Domnitorul Mihai Viteazul (1558-1601)

Mihai Viteazul, cunoscut și ca Mihai Bravu, s-a născut la Targul de Floci (astazi
comuna Piua-Pietrii) sau Drăgoiești, județul Valcea. A fost bănișor de Strehaia,
stolnic domnesc și ban al Craiovei, apoi Domn al Țării Românești și, pentru o
perioadă (în 1600), conducător de facto al tuturor celor trei țări medievale care
formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova.

Pater incertus, descendent probabil sau improbabil al puternicei familii

Patrașcu, mater semper, cu certitudine fiu al Tudorei (Theodorei) din Orașul de
Floci (aflat pe lalomita, nu departe de vărsarea in Dunăre), Mihai a fost, înainte
de a deveni domn, negustor in tinerete, apoi mare dregător (boier aflat in sfatul
domnesc): pe rând, mare stolnic (a cărui atributie era grija pentru masa
domnească), mare postelnic (cu atrbutii diplomatice), mare agă (al doilea
comandant al oștirii după marele spătar), mare ban de Craiova (cel mai
important demnitar al Tarii Românesti).

Instalat cu acordul inaltei Porti, Mihai a ajuns pe tron int-un moment de cumpănă
pentru destinele tării, atunci când, pe fondul crizei monetare ce "bântuia" in
Imperiul otoman, haraciul (tributul) Tării Românesti atinsese suma record de
155.000 de galbeni, cand sumele imense cheltuite pentru cumpărarea tronului
domnesc se "răscumpărau" cu pretul unei fiscalităi excesive practicate de
vistieria fiecărui nou înscăunat, a cărui "sperante de viată" domnească erau
limitate voit de către Poartă. Pe fondul acestui resentiment "national" fată de
excesele Semilunei și in conditiile războiului antiotoman pornit din initiativă
papală, va realiza "viteazul" Mihai cea dintâi unire pilduitoare, cu valoare de tip
ideal, in afirmarea conștiintei etnice si apoi nationale a neamului românesc.

Domnia lui Mihai Viteazul a coincis deci cu relansarea de către Clement VIII
(1592-1605), papă contrareformist cunoscător al problemelor orientale, a
proiectului unei cruciade antiotomnane sub denumirea de Liga Sfântă, alianta la
care, alături de Sfântul Scaun (statul papal), participau Austria și Spania
habsburgilor, ducatele de Ferrara, Mantova și Toscana. Transilvania și Moldova
au fost atrase în coalitia antiotomană prin încheierea unor tratate separate cu
imperialii habsburgi: in februarie 1594, între principele Sigismund Báthori (prima
domnie din 1581-1597) si împăratul Rudolf II de Habsburg (1576-1612), in
august 1594, intre domnul Aron Vodă (Tiranul) și Rudolf II. In toamna aceluiași
an (septembrie-octombrie), principelui transilvănean și domnului moldovean le-a
revenit sarcina concluderii unei intelegeri și cu domnul Tăril Românești, Mihai.

Data de 13/23 noiembrie 1594 reprezintă intrarea, în mod fățiș, a Moldovei si a

Tării Românești in războiul antiotoman: executarea la București și la lași a
creditorilor levantini, chemati sub pretextul de a fi plătiți.

Imediat după o victorie asupra turcilor la Orașul de Floci (18/28 decembrie

1594), Mihai a trecut Dunărea la începutul lui ianuarie 1595, atacând cu succes
cetătile situate in dreapta fluviului: Hârsova (peste drum de Floci), Silistra (in
fata Calărașilor). La mijlocul lunii ianuarie, detașamentele militare ale fraților
Buzești i-au infrânt pe tătari, trimiși de turci, la Putineiu și Stănești, in 23
ianuarie, paharnicul Manta a atacat prin surprindere tabăra co-tătară așezată la
Şerpătești, după care Mihai a trecut din nou Dunărea, a ars cetatea din fata
Giurgiului, Rusciuc, capturându-i și artileria.

In martie 1595, Aron Tiranul, la rândul lui, a ocupat Ismailul (fosta cetate Chilia,
in stânga Dunării, in aval fată de Brăila), in aceeași lună find cucerită și Brăila de
către forte muntene cu sprijin transilvănean.

Ferhad pașa, marele vizir (dregător care indeplinea functia de prim-sfetnic al

sultanului), a luat act de aceste actiuni potrivnice Semilunei, pentru ca in 14 mai
1595 să ia decizia gravă de anulare a statutului de autonomie al Tării Românesti
și al Moldovei, declarându-le provincii otomane (vilaiete).

In aceste conditi amenintătoare , Mihai a trimis o delegatie de boieri la principele

transilvan Sigismund Báthori, care afirma veleităti suzerane, precum odinioară
regii maghiari dinaintea transformării Ungariei centrale în pașalâcul de la Buda
(1541). Tratatul de la Alba lulia dintre Transilvania și Tara Românească (din
10/20 mai 1595) prevedea limitarea prerogativelor domnului valah - care
devenea un simplu reprezentant al suzeranului transilvănean într-un regim
nobiliar (boieresc) de Stări i-și readucerea cu forta a țăranilor șerbi fugiti. Același
lucru s-a intâmplat și cu Ştefan al VIII-lea Răzvan (aprile/mai-august/septembrie
1595), noul domn al Moldovei impus de către Sigismund Báthori, căruia i-a
recunoscut suzeranitatea în conditii apasătoare (tratatul din 24 mai/3 iunie
1595).

Reactia otomană nu s-a lăsat așteptată: in iulie 1595, oastea condusă de marele
vizir Sinan pașa a trecut Dunărea, indreptându-se spre Bucuresti. Desi victorios
la Calugăreni (13/23 august) unde i-a ucis pe pașii de Timișoara și de Bosnia, si
a capturat marele stindard verde otoman-, covârșit fiind insă numeric, Mihai a
fost nevoit să se retraga spre nord, in așteptarea ajutorului de la suzeranul
transilvănean și aliatul moldovean. Turcii au profitat de absenta domnului pentru
a ocupa "centrele de gravitate" ale tării, Târgoviștea și Bucureștii, in acesta din
urmă părând să pună în aplicare amenintările din 14 mai 1595 de transformare a
Tării Românești în provincie otomaă: transformarea in moschei a bisericilor,
fortificarea orașului ("palanca lui Sinan pașa", la manăstirea Alexandru <Mircea>
Vodă, mai tárziu Radu Vodă). Primind ajutorul scontat din Transilvania, Moldova
și chiar Toscana, Mihai s-a refăcut rapid, ceea ce i-a permis, în luna octombrie
1595, să recucerească Târgoviștea (după un bombardament de două zile),
Bucureștiul, evacuat între timp de turci, fiind "luat" de către un corp de oaste
modovenesc aflat sub ordinele lui Stefan Răzvan. Acesta din urmă fusese însă
locuit pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă (august/ septembrie 1595-mai 1600),
fidel (vasal) Coroanei Polone. Campania otomană din 1595 s-a sfârsit in în 17-20
octombrie, cu surprinderea, la Giurgiu, a ariergardei armatei marelui vizir Sinan
pașa, care de altfel va fi destituit. Cetatea Giurgiu a fost cucerită gratie
bombardamentului artileriei aliatului toscan. Profitând de răgazul oferit de
importanta infrângere aplicată otomanilor, Mihai a luat două decizii cu Cosecințe
importante. Mai intâi, in noiembrie-decembrie 1595, din ratiuni demo-economice
(fiscale), a promulgat actul domnesc numit ulterior lui Mihai, document prin care
se hotăra rămânerea (așezarea) pentru totdeauna, pe moșia unde se aflau in
acel moment, a românilor (țăranilor șerbi) care se strămutaseră ca urmare a
invaziei otomane. Trebuie semnalat faptul că Mihai a fost primul dintre domni
Tări Românești care a avut intentia de a constitui un domeniu al coroanei cu
caracter permanent. Apoi, in anii 1596-1597, refuzul domnului de a participa, in
calitate de vasal, la lucrările Dietei (adunare nobiliara) Transilvaniei echivala cu
denuntarea tratatul de la Alba lulia din mai 1595. "Răcirea" raporturilor cu
Sigismund Bathori coincidea, pe plan militar, cu infrangerea la Keresztes (in
Ungaria) a fortelor unite ale principelui Transilvaniei si ale imperialilor habsburgi
(octombrie 1596).

Conditii strategico-militare dificile erau cauzate nu numai de un război indecis

intre Poartă si Liga Sfântă, dar și de un domn moldovean devotat regelui
Poloniei, de un prinț transilvănean versatil si de incapacitatea unui împărat
habsburg, mai degrabă pasionat de știinte și de arte (mecenat la curtea
imperială de la Praga, unde se aflau Tycho Brahé, Kepler), decât de chestiunile
militare. În aceste circumstante internationale dificile, și după câteva lupte mai
mult sau mai putin ușoare purtate contra pretendentului Radu al X-lea Mihnea,
numit de Poartă, contra tătarilor, vasalii turcilor, și contra beilor otomani de la
Dunăre (martie-noiembrie 1596) Mihai a incheiat în cele din urmă o pace de
scurtă durată cu Sultanul Mehmed III (1595-1603), primind cu această ocazie și
steag de domnie, in schimbul plătii tributului (decembrie 1596).

Simtindu-se in continuare amenintat, Mihai a hotărât să negocieze direct cu

Rudolf II, fără intermedierea lui Sigismund Báthori, ca în toamna lui 1594.
Tratatul, incheiat la mănăstirea Dealu. (jud. Vâlcea) (in 30 mai/9 iunie 1598),
stipuila: recunoașterea de către domnul Tări Românesti, neconditionată de plata
tributului, a suzeranităti împăratului, obligatia Habsburgului de a asigura
domnului valah subsidile necesare înzestrării militare, recunoașterea caracterului
ereditar al domniei lui Mihai.

Conflictul cu inalta Poartă devenind iminent, Mihai a organizat - precum Mircea I

cel Bătrân și Vlad Țepeș în iarna lui 1461/1462 - o expeditie punitiv-preventivă
peste Dunăre, până în Balcani (august-noiembrie 1598).

În martie 1599 insă, situatia internatională s-a complicat in urma renuntării lui
Sigismund Báthori la tronul Transilvaniei, in favoarea vărului său, cardinalul
Andrei Báthori (martie-octombrie 1599), sensibil la sirenele politicii regelui
Poloniei, tară care revenise la vechea politică pontică, intrând astfel in conflict cu
Habsburgii. "Încoltit" între doi severani filo-poloni (leremia Movilă și Andrei
Bathori), amenintat in permanentă din sud, Mihai Vitezul a fost nevoit să accepte
suzeranitatea lui Andrei Báthori, cel din urmă recunoscând domnia ereditară in
familia primului (tratatul din 16/26 iunie 1599). Eforturile diplomatice ale lui
Mihai nu au fost însă "auzite", pentru că "frontul" polon - reprezentat de
principele cardinal Andrei Báthori, de domnul leremia Movilă și de cancelarul leah
Jan Zamoyski - a hotărât să-l înlăture pe Mihai, Andrei Báthori făcându-i chiar o
"invitatie" expresă de a părăsi tronul Tări Românești (vara lui 1599).

În acest moment dramatic, Mihai a decis să "spargă" frontul ostil prin punerea in
aplicare a planului său "national" de reunire a celor trei țări Române. Astfel, cu
acordul lui Rudolf II, suzeranul său, care avea interese majore în Transilvania
(dorea incorporarea principatului), Mihai a trecut peste munti, l-a bătut pe Andrei
Báthori la Şelimbăr, nu departe de Talmaciu (jud. Sibiu) (in 18/28 octombrie
1599), si a intrat triumfător in Alba lulia (in 21 octombrie 1 noiembrie 1599), tot
teritoriul Transilvaniei trecând sub autoritatea sa, sub titulatura latină de locum
tenens. In anul următor, in urma luptei de la Bacău (din 6/16 mai 1600), Mihai l-
a alungat și pe leremia Movilă, care plănuia să-l înlocuiască cu Simion Movila,
fratele său. In acest fel se realiza refacerea frontului antiotoman, dar mai ales
prima unire a celor trei Tări Române. Ceea ce l-a făcut pe Mihai să se intituleze,
intr-un document din 6 iulie 1600, domn al Tării Românesti și Ardealului și a
toată tara Moldovei". leremia Movilă era protejatul regatului Poloniei, al cărui
protectorat asupra Moldovei va lua de altfel sfârșit în 1616 (act confirmat de
pacea cu turcii din 1621 care consfințește suzeranitatea Porții asupra statului
moldav). După episodul transilvănean al unirii, Mihai l-a asociat la domnia Țării
Românești pe fiul său, Nicolae Pătrașcu (post 14/24 noiembrie 1599-septembrie
1600).

Faptele unificatoare manu militari ale românului nu puteau trece "neobservate",

pentru că marile puteri năzuiau fie la restaurarea suzeranității pierdute în Țara
Românească (Imperiul otoman), fie la restabilirea hegemoniei le gurile Dunării
(Polonia), fie la dobândirea în integralitate a moștenirii ungare (Habsburgii). Mai
mult, în septembrie 1600, Dieta de la Sebeș a fost boicotată de nobilimea
transilvăneană (populația româneasacă neavând reprezentanți), care, în frunte
cu Ştefan Csaki sprijinit și de reprezentantul trupelor imperiale habsburgice din
Transilvania, generalul George Basta s-a revoltat contra tendinței principelui de a
consolida propria lui stăpânire în Transilvania într-una efectivă și de drept
(dublarea administrație cu propriii săi boieri români în calitate de comisar de
supraveghere, donații feudale făcute boierilor munteni în detrimentul nobilimii
maghiare, redresarea ortodoxiei române transilvănene, nerecunoscută printre
religiile admise <receptae> în condițiilele eforturilor Contrareformei catolice de a
stăvili prozelitismul calvin prin ideea unirii celor două biserici). Basta l-a învins pe
Mihai la Mirăslău (jud. Alba) (în 8/18 septembrie 1600), în același timp fiind
reinstalat, la inițiativa lui Jan Zamoyski, leremia Movilă pe tronul Moldovei.

Mai mult încă, polonii au "mers și mai departe": în urma luptei de pe Bucov (jud.
Prahova) (din 10/20 octombrie 1600), Mihai a fost nevoit să cedeze, în favoarea
lui Simion Movilă (octombrie 1600-iunie 1601), chiar și tronul Țării Românești, ca
urmare si a schimbării de atitudine a unei părți importante a boierimii valahe
(printre care și frații Buzești). După o încercare nereușită de a restabili situația
(lupta de la Curtea de Argeș, din noiembrie 1600), Mihai și-a întors ochii spre
Praga, unde-și instalase curtea princiară Rudolf II. Sosirea lui Mihai la Praga a
coincis cu reîntoarcerea lui Sigismund Băthori pe tronul Transilvaniei (în februarie
1601), lucru ce nu era pe placul imperialilor. În mai 1601, suzeranul habsburg a
impus reconcilierea între Mihai Viteazul și generalul Basta, care l-au înfrânt la
Gurăslău (jud. Sălaj) pe Sigismund Bâthori (în 24 iulie/3 augus 1601), după ce
Simion Movilă fusese deja izgonit de frații Buzești din Țara Românească (în iunie
1601). Mihai Viteazul și veleitățile sale unificatoare deveniseră deci stânjenitoare
pentru toată lumea: în 9/19 august 1601, Mihai a fost "executat” la Câmpia
Turzii, din ordinul generalului George Basta, capul fiindu-i "depus" la mănăstirea
Dealu (jud. Vâlcea). "Epopeea" mihăileană își încheia astfel primul act, până la
"finalul" din 1918. Pe tronul Țării Românești se vor perinda domni favorabili
imperialilor, polonilor sau otomanilor, Transilvania fiind în continuare disputată
de partida nobiliară și de imperiali.
Ca mare dregător (probabil mare stolnic, în grija căruia se afla masa domnului),
Mihai a fost ctitorul mănăstirii bucureștene cu hramul "Sf. Nicolae”, a cărei
construcție a început în 1589. Zidirea remarcabilei mănăstiri s-a încheiat în 1591,
în timpul domniei lui Mihnea Turcitul (1577- 1583, 1585-1591) (vezi fișa „Mihnea
Turcitul”). Ca domn, Mihai a rezidit biserica mănăstirii Clocociov (jud. Olt),
cunoscută documentar încă din vremea lui Basarab al V-lea Neagoe. În urma
unor degradări survenite mai înainte (cutremurul din 1628, incendii), mănăstirea
va fi reclădită în mod substanțial în 1645, preluând calitățile stilistice ale epocii
lui Matei Basarab.

Există multe portrete, literare sau plastice, înfățișându-l pe Mihai Viteazul. În

1608, la opt ani de la dispariția marelui voievod, s-a încheiat redactarea Cronicii
domniei lui Mihai Viteazul (cronica Buzeștilor), prima cronică originală păstrată,
redactată în limba română. Ulterior, va fi inclusă în Letopisețul cantacuzinesc.
Apoi, Nicolae Bălcescu îi va consacra o saga romantică apărută, postum, în 1878.
Gravuri de secolele XVI-XVII, sau tablouri "academice" (Gheorghe Tattarescu,
Theodor Aman, Mișu Popp, Constantin Lecca) îl prezintă pe voievod în diferite
ipostaze.

I s-a spus Viteazul pentru ca a avut curajul sa infrunte forta uriasa a Imperiului
Otoman din acele vremuri, dar si toate celelalte natiuni vremelnic potrivnice din
jurul Romaniei: ungurii, polonezii, tatarii si rusii. Din ianuarie 1588 si pana in
vara anului 1593, el va urca constant in dregatorii, de la functia de ban de
Mehedinti, la acea de mare stolnic, mare postelnic si mare ban. In mai 1600,
Mihai Viteazul il alunga de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movila, invingandu-l la
Bacau, si realizeaza astfel prima unire a tarilor romane.
Scurta domnie a lui Mihai a fost marcată de permanente conflicte militare ce au
generat două consecințe majore pentru locuitorii Țării Românești: pe de o parte,
o fiscalitate excesivă pentru a putea susține armata și campaniile militare, iar pe
de altă parte, pentru a-și fideliza boierii, adoptarea unei măsuri ce lega țăranii de
glie.

Domnia lui Mihai Viteazul a avut o importanță crucială în spațiul românesc, fapt
datorat efortului domnitorului de a scoate țara de sub apăsătoarea dominație
otomană, utilizând în acest scop alianțele și integrând efortul său militar în
conceptul cruciadei târzii. Tocmai această dimensiune de cruciat l-a proiectat pe
Mihai Viteazul în conștiința europeană a timpului său, făcându-l să fie apreciat de
liderii politici ai Occidentului și considerat unul dintre oamenii politici remarcabili
ai epocii.

Campaniile militare întreprinse de Mihai Viteazul rămân memorabile prin două

episoade. Primul este cel al declanșării răscoalei antiotomane și respingerea
invaziei lui Sinan Pașa, care se derulează în perioada 1594-1595. Rezultatul a
fost acela că Mihai Viteazul și-a consolidat domnia și a câștigat respectul turcilor,
dar și al suveranilor din Occident. În spațiul balcanic a fost perceput ca un
eliberator al creștinilor de sub jugul otoman. Al doilea moment, și cel mai
important al domniei sale, este cel din anul 1600, când a realizat prima unire a
Țărilor Române. Chiar dacă unirea a durat doar câteva luni, din iunie până în
septembrie 1600, a fost o primă mare încercare de a uni acest spațiu locuit de
către români. A fost un act cu un profund mesaj pentru generațiile viitoare.
Din păcate, interesele marilor imperii vecine au fost deranjate de acțiunea lui
Mihai Viteazul, motiv pentru care, la 9 august 1601, a fost asasinat pe Câmpia
Turzii. Capul său a fost adus pe ascuns de către un boier fidel și depus la
Mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște.

În clipa redeșteptării noastre naționale, în veacul al XIX-lea, faptele lui Mihai

Viteazul au strălucit în conștiința românilor și le-au fost pilde că unirea se poate
face. A contat mult în această ecuație și emoționanta scriere a lui Bălcescu,
„Românii sub Mihai Voievod Viteazul”. O întreagă generație a crescut în umbra
mișcătoarelor cuvinte ale sale. Acestei generații i-a fost hărăzită istorica șansă și
misiune de a împlini acest vis și a duce la capăt moștenirea lui Mihai Viteazul -
unirea tuturor românilor într-un singur stat.

Unirea nu s-a realizat în cancelarii, ci pe câmpul de luptă, prin geniul clasei

politice din perioada 1916-1918. A fost un efort comun, de solidaritate și jertfă a
tuturor, pentru atingerea acestui ideal. Inclusiv rămășițele lui Mihai Viteazul au
fost parte în această bătălie pentru unire. Capul său, relicvă sfântă a românilor, a
fost luat în refugiul din Moldova, a poposit în spațiul rusesc, pentru ca mai apoi,
cu mare pompă, să fie readus la Mănăstirea Dealu. De această dată, domnitorul
s-a întors acasă definitiv, într-o Românie Mare așa cum o înfăptuise și visase el.

Epilog
Putem spune cu certitudine că actul de la 1600 al lui Mihai Viteazul și jertfa sa au
fost determinante pentru națiunea română. Unirea de la 1600 a fost exemplul cel
mai bun și liantul care a mobilizat generațiile care la 1848 au făcut revoluția, au
creat statul modern și independent și, ulterior, la 1918, au făurit România Mare.