CU MÂINILE PE COMENZI (DECOLARE SPRE LEGENDĂ)

MOTTO
„Când îţi alegi colegii dintre fiare,
Strângând din dinţi, cu dinţii clănţănind,
Când MORI CÂTE PUŢIN CU FIECARE,
Ca să învii din nou, din nou zburând...”
Doru Davidovici - Caii

Sunt lucruri în viaţă pe care nu ţi le explică nimeni, lucruri pe care nu ai de unde

sau de la cine să le înveţi, şi chiar de-ai avea, nu ai putea să le înţelegi rostul decât
trăindu-le.
Moartea este unul dintre ele. Pierderea celor dragi, a oamenilor care contează
pentru tine până la durere şi dincolo, poate fi înţeleasă doar prin conştientizarea lipsei
acelor persoane, dar cum moartea este parte integrantă a vieţii, înţelegerea completă a
conceptului, a fenomenului în sine, are loc numai în momentul când fiecare dintre noi o
trăieşte, atunci când – vorba poetului – învaţăm a muri...
Doi piloţi de vânătoare au înţeles ultimul adevăr al vieţii, trăindu-l la manşa unui
avion supersonic cu dublă comandă tip MiG-21 LanceR, întro calmă zi de toamnă a
plaiurilor transilvănene. Decolaţi în crucea zilei, căpitan-comandorii Laurenţiu „Kiru”
Chiriţă şi Sorin „Biker” Avram n-aveau să mai revină din înălţimi pentru a simţi
betonul pistei sub roţi, frângându-şi aripile odată cu stingerea zborului dublei 329...

Kiru şi Bikeru, Bikeru şi Kiru – doi oameni, doi piloţi, două vieţi...

Kiru era cunoscut şi iubit de toţi cei pe care îi înfioară şi electrizează zgomotul de
motor turboreactor, fie ei militari sau civili. Un om cum rar întâlneşti, Kiru iubea aviaţia
militară cu toată fiinţa lui, iar acest lucru se putea ghici uşor; o iubea atât de mult încât a
vrut să împărtăşească tuturor, inclusiv celor de la sol, celor care trăiesc cu ochii la cer,
ceva din feeria zborului militar întrun mod ce spunea multe despre el ca om: Kiru era
pasionat de fotografie...
Îmi aduc aminte cu plăcere de nerăbdarea cu care pândeam – cu peste 10 ani în
urmă – numerele din revista „Top Gun”, în care Kiru ne delecta cu frumoase mostre de
aviaţie militară surprinsă în imagini rare, capturate chiar de acolo, de sus, din zbor. Cred
că el a fost unul dintre primii piloţi militari care au simţit imboldul interior şi au avut
curajul de-a îndepărta cortina acelei lumi pentru ca mai ales noi, nepiloţii, să ne apropiem
cu ochiul minţii de zborul la vânătoare, oamenii care-l fac să existe şi păsările lor de foc.
Brusca plecare a lui dintre noi lasă un gol enorm în inimile celor care au avut
şansa, privilegiul şi onoarea de-al cunoaşte, de-ai urmări zborul şi de-ai admira arta.
Pentru că el, Kiru, a fost un simbol, la fel ca şi Doru, la fel ca şi Foozie; simboluri care au
scos aviaţia militară din obscuritatea secretului ce guvernează în mod tradiţional lumea
oamenilor în kaki şi au ridicat-o în lumină, făcându-ne-o accesibilă astfel şi inspirând
generaţii de tineri care, simţind chemarea transmisă de către ei, au răspuns vocii lăuntrice
şi au ales lungul drum către profesia de pilot militar.
Atunci când am fost sunat de un pilot „bătrân”, coleg de promoţie cu Dorel şi
camarad cu Kiru pe Borcea, şi i-am auzit durerea din vocea înecată în lacrimi, atunci, în
acel moment, am realizat încă puţin din valoarea imaginii lui Kiru în cei care l-au

1
cunoscut... Pentru că vocea pilotului de vânătoare veteran, om cu părul alb care a lăsat
demult manşa din mână, părea a fi vocea unui tată care şi-a pierdut fiul...
...
Pe Bikeru l-am văzut ultima oară anul trecut, la DVDay-ul exerciţiului româno-
american „Strike Lance 2009”, când a fost co-directorul exerciţiului găzduit de
aerodromul de la Luna. Cu o alură care-ţi inspira încredere şi privire pătrunzătoare,
Bikeru a vorbit frumos şi hotărât celor prezenţi în acea memorabilă zi. Imaginea lui
demnă, de pilot de vânătoare al Forţelor Aeriene Române necomplexat de prezenţa
„supraoamenilor” americani şi de tehnologia lor „nepământeană”, mi-a rămas în minte şi
mi-a însoţit fiecare gând ce-mi zbura către „LăncieRii de la Luna”. Mă simţeam bine şi
mă liniştea gândul că avem şi acolo, pe aerodromul norilor, oameni ca el, piloţi de
vânătoare în completa accepţiune a termenului, gata să angajeze lupte cu orice adversar,
fie el chiar şi cu 30 de ani mai avansat tehnologic.
Ca o sumbră premoniţie (necunoscute sunt căile minţii umane...), cu o seară
înainte de catastrofă, navigând prin labirintul de biţi al calculatorului personal, am dat
peste un folder cu fotografii făcute în acea zi de către un amic din Cluj. Ultima fotografie
pe care am deschis-o a fost cea a Bikerului, vorbindu-le celor prezenţi. A doua zi, după
aflarea îngrozitoarei veşti, de fiecare dată când închideam ochii, revedeam acea
fotografie... Figura Bikerului – acel chip calm, cu trăsături puternice, parcă cioplite în
piatră – încă îmi mai stăruie în minte, şi parcă nici acum nu-mi vine a crede...
...
Greu încercaţi camarazii noştri de la Câmpia Turzii... Pe Ghicanu l-au pierdut în
2006, pe Sorin Popa în 2003, în timp ce Micloş, Niţă, Petrescu au catapultat, iar ei sunt
doar cei din ultimii ani...
Şi dealurile Transilvaniei, la fel ca şi Câmpia Bărăganului şi tot trupul ţării, poartă
răni adânci, cu urme de dural topit, cauciuc ars, plexiglas lichefiat şi resolidificat, lichide
speciale şi... sânge... Răni ce nu se vor şterge, chiar de vom ara locurile respective sau
vom construi pe ele, pentru că astfel de răni nu aparţin pământului, ci cerului, iar rănile
cerului nu se văd, ci se simt, pentru că, în fapt, cerul şi sufletul de pilot sunt alcătuite din
acelaşi material...
Şi pământul sfânt transilvănean a îmbrăţişat mulţi eroi ai aerului, mulţi fii ai ţării,
mulţi piloţi de vânătoare. Dar şi el, pământul ştie, precum ştim şi noi, că zborul militar va
continua să salute cu tunet de forţaj ţara de la nord de arcul carpatin. Pentru că asta-i o
coordonată a acestei selecte meserii, aceea de pilot de vânătoare: continuitatea, lupta
constantă, refuzul abandonului; pentru că el, pilotul militar, după ce-şi va încredinţa
camarazii pământului ce i-a zămislit, după ce-şi va şterge lacrimile, îşi va îndrepta spatele
şi tot spre cer va căuta, ca spre o iluzorie „acasă”, unde a fost şi vrea să se întoarcă, iar şi
iar...
Căci ZBORUL este veşnic – doar zburătorii sunt efemeri...

***

Kiru şi Bikeru ne-au părăsit, trebuind să plece, răspunzând la chemarea dublei

329, pe care nu s-au îndurat s-o lase singură. Ei vor rămâne în noi, acolo, undeva, în
colţişorul nostru secret, acolo unde ne ţinem icoanele. Nu-i vom uita, pentru că astfel de
oameni nu se uită, iar pentru a-i uita ar trebui să fim oameni de nimic...

2
 Iar când s-au desprins ei în tunet de forţaj total de pista de la Luna, fără să ştie că
aceea-i ultima lor decolare şi fără să-şi ia adio de la noi, cei pe care i-au lăsat în urmă,
Kiru şi Bikeru ne-au încredinţat spre păstrare imaginile lor, ei decolând pentru a intra în
lumea legendelor de aerodrom, iar în acea lume ei vor exista cât va exista aviaţia militară,
iar păstrătorii legendelor – noi toţi, cei care iubim zborul militar – vom spune tuturor
celor ce vor vrea să afle că doi bravi piloţi de vânătoare transilvăneni, Kiru şi Bikeru, şi-
au frânt aripile întro calmă zi de toamnă, murind ca doi adevăraţi piloţi de vânătoare, cu
mâinile pe comenzi...

Zbor lin, Kirule!

Zbor lin, Bikere!
Zbor lin, camarazi!

Cu adânc respect,
Poetu’