LUCRARE DE SEMINAR

PRINCIPII DE TEOLOGIE A ISTORIEI LA

MIHAIL MOXALIE SI DIONISIE ECLESIARHUL

Pr. Prof. Coord. Masterand

Picu Ocoleanu Isuf Alin

CRAIOVA
2020

1
 Mihail Moxalie

Mihail Moxa sau Mihail Moxalie (probabil n. 1558-1590 - d. 1650 mănăstirea Bistriţa,
Oltenia) a fost un călugăr muntean, cronicar, autor al primei istorii universale în limba
română, Cronograful (1620) şi traducător al lucrării Pravila de la Govora (1640-1641).
Cronograful lui Mihail Moxa este cel mai vechi cronograf scris în limba romană. A fost
realizat în anul 1620 de călugărul Mihail de la mănăstirea Bistriţă la îndemnul superiorului său,
episcopul Teofil deRamnic1.
Manuscrise
Manuscrisul din 1620 s-a păstrat la mănăstirea Bistriţă până în 1845 când a fost
achiziţionat de profesorul rus Vasâli Grigorovici. După moartea acestuia manuscrisul a intrat în
patrimoniul Muzeului Rumiantov din Moscova, de unde a trecut în colecţiile Bibliotecii de Stat.
În 1956 Biblioteca Academiei Române a obţinut o copie pe microfilm2.
O copie a cronografului a fost descoperită în 1943 de C. S. Nicolaescu-Plopsor şi astăzi
este păstrată la Muzeul Olteniei din Craiova. Prin examen grafologic şi comparaţie cu alte
manuscrise s-a stabilit că manuscrisul a fost copiat prin anii 1714-1725 de preotul Stanciu de la
mănăstirea Antim din Bucureşti3.
O a doua copie a fost identificată în 1971 de profesorul Klaus-Henning Schroeder de la
Universitatea din Berlin. Copia a fost redactată în 1728. Ea se găseşte astăzi în Biblioteca Central
Universitara Mihai Eminescu din Iaşi 4.
Foarte folositor a fost culturii româneşti a fost Teofil, Episcop de Râmnic. Acest prelat,
care a ajuns apoi şi Mitropolit, a fost întrebuinţat de Leon Voda şi în solii prin Ardeal, la
pribegii, a sprijinit pe scriitorii de slove frumoase, sip e vremea lui lucrează în mănăstirea
Bistriţei, egumen fiind Anania, în 1627, un caligraf călugăresc cu numele de Mardarie. Din
Bistriţa, din schimnicia ei,unde fusese stareţ, venise însuşi Teofil, care se afla acolo, adăpostind,
intre alţi fugari înaintea ungurilor, şi pe Mitropolitul grec Matei al Mirelor, în 1611.

1
Doru Mihaescu, Cronografele romanesti, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 2006, p. 21
2
Ibidem, p. 22.
3 Ibidem, p. 31
4 Ibidem, p. 32.

2
 Acelaşi teofil a pus pe un călugăr care stătea la Bistriţa şi care ştia bine slavoneşte, Mihail
Moxalie, să traducă un Cronograf. Pentru întâia oară se dădea astfel romanilor acea povesire a
întâmplărilor biblice şi a vieţilor împăraţilor ţarigrădeni, care era o carte de cetire foarte plăcută
şi răspândită în Răsăritul grecesc şi slavon.
Mihail Moxalie – “ Moxa “ e o scurtare sau o greşeală se copie în Cronograf – un roman,
fiindcă lucrarea să româneasca e făcută pe limba noastră, a românilor, un roman oltean cu
oarecare carte sârbească, care nu este numai un traducător. Înaintea lui n-a stat un singur izvor pe
care s ail tălmăcit aşa cum era; ci din mai multe scrieri slavone el a pregătit, prescurtând,
cronograful pe care i-l ceruse vlădica Teofil. El adauga de la dansul câte o lămurire, precum
aceia ca între năvălitorii slavi dintr-o vreme îndepărtată s-ar fi aflat şi “ Rumâni” spunând apoi “
rumâni munteni “5; el da poate de la dansul şi data întemeierii Principatului moldovenesc, aşa
cum ea se găseşte în vechile cronici slavone ale acestei ţări.
Întâi, Moxalie se oprise în mijlocul istorie byzantine din veacul al XII-lea, după ce
alesese din cronografele sale mai mult zugrăvirea fetelor împărăteşti şi anecdotele. El pusese
capăt lucarii sale prin cteva fraze retorice, arătând şi dată când i s-a oprit condeiul, Septembrie
1620. Găsind însă “ alte izvoare”6, el fu îndemnat, sau se îndeamnă singur, a mege mai departe
oprindu-se numai la hotarele noului letopiseţ. Căci acesta nu mai era un cronograf ci o cronică a
“ Scheilor “, de peste Dunăre, nişte anale bulgaro-sarbesti care se întindeau până în veacul al
XV-lea: câteva rânduri de cronologie au făcut legătura între partea întâi şi a doua a povestirii
romaneşti despre viaţa Împăraţilor din tote neamurile. Cronica bulgărească e urmată până la
1413, iar de aici înainte vin la rând analele sârbeşti. Moxa însuşi a dat poate o urmare acestora
din urmă, povestind tot aşa de pe scurt întâmplările din ţara sa.
Felul de a prescurta al lui Moxa se vede lesne când alătura această parte din urmă a
lucrării sale cu originalul, care s-a păstrat. Singurul lui scop este să fie mai scurt decât izvorul,
dar el nu va jertfi expunerea acestuia de câte ori e o descriere ceva mai împodobită cu
tradiţionalele frase retorice.
Traducerea este bună, dar I se întâmpla lui Moxa să lase în slavoneşte cuvinte al căror
înţeles nu-l poate desluşi. Limba nu are nici-un character regional, ci e vădit adaptata după aceia

5
Mihail Moxa, Cronograful lui Mihail Moxa, transcris şi adnotat de N. Simache şi Tr. Cristescu, Buzău, Tip.
Dumitrescu, 1942. (Moxa 1942)
6
Moxa, Mihail, Cronica universală, editie critică, însotită de izvoare, studiu introductiv, note şi indici de G. Mihăilă,
Bucureşti, Editura Minerva, 1989. (Moxa 1989)

3
din cărţile bisericeşti. De altminteri lucrarea lui Moxa, care s-a păstrat într-un singur manuscript
– care e însă, desigur, o copie – n-a prins în lumea putinilor cărturari ai timpului – în parte şi din
cauza noului current slavon care izvorî peste puţin dintr-o stare de lucruri mai liniştită. Cei ce
alcătuiseră peste câţiva cronografe româneşti, n-aveau nicio cunoştinţă despre acest înaintaş al
lor7.
Cronograful călugărului Mihail Moxa (1620), text aparţinând literaturii istorice, a fost
alcătuit la îndemnul episcopului Teofil al Râmnicului şi păstrat până aproape de secolul al XIX-
lea la mănăstirea Bistriţă din Oltenia. Acesta nu e o simplă traducere din slavonă, ci o încercare
de prezentare a evenimentelor de istorie universală, având ca model o serie de lucrări cunoscute
în epocă, precum şi de integrare între acestea a unor întâmplări din istoria românilor, imprimând
astfel textului o notă de originalitate. Manuscrisul original a fost descoperit în biblioteca
mănăstirii olteneşti Bistriţa şi cumpărat de către filologul rus Vasâli I. Grigorovici, în 1845, iar o
copie a acestuia din 1859 se găseşte, împreună cu întreaga colecţie de manuscrise a lui
Grigorovici, în Biblioteca Lenin din Moscova8.
În lipsa primei pagini cu titlul, cercetătorii care au tradus şi publicat manuscrisul au
denumit scrierea Cronică universală (Moxa 1989: 27), Cronograf (Moxa 1942), Hronograf
(Nicolăescu-Plopşor 1943: 1-28) sau simplu Cronică (Haşdeu 1983: 299), după conţinutul şi
asemănarea cu lucrările model. Pentru prezentarea particularităţilor morfologice întâlnite în
Cronograful lui Mihail Moxa am utilizat ediţia din 1989 a lui G. Mihăilă. Ca şi la nivel fonetic,
în compartimentul morfologic predomină particularităţi ale variantei sudice, dar se regăseşte şi
un număr destul de mare de elemente aparŃinând variantelor nordice ale vechii române literare:
– Substantivele neutre cu radical în r fac pluralul în -ă, formă literară la acea vreme întâlnită în
special în variantele nordice, ca de exemplu: „... izvoarăle ...” (p. 99, 100), „... den hotarăle
greceşti ...” (p. 166), în timp ce în scrierile sudice sunt întâlnite neutre cu terminaţia -re: „... ca o
corabie de valure ...” (p. 160), „... cu rele lucrure ale lui ...” (p. 168), „... cîndu se tocmiră pîlcure
la războiu ...” (p. 201), „... lucrure ...” (p.182, 201), „... toţi boiarii-ş picniia locure de locuit ...”
(p. 213), „... tunure ...” (p. 214);9 – Alternanta ani/ai ca forme de plural: „ Şi împăraţi 52 de ai.”

7
Nicolae Iorga, Istoria literaturii religioase a romanilor pana la 1688, volumul III, Editura Ministerului de Instructie,
Bucuresti, 1904.
8
Chivu, Gheorghe, Costinescu, Mariana, Frâncu, Constantin, GheŃie, Ion (coordonator), Roman Moraru,
Alexandra, Teodorescu, Mirela, Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780), Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1997.
9
Ghetie, Ion, Baza dialectală a românei literare, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1975. (GheŃie 1975)

4
(p. 120), „... se adunară ... şi sfătuiră să nu mai fie împăraţi, ce tocmiră în toţi ani ...” (p. 122), „
Tiverie au domnit 23 de ai.” (p. 127), „... şi o au bătut doi ai ...” (p. 129), „... au domnit 10 ai ...”
(p. 129) „... 17 ani ...” (p. 142), „... era tinerel de 7 ani.” (p. 143), „... 372 de ani ... 42 de ani ...”
(p. 146), „... au domnit 20 de ani.” (p. 186); – Substantivul om apare în manuscrisul lui Moxa la
vocativ, cu formă veche ome: „ Dară tu, ome, cum şi cîndu-t va fi sfîrşeniia?” (p. 130); –
Articolul hotărât proclitic cunoaşte forma lu, frecvent nordică: „... lu Dumnezeu ...” (p. 99), „...
de se închinară lu Adam ...” (p. 100), „... şi dede şi lu Adam ...” (p. 101), „... şi dederă lu Amulie
domniia ...” (p. 120), „... o rudă a lu Anastasie ...” (p. 152), respectiv lui, prezent constant în
varianta literară sudică: „ Lăsă-şi domniia fiiiu-său, lui Ţiţ, ...” (p. 130), „ Mută-se partea de
domnie lui Domentian ...” (p. 130), „... nepoţii lui Iacov şi ai Iudei, fraţii lui H[risto]s trupéşte,
den ruda lui David.” (p. 130); – Articolul posesiv-genitival este variabil în funcţie de gen şi
număr10: „... nepoţii lui Iacov şi ai Iudei...” (p. 130), normă literară specifică variantei sudice, dar
şi invariabil, precum în variantele literare nordice vechi: „ Den anul dentîiu a lui Avram ...” (p.
106); – Specific nordică este forma pronumelui dânsul: „ Elu-l priimi la dânsul ...” (p. 115), „...
până va veni domnu-său la dânsa.” (p. 115), „Ei se jurară toţi să-ş pue capetele derept dânsa ...”
(p. 115), „Deci pre dânsa o băgară în temniŃă ...” (p. 119), „... la dânsul ...” (p. 123), „...
ducându-se el la dânşii ...” (p. 141); – Dintre pronumele negative întâlnite în paginile
Cronografului notăm: forma nime cu o largă răspândire în Moldova încă din secolul al XVI-lea,
dar este notat şi în Oltenia: „... nime nu-l asculta ...” (p. 103), „... nu munciia pre nime ...” (p.
125), „... nice slutiia pre nime ...” (p. 131); pronumele negativ nemică prezintă fonetismul
etimologic cu e şi apare frecvent în scrierile moldoveneşti şi sporadic în Muntenia şi
Transilvania: „... şi nu folosi nemică ...” (p. 110), „... ce nemică nu-şi semăna la nărav cu tată-
său.” (p. 134), „... nu-şi veghea voe nemică ...” (p. 154); pronumele negativ nimenea/nimenilea
cu particula deictică a este notată încă din secolul al XVI-lea în textele sudice: „... deci nu se
nevoia nimenilea la războiu ...” (p. 116), „... pre nimenea ...” (p. 125), „ Şi nu-i cuteza nimenea
...” (p. 143), „... de nimenea ...”11 (p. 154); – În Moldova este dominantă forma etimologică a
numeralului ordinal, în timp ce după 1600 scrierile sudice consemnează numeralul ordinal cu
terminaţia -lea şi destul de rar apar exemple cu forma etimologică: „... al doile ceriu ...” (p. 99),
„... al doile ... şi al trile ... al cincile ... al şasele ...” (p. 100), „... al doile fiiu ...” (p. 139), „ Al

10
Mihăescu, Doru, Cronografele româneşti, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006. (Mihăescu 2006)
11
Nicolăescu-Plopşor, C., Hronograful lui Moxa, „Oltenia”, IV, 1943 (1944), p. 1- 28. (Nicolăescu-Plopşor 1943)

5
doile an ...” (p. 142, 217), „... al cincile săbor ...” (p. 153), „... al şasele săbor ...” (p. 162); –
Formele iotacizate la verbe cu radical în d, n, t au fost răspândite în întreg teritoriul dacoromân,
formele cu dentală refăcută fiind consemnate în scrieri abia în secolul al XVII-lea în Moldova şi
în secolul al XVIII-lea în celelalte regiuni ale Dacoromaniei: „... să spue adevăr ...” (p. 99), „...
să-ş pue capetele ...” (p. 115), „ Şi întîiu sfătuiră să-l arză ...” (p. 117), „... să-ş pue sfetnici ...” (p.
122), „... se-l scoată den nărav ...” (p. 125), „... şi zise sal arză de viu.” (p. 130), „... ca să-ş ţie
legea ...” (p. 133), „... se-i tremită ...” (p. 142), „... să-şi ţie fetiia ...” (p. 146), „... să o ţie ...” (p.
147), „... ca să-i pue un fecior ...” (p. 147), „... ţiind o hârtie ...” (p. 150), „... de vrea să-l scoate
...” (p. 151), „... eu nu poci răbda ...” (p. 154), „... ca să vie ...” (p. 158), „... ca să-i tremeată ...”
(p. 165), „... să-i piarză ...” (p. 165), „... să-i vază ...” (p. 170), „... şi crez ...” (p. 171), „... să
piarză ...” (p. 175), „... să auză ...” (p. 179), „... să rămâie ...” (p. 179), „... să i le spue ...” (p.
179), „... să te piarză ...” (p. 186), „ Văz ...” (p. 188), „... zise să vânză ...” (p. 192), „... vru să-l
scoată ...” (p. 199), „... să o scoată ...” (p. 200), „... să-i Ńie ...” (p. 200), „... să vază...” (p. 203); –
Verbul a mânca are forma mănânc întâlnită în scrieri nordice, precum şi în texte munteneşti: „...
ca să-ş mănânce însuşi oile ...” (p. 189); cu sensul „a avea mâncărime” este întâlnit în nord-estul
Olteniei: „... rănile ... de nu mănâncă rău...” (p.126); formă de indicativ prezent mânca este
notată în unele scrieri olteneşti şi bănăţene: „... mânca ...”12 (p. 101); – Forme cu sufix la
indicativ prezent a verbului a lucra, caracteristice variantei sudice a vechii române literare: „... să
lucréze pământul ...” (p. 101); – Verbul a fi prezintă la indicativ prezent forme analogice,
particularitate morfologică notată încă din secolul al XVI-lea numai în Muntenia şi Banat: „... că-
i simt nepoţi.” (p. 120), „... simt sătule ...” (p. 126), „... cum sîmtu şi ei.” (p. 134), „... că sunt
tânăr.” (p. 171), „... că noi suntem oameni ...” (p. 186); – La indicativ imperfect persoana a III-a
plural verbele nu au desinenţa -u, ca în marea majoritate a textelor epocii: „... că până aciia
răutăţi hitléne în inima lui nu era.” (p. 100), „... şi era puşi 72 de deregători.” (p. 104), „... coconii
fără milă era ucişi.” (p. 117), „ Ei râdea ...” (p. 123), „Alţii să întrecea ...” (p. 123), „Şi zicea toţi
...” (p. 130), „... şi-i era dragi înţelepţii ...” (p. 133); formele cu -u la persoana a III-a plural vor
intra în limba literară din secolul al XIX-lea, odată cu noi norme impuse de I. Heliade Rădulescu
prin intermediul Gramaticii româneşti, tipărită la Sibiu, în 1828; – În manuscrisul lui Moxa apare
formă veche a verbului a cerşi la perfect simplu, spre deosebire de textele sudice ale începutului
secolului al XVII-lea, când autorii vremii utilizau forme verbale care au la perfect simplu

12
Hasdeu, Bogdan Petriceicu, Cuvente den bătrâni, vol. I, editie de G. Mihăilă, Bucureşti, EDP, 1983 (Hasdeu 1983)

6
terminaţia -sei: „ Văzu ... trimise ... de cerşu ajutoriu, ce nu-i dede ...” (p. 116); – Forme
etimologice de indicativ perfect simplu ale verbului a da: „... şi dede şi lu Adam ...” (p. 101), „...
şi iară se dede mulţime a toate sufletele.” (p. 103), „... văzu un tăciune aprins eşind den trupul
mueriei lui şi dede ...” (p. 114), „Văzu ... trimise ... de cerşu ajutoriu, ce nu-i dede ...” (p. 116),
„... şi dederă lu Amulie domniia ...” (p. 120), „... dede-şi sabiia ...” (p. 131); – La indicativ
perfect simplu sunt notate în manuscrisul lui Moxa forme etimologice ale verbului a face, la fel
ca în majoritatea textelor vremii: „deci féceră un cal de lemn ... şi se féceră a se duce ...” (p. 117),
„... şi féceră colibi.” (p. 118); – Persoana a III-a singular a indicativului perfect compus este
construită cu au, ca în toate textele literare ale epocii: „... că el au avut limbă dulce, de au fost
drag a podobi poveştile.” (p. 117), „... Isus ... au fost îngropat ... s-au înălţat la cer ...” (p. 127),
„... Mariia Magdalina s-au dus tocma la Rim de-au jeluit.”13 (p. 127), „ Tiverie au domnit 23 de
ai.” (p. 127), „... Ţiţ au ocolit cu oştile cetatea şi o au bătut doi ai ...” (p. 129), „ Uespasian au
domnit 10 ai şi au murit bătrân.” (p. 129), „ Mahamet au murit, şi au stătut în loc fiiu-său,
Baiazit.” (p. 222); – Veri în loc de vei ca auxiliar de viitor, întâlnit în majoritatea textelor vremii:
„Iară ei răspunseră: «Nice tu nu veri domni de acum»”. (p.107), „O, ome, împărat a toată lumea
veri naşte”. (p. 125), „... cu aceasta veri birui !” (p. 139), „... de vere vrea să iai ...” (p. 153), „...
de veri avea minte curată ...” (p. 154), „... nu te veri ruşina de boiari ...” (p. 154), „De veri să
mori ...” (p. 167), „De veri să crezi ...” (p. 186), „... că veri armă hitleană găsi ascunsă ...” (p.
186), „... că veri împăraţi ...” (p. 187), „De veri adeveri şi veri avea ... nu veri scăpa ...” (p. 201);
– Condiţionalul prezent şi perfect construit cu auxiliarul ar/ară este înregistrat în aproape toate
textele epocii, o formă care apare şi astăzi în normele literare: „... ară fi mai bine ...” (p. 121), „...
ară fi tăiat atunce ...” (p. 121), dar „... destoinic ar fi fost a o ţinea alături ...” (p. 130); apar în text
şi exemple de condiŃional perfect construite cu a vrea: „... că de vrea pune ... sau vrea cinsti cu
altă boierie ...” (p. 126), „... cât de vrea fi ş-altă lume alăturea ...” (p. 130), „Când vrea fi în pace,
oarece vrea cugeta de demăneată ... de vrea vorovi ...” (p. 135), „... vrea durmi ...” (p. 135), „...
de vrea aduce ...” (p. 173), „... deci cât vrei căuta într-însa, tu vrei cunoaşte ... să se vrea rădica
oşti.” (p. 183), „... şi vrea peri atunceş.” (p. 186), particularitate morfologică notată în texte
sudice şi bănăţene; – Adverbul acmu este frecvent în textele din toate zonele, în timp ce în
scrierile sudice apare înlocuit destul de rar, încă din secolul al XVI-lea cu formă acum: „... acmu
...” (p. 156), „... până acmu ...” (p. 178), adverbul curund: „... curundu-l junghiară ...” (p. 141)

13
Idem, Introducere în dialectologia istorică românească, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1994.

7
alternează în textul lui Moxa cu inovaţia sudică curînd: „... curînd plecă.” (p. 131), „... curînd ...”
(p. 139, 150, 161, 162), călugărul oltean inserând în paginile manuscrisului forma arhaică notată
în textele de tip nordic şi, rar, în Oltenia primelor decenii ale secolului al XVII-lea; tot în texte ce
circulau în aria nordică apare forma încătruo: „... de încătruo veniia ...” (p. 156) şi dencătruo „...
dencătruo ardea soarele ...” (p. 159); – Adverbul temporal mainte este frecvent, după 1600, în
scrieri nordice; sporadic apare şi în texte sudice alături de înainte. În Cronograful lui Moxa sunt
notate ambele forme: „... şi mainte de ...” (p. 125), „... ce mainte cetéşte ...” (p. 125), „... mainte
era ginere ...” (p. 138), „... şi mainte-l jură ...” (p. 146), „... nu vom vedea mainte de la tine ...” (p.
185), „... şi trimiseră înainte pre Ahilei ...” (p. 116), „... înaintea lu H[risto]s ...” (p. 157); –
Prepoziţiile cătră: „... aduse Dumnezeu cătră Adam ...” (p. 100), „... cătră Protives ...” (p. 115),
„... de cătră o samă de boiari ...” (p. 153) şi preste: „... preste toată ...” (p. 104), „ De vezi că
domnesc preste lege ...” (p. 131) au fost forme uzuale în epocă, particularităţi morfologice care
vor deveni ulterior specifice ariilor dialectale nordice; – Conjuncţia aorea „sau” este o formă
veche cu frecvenŃă nordică: „ Deci aşa le era sfada: aorea biruia grecii pre troiani, aorea troianii
pre greci.” (p. 116), „Deci aorea-l biruiia, aorea-i biruia.” (p. 187). În urma prezentării celor
câteva particularităţi morfologice selectate din Cronograful de la 1620, se poate afirma că Mihail
Moxa a alăturat unor elemente constitutive ale variantei literare munteneşti (înŃelegând aici şi
elemente specifice graiurilor olteneşti, dată fiind originea sa oltenească şi întocmirea acestei
lucrări pe teritoriul Olteniei), o serie de particularităţi morfologice specifice variantelor nordice
ale vechii române literare, ca de exemplu: substantive neutre cu radical în r aducând ca exemplu
în acest sens termenii izvoară, pahară, hotăra, articolul hotărât proclitic lu, pronumele dânsul şi
nime, adverbele curund, încătruo, mainte, precum şi conjuncţia aorea, unele dintre acestea
putând fi explicate, în accepţia lui I. Ghetie 1975, prin utilizarea de către călugărul oltean a unor
surse ardeleneşti sau bănăŃene, nementionate la izvoare. Prin intermediul textelor, fie tipărite
sau rămase în formă manuscrisă, cunoaştem şi noi o exprimare specifică începutului secolului al
XVII-lea, ce permit o localizare a zonei de provenienţa dialectală a celor ce scriau14.

14
Dictionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1979. (DLR 1979)

8
 Dionisie Eclesiarhul

S-a născut într-o familie de origine modestă15 pe la 1740 în satul vâlcean Stoenești sau,
după alte surse, în 1759 în satul vâlcean Pietrari. Părinții săi se numeau Alexie și Aspazia; mama
sa se va călugări ulterior sub numele Anastasia. A purtat probabil numele de mirean Dumitru.
A urmat o școală din sat sau una mănăstirească (probabil la școala Schitului Pietrari). S-a
căsătorit și a fost hirotonit preot de mir în Episcopia Râmnicului, dar a rămas văduv de
timpuriu. Se afla în 1766 la Mănăstirea Horezu, unde venise să se călugărească la îndemnul
episcopului Grigorie Socoteanu și semna Popa Dumitru de la Episcopia Râmnicului sau Dimitrie
Râmniceanu. S-a călugărit sub numele Dionisie prin 1769 probabil la Mănăstirea Horezu. Prin
anii 1770-1771 apare ca egumen al Mănăstirii Arnota,dar este înlăturat după retragerea lui
Grigorie Socoteanu din scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei. Trece pe la
mănăstirile Tismana, Cozia și Govora, unde deprinde caligrafia și pictura bisericească
A fost chemat în 1786 la Râmnic de către episcopul Filaret, fiind numit în funcția de
eclesiarh al Episcopiei Râmnicului Noul Severin. Episcopul i-a prețuit talentul de caligraf și
cunoștințele de slavonă, turcă și rusă, însărcinându-l să scrie condica episcopiei și a metocurilor
ei.
După începerea Războiului Ruso-Austro-Turc (1787–1792) și ocuparea Țării Românești
de către austrieci (1788), îl însoțește în pribegie, împreună cu Naum Râmniceanu, pe episcopul
Filaret, călătorind în Banat, Transilvania și Ungaria, consemnând în cronica sa periplul său prin
orașele Orșova, Mehadia, Lugoj, Caransebeș și Timișoara, menționând că a văzut cetatea
Petrovaradin, orașul Šabac și palatul lui Matei Corvin din Buda. S-a întors la Râmnic
înaintea păcii de la Șiștov (1791), dar a fost înlăturat după 1792 de noul episcop Nectarie, de
origine greacă, semnând din 1795 ca biv-eclesiarh.
Și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în mănăstirile din Oltenia, unde a alcătuit condici
și a studiat colecțiile de documente. A viețuit la mănăstirea Gănescu din Craiova, apoi
la mănăstirea Bistrița (1795-1799), devenind apoi egumen al schitului Mănăilești (c. 1799 - c.
1801) și eclesiarh la Mitropolia Ungrovlahiei (1804-1812), unde a organizat o școală de caligrafi
și arhivari și a condus tipografia (1809). După alegerea lui Nectarie ca mitropolit al Ungrovlahiei

15 Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române A-L, vol. I, Ed. Paralela 45, București, 2004, p. 498.

9
în decembrie 1812, s-a retras la Craiova, unde a fost dascăl de limba slavonă și traducător de
documente. A murit bătrân și sărac la Craiova în 1820, probabil în casele Bisericii Brândușa, și a
fost îngropat la această biserică.
Dionisie Eclesiarhul a desfășurat o îndelungată activitate de caligraf, copiind sau scriind
el însuși mai multe pomelnice ctitorești și condici mănăstirești, pe care istoricul literar Dumitru
Murărașu le consideră „greoaie” Printre condicile și pomelnicile scrise de el sunt de menționat:
pomelnicul mănăstirii Dobrușa (1777), condica Episcopiei Râmnicului (3 vol., 1786), condica
mănăstirii Strehaia (1791), pomelnicul mănăstirii Titireciul din Ocnele Mari (1799), pomelnicul
bisericii din satul Urșani (1804), pomelnicul bisericii din satul Simnicu de Jos (1814), hrisovul
moșiei Rutești-Vâlcea (1815), pomelnicul mănăstirii Țânțăreni-Dolj (1816), condica vel
paharnicului Constantin Almăjanu (1819). Alte manuscrise conțin condica mănăstirii Arnota (2
vol.), pomelnicul bisericii din Proeni-Vâlcea, condicile mănăstirilor Tismana (2 vol.), Obedeanu,
Jitianu, Dintr-un Lemn și Govora și condica Mănăstirii Ungro-Vlahiei. Cele 25 de cronici cu
interesante date istorice, scrise cu o caligrafie artistică și împodobite cu inițiale înflorate, scene și
portrete, sunt păstrate în prezent la Arhivele Statului din București și la Biblioteca Academiei
Române, reprezentând un bogat material documentar16 A tradus din limba slavonă Calea
împărătească a crucii Domnului și din limba germană Întâmplările războiului franțozilor și
întoarcerea lor de la Moscva (Buda, 1814) și Vrednica de pomenire biruință (Buda, 1815).17
Opera sa principală, Chronograful Țărei Rumânești de la 1764 până la 1815, a fost scrisă
la Craiova în anii 1814-181518 și încheie ciclul cronicilor muntene,19 povestind întâmplări din
ultima perioadă fanariotă și amintind domnitorii Nicolae Caragea, Mihai Suțu și Nicolae
Mavrogheni. Cronica are un farmec special, stilul literar al lui Dionisie prevestind stilul savuros
de exprimare al lui Ion Ghica și nararea în stil teatral a lui I.L. Caragiale20 Cronicarul prezintă
de-a valma într-un mod savuros evenimente importante și amănunte nesemnificative (include,
printre altele, o listă de prețuri de la bou la puiul de găină),21 conturând imaginea unei epoci.

16 Algeria Simota, op.cit., p. 283.

17 Ibidem
18 Ibidem, p. 284

19 Aurel Sasu, op. cit., p. 499

20 Ibidem, p. 498

21 George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Litera Internațional, București-Chișinău,

2001, p. 32.

10
 Istoricii literari care au analizat cronica lui Dionisie Eclesiarhul au constatat stilul naiv de
interpretare a evenimentelor istorice22. Rusia este privită cu simpatie și chiar cu admirație, dar
cronicarul redă obiectiv starea deplorabilă a primei oști rusești sosită în Muntenia: „niște găinari
cu arme chiloame, lănci, giumege și cu câte-o pușcă ruginită, și la altul fără oțele”23. Cronicarul
manifestă o atitudine dușmănoasă față de Napoleon, care este în opinia sa de neam „grec
romeos”, care a trecut la legea papistașă și a luptat ca ofițer în armata nemțească, ajungând să fie
apreciat abia în Franța, unde i-ar fi determinat pe „boieri” să-i elibereze pe „rumâni” (șerbii
țării)24.
Dumitru Murărașu considera că Dionisie Ecleasiarhul era „lipsit de cultură și de spirit
istoric, dar avem în el un povestitor care știe să mânuiască o limba destul de apropiată de aceea
pe care o vorbea marea mulțime”25 Cronicarul nu avea înțelegerea istorică a lui Ion Neculce, dar
folosește un stil narativ volubil și savuros.

Opera literară
 Chronograful Ţărei Rumâneşti de la 1764 până la 1815, în Tezaur de monumente istorice
pentru România, II, publicată de Alexandru Papiu-Ilarian, Bucureşti, 1863; ediţia
(Chronograful Ţării Rumâneşti), ediţie îngrijită şi prefaţă de C.S. Nicolăescu-PIopşor,
Râmnicu Vâlcea, 1934;
 Hronograf (1764-1815), ediţie îngrijită de Dumitru Bălaşa, introducere de Dumitru Bălaşa şi
Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1987

Descendent al marilor cronicari munteni, Dionisie Eclesiarhul a lăsat urmaşilor o operă

ce se cere scoasă din negura vremurilor. Prin grija pe care a arătat-o faţă de trecutul
diferitelor aşezăminte sfinte din Oltenia natală, călugărul cărturar a dus mai departe o
tradiţie ce avea să se desăvârşească prin operele marilor săi înaintaşi ce au contribuit la
împlinirea noastră culturală.

Dionisie Eclesiarhul (1740-1820) s-a născut în satul Stoeneşti (jud. Vâlcea) şi a trecut la
cele veşnice în cetatea Băniei. A primit la botez numele Dimitrie. A fost preot de mir dar, rămas
22 Ibidem, p. 33
23 D. Murărașu, op. cit., p.144
24 George Călinescu, op. cit., p. 33

25 D. Murărașu,op.cit

11
văduv de timpuriu, s-a călugărit la Mănăstirea Tismana (după alte surse la Mănăstirea Horezu),
primind numele Dionisie. Din 1776 s-a învrednicit a lua asupra sa ascultarea de mare eclesiarh şi
slujitor al Catedralei episcopale din Râmnicu Vâlcea. A mai slujit în aceeaşi ascultare la Biserica
"Sfinţii Apostoli" din Craiova (1788-1791) şi apoi la Mitropolia Ungrovlahiei (1804-1812).
Formarea cărturărească a marelui eclesiarh
A fost un "prozator înzestrat şi original" (Marin Sorescu), remarcându-se ca miniaturist,
cronicar, memorialist şi caligraf. A trecut, de-a lungul vieţii, pe la mănăstirile Tismana, Govora
şi Horezu. După ce a început şcoala la Schitul Pietrari (jud. Vâlcea), şi-a desăvârşit studiile la
Episcopia Râmnicului, a Noului Severin şi la Craiova. Pentru că stăpânea foarte bine limbile
slavonă, rusă şi turcă, a fost chemat de episcopul Filaret la Râmnic, în funcţia de eclesiarh. Aici
scrie Dionisie Condica episcopiei (trei tomuri). Alături de Naum Râmniceanu, îl urmează pe
episcop în Transilvania, Banat şi Ungaria (până la Buda) în timpul ocupaţiei austriecilor asupra
Ţării Româneşti. În urma acestor călătorii scrie mai multe memorii şi documentare. Revenit la
Râmnic (1771), redactează condicile mănăstirilor Strehaia şi Bistriţa. Ajunge la Mănăstirea
Sadova, unde egumenul Paisie îl îndeamnă să traducă din ruseşte. Trece şi pe la Mănăstirea
Jitianu (1793), este egumen la Mănăstirea Mănăileşti (1799-1801), pentru ca în 1804 şi 1808 să-l
întâlnim în Bucureşti, unde consemnează mai multe evenimente istorice. "În toată această
perioadă umblă cu pana de gâscă şi călimara cu cerneală din mănăstire în mănăstire, la Schitul
Micşani, la mănăstirile Arnota, Bucovăţ, Obedeanu etc." (Florea Firan), continuând să scrie
neîncetat.
Mărturii nemuritoare peste timp
A rămas în istoria culturală a meleagurilor oltene prin scrierea Pomelnicului Mănăstirii
Bucovăţ (1813), pentru ca, începând cu anul următor, după ce se stabileşte definitiv la Craiova,
să redacteze cea mai importantă operă a sa, Hronograful Ţărei Rumâneşti de la 1764 până la
1815. În acest timp, ca "mare eclesiarh şi dascăl slovelnic"26, nu a încetat să redacteze mai multe
pomelnice şi condice ale diferitelor biserici şi să transcrie diferite cărţi. Acest amănunt ne duce
cu gândul la faptul că era, probabil, şi profesor la o anumită şcoală din Craiova. În 1819, în timp
ce scria proimionul condicii paharnicului C. Almăjanu-Poenaru, avea să amintească faptul că

26
Algeria Simota, „Dionisie Eclesiarhul”, în vol. Academia RSR, Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Editura
Academiei RSR, București, 1979, p. 282.

12
este autorul a 25 de condici. Şi-a trăit ultimii ani din viaţă la chiliile Mănăstirii Gănescu, azi
locul unde se află Universitatea şi Teatrul Naţional din Craiova.
Dintre lucrările sale cele mai importante trebuie amintite pomelnicele mănăstirilor
Dobruşa, Gănescu, Bucovăţ (Craiova), Cozia, Titireciu, Tătăreni, "Dintr-un lemn", ale schiturilor
"Naşterea Domnului" (Bistriţa), Păpuşa, Teiuşu, ale Catedralei mitropolitane din Bucureşti, ale
bisericilor din Proieni, din Urşani, din Zavideni, "Adormirea" din Drăgăşani, Şimnicu de Sus,
"Oota" "Sf. Ioan Hera", "Hagi Enuş", "Sf. Treime" şi "Postelnicul Fir" (Craiova), "Sf. Nicolae"
(Tg. Jiu).
Dintre condici şi documente se remarcă cele ale Mitropoliei din Bucureşti (două tomuri),
Mitropoliei din Târgovişte (două tomuri), Episcopiei Râmnicului (trei tomuri), ale mănăstirilor
Tismana (două tomuri), Strehaia, Sadova, Jitianu, Bistriţa (două tomuri), Govora, Arnota,
Cotroceni (două tomuri), Bucovăţ, Obedeanu, Şerbăneşti, ale schiturilor Văleni şi Micşani, dar şi
un condice al familiei sale.
"Istoric cu viziune europeană"27
Deşi cronica lui începe de la 1774, odată cu domnia lui Alexandru Ipsilanti, Dionisie
Eclesiarhul, "istoric cu viziune europeană" (G. Călinescu), aminteşte în introducea sa şi de
evenimentele istorice ce au avut o importantă semnificaţie: ocupaţia rusească şi tulburările din
Polonia. El nu prezintă numai situaţia din timpul său din Ţara Românească, ci face dese referiri
şi la evenimentele externe, mai ales la cele la care a fost părtaş, în mod indirect, în timpul
peregrinărilor. În acest sens, Dionisie se dovedeşte a fi un autor informat din gazetele străine şi
dintr-o istorie tipărită la Viena, aşa cum avea să consemneze într-o notiţă.
Stilul său este specific muntenesc, presărat adesea cu referiri precise la diferite
evenimente minore, îmbibat de sarcasm şi de o imaginaţie istorică ce-l apropie de ceilalţi
cronicari munteni. Ici şi acolo se găsesc referiri pline de umor la diferite personaje şi întâmplări
faţă de care autorul prezintă un dezacord de principiu, încât "curiozitatea naivă produce la
Dionisie pagini încântătoare".
Hronograful Ţărei Rumâneşti de la 1764 până la 1815
Opera sa cea mai importantă, Hronograful Ţărei Rumâneşti de la 1764 până la 1815, se
remarcă prin informaţiile pe care le furnizează în legătură cu istoria cetăţii Băniei din ultima
perioadă a domniilor fanariote. În acelaşi timp, dincolo de aerul memorialistic pe care îl evocă

27
D. Murărașu, Istoria literaturii române, ediția a III-a, Editura Cartea Românească, București, 1942, p. 153.

13
(el scrie "în diastima vremii vieţii sale"), cronica are o incontestabilă valoare literară. Despre
hronograful său, reeditat în 1934 la Râmnicu Vâlcea, C.S Nicolăescu Plopşor avea să scrie că
este "cel mai bogat izvor istoric pentru epoca anterioară revoluţiei lui Tudor Vladimirescu,
utilizată de Hasdeu, Xenopol, Nicolae Iorga în lucrările lor. Hronograful lui Dionisie Eclesiarhul
are o valoare documentară autentică, faptele narate fiind trăite de autor şi prezentate cronologic,
cu însuşiri de povestitor şi evocator, într-un stil oral atractiv, de adevărată scriere literară". În
anul 1987, hronograful a fost republicat la Bucureşti, după original, de părintele Dumitru Bălaşa
şi Nicolae Stoicescu.28
A învăţat carte, probabil, la şcoala Schitului Pietrari, ctitorie a episcopului Climent al
Râmnicului. După căsătorie, a ajuns preot de mir la Episcopia Râmnicului, ca ucenic al lui
Grigorie Socoteanu. De timpuriu şi-a pierdut soţia prin deces. În 1766 se afla la Mânăstirea
Horezu, unde venise să se călugărească, după îndemnul episcopului Grigorie Socoteanu.
Semnează: Popa Dumitru de la Episcopia Râmnicului sau Dimitrie Râmniceanu. Sa călugărit,
probabil, la Horezu. În 1770- 1771, apare ca ieromonah egumen al Mânăstirii Arnota. Protectorul
său Grigorie Socoteanu, din Partida Naţionalistă, este pus în lanţuri, iar el este înlăturat de la
Arnota şi ajunge, din nou eclisiarh la Episcopia Râmnicului, sub protecţia episcopului Chesarie
(1773-1780), la tipografie. Această activitate de tipograf o desfăşoară şi sub episcopul Filaret
(1787). În timpul războiului turco-austriac (1788-1791), împreună cu Naum Râmniceanu, l-a
însoţit pe episcopul Filaret în Transilvania, a străbătut Banatul şi a ajuns până la Buda.
După 1792 septembrie 8, este înlăturat de la Episcopia Râmnicului de către episcopul
Nectarie – un aromân grecizat din Moreea. Peregrinează pe la mai multe mânăstiri din Oltenia,
continuându-şi opera de caligraf şi arhivar; egumen la Schitul Mănăileşti, Vâlcea (1799-1801),
unde reface pictura şi apare în rândul ctitorilor împreună cu mama sa Anastasia Monahia. În
1804 ajunge eclesiarh la Mitropolia din Bucureşti, unde a organizat o şcoală de caligrafi şi
arhivari. Scrie cele mai frumoase condici de documente. În Bucureşti rămâne până la începutul
anului 1813, când episcopul Nectarie ajunge mitropolit. Din nou este înlăturat şi ajunge în
Oltenia, la Craiova, unde îşi continuă activitatea de caligraf, dar şi de dascăl de slavonie.
Hronograful lui, se pare, că este un codice al lecţiilor ţinute de el la Şcoala din Craiova. În 1813
semnează dascăl slovenesc. A murit bătrân şi sărac, probabil, în casele Bisericii Brânduşa şi a
fost îngropat la această biserică.

28 https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/stiri/calugarul-carturar-dionisie-eclesiarhul-24127.html

14
 A semnat de mai multe mii de ori Eclisiarhul şi nu Eclesiarhul. Se cunosc 30 de condici
de documente scrise de pana lui măiastră: Trei condici de documente ale Episcopiei Râmnicului
(1786) şi ale mânăstirilor Tismana (1787), Strehaia (1791), Sadova (1792), Jitianu (1793),
Bistriţa, în trei tomuri (1795-1796). La mitropolia Bucureştilor a scris Condicile de documente
cele mai frumoase: judeţul Ilfov (1805), judeţul Dâmboviţa (1805), judeţul Vlaşca (1805),
Condica locurilor din Bucureşti (1806), din Teleorman (1806); Condica Mânăstirii Cotroceni în
trei tomuri (1806-1808). Revenit în Oltenia a scris Condica Mânăstirii Bucovăţ (1813), Condica
Mânăstirii Govora în două tomuri; Condica pravilnicească (1817), Condica Almăjenilor (1819),
a Mânăstirii Obedeanu (1820). Se adaugă la acestea Condica Schitului Şerbăneşti-Morunglavu
(Vâlcea) şi Hronograful scris în 1815.
A scris şi 22 de Pomelnice ctitoriceşti, între care: Bucovăţ, Postelnicul Fir, Hagi Enuşi,
Sf. Treime, Oota, Sf. Ioan, Hera (din Craiova), Pomelnicu mânăstirii Dobruşa, al mânăstirii
Cozia, Dintr-un lemn, Episcopia Argeş, Şimnicu de Sus (Dolj), Mânăstirea Ţânţăreni etc.29

29 http://aman.ro/betawp/wp-content/uploads/personalitati/D/dionisie%20eclesiarhul.pdf

15
 Concluzii

Dionisie Eclesiarhul este unul dintre personalitatile marcante pentru istoria tarii noastre.
Deşi cronica lui începe de la 1774, odată cu domnia lui Alexandru Ipsilanti, Dionisie Eclesiarhul,
"istoric cu viziune europeană" (G. Călinescu), aminteşte în introducea sa şi de evenimentele
istorice ce au avut o importantă semnificaţie: ocupaţia rusească şi tulburările din Polonia. El nu
prezintă numai situaţia din timpul său din Ţara Românească, ci face dese referiri şi la
evenimentele externe, mai ales la cele la care a fost părtaş, în mod indirect, în timpul
peregrinărilor. În acest sens, Dionisie se dovedeşte a fi un autor informat din gazetele străine şi
dintr-o istorie tipărită la Viena, aşa cum avea să consemneze într-o notiţă.
Stilul său este specific muntenesc, presărat adesea cu referiri precise la diferite
evenimente minore, îmbibat de sarcasm şi de o imaginaţie istorică ce-l apropie de ceilalţi
cronicari munteni.
Mihail Moxalie, de asemenea, a avut un rol foarte important in istoria literaturii romane.
Cea mai importanta lucrare a sa a fost “Cronograful” (1620), text aparţinând literaturii istorice, a
fost alcătuit la îndemnul episcopului Teofil al Râmnicului şi păstrat până aproape de secolul al
XIX-lea la mănăstirea Bistriţă din Oltenia. Acesta nu e o simplă traducere din slavonă, ci o
încercare de prezentare a evenimentelor de istorie universală, având ca model o serie de lucrări
cunoscute în epocă, precum şi de integrare între acestea a unor întâmplări din istoria românilor,
imprimând astfel textului o notă de originalitate.

16
 Bibliografie

Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române A-L, vol. I, Ed. Paralela 45,
București, 2004

Algeria Simota, „Dionisie Eclesiarhul”, în vol. Academia RSR, Dicționarul literaturii

române de la origini pînă la 1900, Editura Academiei RSR, București, 1979

Chivu, Gheorghe, Costinescu, Mariana, Frâncu, Constantin, Ghetie, Ion (coordonator),

Roman Moraru, Alexandra, Teodorescu, Mirela, Istoria limbii române literare. Epoca veche
(1532-1780), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997.
D. Murărașu, Istoria literaturii române, ediția a III-a, Editura Cartea Românească,
București, 1942

George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Litera
Internațional, București-Chișinău, 2001

Ghetie, Ion, Baza dialectală a românei literare, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1975.
(Ghetie 1975) Ghetie, Ion, Introducere în dialectologia istorică românească, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1994.
Hasdeu, Bogdan Petriceicu, Cuvente den bătrâni, vol. I, editie de G. Mihăilă, Bucureşti,
EDP, 1983 (Hasdeu 1983)
Mihăescu, Doru, Cronografele româneşti, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006.
(Mihăescu 2006)
Mihăilă, G., Cultură şi literatură română veche în context european, Studii şi texte,
Bucureşti, Editura Ştiintifică şi Enciclopedică, 1979. (Mihăilă 1979)
Mihail Moxa, Cronograful lui Mihail Moxa, transcris şi adnotat de N. Simache şi Tr.
Cristescu, Buzău, Tip. Dumitrescu, 1942. (Moxa 1942)
Moxa, Mihail, Cronica universală, editie critică, însoŃită de izvoare, studiu introductiv,
note şi indici de G. Mihăilă, Bucureşti, Editura Minerva, 1989. (Moxa 1989)
Nicolăescu-Plopşor, C., Hronograful lui Moxa, „Oltenia”, IV, 1943 (1944), p. 1- 28.
(Nicolăescu-Plopşor 1943) *
Dictionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, Editura Academiei
RSR, 1979. (DLR 1979)

17