-TEOCRATIA BIZANTINA-

Steven Runciman

1
 Statutul Imparatului in Biserica

Asemenea unui om, statul reprezinta trupul lumii, iar Biserica sufletul.

Cele mai mari daruri pe care Dumnezeu in nemasurata Sa mila le-a dat oamenilor sunt preotia si
Imparatia. Primul slujeste lucrurilor dumnezeiesti, cel de-al doilea celor omenesti, dar ambele au acelasi
izvor unic si impodobesc viata omului. Nici unei alte demnitati imparatul nu ar trebui sa arate mai mare
atentie decat celei a preotilor, de vreme ce ei mereu se roaga lui Dumnezeu, chiar din incredintarea sa.
Daca primul, orientat spre Dumnezeu, este intru totul impecabil, iar celalalt impodobeste in mod corect
si potrivit imperiul, atunci exista o splendida armonie care va oferi omului binele general si tot ceea ce
este necesar.

De aceea, grija noastra cea mai mare este pentru invataturile descoperite de Dumnezeu si pentru
integritatea preotiei.(Prooim. Nov. 6)

Biserica si stat, credinta si politica-problemele unei institutii deveneau, in consecinta, si ale

celeilalte, nu in sensul unei contopiri a uneia in cealalta, ci al simfoniei.

Dumnezeu este pentru omul bizantin izvorul puterii, atat al celei seculare cat si al celei spirituale,
iar imperiul prin excelenta nu este diametral opusa celei din urma, eclesia, ci este oglindirea cerului pe
pamant, conceptie care parca ar contrazice spusele lui Hristos ca “Imparatia Mea nu este din lumea
aceasta”(Lc. 18,36). Intr-adevar, nu este din lumea aceasta, dar este in lumea aceasta, ar fi putut spune
orice bizantin, iar imparatul vremelnic este doar un cezar al Imparatului Cel Vesnic, in sensul roman al
cuvantului, mai exact spus un locotenent al Sau pe pamant si de aceea, nu exista o delimitare atat de
transanta ca la Fericitul Augustin.

Si totusi, legat de acest “pontificat”, imparatul bizantin avea o hirotesie despre care vorbeste in
treacat si Stevan Ruciman, in baza careia el se bucura de privilegii in Biserica. Este important de
mentionat pentru cei mai putin avizati ca hirotesia nu este acelasi lucru ca hirotonia, Taina Preotiei. Prin
hirotesie, imparatul devenea membru al clerului inferior al Bisericii si nu preot in adevaratul sens al
cuvantului.

Dar care erau aceste privilegii? Unul dintre ele, oricat de banal ar putea parea acum, era dreptul
imparatului de a intra in altar.

2
 Imparatul, totusi, nu putea intra oricand si oricum in altar, ci, potrivit canonului 69, numai cand
aducea daruri si in consecinta, primea binecuvantare pentru asta. Intra doar in urma unei intreite
metanii, semn de smerenie fata de Marele Arhiereu. Ca era intr-adevar un privilegiu pentru imparat o
mai demonstreaza si interdictia primita de Leon al-VI-lea din partea patriarhului Eftimie de a intra in
altar ca urmare a incheierii celei de-a patra casatorie, participand in ultimii patru ani de viata la slujbele
bisericesti doar ca penitent. Altarul nu este loc al penitentei, ci al slavei lui Dumnezeu! Aducand daruri,
imparatul nesupus penitentei avea voie sa cadeasca si sa se impartaseasca acolo. Putea saruta vasele,
acoperamintele si moastele sfinte, dar numai din mana patriarhului.

Potrivit lui Pseudo-Kodinos, autorul Cartii oficiilor, imparatul se impartasea la fel “ca preotii”.
Sfantul Trup il primea in palma din mana patriarhului, dar potirul il ducea singur la gura. Locul sau in
cadrul impartasirii era imediat dupa patriarc(sau protos), dar inaintea celorlaltii coliturghisitori.

In acelasi registru de privilegii era si dreptul imparatului de a predica, iar asta tot in virtutea acelei
hirotesii primate. Imparatul avea dreptul dar nu si obligatia de a predica in Sfanta Sofia la unele sarbatori
mai mari.

Imparatul avea datoria sa apere Biserica chiar cu arma si sa nu permita nimanui sa o pangareasca.
El era cel care desemna si patriarhul dar esential este de stiut ca el alegea din trei candidati numiti de
sinod. Imparatul alegea unul “dupa cum ii dadea Dumnezeu in gand”.

Dar cine crede ca patriarhii erau marionetele imparatilor, asa cum vrea sa lase sa se inteleaga o
anumita orientare istoriografica, se insala. Avem suficiente cazuri in care inaltii ierarhi ai Bisericii s-au
impotrivit imparatilor ori chiar “i-au pus la punct” atunci cand faptele lor incalcau flagrant legile morale
crestine.

Se pare ca atunci cand imparatii aveau pe constiinta pacate ce-I opreau sa urce pe tron sau puteau
atrage mania multimilor, nu de putine ori conduse de calugari, nu ezitau sa se supuna conditiilor impuse
de Biserica pentru a putea fi iertati si pentru “a intra in randuiala”. Iar acesta este cu atat mai
concludent, de vreme ce se afirma uneori, dar inca fara o dovada palpabila, ca un Constantius al-II-lea ar
fi declarant candva ca imparatul se situeaza deasupra legilor si canoanelor bisericesti. Toate aceste
exemple ne clarifica doua lucruri: imparatul nu putea face orice dorea cu Biserica si nici nu putea eluda
canoanele acesteia. El era intr-adevar, locotenentul lui Dumnezeu pe pamant, dar pacatul sau tot pacat
era.

Cu oamenii, imparatii s-au putu juca, dar cu “invataturile cele de Dumnezeu descoperite niciodata.

3
 Tocmai aceasta simfonie nu a lasat ca patriarhul sa devina papa in sensul apusean al cuvantului si
nici sa se implineasca dorinta lui Leon al-III-lea. Imparatul, departe de a fi fost un sacerdot in sensul
propriu al cuvantului nu a fost decat un “episcop al treburilor din afara” , asa cu afirmase despre sine
Imparatul Constantin si un “credincios, netagaduit slujitor si fiu” al Bisericii.

Declinul si caderea: Sfarsitul Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant

Secolul al-XII-lea a reprezentat ultima perioada in care Bizantul a mai fost putere imperial, dar
chiar si atunci stralucirea sa era mai degraba pretinsa decat reala. Constantinopolul era inca cel mai
bogat oras al crestinatatii, imperiul avea o armata foarte buna dar toate acestea avea o problema,
bogatiile Constantinopolului mergeau la negustorii italieni iar armata era formata din mercenarii,
cuvantul reprezentand oamenii care lupta pentru bani nu pentru imperiu, acest lucru cauzand lipsa
increderii in acesti oamenii. La aceste lucrurii s-au adaugat si iresponsabilitatea imparatilor si sfetnicilor.

Bizantinii simteau ca sa afla intr-o lume aflata in schimbare, acest lucru regasindu-se in arta. In
secolul al-X-lea si al-XII-lea arta era ferma, senina, clasica prin sobrietate si supraumana prin forma si
lumina. In secolul al-XII-lea toate cele din secolele mentionate mai sus sunt zguduite intervenind
patosul. Exista o exagerare emotionala in proportii, iar temerile si tristetile umane ies la iveala.

Imperiul in aceasta perioada a pierdut hinterlandul anatolian iar apoi controlul Peninsulei
Balcanice. Se pare ca pentru Bizant faptul de a reprezenta o mare putere a fost prea dificil astfel in
ultimele decenii ale secolului al-XII-lea a avut loc un declin rapid.

La inceputul secolului urmator in 1204 a avut loc o cucerire a Bizantului de catre cruciatii, lucru
acesta fiind posibil datorita incompetentei conducerii de atunci. Acesti cruciatii au vrut sa dea nastere
unui imperiu latin cu conducerea unui imparat franc si al unui vicerege venetian. Dar acestia nu au reusit
sa cucereasca intreg imperiul, el rezistand in trei parti: in Orient-o ramura a dinastiei Commenilor la
Trapezunt, in Vest- o ramura a ultimei dinastii a Angelilor in Epir si in Centru-Teodor Lascaris si-a stabilit
statul in Niceea.

4
 Acestia au incercat sa latinizeze si Biserica bizantina. Dupa moartea patriarhului Ioan al-X-lea in
1206 clerul orthodox a cerut papei Inocentiu al-III-lea permisiunea sa aleaga un patriarch grec dar acesta
nu a raspuns. Astfel ca Teodor Lascaris a chemat pe toti episcopii patriarhiei la Niceea pentru a fi ales un
patriarh in exil. Toti episcopii au sosit cu exceptia clericilor Epirului si Trapezuntului. Sinodul din 1208 la
ales pe Mihail Autorianus care imediat la pus pe Teodor imparat. Canonicitatea procedurii a fost
contestata dar dupa ce Teodor a recucerit Constantinopolul in 1261, a fost acceptata autoritatea
patriarhala de catre intreaga lume greceasca. In aceasta epoca de criza, imparatul si patriarhul trebuie sa
lucreze impreuna. Imparatii niceeni ce au urmat la tron au avut o totala cooperare din partea ierarhiei,
dar patriarhii nu s-au aratat foarte bucurosii la politica imperiala pentru mentinerea negocierilor cu
Roma in legatura cu unirea Bisericilor.

Ultimul mare conflict dintre Biserica si Stat in Bizant a fost incalcarea codului moral.

Dupa moartea din 1258 al lui Teodor al-II-lea ia urmat fiul sau Ioan al-IV-lea care avea doar opt
ani. La moartea mamei lui Teodor a lasat ca prim-ministru pe Gheorghe Muzalon care nu era indragit,
astfel a fost ucis iar locul lui la luat Mihail Paleologul, un var indepartat al regelui. Acesta a cerut si a fost
pus mai apoi imparat de catre patriarhul Arsenie. Totusi acesta a cerut sa fie pus deodata cu Ioan dar
Mihail a fost primul incoronat iar un lucru obtinut de patriarc a fost un juramant solemn ca Mihail nu va
complota impotriva lui Ioan.

Domnia lui Mihail a avut un inceput stralucitor, acesta intrand in iulie 1261 cu armata sa in
Constantinopol punand astfel capat Imperiului latin. Aceasta bucurie a fost umbrita de gestul oribil al lui
Mihail care ia scos ochii tanarului Ioan pentru al impiedica a se mai urca vreodata pe tron. Acest lucru a
starnit repulsia poporului iar in provinciile asiatice au avut loc revolte, ei indragind vechea dinastie.

Mihail a incalcat juramantul depus, el mutiland pe cel ce trebuia sa aiba grija de el. Cu toate
acestea el a reusit niste lucruri extraordinare, binecuvantate de Dumnezeu.

In aceasta perioada au luat nastere doua partide: partidul monahal condus de patriarh care avea
standarde morale ridicate si partidul curtenilor care spunea ca imparatul este locotenentul lui
Dumnezeu. Astfel chiar daca imparatul a pacatuit trebuie sa i se acorde o dispensa dar clericii considera
inadmisibil ca cineva sa fie peste legile Domnului. Din punctul de vedere al curtenilor, calugarii reneaga
constitutia Imperiului. Din acest motiv s-a provocat o ruptura intre cele doua care va dura multa vreme.

In acelasi timp exista un pericol foarte real ca Apusul Latin sa intreprinda o actiune puternica de
recucerire a Constantinopolului sub conducerea lui Carol de Anjou, regele Siciliei. Mihail a ajuns sa

5
creada ca singurul mod de a se opune acestui lucru era negocierea unirii Bisericii sale cu Roma, dar
aceasta politica nu era usoara. Din ambele parti au existat opunerii, pe de-o parte papii au preferat ca
Biserica Greaca sa fie adusa la ascultare prin cucerire iar pe de cealalta parte clerici respingeau acest
lucru categoric.

In 1274, Mihail a fost invitat sa trimita delegati la Conciliul de la Lyon, pentru a-i oferi
subordonarea Bisericii sale. Unirea de la Lyon s-a terminat in iulie 1274 iar din punct de vedere politic
Mihail si-a atins scopul politic, Carol oprind pentru moment atacul asupra Constantinpolului dar
amenintarea nu a fost inlaturata in totalitate.

Odata cu unirea au aparut si contestatarii ei, printre ei aflandu-se chiar sora imparatului Evloghia,
totodata Mihail devine un imparat detestat de supusii lui el fiind cel care incerca sa le impuna unirea si
tot el era cel care ii pedepsea pentru impotrivirea lor.

Dupa moartea lui vine la putere fiul sau Andronic al-II-lea, perioada lui fiind dezastruoasa din
punct de vedere politic dar buna in relatia Biserica si Stat, el anuland tot ce a facut tatal sau si arzand
actele unirii. In acest timp au avut loc o serie de schimbari al ierarhilor pe motive diverse. Totodata a
avut loc si un razboi civil intre Andronic al-II-lea si Andronic al-III-lea care a durat sapte ani.

Andronic al-III-lea moare devreme lasand ca mostenitor un copil de sase ani, pe Ioan al-V-lea iar
primul ministru al lui Andronic, Ioan Cantacuzino se astepta sa primeasca el regenta dar Apocaucus a
preluat conducerea cand Ioan se afla intr-o campania militara si astfel a luat nastere un razboi civil ce a
durat sase ani. In intervalul acesta de timp a aparut o nou problema, asa-numita disputa isihasta, care a
avut ca tema teoria misticii pusa in valoare de Grigorie Palama. In urma unor sinoade s-a stabilit ca
aceasta este ortodoxa.

Teritoriul patriarhiei era deja mult mai mare decat cel al imperiului pipernicit. Dar, prin
controlarea episcopului, imparatul putea avea un oarecare control asupra lumii ortodoxe. El era inca
Sfantul Imparat, locotenentul lui Dumnezeu pe pamant. Fiul lui Ioan al-V-lea, Manuel al-II-lea, a pus la
incercare concordatul atunci cand, in jurul anului 1414, a transferat un episcop din Macedonia pe
scaunul Moldovei, patriarhul temandu-se ca domnul Moldovei sa nu se simta ofensat(imparatul nu are
juristictie peste celelalte teritorii).

Asta s-a verificat din nou atunci cand fiul lui Manuel, Ioan al-VIII-lea, a hotarat sa ia cu sine o
delegatie in Italia pentru a uni Biserica sa cu cea romana, el considerand ca fara ajutor din Apus, Imperiul
nu putea supravietui. Chiar daca unirea nu s-a facut, doar in iarna lui 1452 cand armatele sultanului se

6
adunau pentru asaltul final asupra capitalei crestine, fratele lui Ioan, Constantin al-XI-lea a putut vedea
in cele din urma unirea formala proclamata in Sfanta Sofia de un cardinal care adusese cu sine o mana
de soldati pentru a-i incuraja pe cetatenii disperati. Dupa asta crestinii au evitat Sfanta Sofia, dar in
ultima seara a asediului, cand s-a aflat ca a doua zi avea sa fie ziua decisiva, toti care au fost in stare au
venit sa se alature imparatului pentru ultima liturghie din Sfanta Sofia, uitand in final de orice
neintelegere.

Din nefericire era prea tarziu deoarece pe 29 mai 1453 Imperiul crestin, Imparatia lui Dumnezeu
pe pamant, si-a vazut sfarsitul definitiv.