S-A PIERDUT FIU CUMINTE

”Știu faptele tale: că nu ești nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot!”
(Apoc. 3,15)
”...având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea.” (2Tim. 3,5)
”Sunt niște stânci ascunse la mesele voastre de dragoste...” (Iuda 12)

Trăim vremuri apocaliptice. Semnele apostaziei sunt tot mai multe și mai vizibile. Peste tot
auzim că așa nu a mai fost niciodată, ”pe vremea noastră nu s-a pomenit așa ceva”, dragostea
dintâi pare a fi tot mai departe de noi, și cu toții tânjim după stările ”dinainte”, pe care abia dacă
le mai putem definii în termenii actuali. ”Când era credința bună...”. Dar dincolo de toate nu
trebuie să deznădăjduim, ci mai puternic să ne ancorăm în Hristos și în Cuvântul Său, pentru că
toate acestea trebuie să se întâmple. Mai mult să veghem, mai mult să ne cercetăm pentru că
judecata va începe de la Casa Domnului și noi suntem primii luați în vizor.
”Să știi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele” îi spune Apostolul Pavel tânărului Timotei, și
ele vor fi grele pentru că oamenii vor fi ușori. ”Mene, mene, tekel, parsin, ...ai fost cântărit în
cumpănă și ai fost găsit ușor” (Daniel 5,26-28). Ușurătatea devine caracteristica principală a
vremurilor noastre. Peste tot unde întoarcem capul vedem oameni ușori în cuvinte, ușuratici în
umblare, de caracter ușor, etc. Aceast fapt denotă o mare lipsă de conținut, de miez, de esență,
forma fiind ridicată la rang de cinste.
Într-o lume avidă după form㸠în care toate lucrurile trebuie să aibă un design atrăgător, și
credinciosul suferă o deformare de vedere și de viziune ajungând să aibă și să creadă în ”doar o
formă de evlavie” (2Tim.3,5), dar golită de puterea lăuntrică. Acest ”credincios” nu este o specie
rară dintr-o rezervație izolată, ci el își expune această formă de evlavie, cu multă atenție și
dedicare, tocmai în bisericile și adunările Domnului. Așa cum în locul în care a căzut Sămânța
sau aflat mai multe feluri de pământ, fiecare cu forma lui de evlavie, la fel în Casa Domnului.
Apostolul Iuda, în scurta sa scriere, profetic plasată înainte de Apocalipsă, descoperă starea
confuză, amestecată și primejdioasă a bisericii. Din această cauză își schimbă gândul înițial
referitor la tema epistolei și insistă pentru o apărare a Credinței ”dată sfinților o dată pentru
todeauna”(Iuda3) aflată într-o primejdie din interior, datorită acestor ”falși evlavioși”. ”Căci s-au
strecurat printre voi unii oameni...neevlavioși...” (v4).
În anii de libertate pe care îi trăim din 1989 încoace, fără opreliști din afară, s-a pregătit pentru
neobositul ostaș luptăror, încet și pe nesimțite, un ”culcuș moale” prielnic amorțirii și diluării
adevăratei evlavii. Acest lucru a favorizat nașterea unei ”noi evlavii”, cea de formă. Pe acest
fond de slobozenie extremă s-a născut astfel cea mai mare primejdie pentru creștinul actual,
”cumințenia excesivă”.
Pilda fiului risipitor ne descoperă cele două feluri de ”cumințenie” care se pot afla în casa
Tatălui. Pilda ne vorbește despre fiii, despre cei din casă, a căror statut este lămurit clar. Povestea
este în casă. Pe de-o parte un fiu obraznic, care se comportă total neportivit , dar o face pe față,
descoperidu-și adevăratele intenții, și arătând curaj cu riscul de a înfrunta o posibilă pedeapsă.
”Ne-cumințenia” lui este adevărată și nu o ascunde. El nu își mai dorește prezența Tatălui și
recunoaște aceasta, chiar cu riscul de a rămâne și fără moștenire și pedepsit. Exemplul lui
întărește principiul autenticității: decât o falsă cumințenie, mai bine o obrăznicie pe față. Decât
căldicel mai bine rece. Cel mai mare câștig al conștientizării stării tale este că nu te înseli pe tine
însuți. Nu te auto-amăgești crezând că ești sănătos, ...și așa mai ai o șansă de vindecare.
De cealaltă parte stă ”un fiu cuminte”, care până să revină fratele său acasă nu-și descoperise cu
adevărat inima. Impecabil din punct de vedere a exteriorului, întotdeauna în ascultare de Tatăl,
slujindu-i exemplar. Totuși, excesul lui de cumințenie ascundea o obrăznicie latentă. Întodeauna
aparețele înșeală. Dar înselă nu doar prin intenție cât și prin definiție: aparența este o iluzie, un
fals și o imitație, nu are caracter de sine stătător, ea copiază cu intenția de a masca și a induce în
eroare. De aceea Domnul scuipă căldicelul pentru că el vrea să imite fierbintele dar nu se poate
desparte de rece. Căldicelul vrea să slujească la doi stăpâni.
Sfântul apostol Iuda scrie în epistola sa despre acești ”fiii aparent cuminți” care se află în casă.
Oameni ”cârtitori, nemulțumiți cu soarta lor, trăiesc după poftele lor, gura le este plină de vorbe
trufașe și slăvesc pe oameni pentru câștig” (Iuda16). Aceștia sunt ”stânci ascunse la mesele
voastre de dragoste, unde se ospătează fără rușine împreună cu voi și se îndoapă de-a binelea;
niște nori fără apă, mânați încoace și încolo de vânturi, niște pomi tomnatici fără rod, de două ori
morți, dezrădăcinați; niște valuri înfuriate ale mării, care își spumegă rușinile lor, niște stele
rătăcitoare, cărora le este păstrată negura întunericului pe vecie” (Iuda 12-13).
Primejdia și tragedia cea mai mare este să te pierzi în cumințenie, în casă. Dar această primjdie
este doar pentru cei ”cuminți” din casă, cei ca noi, care nu rătăcim risipitori în lume. Fiul
risipitor nu are grija cumințeniei, el a declarat pe față că vrea să trăiască departe de Casă. Însă
pentru noi, cei care ne-am născut în casă, poate nu am rătăcit departe de casă niciodată, suntem
cuminți în biserică, în adunare, primejdia este cea mai mare. Și cu cât ”am fost mai cuminți” cu
atât suntem mai predispuși la pierzanie; cu cât cumințenia noastră se rezumă doar la ” îți
mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni...eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuală din
toate veniturile mele”(Luca 18,11-12), cu atât suntem mai aproape de risipire.
Cumințenia excesivă are câteva caracteristici foarte evidente și prima dintre ele este ”slujirea ca
un rob de atâția ani” (Luca15,29). Nelipsit de la adunare, de la biserică, cuminte în banca lui, fără
să deranjeze pe nimeni, aparent prezent, dar neimplicat și neinteresat. Mulțumit doar să asculte și
să observe ce fac alții, în lăuntru inima îi este strânsă de nemulțumire și fără bucurie, pentru că
robia este stearpă, fără putere de a naște ceva bun. ”...Batjocoritori, care vor trăi după poftele lor
nelegiuite. Ei sunt aceia care dau naștere la dezbinări, oameni supuși firii, care n-au Duhul.”
(Iuda18-19). Slujire cu silă, fără tragere de inimă și nemulțumit de această soartă nu încetează să
cârteacă, nemulțumit de tot ce fac frații lui. Nedoritor de părtășie cu ceilalți ”fiii risipitori întorși
acasă” el se auto-exclude din prezența Tatălui, ratând bucuria sărbătorii și a ospățului bogat.
”Fiul prea-cuminte” nu iartă pe fratele său risipitor pentru că el își urăște ”cumințenia”, și îi
invidiază pe acei care se bucură de ”ne-cumințenia” mult râvnită și de inima lui: ”...mie niciodată
nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei”(Luca 15,29). Mânia îi descoperă
inima, mai iubitoare de avere decât de fratele său viu. Inima lui nu era pe aceași frecvență cu cea
a Tatălui, era departe: ”Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinstește cu gura și cu
buzele, dar inima lui este departe de Mine și frica pe care o are de Mine nu este decât o
învățătură de datină omenească”(Isaia 29,13). O cumințenie a formei doar, ascunde în lăuntru
obrăznicia inimii, neplăcută Tatălui, care vede în ascuns.
”Cel cuminte„ este fricos, nu îndrăznește să-și descopere adevărata intenție. Frica de a-și pierde
aparența și moștenirea îl ține paralizat. Nu își dă seama că este ”un mormânt văruit”, ”stâncă
ascunsă” la masa de dragoste a Tatălui. ”Căci mulți au stat cu el la mese dar prea puțini au tras la
jug”. Frica de a pierde aparența întemnițează sufletul în adânc devenind ”invizibil” pentru Tatăl,
pentru frații dar și pentru sine. Astfel comoara talantului o ține îngropată de frică, fără să aducă
profit.
Un creștin invizibil, cu sufletul ascuns, este inutil, pentru că ” oamenii n-aprind lumina ca s-o
pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă.”(Matei 5.15). Pentru a
deveni vizibil însă, este nevoie de un schimb de realități și un schimb de verbe, o trecere de la ”a
părea” la ” a apărea”. O ieșire din aparență pentru a intra într-o prezență, a apărea în lumină,
unde este adevărata părtășie. Fiul cel mare era prezent cu trupul dar absent cu sufletul, iar refuzul
părtășiei descoperă această absență.
Intâi să fim. Este o provocare nu doar un adevăr necesar. Pentru a fi e nevoie de curaj. Curajul de
a ieși din aparențe și a păși (a apărea) pe scena realității văzute așa cum ești în realitatea
lăuntrică, nevăzută. Să devii vulnerabil, expus, pasibil de critică, batjocură. E ca și cum un pumn
strîns îl deschizi larg iar din palma perfect accesibilă fiecare poate să vadă sau să ia ce este acolo,
dar în același timp Dumnezeu poate revărsa nenumărate binecuvântări. Pumnul strâns și sufletul
strâns împiedică binecuvântările Tatălui.
Părtășia adevărată este reală când în același loc se întâlnesc două prezențe, loc în care aparențele
nu există. Absența prezenței lasă loc aparanței. Fiul cel mare era absent din prezența tatălui,
deconectat de la casa protectoare a lăuntrului părintesc. Prezent în cumințenia formei dar absent
din cumințenia lăuntrică. În inima sa tânjea după ne-cumințenia fratelui său, după ospețe cu
prietenii și plecări de acasă. Revolta lăuntrică a ieșit la lumină când a fost chemat în casă de tatăl
său. S-a pierdut lăuntric chiar în prezența părintelui. Să trăiești ca un rob când tu ești fiu este cea
mai mare risipire.
E timpul să ne întorcem spre ce avem deja. Să nu mai dorim altceva, si să ne mulțumim cu ce am
primit, căci nu este puțin lucru. Să privim în lăuntrul nostru și în jurul nostru să înțelegem odată
că fericirea nu este departe de noi, și ea nu constă în a avea ceea ce îți dorești, ci să îți dorești
ceea ce ai deja. ...AMIN