Arta în secolul al XXI-lea

Cuprins:
1.Arta ca domeniu de activitate. Scurtă introducere în subiect
2.Dușmanul noului, mai-noul
3.Poezia "Secolului Facebook"
4.Se mai naște arta din suferință?
5.Concluzii

1.Arta ca domeniu de activitate. Scurtă introducere în subiect

Omul a fost întotdeauna preocupat de frumos. Fie că-și împodobea pereții
peșterii cu scene din timpul vânătorii, fie că sculpta podoabe din lemn, piatră,
os și orice alt material pe care îl putea prelucra, ființa umană, încă de la
începuturile sale, și-a valorizat, mai mult sau mai puțin în funcție de condițiile
impuse de vremurile pe care le trăia, acest simț care dă sens tuturor lucrurilor
însuflețindu-le prin stropirea cu apa sfântă a izvorului nesecat numit
imaginație. Pe măsură ce oamenii au format comunități tot mai numeroase,
relațiile dintre aceștia, inevitabil, s-au intensificat dând naștere unor trăiri tot
mai puternice și mai vii care, într-un fel sau altul, trebuiau să capete o formă.
Orice sentiment intens nutrit, iubire, ură, dezgust, tristețe, fericire, plăcere,
naște în individ dorința nestăvilită de a se exprima, de a transpune, prin
puterea artei, simțămintele acestea care se revarsă peste sine. Astfel, din
durerea pierderii unei persoane dragi au apărut cântecele funerare, din iubirea
pătimașă poeziile, și tot așa fiecare trăire a devenit obiectul unei forme, sau a
mai multor forme, de artă. Ceea ce vezi, auzi, pipăi, deci ceea ce poți surprinde
cu ajutorul simțurilor, nu este decât rezultatul, umbra pe care sentimentele
creatoare o aruncă pe pânză, portativ, hârtie sau pe marmura unei statui.
Tocmai ăsta e motivul pentru care fiecare persoană înțelege diferit arta. Dacă
am putea-o cuprinde în cercul strâmt al simțurilor arta și-ar pierde pe dată
valoarea și ne-ar părea o înșiruire de forme fără de fond. Doi oameni care
ascultă aceeași arie muzicală o vor percepe în moduri complet diferite. Chiar
dacă urechile le sunt asaltate de aceleași note muzicale, de aceleași sunete,
sensibilitatea, blândețea, noblețea sufletului sunt cele care vor da socoteală de
felul în care respectivii indivizi înţeleg arta. De auzit auzim, deci, cu toții la fel și
cu toate acestea avem impresii diferite, contrarii chiar. Atunci când simțurile își
pierd valoarea, pentru că sunt comune tuturor oamenilor, sentimentele,
emoțiile vin să le ia locul și să decidă pentru noi. Beethowen, chiar surd fiind, a
compus simfonii care și astăzi trezesc în noi emoții de o intensitate și de o
valoare greu egalabile. Se poate deci spune că arta a însoţit omul dintotdeauna
fiindu-i alături în tristeţe şi în bucurie, în exataz şi-n agonie.

2.Duşmanul noului, mai-noul

Odată graniţele artei extinse nu a mai fost decât un pas până la apariţia
curentelor artistice. Cum însă un curent venea în contra celui care îl precedase
am fost nevoiţi să asităm la o înşiruire de idei şi curente care se anulau şi se
desfiinţau unele pe altele. Din acest punct de vedere, personal, consider că s-a
greşit. Exponenţii noilor curente nu făceau decât să se opună vechilor idei,
folosindu-se de negare ca unic argument. Când însă venea vorba despre
propriile argumente, altele decât cele care blamau şi negau, situaţia devenea
neclară. Cu alte cuvinte principiile după care funcţionau curentele nou-apărute
aveau valoare în măsura în care erau puse în contrabalans cu principiile cele
vechi. Dacă, spre exemplu, un curent aşa numit clasic dispărea, curentele care
au venit să i se opună îşi pierdeau automat baza, fundamentul ajungând în
unele cazuri să-i împărtăşească soarta.

De la renascentism până la baroc, rococo şi postmodernism arta a trecut prin

diferite transformări care au contribuit, mai mult sau mai puțin după caz, la
conturarea noțiunii de artă în sensul ei de astăzi. De folos, zadarnice, valoroase
sau lipsite de vlagă, oricum ar fi fost toate aceste curente și-au adus aportul la
ceea ce înseamnă artă în plinătatea termenului.

3.Poezia "Secolului Facebook"

Nu putem discuta despre artă fără să aducem în discuție poezia. Fără îndoială
poezia se bucură, sau cel puțin ar trebui să se bucure, de o expresivitate
deosebită. Împuternicirea cuvântului și "îmblânzirea" limbajului spre a servi
unui scop atât de nobil precum redarea, într-o formă cât mai estetică, a
trăirilor autorului este fără îndoială o muncă demnă de un artist. Cum am
arătat și la punctul anterior, la fel ca toate formele de artă, și poezia s-a supus
"mofturilor" unor curente literare. Este cu atât mai greu să vorbim despre
poezia secolului al XXI-lea cu cât valorile societății, cel puțin cele tradiționale,
dispar rând pe rând fiind înlocuite de, le-aș spune eu, pseudo-valori. Cum
poezia are ca principal fundament și punct de plecare valorile morale ale unei
anumite societăți este întru totul de înțeles "criza poetică" cu care ne
confruntăm. Aici aș putea fi ușor contrazis argumentându-mi-se faptul că există
nenumărați poeți care și-au consacrat operele satirizării neajunsurilor societății
din care făceau parte. Acest argument este perfect valabil dar din păcate lipsit
de valoare deoarece nici măcar poeți de satiră nu prea mai avem, cel puțin nu
unii care să fie demni de luat în seamă. Unul dintre cele mai mari păcate pe
care eu îl găsesc poeziei începutului acestuia de secol este lipsa acută de
substanță, de fond. Poeții își propun prea mult să scrie uitând adesea să
transmită. Trebuie să admit, din minimă obiectivitate, că găsesc totuși o
oarecare circumstanță atenuantă. Îți trebuie multă asumare și statornicie să
poți rămâne credincios unui set de valori în toată acestă vâltoare a globalizării
care a indus o serioasă criză de identitate. În plus însăși materia primă a
poeziei, cuvântul, are foarte mult de suferit, limbajul devenind tot mai
superficial și mai comun încurajându-se o migrare dinspre fond înspre formă.

Chiar dacă ne este aruncat în ochi un așa zis "sincretism lexical" care să
încurajeze îmbogățirea fondului lexical prin adoptarea cât mai multor termeni
neologici se produce exact efectul advers acutizându-se, într-un ritm mai mult
decât alarmant, un fenomen de ''sărăcire a limbii''. Limba literară este din ce în
ce mai vizibil alterată fiind presată să se plieze pe nevoile lexicale tot mai
pretențioase. Și nu cunosc alt semn mai grăitor pentru pierderea identității
unui popor decât pierderea limbii sale.

4. Se mai naște arta din suferință?

Pentru a echilibra balanța o să vorbesc în continuare despre un "mit" foarte
vehiculat. Se consideră că pentru un poet motorul care-l pune în mișcare,
izvorul de inspirație poartă cel mai adesea un nume: Suferință. Cum am arătat
și în prima parte sentimentele puternice reprezintă acel element declanșator
care îl îndrumă pe artist și-i luminează calea spre operă. Suferința pare totuși
să aibă un efect aparte, de o intensitate mai însemnată decât restul. Exemple
care să întărească această teorie sunt foarte multe suferința însoțindu-i pe
poeți, și pe artiști în general, sub o formă sau alta aproape tot timpul. Nu
trebuie însă să absolutizăm rolul pe care acest sentiment, suferința, îl are în
procesul creator ca mai apoi riscând să le neglijăm pe restul. Întrebarea care ar
trebui să ne preocupe este: În lipsa suferinței mai poate exista artă? Sincer
cred că toate sentimentele, cu condiția să fie resimțite la o intensitate
considerabilă, generează starea necesară demarării procesului artistic. Cum
însă artistul este întâi de toate om este de înțeles de ce există tendința de a se
acorda suferinței întâietate. Firea omenească, orice s-ar spune, reacționează
mult mai promt la sentimente negative care, spre deosebire de cele pozitive, îl
marchează într-o mai mare măsură. Iată un exemplu concret: În timp ce
"răsfoiam" internetul în căutarea de surse am văzut scris mare, cu litere de
tipar, "CEA MAI FRUMOASĂ POEZIE DE DRAGOSTE A SECOLULUI XXI". Am dat
click pe respectivul link cu o urmă de suspiciune fără să-mi fac prea mari
speranțe că aș putea descoperi ceva care să fie măcar interesant dacă nu
valoros. În respectivul articol era prezentată succint, într-un stil cam rece dacă
e să mă întrebați, povestea unui tânăr pe nume Neil Hilborn, "un poet care
suferă de tulburare obsesiv-compulsivă". Acesta a dat glas suferinței de
care era mistuit datorită despărțirii de iubita sa. Pentru a nu știrbi din
plinătatea și puritatea poeziei o să o redau în varianta sa originală, tradusă
desigur.
"Când am văzut-o pentru întâia oară
Totul în mintea mea a amuțit.
Toate zgomotele și toate acele imagini revenind constat au dispărut, pur
și simplu.
Când suferi de tulburare obsesiv-compulsivă nu ai cu adevărat
momente de liniște.
Chiar și înainte de a adormi, mă gândesc:
Am încuiat ușile? Da.
M-am spălat pe mâini? Da.
Am încuiat ușile? Da.
M-am spălat pe mâini? Da.
Dar când am văzut-o pe ea, singurul lucru la care m-am putut gândi au
fost
buzele ei de forma unei agrafe de păr...
Sau geana de pe obrazul ei -
geana de pe obrazul ei -
geana de pe obrazul ei.
Am știut că trebuie să-i vorbesc.
Și i-am cerut o întâlnire de șase ori în treizeci de secunde.
Ea a acceptat de a treia oară, dar cum niciuna dintre cereri nu mi-a părut
potrivită,
eu am continuat.
La prima noastră întâlnire, am petrecut mai mult timp organizându-mi
cina
pe culori, decât mâncând sau vorbind cu ea...
Dar ei i-a plăcut.
I-a plăcut că a trebuit să o sărut de rămas bun de șaisprezece ori
sau de douăzeci și patru de ori, la diferite momente din zi.
I-a plăcut că mi-a luat o veșnicie să mergem spre casă
pentru că erau prea multe fisuri pe trotuarul pe care ne aflam.
Când ne-am mutat împreună, mi-a spus că se simte în siguranță
de vreme ce nimeni nu ne va putea jefui vreodată
pentru că eu încui mereu ușa de optsprezece ori.
Îi priveam mereu gura când vorbea -
când vorbea -
când vorbea -
când vorbea;
când a spus că mă iubește, gura ei și-a curbat marginile în sus.
Noaptea, se punea în pat și mă privea cum sting toate luminile.
Și le sting și le aprind și le sting și le aprind
și le sting și le aprind și le sting și le aprind și le sting și le aprind și le
sting.
Închidea ochii și își imagina că zile și nopți
trec prin fața ei.
Iar apoi... A spus că îi iau prea mult din timp.
Că nu o pot sărută de noapte bună de atâtea ori pentru că o fac
să întârzie la birou.
Când mi-a spus că mă iubește, gura ei era o linie dreaptă...
Când m-am oprit în fața unei crăpături de pe trotuar, ea a continuat să
meargă...
Iar de săptămâna trecută a început să doarmă la mama ei.
Mi-a spus că nu ar fi trebuit să mă lase să fiu atât de atașat de ea,
că totul a fost o greșeală, dar...
Cum să fie o greșeală de vreme ce nu trebuia să mă spăl pe mâini
după ce o ating?
Iubirea nu e o greșeală și mă omoară faptul că ea poate fugi
de acest lucru, iar eu nu pot.
Nu pot să ies afară și să găsesc pe altcineva pentru că întotdeauna mă
gândesc
la ea.
De obicei, atunci când sunt obsedat de lucruri, văd germeni
strecurându-mi-se în piele.
Mă văd strivit de un șir nesfârșit de mașini.
Iar ea a fost primul lucru frumos în care am fost vreodată blocat.
Îmi doresc să mă trezesc în fiecare dimineață gândindu-mă la modul în
care ea
ține volanul...
Cum răsucește robinetul de la baie de parcă ar deschide un seif.
Cum suflă în lumânări -
suflă în lumânări -
suflă în lumânări -
suflă în lumânări -
suflă în - ...
Acum, mă gândesc doar la cine o mai sărută.
Și îmi pierd răsuflarea la gândul că el o sărută doar o singură dată - lui
nu-i pasă
dacă este un sărut perfect!
O vreau înapoi atât de mult...
Las ușa deschisă.
Și las luminile aprinse."

5.Concluzii
S-ar fi cuvenit o cercetare mult mai amplă și mai bine documentată decât
aceasta pentru a putea culege o recoltă cu adevărat bogată de concluzii. O să
mă rezum însă la a vă împărtăși impresiile pe care această cercetare, cu tot ce
implică ea, mi le-a produs. E foarte greu de vorbit despre arta secolului al XXI-
lea ținând cont că deabia trăim zorii acestui secol care oricum se anunță unul
spectaculos. Departe de mine pretenția de a fi întocmit aici vreo previziune sau
vreo încadrare mai mult decât generală a artei în granițele ei deja trasate de
minți mai luminate. Ce îmi asum însă, fără emfază sau netemeinică mândrie,
este meritul de a fi prezentat, sincer și dezinteresat, părerea pe care, din
postura de oarecare, am ajuns să o am despre artă și despre manifestările sale.
Nu am criticat și nu am supus strâmbei mele judecăți subiectul decât în măsura
în care m-am simțit îndreptățit să o fac. Constat doar, cu permanenta asumare
a unei eventuale greșeli, că arta secolului în care deabia pășim, chiar dacă are
infinit mai multe mijloace la dispoziție decât arta secolelor trecute, resimte o
lipsă de strălucire și măreție. Leacul pe care-l pot întrevedea, de la fereastra
îngustă a cugetării mele nu e decât căldura și delicatețea sufletelor artiștilor.

Bibliografie: Istoria Artei- Editura Larousse, Utopii performative. Artiști radicali

ai scenei americane în secolul 21-Cristina Modreanu, site:
http://www.criterii.ro/index.php/en/criterii-literare/6994-cea-mai-frumoasa-
poezie-de-dragoste-a-secolului-xxi .

Pîndaru Florin, CRP I; GRUPA a IV-a