Floare albastra

de Mihai Eminescu

Sfârsitul secolului al XVII-lea este marcat, în plan european de o serie de metamorfoze social,
politice, economice, context care favorizeazăcristalizarea unui nou curent literar, ce poartă numele de
modernism. Apărut ca o reacție la rigorile impuse de clasiciani, romantismul propune un nou mod de
raportare a ființeiumane la sine și la lumea în care acesta trăiește. Astfel, dacă literatura clasică
oglindea realitatea exterioară, noua literatură, romantică, va deveni expresia realității interioare a
artistului, fantezia constituindu-se într-un nou mijloc de sondare a existenței.

Poemul „Floare albastră” publicat în revista „Convorbiri literare” , in anul 1873,este o

capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe. Dezvoltare a unui motiv poetic european
într-o lirică proprie, „Floare albastra„ poate fi considerată o poezi-nucleu a romantismului eminescian.

În primul rând, poezia se încadrează în romantism prin temele predilecte ce le dezvoltă (iubirea și
natura, condiția geniului, aspirația spre absolut). „Sufletul vieții mele” și „Fericirea ta, iubite” arată
iubirea „vocii” feminine pentru geniul izolat în simbolurile eternitații („Iar te-ai cufundat în ațele/Și în
nori și-n ceruri nalte?”). Aspirația spre cunoaștere absolută este sugerată și de metafora „râuri în
soare/Grămădește-n a ta gândire”. Însă,specific lui Eminescu, iubirea celor doi se desfășoară în cadrul
natural reprezentat de „verdeață”, „izvoare”, „padure”.

În al doilea rând,antiteza pe baza căreia este contruită poezia ține de romantism. Poemul are o
compoziție romantică, fiind sructurată în jurul unei serii de opoziții : eternitate-viață,
masculin-feminin, geniu ființă terestră, vis-realitate, trecut-prezent.

„Floare albastră” are ca temă iubirea ce apare în corelație cu tema naturii și reprezintă ipostaza
iubirii paradisiace. Depășește însă cadrul unei idile, pentru că implică tema condiției omului de geniu
care aspiră la absolut.

Tema romantică a poeziei este dată mai întâi de motive literare. Cadrul natural feeric și protector
pentru cuplul de îndrăgostiți se realizează prin motive romantice frecvente în lirica erotică
eminesciană : „codrul”, „izvoarele”, „frunze”, „luna”.

Apoi ca în lirismul de măști, eul liric împrumută pe rând două ipostaze umane (masculin-femini)
sau portretele spirituale (geniul-făptura terestră), care se asociază celor două lumi. Portretul geniului
se configurează ,simbolic, din elementele cosmicului („stele„), („nori”), „(ceruri nalte”) ce semifică
cunoștința absolută. Portretul fetei este perceput, la început, ironic („mititica”), pentru ca în finalul
poemului, prin metafora „dulce minune”, să fie proiectat în ideal.

Titlul „Floare albastră” își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către idealul de
fericire, de iubire pură, fiind un motiv de circulație europeană. Simbolul florii albastre dobândește în
textul eminescian valoare polisemantică : aspirație spre fericirea prin iubire, chemare a lumii
fenomenale, nostalgice a iubirii ca mister al vieții, opoziție ireductibilă între lumea caldă,
efemer-terestră și lumea rece a ideilor, a cunoașterii absolute. În creația eminesciană, „albastrul” este
culoarea infinitului, a marilor depărtări, a idealului, iar „floarea” simbolizează viața, efemeritatea,
ființa păstrătoare a dorințelor dezvăluite cu vrajă.
 Incipitul înfațtișează lumea rece a ideilor, lumea geniului. Monologul fetei începe cu reproșul
realizat prin adverbul „iar”, plasat la începutul poeziei. Tonul adresării este familiar, într-un aparent
dialog, unde alternează propoziții afirmative, negative, interogative si exclamative.

Universul spiritual în care geniul este izolat, se configurează prin enumerația simbolurilor
eternității-morții, în prima strofă : „Iar te-ai cufundat în stele /Și în nori și-n ceruri nalte?”. Aspirația
spre cunoaștere absolută este sugerată de metafora „râuri în soare/Grămadești-n a ta gândire” și de
mișcarea ascensională. Domeniul guvernat de timpul infinit este definit prin atributele : misterul
genezei „întunecata mare”, universul de cultură „câmpiile aspre” și universul de creație umanp
proiectat cosmic „Piramidele-nvechite/Urcă-n cer vârful lor mare”

Avertismentul final ”nu căuta în departare/Fericirea ta, iubite!” deși este rostit pe un ton șăgalnic,
cuprinde un adevăr : împlinirea umană se realizează doar prin iubire, în lumea terestră. Izolarea,
singurătatea, aspirația spre cunoașterea absolută și imposibilitatea fericirii terestre sunt atribute ale
geniului,sugerate aici pe un ton cald.

Dezvoltare a unui motiv romanitc de circulație europeană într-o viziune lirică proprie, poemul
„Floare albastră” reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa de tinerețe, purtând in
germele marile teme și idei poetice dezvoltate mai târziu în „Luceafărul”.