Microorganisme utilizate în biotehnologii

Microorganismele care sintetizează diverse produse sunt în număr de câteva sute de

specii din cele peste 100 milioane câte se cunosc în natură. Aceste specii aparţin procariotelor şi
eucariotelor, respectiv la 5 grupe: bacterii, actinomicete (bacterii miceliene), levuri, mucegaiuri
şi alge.
Numai în secolul 20 s-au înregistrat progrese majore în cunoaşterea structurii şi funcţiei
acestor microorganisme, precum şi a geneticilor. S-a început de exemplu cu inducerea artificială
de mutaţii cu ajutorul radiaţiilor X, al radiaţiilor UV sau cu ajutorul unor substanţe chimice, fapt
care a condus la intensificarea procesului de selecţie a unor microorganisme utile omului.
Un exemplu în acest sens îl constituie producerea de antibiotice cu ajutorul
microorganismelor. Tulpini sălbatice de Penicillium produceau ~ 60 mg de penicilină per litru de
mediu de cultură. După un proces intens de selecţie realizat prin folosirea unor mutanţi s-au
obţinut tulpini capabile să producă ~ 20 g penicilină per litru de mediu de cultură, adică de peste
10.000 de ori mai mult decât tulpinile sălbatice neameliorate.
Odată cu apariţia ingineriei genetice s-au creat condiţii favorabile pentru manipularea
informaţiei genetice a microorganismelor utilizate în biotehnologie pentru transferul de gene de
la o specie la alta şi pentru crearea de programe genetice artificiale. S-au putut astfel obţine
tulpini noi de microorganisme capabile să mărească considerabil eficienţa proceselor
microbiologice în producerea de substanţe utile omului.
Speciile de bacterii folositoare fac parte din grupul Eubacteriilor, denumite şi „bacterii
adevărate”. De ex, bacteriile acetice cuprinse în genul Acetobacter sunt bacili Gram negativi care
transformă etanolul în acid acetic. Genul Bacillus cuprinde bacterii Gram pozitive care formează
endospori şi care sunt înconjurate de numeroşi cili dispuşi peritrih. Din genul Bacillus, specia
Bacillus subtilis este o specie strict aerobă, sporulată, folosită mult în biotehnologie. Tot dintre
Eubacterii fac parte şi cele incluse în genul Clostridium. Sunt bacterii sporulate care produc
fermentaţii în urma cărora rezultă diverşi produşi.
Bacteriile lactice sunt specii ce aparţin genurilor Lactobacillus, Leuconostoc şi
Streptococcus. Sunt bacterii nesporulate, Gram pozitive, care tolerează prezenţa O2. Aceste
bacterii lactice se pot împărţi în 2 grupe:
 Bacterii lactice homofermentative care în urma fermentaţiei pe care o produc, produc
numai acid lactic.
 Bacterii lactice heterofermentative, în urma fermentaţiei lor rezultând acid lactic, etanol
şi CO2.
 Bacteriile lactice homofermentative fac parte din genul Streptococcus, iar cele din grupul
bacteriilor heterofermentative din genul Leuconostoc.
Bacteriile cuprinse în genul Corynebacterium sunt bacterii imobile, Gram pozitive, nu
formează spori, unele specii sunt patogene, iar cele nepatogene care trăiesc în sol prezintă interes
pentru industrie. De ex, Corynebacterium glutamicum produce lizină şi acid glutamic.
Actinomicetele (bacteriile miceliene) sunt strict aerobe, Gram pozitive şi nu formează
spori. Cel mai important gen dintre actinomicete este genul Streptomyces care cuprinde specii
producătoare de antibiotice.
Drojdiile sunt fungi microscopici unicelulari şi formează un grup de microorganisme
eucariote cu numeroase specii care dpdv al modului de reproducere au fost clasificate în drojdii
cu reproducere sexuată sau asexuată. Drojdiile aparţin la 3 clase de fungi şi anume: Ascomicete,
Basidiomicete şi Deuteromicete. Cea mai veche în serviciul omului şi cea mai intens cultivată
este specia Saccharomyces cerevisiae.
Numeroase tulpini de levuri sunt folosite pentru fabricarea vinului, a berii, a băuturii
sake, a băuturilor alcoolice, la fabricarea pâinii etc. Specia Saccharomyces lipolytica degradează
hidrocarburile şi este utilizată la fabricarea biomasei proteice.
Alte specii utile omului aparţin genului Candida, cu o specie reprezentativă Candida
utilis. Această specie poate fi cultivată pe deşeuri rezultate din industria hârtiei. În general,
levurile folosite în industrie nu se reproduc sexuat, nu formează spori şi sunt poliploide, fapt care
explică vigoarea lor şi adaptabilitatea la schimbările din mediu.
Mucegaiurile sunt un grup de fungi filamentoşi, de tip eucariot care produc numeroase
transformări în mediul solid, care preced fermentaţiile. De ex, hidroliza amidonului din orez în
producerea industrială a băuturii sake.
Mucegaiurile produc enzime utilizate în industrie ca amilaze, proteaze, pectinaze, acizi
organici (citric, lactic etc.), antibiotice. Mucegaiurile sunt folosite şi în industria de fabricare a
unor brânzeturi. De ex, în prepararea brânzei de tip Roquefort se foloseşte specia Penicillium
roqueforti. În industria obţinerii brânzei de Camembert se foloseşte specia Penicillium
camemberti.
Specii de mucegai precum Penicillium chrysogenum se folosesc la obţinerea
antibioticului penicilina. La obţinerea băuturii sake se foloseşte specia Aspergillus oryzae. Specia
Aspergillus niger se foloseşte în industrie la obţinerea acidului citric.
Din familia de mucegaiuri cu numele de Mucoraceae, importante sunt speciile care
aparţin la 2 genuri: Rhizopus (R. oryzae,R. japonicus) şi Mucor (M. javanicus), specii utilizate în
procesul de fermentaţie alcoolică.
 Un alt exemplu este familia Aspergillaceae cu genurile mai reprezentative Aspergillus şi
Penicillium, dintre care specia Aspergillus niger folosită în industria de producere a acidului
citric prin fermentaţia glucidelor şi Aspergillus oryzae utilizată în obţinerea prin fermentaţie
alcoolică a sucului de orez sau sake. Speciile Aspergillus fumigatus şi Aspergillus clavatus
produc antibiotice numite fumigatina şi clavacina. Genul Penicillium are 2 specii importante: P.
notatum şi P. chrysogenum, producătoare de pencilină.

Fiziologia microrganismelor de interes industrial

Microorganismele în general şi în special cele de interes biotehnologic au nevoie atât

pentru creştere şi multiplicare, cât şi pentru producerea unor substanţe biologic active de
prezenţa în mediul de cultură a celor mai adecvate substanţe nutritive care să conţină pe de o
parte elementele chimice necesare sintezei propriilor constituenţi celulari, a unor enzime
specifice, a sistemului de transport celular, iar pe de altă parte să furnizeze substanţele necesare
producerii de energie atât pentru procesele celulare proprii, cât şi pentru procesele de biosinteză
a unor produşi biologic activi.
Prin urmare, fiecare microorganism folosit într-un anumit proces biotehnologic necesită
un mediu de cultură a cărui compoziţie să-i ofere elementele necesare proceselor biosintetice.
Din grupul elementelor necesare amintim: bioelementele, necesarul de O2, surse nutritive, surse
de energie şi altele.
Bioelementele sunt absolut necesare microorganismelor. Acestea au nevoie de acele
elemente care constituie structura oricărui sistem biologic. Unele au fost denumite bioelemente
majore, foarte importante, iar altele, necesare în cantităţi foarte mici, au fost denumite
bioelemente minore.
Bioelementele majore sunt reprezentate de C, H, O, N, S, P, K, Mg, Ca, Fe, dar dintre
acestea carbonul, oxigenul, hidrogenul, azotul, sulful şi fosforul formează ~ 95% din greutatea
uscată a microorganismului, deci reprezintă constituenţii principali care trebuie incluşi în
componentele mediilor de cultură. Unele elemente, precum C, H, O, N sunt implicate în toate
structurile şi sintezele celulare, compuşii lor furnizând energia necesară desfăşurării proceselor
metabolice. S şi P sunt implicate numai în anumite procese celulare.
Bioelementele minore sunt reprezentate de Zn, Mn, Na, Cl, Mo, Co, Cu. Ele sunt
necesare microrganismelor în cantităţi foarte mici. Unele ca de ex Zn şi Mn sunt necesare pentru
toate microorganismele, în timp ce Mo, Co şi Cu sunt necesare numai pentru sinteza unor
enzime, precum şi pentru dezvoltarea şi desfăşurarea unor procese industriale de biosinteză, ele
intrând în structura unor molecule biologic active. De ex, Co intră în procesul de sinteză a
vitaminei B12, iar Cu pentru sinteza şi activitatea unor enzime respiratorii.

Necesarul de O2. O2 este furnizat microorganismelor în primul rând de diferiţii nutrienţi

şi de apa care intră în compoziţia mediilor de cultură. Datorită solubilităţii sale scăzute, O2 aflat
în soluţie este utilizat foarte repede de către bacteriile aerobe care se dezvoltă în sistemul de
cultivare. Acest lucru face ca densitatea atinsă de o cultură microbiană să fie mult limitată de rata
de solvire a O2 în lichid. În culturile aerate din flacoanele agitate necesităţile de aerare sunt mai
limitate.
În instalaţiile industriale, unde se măreşte mult aria interfaţei aer-lichid, în special prin
folosirea tehnicii de barbotare a aerului şi de amestecare a lichidelor, creşterea
microorganismelor este mai intensă, dar poate deveni limitată atunci când necesităţile în O2 nu
sunt satisfăcute corespunzător.
În funcţie de necesităţile în O2, microorganismele se pot grupa în:
1. Microorganisme strict (obligat) aerobe care au nevoie absolută de prezenţa O2, ele
neputând trăi în anaerobioză.
2. Microorganisme strict (obligat) anaerobe care nu se pot dezvolta în prezenţa O2
molecular şi ca urmare cultivarea lor trebuie realizată în medii lipsite de O2.
3. Microorganisme microaerofile care se dezvoltă cel mai bine la concentraţii foarte mici de
O2 în mediu.
4. Microorganisme facultativ anaerobe care au capacitatea de a se dezvolta atât în prezenţa
O2, cât şi în absenţa lui.
Unele dintre acestea, ca de exemplu bacteriile lactice desfăşoară un metabolism de tip
fermentativ, dar fără aer chiar şi atunci când cantitatea de O2 din mediu este suficientă. Alte
microorganisme îşi orientează metabolismul în funcţie de prezenţa sau absenţa O2 în mediul de
cultură, fără să-şi modifice activităţile celulare.

Sursele nutritive
Microorganismele utilizate în biotehnologii folosesc surse nutritive foarte diverse, dar
cele mai multe necesită pentru desfăşurarea activităţii lor un mediu de cultură în care să intre o
sursă de energie, o sursă de C, o sursă de N şi o sursă de factori de creştere.

Sursa de energie. Procesele de creştere a tuturor microorganismelor sunt endogene şi

deci energia necesară creşterii lor trebuie obţinută fie din oxidarea unor componente ale
mediului, fie din lumina solară. Energia obţinută pe una dintre aceste căi este înmagazinată în
substanţe macroergice. De aceea, rezervorul energetic cel mai important al microorganismelor
este ATP-ul.
La bacteriile fotosintetizante şi la alge, producerea de ATP se realizează prin utilizarea
energiei luminoase, pe când microorganismele autotrofe îşi procură energia prin oxidarea
compuşilor anorganici, iar microorganismele heterotrofe din oxidarea compuşilor organici.
În procesele industriale, sursele cele mai importante de energie sunt sursele de C şi de
aceea, de cele mai multe ori, sursa de C se confundă cu sursa de energie. Orientările
biotehnologice din ultimii ani au arătat clar că între cele 2 surse există deosebiri nete, mai ales
atunci când sursa de energie este un compus necarbonat.

Sursa de C. În funcţie de natura sursei de C folosită de microorganisme pentru creştere şi

pentru producerea de substanţe active, microorganismele se pot clasifica în 2 grupe:
1. Microorganisme autotrofe care folosesc CO2 ca unică sau ca principală sursă de C
celular.
2. Microorganisme heterotrofe / organotrofe la care sursa de C şi, în egală măsură, şi cea de
energie este un compus organic.
În cazul microorganismelor care folosesc substanţe organice, rolul de sursă de energie
este asigurat prin faptul că oxidarea sau catabolizarea lor se face cu eliberare de energie şi de
produşi intermediari necesari în procesele de biosinteză. Deci compuşii organici cu C utilizaţi ca
nutrienţi sunt produşii de plecare în sinteza miilor de substanţe organice şi a produşilor
biotehnologici. În mod frecvent, necesarul de C al unei celule este suplimentat cu sursa de
energie, însă bacteriile autotrofe şi cele fotosintetizante folosesc CO2.
Calea pe care microorganismele heterotrofe metabolizează carbonul din substrat este
importantă de cunoscut pentru a şti cât din întreaga cantitate este convertită în material celular
propriu.
S-a stabilit că microorganismele facultative încorporează ~ 10% din carbonul substratului
atunci când calea de metabolizare este aerobă. În cazul microorganismelor obligate, acestea pot
încorpora cantităţi de C de 50 – 80 % din cantitatea totală de C din mediu. Aceste
microorganisme sunt cele mai importante pentru producerea de proteine microbiene.

Sursa de N. Azotul este necesar microorganismelor în cantităţi mari, deoarece reprezintă

~ 10% din greutatea uscată a celulei microbiene. În celula microbiană, azotul este încorporat sub
formă de grupări amino.
Sursa de N poate fi reprezentată de NH3 sau de săruri de amoniu pentru cele mai multe
microorganisme de interes biotehnologic. Cantitatea de N necesară microorganismelor de interes
industrial este în strânsă dependenţă cu posibilităţile genetice ale producătorului. S-a constatat că
atunci când microorganismele solicită cantităţi mari de N şi capacitatea metabolică de asimilare a
sa este mare şi deci cantitatea de produs obţinut este superioară.
Compuşii organici necesitaţi de multe procese biotehnologice microbiene sunt relativ
scumpi şi de aceea s-a recurs la utilizarea unor surse la prepararea mediilor ca soia, făină de
peşte, extract de drojdii, caseină etc.

Factorii de creştere. Se ştie că levurile nu se pot dezvolta pe mediile de cultură sintetice

decât dacă se adaugă la mediu extract de levuri, extracte vegetale sau gălbenuş de ou. Prin
urmare, mediul sintetic nu satisface nevoile metabolice ale levurilor. Produsele menţionate
conţin în ele vitamine şi AA care joacă rol de factori de creştere.
La multe microorganisme factorii de creştere sunt de origine endogenă, fiind elaboraţi
prin propriile sale procese metabolice, astfel că prezenţa lor în mediul de cultură nu este
necesară. Factorii de creştere necesari microorganismelor au fost clasificaţi în 3 categorii:
1. Aminoacizi care reprezintă factori de creştere necesari în biosinteza proteinelor.
2. Purine şi pirimidine, factori necesari în sinteza acizilor nucleici şi a unor coenzime.
3. Vitaminele necesare în sinteza unor enzime şi a unor coenzime.
Aceşti factori de creştere, indiferent din ce categorie fac parte, sunt necesari în cantităţi
mici, ei jucându-şi rolul într-un anumit moment al metabolismului producătorului.

Căile de conversie a surselor nutritive

Microorganismele, ca entităţi biologice, sunt echipate / dotate cu o serie de sisteme şi

mecanisme celulare pe baza cărora reacţiile biochimice care au loc la nivelul lor pot să le pună la
dispoziţie energia şi elementele biogene care sunt preluate sau obţinute din mediul de cultură.
Toate aceste procese se realizează printr-o reţea complicată şi variată de procese care
alcătuiesc căile metabolice celulare. Prin urmare, căile metabolice nu sunt altceva decât secvenţe
de reacţii chimice catalizate enzimatic care permit microorganismelor să-şi obţină din sursele
nutritive atât compuşii necesari propriilor sinteze, cât şi energia necesară realizării acestora. La
microorganisme se cunosc până în prezent 4 tipuri de căi metabolice:
1. Căi catabolice
2. Căi anabolice
3. Căi amfibolice
 4. Căi anaplerotice

Căile catabolice reprezintă o succesiune de reacţii biochimice implicate în degradarea

substanţelor nutritive din mediu şi eliberarea de energie necesară desfăşurării procesului celular.
Reacţiile de catabolism evoluează în 3 faze:
1. Faza care corespunde degradării moleculelor sursei nutritive în unităţi mai mici ca de ex,
proteinele în AA, glucidele în hexoze, lipidele în acizi graşi şi glicerol.
2. Faza care corespunde etapei în care aceşti compuşi rezultaţi în faza anterioară sunt
degradaţi mai departe incomplet, eliberându-se o treime din energie, CO2, apă şi un
număr relativ mic de intermediari metabolici.
3. Faza cu o evoluţie diferită în funcţie de tipul de microorganisme. De ex, în cazul celor
aerobe care metabolizează sursele nutritive integral, adică până la CO2 şi apă, calea de
desfăşurare a acestei faze este ciclul acizilor tricarboxilici (ciclul Krebs) cuplat cu un
proces de fosforilare oxidativă. Microorganismele anaerobe care nu pot efectua conversia
completă a sursei de C până la CO2 şi apă realizează această fază prin reacţii de
fermentaţie ca de ex, fermentaţia alcoolică, lactică, butirică, propionică etc. în care
produşii căilor metabolice servesc direct sau indirect ca donatori, respectiv acceptori de
H+ în secvenţe de reacţii de oxidoreducere cuplate. Energia care se eliberează în acest caz
este mult mai redusă faţă de cazul microorganismelor aerobe.

Căile anabolice sunt căi de biosinteză. Reacţiile biosintetice se realizează tot în 3 faze
succesive, dar în sens invers decât în cazul catabolismului. Procesul constă în conversia
micromoleculelor rezultate în faza a treia a catablismului la molecule mai mari ce reprezintă faza
a doua şi mai departe acestea se asamblează în macromolecule de proteine, lipide sau glucide.

Căile amfibolice sunt acele căi metabolice care îndeplinesc în acelaşi timp funcţia de
eliberare de energie şi cea de furnizare a unor precursori pentru biosinteză. Aceste căi au fost
descoperite prin studii cu un mutant de E. coli incapabil să formeze citrat şi lipsit de posibilitatea
de a oxida glucoza. Acest mutant îşi obţinea energia pe o cale nespecifică, calea glicolitică, deci
era incapabil de a utiliza ciclul Krebs şi de a sintetiza acidul glutamic şi familia de AA derivaţi
din acesta. Ca urmare, acest mutant nu se putea dezvolta pe medii lipsite de glutamat sau α-
cetoglutarat şi se dezvolta foarte bine pe medii care conţineau ca unică sursă de C acidul
glutamic sau precursorul său, prolina.
 În aceste condiţii, deşi formarea de citrat este blocată, reacţiile din acele părţi ale căilor
centrale neafectate de leziunea metabolică produsă de mutaţie sunt suficiente pentru furnizarea
precursorilor necesari sintezelor celulare.

Căile anaplerotice. Deoarece intermediarii căilor amfibolice sunt în permanenţă

îndepărtaţi pe de o parte în cursul fazei a treia a catabolismului cu eliberare de energie şi pe de
altă parte prin utilizarea lor în diferite biosinteze, funcţionarea multor cicluri este condiţionată de
asigurarea unei reaprovizionări permanente cu intermediarii utilizaţi. Această funcţie este
asigurată de o serie de căi metabolice auxiliare numite căi anaplerotice. Ele sunt considerate căi
suplimentare de producere a intermediarilor metabolici.

Importanţa practică a cunoaşterii exigenţelor nutritive

ale microorganismelor

Funcţionarea şi interacţiunile celor 4 tipuri de căi metabolice au loc în mod perfect

coordonat atât datorită reacţiilor complexe care asigură reglarea activităţii lor, cât şi datorită
posibilelor adaptări ale microorganismelor la mediile în care trăiesc. Cunoaşterea exigenţelor
nutritive ale microorganismelor oferă biotehnologului posibilitatea intuirii căilor metabolice ale
producătorului, precum şi posibilităţile lui de biosinteză a produsului pentru care este cultivat.
O cunoaştere necorespunzătoare a exigenţelor microorganismului producător sau
utilizarea în reţetele de mediu a unor ingrediente necorespunzătoare cerinţelor
microorganismului poate duce la blocarea sintezei unor substanţe şi deci la scăderea
randamentului de producţie.
Metode şi sisteme de cultivare a microorganismelor
folosite în biotehnologii

Prin cultivarea unui microorganism se înţelege totalitatea operaţiilor şi lucrărilor prin care
se urmăreşte asigurarea condiţiilor de creştere, multiplicare şi producere de substanţe într-un
sistem tehnologic dat. Metodele de cultivare a microorganismelor sunt foarte diferite şi în mare
parte dependente de procesul pentru care a fost creat producătorul.
Orice proces biotehnologic, înainte de a fi elaborat, necesită conceperea unei metodologii
de cultivare în cadrul unui sistem de cultivare bine delimitat.
 Metodologia elaborării unui sistem de cultivare

Datorită diversităţii mari a tipurilor de produse şi de metaboliţi pentru care sunt cultivate
microorganismele, stabilirea unei metodologii universal valabile este greu de realizat. Privită
însă în ansamblu şi la modul general, metodologia elaborării unui sistem de cultivare este posibil
de realizat. La elaborarea unui sistem de cultivare trebuie să se ţină seama de o serie de factori:
1. Forma sub care trebuie cultivat microorganismul (la suprafaţa mediului sau submers).
2. Tipul de microorganism utilizat (aerob sau anaerob).
3. Condiţii de sterilitate (severe sau mai puţin severe).
4. Condiţii de multiplicare (culturi continui sau discontinui).

O metodologie de cultivare a unui microorganism cuprinde următoarele 3 etape:

1. Obţinerea inoculului vegetativ de laborator.
2. Obţinerea inoculului vegetativ de instalaţie în industrie.
3. Cultivarea pe instalaţie în vederea obţinerii produsului dorit.

Obţinerea inoculului vegetativ de laborator este etapa în care microorganismul producător

este trecut din starea de latenţă în starea de multiplicare activă, adică trecerea lui pe un mediu
care să-i asigure o temperatură optimă de dezvoltare. Pe parcursul acestei etape se va urmări
obţinerea unei culturi viabile, viguroase şi cu posibilităţi de multiplicare rapidă.
Obţinerea inoculului vegetativ de instalaţie este etapa în care cultura microbiană trebuie
multiplicată la un raport de 1/10 din capacitatea vaselor folosite în proces. Pe parcursul acestei
etape, procesul trebuie orientat astfel încât microorganismul producător să-şi dezvolte un
potenţial corespunzător etapei de producţie.
Cultivarea pe instalaţie în vederea obţinerii produsului dorit este etapa în care
microorganismul este trecut în sistemul de producţie. Aici microorganismului trebuie să i se
asigure atât condiţii de creştere, dezvoltare, cât şi de producere a produsului de biosinteză.
Se cunosc mai multe tipuri de sisteme de cultivare. Ele se clasifică după următoarele
criterii:
A. După modul de desfăşurare a procesului:
 Sisteme de cultivare discontinui.
 Sisteme de cultivare continui.
 Sisteme de cultivare sincrone.

B. După necesităţile în aer a microorganismului producător:

  Sisteme aerobe / agitate.
 Sisteme anaerobe / staţionare.

C. După modul în care trebuie cultivat microorganismul:

 Sisteme de cultivare submerse.
 Sisteme de cultivare la suprafaţă.

Sistemele de cultivare discontinui sunt sisteme în care microorganismul producător îşi

parcurge ciclul său de funcţionare, după care procesul trebuie reluat. Pe parcursul acestui ciclu se
disting mai multe faze specifice unei culturi microbiene.
În cadrul acestui sistem de cultivare intervin o serie de factori care limitează producţia de
metaboliţi. Astfel, epuizarea substanţelor nutritive din mediul de cultură şi acumularea de
substanţe toxice rezultate din metabolism fac ca microorganismul producător să-şi diminueze
creşterea, multiplicarea şi producerea de produşi utili. Epuizarea substratului din mediul de
cultură duce la stagnarea culturii şi în final la moartea producătorului.

Sisteme de cultivare continui. În cadrul acestor sisteme, faza exponenţială se poate

prelungi pe o perioadă de timp de zile sau săptămâni. Într-un astfel de sistem de cultivare, cultura
microbiană este permanent alimentată cu substanţe nutritive, ceea ce face ca procesele de
biosinteză să se desfăşoare la valori superioare.
Un sistem clasic de cultivare continuă este cel de tip chemostat. Este un sistem de
cultivare deschis în care adăugarea mediului de cultură proaspăt se face la rate de diluţie
constante, în sistem realizându-se continuu o amestecare. În cadrul sistemului chemostat rata de
introducere a mediului proaspăt este egală cu rata de scoatere a unei cantităţi din lichidul de
cultură ce urmează a fi prelucrat.
Instalaţiile de cultivare de tip chemostat sunt relativ simple, dar ele trebuie astfel
concepute încât să asigure următoarele condiţii:
 Cultura trebuie să fie închisă într-un spaţiu steril pentru a se evita contaminarea.
 Să ofere posibilităţi de modificare a ratei de diluţie, adică să prezinte dispozitive de
reglare a cantităţii de mediu care urmează a fi introdusă în sistem.
 Să ofere posibilităţi de menţinere a volumului culturii constant.
 Cultura să fie suficient de agitată astfel încât fluxul de mediu introdus în cultură să fie
dispersat instantaneu şi omogen.
 Să ofere posibilităţi de păstrare a oxigenului solvit la un nivel superior fără a se limita
creşterea şi producerea de metaboliţi.
 Să ofere posibilităţi de reglare a temperaturii în chemostat, a pH-ului culturii, a
oxigenului solvit şi a CO2 rezultat.