare, cu diferenţierea
celulară de la nivelul organului dentar.
MALFORMAŢIILE CONGENITALE
În general, despicăturile anterioare sunt însoţite şi de modificări ale arcului
dentar, calitative şi cantitative, exprimate în primul rând prin soluţii de
continuitate de cele mai multe ori cu variaţii ale numărului de dinţi, lipsa
dentară fiind relativ prezentă.
CONDUITA TERAPEUTICĂ ŞI CRITERII DE TRATAMENT ÎN
ANODONŢIE
Complexitatea tulburărilor generate de anodonţie şi în mod special de
anodonţiile întinse, impune rezolvarea terapeutică de urgenţă în condiţii
cât mai biologice şi fiziologice, adecvate specificului de vârstă.
Această anomalie pune probleme în tratament (mai ales când interesează mai
mulţi dinţi) datorită faptului că este vorba de un organism în creştere, cu un
aparat dento-maxilar supus celor mai variate influenţe, foarte receptiv la
acestea.
Depistarea precoce este indispensabilă pentru interceptarea complicaţiilor şi
tulburărilor a căror cauză pot fi.
Decizia terapeutică este şi în funcţie de:
- momentul depistării anomaliei
- contextul general buco-dentar
- starea dinţilor temporari
- localizarea anomaliei
- potenţialul biologic al pacientului
- vârsta pacientului
Păstrarea dinţilor temporari este posibilă atunci când rizaliza rădăcinilor este
absentă şi dintele nu prezintă leziuni carioase întinse.
Beneficiază de această atitudine terapeutică molarul II temporar în cazul
anodonţiei premolarului II (mai ales la mandibulă), deoarece s-a constatat că
acest dinte se poate menţine pe arcadă în absenţa succesionalului sau până la
vârste înaintate (40-50 de ani) şi pentru că rezolvarea protetică a unei
edentaţii unidentare laterale se face fără dificultate.
Dinţii frontali temporari nu beneficiază de terapie conservatoare deoarece,
deşi persistă peste termenul lor de eliminare (18-20 ani), au totuşi o durată
scurtă, chiar în condiţiile depulpării.
Conduita terapeutică în anodonţiile dinţilor anteriori cu persistenţa dinţilor
temporari, trebuie să vizeze extracţia cât mai timpurie a dintelui temporar
pentru a permite închiderea breşei prin migrarea dirijată mezială a celorlalţi
dinţi.
De cele mai multe ori starea dinţilor impune extracţia dinţilor temporari.
În aceasta situaţie, problema care se pune este atitudinea faţă de breşa ce apare
în urma extracţiei dintelui temporar.
Astfel, exista două variante posibile:
- reducerea spaţiilor prin dirijarea ortodontică a dinţilor
permanenţi
- menţinerea spaţiilor şi rezolvarea acestora ulterior prin mijloace
protetice sau chirurgicale