Sunteți pe pagina 1din 8

Domnisoara Nastasia

- George Mihail Zamfirescu

Scriitor apartinand perioadei interbelice, George Mihail Zamfirescu debuteaza ca poet


in 1918 in revista Literatorul, revista condusa de Alexandru Macedonski. In acest
context, identificam perioada simbolismului in Romania, perioada de sincronizare din
punct de vedere cultural estetic cu restul Europei. Redactor la revista Facla si
Adevarul, director de scena la Teatrul National din Iasi, George Mihail Zamfirescu
este cunoscut si ca prozator, retinem aici “Maidanul cu dragoste”. Ca drmaturg, acesta
se impune prin comedia tragica Domnisoara Nastasia 1927, prezentand acelasi mediu
social tratat si in restul operei sale: mahalaua bucuresteana.( 3 acte, 10 tablouri)

Titlul operei este eponym, fiind constituit dintr-un substantive propriu, numele celui
mai important si interesant personaj al operei: Nastasia. Tema textului este sociala,
reprezentant o microsocietate a bucurestiuliui din perioada intebelica: Mahalaua
Veseliei – un nume oxymoronic, am putea spune.

Nastasia este fiica unica a lui Ion Sorcova – curelar saracit din Mahalaua Veseliei.
Ajunsa prin originea ei sociala intr-o lume degradanta, Nastasia reuseste, totusi, sa-si
pastreze puritatea, aspirand sa ajunga intr-un mediu curat, cinstit si educat.

Visul ei este sa paraseasca mahalaua si sa se mute pe strada Popa Nan, unde bunicul si
tatal ei avusesera o pravalie “cu colonial si delicatesuri”. Aspiratia ei, asadar, este sa
iasa la lumina, insa fara a fi pusa in evidenta vreo dorinta de pervenire. Nastasia are o
sincera oroare de mizeria morala a mahalagiilor cu tot soiul de betivi si batausi
inconstienti de conditia lor. Mijlocul de a iesi din aceasta stare este, in gandirea ei,
casatoria cu Luca – un lucrator “cuminte si chivernist”. In cale indeplinirii visului ei,
apare un obstacol: Paraschiva (una dintre “haimanalele mahalalei” care pretinde iubire
fata de Luca). Furia de care est cuprinsa Nastasia nu este provocata de gelozie, ci mai
degraba de o panica de a nu-si indeplini visul, acela de a-si schimba conditia data si de
a iesi la lumina “O calc in picioare Luca, o slutesc!...Tu esti paine mea de toate zilele,
si soarele, si Dumnezeul meu, iar cateaua de mahala vrea s ami te fure. M-ar omori
Luca, m-ar da la fund..”

In ideplinirea visului Nastasiei, se iveste insa, un alt obstacol: Vulpasin – bataus si


betiv, care o iubeste patimas si isi doreste sa-I fie sotie, fiind in stare de orice pentru a
se casatori cu Nastasia. Cand vine la Ion Sorcova sa ii ceara mana, Vulpasin ii
marturiseste acestuia: “Ies la drum si omor, dau foc la mahala si ma afund in puscarie,
Ioane Sorcova nene (plange cu fruntea in palme si coatele pe genunchi) putrezesc in
ocna si-I pacat de tineretile mele!” Vulpasin il ucide pe Luca, pe care il considera un
obstacol in casatoria cu Nastasia, dar aceasta ramane la fel de neinduplecata in privinta
casatoriei cu Vulpasin. Aceasta este convinsa ca Vulpasin l-a omorat pe Luca si ii
pregateste o razbunare: accepta casatoria cu el si ii minte dragoste infinita, ca mai
apoi, sa se spanzure chiar in ziua nuntii.
Domnisoara Nastasia ne arata o lume capabila de idealuri si pasiuni si idealuri, dar o
lume a invisilor cu idealuri frante. Dramatirgul pune totul sub semnul unui destin
impacabil al eroilor, conferind astfel un carcater tragic operei sale. Domnisoara
Nastasia a fost interpretata ca tragedia unei femei cu o vointa inflexibila, care
urmareste la inceput, sa-si depaseasca prin dragoste conditia sociala, iar mai apoi sa-l
pedepseasca pe cel vinovat de neimplinirea visului ei, evitand pe cat posibil inteventia
autoritatiilor. Nastasia actioneaza cu indarjire, iar actiunile sale pornesc dintr-o
structura psihica bine formata, dintr-un naiv zbor spre inaltimi, insa aspiratia ei se
incheie tragic.

Instiuind cu finite psihologia eroilor, autorul a creat in aceasta comedie tragica, o


puternica tensiune dramatica, intr-un continuu crescendo spre finalul tragic. Nastasia
este expresia unei dragoste patimase, puse in slujba unui ideal de demnitate morala.
Celalalt erou al comediei tragice, Vulpasin, actiuneaza sub imperiul unei iubiri oare,
patrandu-si spiritual violent ce l-a facut cunoscut in Mahalaua Veseliei. Amandoi sunt
doua forte vulcanice, care se infrunta: “Amandoi cor sa se realizeze prin dragoste, si se
prabusesc din dragoste” – spunea autorul operei. Drama celor doi provine din “aceasta
goana a sufletelor spre mai bine si spre mai frumos” spune tot autorul; prin dragoste,
Vulpasin vrea sa atinga demnitatea de om: “Acu’ le las dracului: si bautura si
scanadalurile – le pun cruce!..pentru ea ma fac om sumsecade si m-apuc de munca” –
ii spune Vulpasin lui Ion Sorcova, Asadar, idea generala a operei este puterea
trasfiguratoare a dragostei, forta ei de a produce puternice metamorfoze sufletesti.

Totodata, dimensiunea comica a operei este sustinuta de construcia personajului Ion


Sorcova, definit de naivitate, osciland intotdeauna intre extreme. Precum un copil, se
lasa influentat imediat de spusele interlocutorului empatizand cu acesta si dandu-I
dreptate.

In acelasi timp, prin prezenta unor personaje secundare si episodice precum Niculina,
Ionel, Paraschiva, Vecina, dramaturgul reusteste sa evidentieze natura mahalalei, cu
ajutorul acestora reconstruind mediul social descris, asigurandu-I credibilitate.

Declarata antipitoreasca, aceasta comedi e tragica se voia o reconstruire a


“caracterului essential al locului”, a specificului unei “atmosphere ce nu trebuie
privita, ci simtita”, astfel incat pana si cantecele cu subiect din vata periferiei, in nota
distincta fata de intebuintarea lor scenic obisnuita, fac parte aici din “plastic
psihologica a lumii in care se petrece actiunea”. In spiritual conceptiei autorului despre
“decorul ideal” – acela care “va stabili caracterul symbolic al atmosferei si va reusi sa
stimuleze imaginatai spectatorului, inspirandu-I sentimentele sau sentimentul
generator al piesei” – elementele acestuia deschid, alaturi de celelalte mijloace de
expresie plstica ( jocul, mimica, ritmul, zgomotul si tacerile) o perspectiva vizuala
asupra stilului epocii infatisate.

George Mihail Zamfirescu se afirma ca un adevarat om al teatrului, reusind in opera sa


sa construiasca perfect mediul pus in discutie prin numeroasele detalii privind
scenografia si jocul actoricesc. Observam utilizarea la nivelul limbajului a unor
register precum regionalismul si arhaicul, oferind o dimensiune realista operei.
Prin urmare, Domnisoara Nastasia este o comedie tragica prin care George Mihail
Zamfirescu reuseste sa exprime cu maxima acuratete spiritul mediului social si istoric
reprezentat. In opinia mea, scriitorul reuseste, prin aceasta opera, sa se afirme ca un
important scriitor roman al genului dramatic.

Peisajul acestei mahalale sordide este violent colorat de oameni framantati de patimi
devoratoare si de aspiratii cutremuratoare. Nastasia uraste Mahalaua Veseliei, cu tot
cortegiul de intamplari, umilinte si vexatiuni care i-au agresat dar n-au putut sa-i intineze
fiinta ea aspira la o preschimbare a vietii sale, o data cu visata revenire in lumea ei de
alta data de pe Popa Nan, alaturi de logodnicul ei, tanarul lucrator Luca, un simbol de
puritate si adevar intr-o lume calauzita de interese meschine.

Reactia directa de impotrivire a eroinei fata de mediul in care traieste se manifesta, cel
mai direct, in atitudinea fata de Vulpasin, in care vede doar o abjectie a malialalei: inca
din copilarie il apara neincetat pe Luca de acest derbedeu, iar din momentul in care
constata ca Vulpasin, care terorizeaza intreaga mahala o divinizeaza si o urmareste cu
supunere oarba, il jigneste si-l dispretuieste cu neostenita fermitate. Sila pe care o
incearca in fata acestui fante de mahala este, rostita, invariabil, prin cuvintele aspre
“”Vulpasin este un caine!” “, nevoind si neputand sa creada ca acest detractat si ucigas
de suflete este, el insusi, o victima, ca pastreaza, el insusi, o incarcatura de umanitate,
sperand sa se salveze prin dragoste, sa-si poata schimba viata alaturi de Nastasia Cand
Nastasia il palmuieste si-i arunca in fata intreaga ei ura, Vulpasin isi ucide rivalul.
Banuind cine este autorul acestei ticalosii, Nastasia proiecteaza o razbunare
nestramutata, cumplita, la fel ca Anca din “Napasta” lui Caragiale, urmand indemnurile
unei vendete abil proiectata: “”Dinte pentru dinte si napasta pentru napasta!”. Ea isi
ascunde simtamintele reale, accepta casatoria cu Vulpasin si, in seara nuntii, isi pune
capat zilelor prin spanzuratoare. Finalul piesei este zguduitor: in fata cadavrului fiintei
dragi, singura lui nadejde de izbavire sufleteasca, Vulpasin isi iese din minti, lovit
napraznic in strafundul aspiratiei sale spre o farama de lumina dintr-o existenta larvara
de smoala: “Fratilor! imi umbla soarecii prin teasta!”

Pana la un punct, similitudinile de atmosfera si caractere cu lumea lui Caragiale sunt


transparente. Insasi romantiozitatea eroilor este un punct comun: ca si eroinele lui I. L.
Caragiale, Nastasia si Paraschiva ingana melodii sfasietoare, iar stilul declaratiilor de
dragoste (mai ales modul in care Vulpasin sau Ionel “trateaza oral” cu Paraschiva sau cu
Niculina) apartine eroilor lui Caragiale. George Mihail Zamfirescu impune, insa pe scena
o mahala zugravita in culori tipatoare si contrastante, in care se imbina trivialitatea cu
ardenta pasionala brutalitatea cu manifestarile unei ambiante umane de un fel deosebit,
cuceritoare chiar. Vulpasin este o bruta cu suflet de copil in mai toate aparitiile lui: ii
place sa cante si sa i se cante (pentru a-si dezvalui sau alina sufletul); inainte de a-l
ucide pe Luca el il imbratiseaza ca pentru o despartire; dezlantuirile sale tragice sunt
sincere si, mai totdeauna cauta solidaritatea in nefericire. Destainuirile sunt fruste,
directe, de o anumita violenta dar si pline de adevar.
Citam unul din pasagiile acestei spovedanii tulburatoare, in care Vulpasin sedestainuie
lui Ion Sorcova, in ziua in care vine sa ceara mana Nastasiei:
“Vulpasin (a inchis ochii suspinat). Carpa, Ioane nene, nimic… Catu-s de mare si
voinic, carpa, nimic… (Pornire) Nu-i asa ca-s prost si muiere, ca-s bun de scuipat si de
batut la talpi? (Umil) Asa-i, da'ce sa fac? Nastasia-i vrajitoare! Ma prind figurile
mortii cand o vad! Ma prind frigurile mortii, si ea… (Ridica pumnul si loveste in masa
masiv) Duca-n muma dracului: si atelier, si munca si cumintenie! (Cainat) Ies la drum
si omor, dau joc la mahala si m-afund in puscarie, Ioane Sorcova, nene (plange cu
mintea in palme si coatele pe genunchi), putrezesc in ocna si-i pacat de tineretile
mele!…”

La randu-i, Ion Sorcova – voind sa-l intareasca si sa-l inteleaga isi striga durerile de
victima a unei lumi mutilatoare: “Si tu esti un om nacajit… Te cunosc, fara sa te intreb
de unde vii si cum te cheama. Noi, oamenii nacajiti, avem un nume la fel: durere. Pe
mine ma cheama Ion Popa. Si nu-mi zice nimeni asa. Toti ma stiu de Ion Durere (…)
Mergi sanatos si tine minte: nu ne cheama Ion, Pavel sau Tudor! Ne cheama
pretutindeni “durere”…”. Domnisoara Nastasia insasi – o fiinta parca transplantata
dintr-o lume emancipata (venita din Popa Nan si framantata in care visa sa se intoarca)
este bantuita uneori de demonii care stapanesc intrega suburbie.

Gelozia si razbunarea o scot din coordonatele ei obisnuite, iar furia ei irumpe nestavilit
cand Parascliiva iese in calea lui Luca “”O calc in picioare, Luca, o slutesc! Fa-ti
pomana si nu-i mai da prilej de vorba sau… fie-ti mila de mine! Tu esti painea mea de
toate zilele, si soarele, si Dumnezeul meu, iar cateaua de mahala vrea sa mi te fure. M-
ar omori, Luca, m-ar da la fund!” In aceste destainuiri tragice este ilustrata o disperare,
dar si un caz de demnitate umana. In sensul acesta domnisoara Nastasia pare a nu fi
autentica fiica a mahalalei, pentru ca aspira sa se intoarca la o conditie mai buna
Sorcova si fata lui au inaintea ochilor, permanent, mirajul acelui seducator Popa Nan,
din care unul a iesit, in care celalalt nazuieste sa ajunga. Batranul isi traieste visul in
urma Nastasia si-l traieste-n viitor.

Piesa abunda intr-un verism crud, de factura moderna ingemanat cu o nedisimulata


simpatie pentru oamenii de la marginea societatii, exprimata prin notele de duiosie, de
lirism si de drama umana cu care investigheaza sufletele eroilor tragici. Iar prin Luca
Lacrima copilul neprihanit care invata sa infrunte pericolele malialalei si sa aspire la o
lume mai dreapta si mai buna apare transfigurat un crez umanist rascolitor. Construita
de un om de teatru, usor melodramatica facuta din contraste, Domnisoara Nastasia
ramane o lucrare de referinta in dramaturgia noastra moderna prin semnificatia ei
sociala prin marea ei umanitate si insasi prin reusita cu care, dintr-o fictiune, creeaza o
rascolitoare iluzie a vietii.

In ciuda unor momente de conventional si de romantism factice, piesa se ridica la


nivelul unei capodopere prin calitatea scriiturii si, nu mai putin, prin marele adevar
care planeaza deasupra atmosferei pe care o degaja si a intamplarilor tragice. Ea
raspandeste o simpatie umana calda si profunda pentru cei care inalta fruntea spre
lumina dar care se prabusesc, vinovati si nevinovati laolalta in intuneric, in suferinta si
in moarte. Atributul de “comedie tragica” ii este propriu si revelator.
DOMNISOARA NASTASIA — Comedie tragica in trei acte de G. M. Zamfirescu.

Publicata fragmentar in „Universul literar", nr. 20 (16 mai) 1926 si integral in „SADR. Publicatie de
Teatru Romanesc", nr. 3 (1928); retiparita in voi. de Teatru, . Premiera: 3 sept. 1927, pe scena
Teatrului „Regina Maria" din Bucuresti.

Textul are la origine doua proiecte anterioare, abandonate succesiv — romanul Bariera, conceput la
Satu Mare in 1922-l923, dar apreciat ca neavind „respiratia epica necesara", si fragmentul dramatic
din doua acte si patru scene, intrerupt deoarece ii „lipsea suflul de umanitate din gest si replica" —
reluate in iarna 1925 si primavara urmatoare, dezvoltate, prin cristalizari succesive citite in
cenaclul „Sburatorul", pina la versiunea scenica din . Premiul „Al. G. Florescu" (7 mai 1929).
Rejucata in 1932, cind inregistreaza al 60-lea spectacol de la prima reprezentatie, piesa a fost
inclusa, in timp, in repertoriul aproape tuturor teatrelor din tara. Difuzata si la radio, in doua
versiuni, in cursul anilor 1957 si . La 25 de ani de la moartea autorului e pusa in scena la Teatrul
National din Bucuresti (23 oct. 1964), cu Raluca Zamfirescu, fiica scriitorului, in rolul titular.
Remarcata inca de la premiera pentru „observatia atenta si patrunzatoare, realismul si pitorescul
ambiantei si al personajelor", lucrarea ramine drama periferiei orasului romanesc.

Debutul dramaturgie cu Domnisoara Nastasia a fost apreciat, de public si critica deopotriva, drept
„un mare eveniment". Dupa opinia martorilor premierei, surpriza consta in materialul „inedit"
valorificat de dramaturg — tragicul suburbiei romanesti, invesligal concomitent, dar cu alte
mijloace, de C. Ardeleanu, in Diplomatul, tabacarul si actrita. In plus, impresia favorabila era
consolidata de „personalitatea artistica" a scriitorului, tinar si necunoscut pina atunci autor
dramatic, detinator, cum credea Camil Petrescu, de „insusiri cu totul remarcabile".

Parerii ca „neintrecutul Caragiale a impins posibilitatile de cunoastere si intelegere a orizontului 'de


peste bariera' pina la maximum" si ca, dincolo de „competenta revolutionara" si de „curajul civic" al
conului Leonida sau de moravurile si de caracterele nu mai putin pitoresti din D-ale carnavalului,
„nu a mai ramas nimic de descoperit, cercetat, inteles, valorificat in literatura si arta", G. M.
Zamfirescu ii raspunde prin-tr-un „act de prezenta" cu sens polemic: peste hotarul trasat de ilustrul
antecesor, piesa lui descoperea „o umanitate mult mai autentica, mai expresiva si mai esentiala ca
mahalaua — acest bun exclusiv, infailibil, al inspiratiei caragialesti" — lumea periferiei. Delimitarea
asupra careia va reveni ulterior intr-o conferinta radiofonica din 29 mai 1938, intitulata Cintece de
periferie necunoscute - nu e geografica, formala, conventionala, ci „una sufleteasca". Ea
circumscrie un perimetru diferit, stiut din Azilul de noapte gorkian sau din Peripherie, piesa
slovacului Frantisek Langer, ce pare a-l fi influentat pe scriitorul nostru, o zona ale carei atribute —
suferinta si visul, ticalosia si mizeria — sint comun tuturor „epavelor umane".

Intr-un asemenea cadru de periferie, aproximata „in latura ei serioasa, in pasiunile si aspiratiile, in
conflictele si tragediile sale", e plasata povestea domnisoarei Nastasia care, vrind sa evadeze din
lumea ei (mahalaua asta cu maidane de gunoi, cu femei murdare si betivani"), isi pune sperantele
in Luca, tinar meserias crescut in atelierul de curelarie al parintelui sau, pe care Vulpasin, celalalt
pretendent, nealesul, il omoara intr-un acces de furie dezlantuita.

Cunoscind cine-i ucigasul, clar prcfaeindu-se a nu-l sti, Nastasia ii promite ca se vor casatori, pune
la calc, cu „stranie veselie", pregatirile de nunta, pentru ca in ziua fixata sa se spinzure aproape
sub ochii lui Vulpasin, care innebuneste. Lucrare „de atmosfera" si „de conflict" totodata, piesei i-a
fost reprosata tocmai aceasta „nehotarire" intre cele doua alternative, din care a rezultat „o opera
hibrida din punct de vedere tehnic", unde „personajele principale nu pot creste pina la completa lor
dezvoltare pentru ca nu au loc si, mult-pujin cit e, mai trebuie rezervat si pentru atmosfera" (I. M.
Sadoveanu).

In alti termeni, „dilema centrala a operei consta in nazuinta de a realiza personaje si drame
desprinse de timp si spatiu" — asa cum sint Nastasia si Vulpasin — si „dorinta de a inscrie aceste
drame intr-un univers delimitat" (V. Ripeanu).

Declarata ca antipitoreasca („prin periferie, autorul nu inteiege briu rosu si floare la


ureche"), aceasta comedie tragica se voia o reconstituire a „caracterului esential al locului",
a specificului unei „atmosfere ce nu trebuie privita, ci simtita", astfel incit pina si cintecele
cu subiect din viata periferiei, in nota distincta fata de intrebuintarea lor scenica obisnuita,
fac parte aici din „plastica psihologica a lumii in care se petrece actiunea".

In spiritul conceptiei autorului despre „decorul ideal" — acela care „va stabili caracterul
simbolic al atmosferei si va reusi sa stimuleze imaginatia spectatorului, inspirindu-i
sentimentele sau sentimentul generator al piesei" — elementele acestuia deschid, alaturi de
celelalte mijloace de expresie plastica (jocul, mimica, ritmul, zgomotul si tacerile) o
perspectiva vizuala asupra stilului epocii iniatisate. De la cadrul nocturn cu maidanul de
gunoi taiat in doua de linia ferata, la muzica discordanta de alaturi si lumina tremurinda a
luminarilor de ceara in semiobscuritatea umeda a incaperilor, pina la lardul exagerai si
gesturile frinte, aspre, nedibace ale protagonistilor, totul contribuie la instaurarea unei
ambiante de expresionism sintetic, intru toiul sugestiva pentru „mahalaua feroce,
nemiloasa, violenta si, totusi, cu idealurile si moravurile ei". Nu intamplator, regizorii de
mai lirziu ai piesei, fideli viziunii autorului, vor cauta o „neutralizare a materialului concret,
pentru degajarea unei semnificatii mai largi, pentru extinderea maxima a dramei umane
pina la proiectia simbolica" (R. Popescu).

Despre datele personajelor evoluind intr-un asemenea „teritoriu sufletesc" precizari demne
de interes sinl prilejuite autorului de interpretarea lui Gh. Storin, in spectacolele din .
Crearea «cata de paralelisme — Vulpa-sin/Ionel, Nastasia/Paraschiva, Niculina, Vecina —
era menita sa diferentieze cu atit mai mult protagonistii de restul lumii peri ferice si sa dea
dorintei lor de realizare prin dragoste „o ratiune de fapt". Alternativa ferocitate/blindete,
eroism/lasitate, in care e surprins Vulpasin, tine de intentia dramaturgului de a-l prezente
„traind intens", dar incapabil sa se faca inteles, asa ca „un om singular" si nu doar „o
simpla si banala haimana bucuresteana" de „felul donjuanului transant" intruchipat de
Ionel. Rudimentar, violent, viclean si imprudent, patimas, feroce, dar sentimental si naiv,
Vulpasin, ca „reflex al vointei Nastasiei" alunecind spre deznodamint, este surprins in scena
cu Ion Sorcova intr-un moment unde pledoaria autorului in favoarea eroului sau, prabusit
in numele visului de viata noua, e evidenta. Valorificat, asa cum scriitorul sugereaza, in
cadiul unui principiu de arta, Vulpasin „ramine, alaturi de Nastasia, un caracter complex, un
potential de viata cu toate culmile si scaderile, cu toti demonii si ingerii laolalta".

Tocmai prin complexitate interioara personajul depaseste marginile „volubilului autohton,


pitoresc", izbucnirile temperamentale manifestind acel „elan mistic de viata noua" pentru
care lupta pina la slirsit si prin care eroul se desprinde de „elementele formale" ale locului
si timpului in care e surprins.

In aspiratia spre „mai multa lumina, mai multa curatenie, mai putina mizerie", Nastasia
reprezinta unul din personajele feminine puternic individualizate ale teatrului romanesc. Cu
toate ca abilitatea si neinduplecarea cu care pregateste razbunarea amintesc de Anca din
Napasta, Nastasia are o identitate precisa, de certa originalitate in dalele desenului
psihologic.

Relatia cu un lata fatalist si indecis, repetai in firea lui Luca, neinfricarea atitudinilor
(intilnirea cu ursul, in copilarie, infruntarea lui Vulpasin) alaturate spulberarii iluziei de
prosperitate in Popa Nan si a celei de fericire linga barbatul iubit accentueaza fiecare
impresia persistenta a fetei de a fi o „straina, dusmanita de toti". Prin ne-acceptarea
compromisului, atit Nastasia, care moare din vointa proprie, cit si Vulpasin, care isi pierde
mintile, atesta „nobletea" periferiei romanesti, „un mediu moral fecund unde poale inflori
mindria si onoarea, prietenia, iubirea pasionata si fidelitatea" (T. Vianu). Meritul piesei
consta in dezvaluirea acestui nestiut potential de viata intr-un moment despre care autorul
ei afirma ca vadeste „un egal interes purtat si in literatura straina periferiei, multimii,
claselor proletare".
Sub gestul de afxirenta ridicola si sub vocabularta comic - care nu-l intereseaza decat din
punctul de vedere al fidelitatii redarii, d-l Zamfirescu cerceteaza viata insasi a periferiei, cu
gandurile, sentimentele si patimile care o framanta".

Ferindu-se sa aduca pe scena lumea mahalalei numai pentru pitorescul ei, George Mihail
Zamfirescu ne ofera o viziune complexa si integrala a acestei lumi, o dubla viziune, in acelasi
timp dinauntru in afara si din afara inauntru, cu gravitate si pasiune; pe de o parte, viata mizera
si banala de toate zilele, de alta visul, nazuinta spre bine si frumos, spre fericire. Asa dar, cum
remarca si critica vremii, pe de o parte realism brutal, pe de alta idealism impins pana la
conventional.

La o urmarire grabita a piesei, multe elemente si momente din desfasurarea ei par


conventionale: "filozofia carciumii" etalata de Ion Sorcova (Ion Durere) in fraze care depasesc
puterile de exprimare aforistica a oricarui om de la mahala; puritatea lui Luca Lacrima, poate
prea candid in mediul care l-a creat; cerebralitatea Nastasiei si subtilitatea planului ei de
razbunare; insusi amestecul bizar de brutalitate aproape bestiala cu o sensibilitate paroxistica
din comportarile lui Vulpasin si ale altor personaje. Dincolo de aceste aparente, trebuie sa
constatam ca tocmai romantismul, exaltarea lirica, temeritatea cu care autorul a rascolit scenic
problemele sufletului zguduie si retine publicul cititor sau spectator al acestei "comedii amare".

In comparatie cu multe dintre piesele care ilustreaza lumea mahalalei, aici patimile sunt mai
violente si izbucnesc in forme mai brutele si mai tragice, dar aceasta se explica prin marea
apropiere dintre omul periferiei si omul naturii, asa cum l-au cunoscut anticii. Domnisoara
Nastasia isi urmareste razbunarea cu furia si violenta unei Electre, pasiunea ei pustiitoare ia
forme tragice. Toate manifestarile din piesa care pot sa para inspirate din alte literaturi (s-a
spus, intre altele, ca tabloul din carciuma pare intercalat de-a dreptul din Gorki) sunt motivate
de virtutile omului de teatru care a biruit reminiscentele literare, cu o logica de nezdruncinat,
creandu-ne o stare de profunda comuniune sufleteasca, de contact spiritual direct cu patimile si
durerile eroilor.

Sub gestul de afxirenta ridicola si sub vocabularta comic - care nu-l intereseaza decat din punctul de
vedere al fidelitatii redarii, d-l Zamfirescu cerceteaza viata insasi a periferiei, cu gandurile, sentimentele
si patimile care o framanta".

Ferindu-se sa aduca pe scena lumea mahalalei numai pentru pitorescul ei, George Mihail Zamfirescu ne
ofera o viziune complexa si integrala a acestei lumi, o dubla viziune, in acelasi timp dinauntru in afara si
din afara inauntru, cu gravitate si pasiune; pe de o parte, viata mizera si banala de toate zilele, de alta
visul, nazuinta spre bine si frumos, spre fericire. Asa dar, cum remarca si critica vremii, pe de o parte
realism brutal, pe de alta idealism impins pana la conventional.

La o urmarire grabita a piesei, multe elemente si momente din desfasurarea ei par conventionale:
"filozofia carciumii" etalata de Ion Sorcova (Ion Durere) in fraze care depasesc puterile de exprimare
aforistica a oricarui om de la mahala; puritatea lui Luca Lacrima, poate prea candid in mediul care l-a
creat; cerebralitatea Nastasiei si subtilitatea planului ei de razbunare; insusi amestecul bizar de
brutalitate aproape bestiala cu o sensibilitate paroxistica din comportarile lui Vulpasin si ale altor
personaje. Dincolo de aceste aparente, trebuie sa constatam ca tocmai romantismul, exaltarea lirica,
temeritatea cu care autorul a rascolit scenic problemele sufletului zguduie si retine publicul cititor sau
spectator al acestei "comedii amare".

In comparatie cu multe dintre piesele care ilustreaza lumea mahalalei, aici patimile sunt mai violente si
izbucnesc in forme mai brutele si mai tragice, dar aceasta se explica prin marea apropiere dintre omul
periferiei si omul naturii, asa cum l-au cunoscut anticii. Domnisoara Nastasia isi urmareste razbunarea cu
furia si violenta unei Electre, pasiunea ei pustiitoare ia forme tragice. Toate manifestarile din piesa care
pot sa para inspirate din alte literaturi (s-a spus, intre altele, ca tabloul din carciuma pare intercalat de-a
dreptul din Gorki) sunt motivate de virtutile omului de teatru care a biruit reminiscentele literare, cu o
logica de nezdruncinat, creandu-ne o stare de profunda comuniune sufleteasca, de contact spiritual direct
cu patimile si durerile eroilor.