REFERAT

SISTEMUL NECONVENȚIONAL (CU LUCRĂRI MINIME)

 SISTEMUL NECONVENȚIONAL (CU LUCRĂRI MINIME)
ISTORIC. GENERALITĂȚI

Sistemele clasice de lucrare a solului au determinat creșterea treptată a producției, însă

numeroasele lucrări prevăzute în tehnologie au contribuit la deteriorarea calității solului,
concretizată în distrugerea structurii, reducerea conținutului de humus, accentuarea
fenomenului de eroziune, tasarea solului ș.a. De asemenea, datorită lucrărilor de întoarcere a
brazdelor s-a redus foarte mult numărul de reprezentanți ai mezofaunei și în special a râmelor
(Lumbricidae sp.), care au un rol important în formarea agregatelor hidrostabile.
Aceste dezavantaje au condus la necesitatea elaborării unui sistem care să favorizeze
creșterea plantelor de cultură, dar să evite neajunsurile sistemului clasic, să păstreze și să
amelioreze proprietățile solului.
Mai mult, în încercarea de stabili relații echitabile între nevoia de o productivitate tot
mai ridicată și o atitudine prietenoasă față de mediul înconjurător, s-a ajuns la concluzia că
agricultura, pentru a putea asigura susținerea societății, trebuie să se bazeze pe conceptul de
dezvoltare durabilă.
Timp de mii de ani, aratul a reprezentat lucrarea de bază pentru cultivarea plantelor, dar
odată cu intensivizarea agriculturii au fost semnalate o serie de efecte negative ale acestei
lucrări și astfel a apărut ideea reducerii numărului de lucrări ale solului sau chiar a renunțării
la arătură.
Primele cercetări privind sistemul minim de lucrare a solului s-au efectuat în Carolina
de Nord (S.U.A.) începând cu anul 1940 (D. Klingman).
În 1943, Edward H. Faulkner a publicat o carte “Plowman’s Folly” (Nebunia
plugarului) în care sugerează că fermierii ar trebui să renunțe la arătură și să lase resturile
vegetale la suprafața solului. Deși cartea a reprezentat un mare succes, ideea de a se renunța la
arătură a fost primită cu mult scepticism de către fermieri și cercetători (Triplett G.B. and
Dick V.A., 2008).
Cercetările s-au extins însă foarte repede în alte state, Kansas, (K.C. Barrons, J.H.
Davidson, C.D. Fitzgerald, 1951), New Jersey (M.A. Sprague, 1960), Illinois (G. McKibben),
Virginia (G.B. Triplett și D.M. VanDoren), Kentucky (J.F. Freeman) etc.
După al doilea război mondial, a apărut un nou tip de agricultură, bazat mai mult pe
utilizarea erbicidelor decât pe a arăturii în combaterea buruienilor, alături de folosirea
semănătorilor special concepute pentru semănatul direct în teren nearat. Acest moment este
considerat ca începutul agriculturii în sistem minim de lucrare a solului (no tillage) (Derpsch
R. and all., 2010).

2
 Datorită avantajelor economice evidente, cercetările s-au extins și în țări precum Anglia
(A.E. M. Hood, R.S.L. Jeater, 1964), Germania (Scharban, 1968), Noua Zeelandă (L.A.
Porter, 1970), țări din America de sud etc.
Suprafețele cultivate în sistem “no tillage” s-au extins pe soluri și zone climatice
considerate inițial ca nepotrivite, de la cercul polar, peste Ecuator, până la 50° latitudine
sudică, de la nivelul mării până la altitudini de 3000 m, din zone secetoase (250 mm/an pp) la
cele foarte ploioase (2000 mm/an pp), pe soluri cu texturi foarte diferite și în ferme de toate
mărimile (Derpsch R. et all., 2010).
În 1999, suprafețele lucrate în sistem minim, pe glob, erau de aproximativ 45 milioane
ha, zece ani mai târziu de 111 milioane ha iar ultimile date publicate de FAO arată că
suprafețele lucrate prin această tehnologie au crescut rapid, ajungând la 155 de milioane ha în
2014 (Anca Elena Calistru, 2014)(Tabel 1).

Tabel 1
Suprafața cultivată în sistem conservativ pe glob
(FAO AQUASTAT, 2014)
Țara Suprafața lucrată în
sistem conservativ (ha)
Argentina 27 000 000
Australia 17 695 000
Azerbaijan 1300
Belgium 268
Bolivia 706 000
Brazil 31 811 000
Canada 18 313 000
Chile 180 000
China 6 670 000
Colombia 127 000
Democratic 23 000
Republic of
Korea
Finland 200 000
France 200 000
Germany 200 000
Ghana 30 000
Greece 24 000
Hungary 5 000
India 1 500 000
Iraq 15 000
Ireland 200
Italy 380 000
Kazakhstan 2 000 000
Kenya 33 100
Kyrgyzstan 700
Lebanon 1 200
Lesotho 2 000
Madagascar 6 000
Malawi 65 000
Mexico 41 000
Morocco 4 000
Mozambique 152 000

3
 Namibia 340
Netherlands 500
New Zealand 162 000
Paraguay 3 000 000
Portugal 32 000
Republic of 40 000
Moldova
Russian 4 500 000
Federation
Slovakia 35 000
South Africa 368 000
Spain 792 000
Switzerland 17 000
Syria 30 000
Tanzania 25 000
Tunisia 8 000
Turkey 45 000
Ukraine 700 000
United Kingdom 150 000
United States of 35 613 000
America
Uruguay 1 072 000
Uzbekistan 2 450
Venezuela 300 000
Zambia 200 000
Zimbabwe 332 000
Total 154 810 058

În România, experientele cu sisteme minime de lucrare și no tillage au început după

1960 la Institutul de Cercetări pentru Cereale și Plante Tehnice de la Fundulea (Șarpe N. and
Poenaru Ș., 2004), au continuat în mai multe Stațiuni de Cercetări Agricole, ca Podu Iloaiei
(Pînzaru D. și colab., 1980-1993), Șimnic (), Turda () ș.a., în cadrul universităților
agronomice (Iași, Cluj, București) și în unități de producție (Urleasca, jud. Brăila, Apahida, jud.
Cluj ș.a.).
Din cauza lipsei mașinilor și echipamentelor specifice, au apărut probleme cu
îmburuienarea culturilor și sistemul nu s-a extins în producție. În momentul de față, se
utilizează diferite variante ale sistemelor reduse de lucrare a solului, se folosesc echipamente
și mașini de ultimă generație, dar nu există date oficiale certe care să evidențieze suprafața
totală lucrată în acest sistem.
în urma acestor cercetărilor efectuate pe toate continentele, s-a conturat ideea că
sistemul neconventional (minim) de lucrare reprezintă în esență un număr redus de lucrări.
Dezvoltarea acestui sistem a fost favorizată de progresele din domeniul mecanizării, prin
apariția de mașini special construite pentru afânarea adâncă, semănat, fertilizat, combaterea
buruienilor, bolilor și dăunătorilor.

4
 Sistemul minim de lucrare a solului are următoarele caracteristici principale:
- lucrarea de bază se execută fără întoarcerea brazdei, cu cizelul, plugul paraplow, grapa
cu discuri, grapa rotativă, cultivatorul ș.a. și numai în cazuri deosebite, odată la 3-4 ani,
arătură cu întoarcerea brazdei;
- un număr mai redus de lucrări ale solului față de sistemul clasic;
- resturile vegetale sunt tocate concomitent cu recoltarea plantei premergătoare,
încorporate superficial și parțial (40-70%) prin lucrarea de bază, restul de 30-60% rămânând
la suprafața solului unde îndeplinesc, în principal, rolul de mulci, protejându-l împotriva
eroziunii hidrice sau eoliene (Hobss P.R., 2007);
- solul poate fi lucrat oricând în perioada de la recoltatul plantei premergătoare și până
la semănat;
- materia organică poate fi oxidată mai bine, apa se infiltrează mai ușor în profunzime
iar agregatele de sol sunt mai stabile.
Tăierea resturilor vegetale se face, de regulă, toamna, concomitent cu recoltarea plantei
premergătoare, dar poate fi făcută și primăvara devreme.
Lucrarea de bază a solului, în majoritatea cazurilor, se execută toamna, când se
administrează și îngrășămintele cu fosfor și potasiu. Uneltele și echipamentele folosite sunt
astfel reglate încât să încorporeze numai parțial resturile vegetale, iar solul trebuie să fie
relativ uscat, pentru obținerea unor indici de calitate corespunzători.
Pentru pregătirea patului germinativ în primăvară se folosesc grape, cultivatoare sau
agregate complexe, concomitent aplicându-se îngrășămintele cu azot și erbicidele.
Datorită aplicării îngrășămintelor la suprafața solului, pot să apară fenomene de
acidifiere a solului, motiv pentru care periodic trebuie verificată reacția acestuia.

BIBLIOGRAFIE

 www.scribd.com