Sunteți pe pagina 1din 5

Onomasiologia unui subiect tabu al poporului român

Augustin Scriban descria un subiect tabu ca fiind un Lucru ori persoană de care nu e
permis să te atingi, că te pedepsește Dumnezeu (după credința Polinezienilor). Dicționarele
recente subcriu acestei idei precizând următoarele: “1. Ceea ce este considerat sacru și în mod
sacramental inhibitoriu în religiile polineziene. ♦ Ceea ce este sacru și interzis în toate formele de
religii primitive și chiar evoluate. ♦ Situație, obiect, timp, loc, persoană, funcție făcând obiectul
unei credințe sau al unor practici religioase. 2. (Fig.) Interdicție, prohibiție nejustificată. ♦ (Fam.)
Persoană de care nimeni nu se poate atinge, care nu poate fi criticată sau atacată, discutată; lucru,
problemă despre care nu se poate discuta sau care nu poate fi criticată. 3. Tip de interdicție de
vocabular care duce la înlocuirea unui cuvânt cu un altul sau cu o perifrază metaforică, ori cu o
variantă formală, datorită unor motive mistico-religioase. [< fr. tabou, cf. polinez. tabu – sacru].”
Așadar, care poate fi considerat primul subiect tabu al unui popor, al unei conștiințe
umane? Răspunsul, pe cât de simplu, pe atât de încărcat de rezonanțe spirituale: diavolul.
Poporul român încă de la nașterea sa a controlat răspândirea unor dogme, a unor învățături adâncite
în factorul religios tocmai pentru a feri oamenii de puterea acestui subiect.
Sfânta Scriptură vorbeste de diavoli ca fiind îngerii cei răi care, răzvrătindu-se
împotriva lui Dumnezeu, au fost alungati din cer și izgoniți pînă în fundul Tartarului, adică al
iadului cel întunecat.
In Biblie denumirea obișnuită dată forței malefice este cea de "diavol". Cuvântul "diavol"
provine din limba greacă - diavolos - și însemna în practica veche acea aruncare de lance care
spinteca animalul vânat. Cuvantul "diavolos" a fost preluat în aproape toate limbile. În limba
germană, de exemplu, întâlnim noțiunea de "tiufal", "tieval" iar mai tarziu "Teufel". Din același
filon a provenit și cuvântul englez "devil", pentru diavol. În Țările de Jos se utilizează termenul de
“duivel”; irlandezii - “djofull”; suedezii – “djeful”; iar danezii – “cljavel”. În sudul Europei avem
de la acest cuvânt: “diavolo”, in limba italiana; “diablo” în spaniolă; “diable” în franceză, similiar
cu cel din limbile slavonice: “djabel” - poloneză; “d'abel” - cehă; “diavol – rusă”; “djavo” - sârbo-
croată.

1
O altă denumire dată personificării răului este cea de "satan", care în limbajul uzual al
timpului ante-hristic însemna o renunțare tranșantă, fără echivoc, o lepădare radicală de un lucru.
Noțiunea de "satan" se traduce prin dusmănie, contrar, opozitie. In cartea Iov (I-II, 7) Satan apare
într-o pozitie cvasi-dualistă, dialogală cu Dumnezeu. In Cartea Sohar, din literatura kabalistă,
Satan este identificat cu Sammael, fiind considerat dumnezeul "căii de stânga" formând împreună
cu Lilith un "hieros gamos" demonic, pereche a dragostei carnale.
Închipuirea pe care și-o face poporul nostru despre înfățișarea și firea diavolului reiese
în mare parte din nenumăratele locuțiuni și proverbe pe care le intrebuințează. În ce priveste chipul
lui, se zice ca e negru la față ca un Arap (“dracu rade de porumbe negre si pe el nu se vede”). De
aceea, aromanii îi dau și epitetul de Arap. Urât de mama focului (“e urat ca dracul; parca-i dracul
pe uscat ; barbatul sa fie putintel mai frumos ca dracul”). Șchiop, având un picior mai scurt; de
aici și unele din numele pe care le are la aromani : Sutlu (șchiopul) din vale, Atei c'un cior (cel cu
un picior), cu coarne ca de țap ; de aici epitetele : Incornoratul, Cornea, cu coada (“dracul si-a
vârât coada între ei”), cu tichie roșie pe cap ; de aici denumirile : Tichiuță sau Chitiuță, cel cu
tichia. La bulgari se crede că cel care izbutește să-i fure tichia și să și-o pună pe cap are darul de a
se face nevăzut.
Un foarte răspândit nume popular românesc al diavolului este Naiba, astăzi formula
generică și evazivă, tinzând spre contexte interjecționale („La naiba!“, „Pe naiba!“, „Ce naiba!“
etc., la paritate cu mai crudele „La dracu’!“, „Pe dracu’!“, „Ce dracu’!“). După unii, ar proveni din
sintagma „N-aibă parte de noi!“, echivalentă cu „Ucigă-l (bata-l) crucea (toaca)!“ - expresie
lingvistică automatizată a „lepădării de rău“, mod evaziv de profilaxie mistico-magică (cu o doar
vagă asumare de ordin moral). După alții, am avea de-a face cu un cuvânt de origine arabă, ajuns
la noi pe filieră turcească: naibe, cu sensul de „nefericire, ghinion“. Diavolul - Naiba - este prin
excelență cel ce aduce nefericirea sau ghinionul, forme curente de insatisfacție existențială.
Altminteri, la mahomedani, Satan (Shaitan) - numit uneori Iblis (pare-se de la oublissa, „a nu
astepta nimic [de la Dumnezeu]“) - are un rol mult mai șters decât în tradiția iudeo-creștină: deși
supranumit Trufașul (dupa culpa sa originară), mânios pe Allah și gelos pe om, în Coran el își
mărturisește singur neputința („Nu am nici o putere asupra voastra“), ceea ce seamănă mai degrabă
cu unul dintre șiretlicurile sale.
Din teama mai mult sau mai puțin superstițioasă de a-l numi direct pe diavol au ieșit
o multime de denumiri ocolite, aluzive, din speța eufemismului, parte traduse sau calchiate

2
(refăcute în românește după un model străin), parte create independent în interiorul limbii noastre:
Potrivnicul, Vrăjmașul, Afurisitul, Blestematul, Vicleanul, Inșelătorul, Amăgitorul, Ispititorul,
Împielițatul (de la expresia comună de „drac împielițat“, ceea ce va să zică: „intrat în pielea
cuiva“), Cel rău, Cel de pe comoară (ispita bogăției pământești, opus al „comorilor“ nestricăcioase
adunate în ceruri, conform îndemnului evanghelic - cf. Matei 6, 19-20), Negrilă, Murgilă,
Întunecatul, Codilă, Încodatul sau Codarcea (de pus in legatura și cu expresia „a-și băga dracul
coada“ fiind cu atat mai curios ca în anumite tradiții slave învecinate diavolul nu are coadă),
Celălalt (opusul negativ al omului sau al îngerului bun, cu accent direct pe ideea de non-identitate),
Neprietenul sau Nefârtatul (ne-fratele, negația prin excelență a înfrățirii, spre deosebire de
Dumnezeu, patronul absolut al iubirii frațești). Pentru ca „nu se mai potoleste“ să-și țeasă ițele, i
s-a spus și Neogoitul (expresie a dinamismului negatiei): dracul e mereu „în priză“, nu doarme
niciodată (a se vedea și metafora proximă a „viermelui neadormit“), nu se cruță nici pe sine, nu-i
cruță nici pe ceilalți.
Locuiește adesea în haltă (de aici epitetul Cel din haltă și proverbul : “dracul șade în
haltă și râde de altul”) ; uneori în spini (“șade ca dracul în spini sau pe mărăcini”).
Uneori, expresii întregi, cu vădit caracter apotropaic (adică de apărare preventivă
împotriva duhurilor rele), au devenit, cu timpul, nume eufemistice ale diavolului: Bată-l Crucea
(crucea - simbolul central al creștinismului - este considerat a avea și cel mai puternic efect asupra
diavolului și a lucrărilor lui, credinta reflectată și în binecunoscuta rugăciune ortodoxă a Sfintei
Cruci; numai tămâia pare să o concureze în viziunea populară românească, fiind binecunoscută
expresia „a fugi ca dracul de tamaie“; crucea îl arde și îl alungă pe diavol, ba chiar il face, metaforic
vorbind, „sa crape în patru“) sau Ucigă-l toaca (toaca aduce aminte de chemarea la slujbă și la
rugăciune, de ordinea sacră a „ceasurilor“ zilei și ale noptii, de veghea care nu se lasă pe tânjeală,
evocând disciplina, curăția și forța duhovnicească a vieții mănăstirești tradiționale).
Foarte interesantă este expresia - devenită și ea denominativă – Ducă-se pe pustii, ce
exprimă ideea îndepărtării răului de oameni, deci anularea rațiunii înseși de a fi a diavolului, care
se vrea cât mai „împielițat“, intrat în om sau măcar în animale (ca in vestitul episod cu demonii
scoși dintr-un om posedat și trimiși, la cerere, într-o turmă de porci.).
Receptat azi ca burlesc, cunoscutul Scaraoțchi (varianta: Scaraoschi), atât de frecvent
în basmele, legendele și snoavele românești, trecând cel mai adesea drept căpetenie a dracilor,
provine etimologic din sl. Iskariotski, care nu este altceva decât cognomenul lui Iuda

3
(Iscarioteanul), vânzătorul de Dumnezeu. Având în vedere că Iuda reprezintă întruchiparea
supremă a păcatului omenesc, nu este de mirare că acest cognomen a devenit nume diabolic.
Tartorul (cu variante mai vechi, păstrate doar regional: Tartarul, Tartărul, Tartorele),
de unde și denumirea nostimă Tartacot (amintind de Barbă-Cot, piticul năstrușnic din basmele
noastre), este pus în legătură cu grecescul Tártaros - numele locului cel mai adânc aparținând lui
Hades, unde erau chinuiți, conform mitologiei clasice, dușmanii personali ai zeilor. La noi ar fi
ajuns prin sl. tartaru. Modificarea vocalismului s-ar putea datora, dupa Al. Cioranescu, unei
analogii cu „martor“. S-a propus și o posibilă deformare din „tatar“ (tatar) și chiar „tatarca“
(tataroaică), ceea ce pare o ipoteza mai puțin plauzibilă. (De observat că, probabil după modelul
diavol-diavoliță, a apărut și perechea tartor-tartoriță; astfel de perechi demonice - ce nu pot fi însă
identificate întotdeauna cu diavolul propriu-zis - apar destul de des, mai cu seama în limbajul
descântecelor). Tartorul, identificat cel mai adesea cu stăpânul suprem al iadului (numit uneori și
„Tartorul cel mare“), a ajuns, cu timpul, sa denumească o persoană care - asemenea diavolului în
genere - obișnuieste să-i terorizeze pe alții.

BIBLIOGRAFIE

4
 Bălteanu, Valeriu, Terminologia magică populară românească, Editura Paideia, Bucureşti,
2000.
 Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997
 Evseev, Ivan, Dicționar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura
Amacord, Timişoara, 1997.
 Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985.
 http://www.crestinortodox.ro/