Tulburări comportamentale la vârsta adolescenţei.

Eșecul şcolar și prevenirea

lui

“Maxima debetur puero reverentia”(Unui copil trebuie să i se arate cel mai mare respect)

IUVENAL

Adolescenţa se caracterizează prin accelerarea dezvoltării tuturor proceselor, o intelectualizare

intensă, dezvoltare a gândirii abstracte, prin îmbogăţirea şi lărgirea încorporării de conduite
adulte etc. Exprimarea independenţei nu mai este deziderativă şi revendicativă, ci expresivă,
naturală:

adolescentul caută mijloace personale de a fi şi de a apărea în ochii celorlalţi;

îl interesează responsabilităţi în care să existe dificultăţi de depăşit spre a-şi măsura forţele;

individualizarea şi constiinţa de sine devin mai dinamice şi caută dimensiuni noi de

“demnitate” şi “onoare”;

apropierea de valorile culturale este deasemenea largă şi din ce în ce mai avertizat;

de la o formă de evaluare impulsivă critică se trece la forme de evaluare în care caută să se

exprime originalitatea;

“gustul” personal are mai mare pregnanţă şi se poate susţine, demonstra;

intensă este şi socializarea aspiraţiilor, aspectele vocaţionale, profesionalizarea ce se

conturează treptat, cuprinzând în esenţă şi elemente importante ale concepţiei despre lume şi
viaţă.

Comportamentul reprezintă ansamblul reactiilor adaptative, obiectiv-observabile, pe care un

organism prevazut cu sistem nervos le executa ca raspuns la stimulii din ambianta (Tilquin).
Comportamentul este, asadar, expresia exterioara a raporturilor dintre individ si mediu,
a echilibrului pe care individul îl realizeaza în procesul dinamic de integrare în viata sociala si
care este obiectivat, de regulă, într-un sistem de fapte sau de actiuni supuse unei aprecieri
morale. Mai putem defini comportamentul ca fiind conduita unui subiect luat în considerare
într-un mediu si timp date, având semnificatie adaptativa si întotdeauna subordonându-se unui
sens (scop).Pe fondul interactiunii copilului cu scoala, cu familia, cu grupurile de prieteni, sau
de cunostinte etc, pot aparea comportamente adaptative, sau, dimpotriva, se pot contura
comportamente dezadaptative, aflate în conflict cu normele sociale (unanim acceptate de
societate) care cultiva un tip de “comportament normal”.Comportamentul
copilului/adolescentului este puternic influentat de-a lungul ontogenezei lui de dezvoltarea
psihogenetica a individului si de mediul social în care acesta traieste si munceste.

Tulburarile de comportament sau modificarile de comportament sunt forme de dezechilibru

psihic, ce implica tulburari în sfera emotional-volitiva, ca urmare a unei leziuni cerebrale pre-
sau post-natale, a unor structuri psihice morbide de natura sociogena (I. Strachinaru, 1994).
Aceste devieri de conduita sunt, asadar, nu doar abateri de la normele starii de sanatate, ci si
de la normele morale, cu daune resimtite în raporturile sociale normale. Criteriile de
diferentiere ale unui comportament normal fata de un comportament deviant difera foarte
mult de la o cultura la alta, de la o epoca la alta. în literatura de specialitate, în afara
termenului de “tulburare de comportament” (adoptat de Comisia de Nomenclatura a
Congresului Mondial de Psihiatrie Infantila din 1950), exista numeroase alte denumiri folosite
pentru a desemna aceeasi realitate. Astfel, Yonbrel vorbeste despre “copilul rau”, Wallon
despre “copilul turbulent”, Beaujean despre “copilul revoltat”, Lafon despre “inadaptare
juvenila” etc. (R. Rascanu, 1994). în tara noastra, R. Rascanu, în 1980 a introdus termenul de
“sindrom comportamental” sau “comportamentism”.

Persoana cu tulburare de comportament se deosebeste de cea normala prin faptul ca

acest tip de conduita este oscilanta, pendulând adeseori între agresivitate, iritabilitate, tendinte
necontrolate si necenzurate, lipsa stapânirii de sine si neevidentierea autocontrolului.Putem
afirma ca adolescentul/tânarul cu tulburari de comportament îsi dezvolta anumite trasaturi de
personalitate specifice, diferite de cele ale individului cu un comportament
normal: modificari la nivelul structurilor morale (referindu-ne de fapt la lipsa valorilor
morale sau la influenta negativa a celor imorale), modificari la nivelul relatiilor
afective (frecvent fiind prezente atitudini de ostilitate, de neîncredere
sau agresivitate), scaderea pragului de toleranta la frustratie (din cauza egocentrismului
ridicat orice renuntare la ceva care-i produce placere este perceputa ca agresiune asupra
propriei persoane), perturbarea sentimentelor de culpabilitate (care fie nu exista, fie iau
forma unei sfidari, culpabilitatea fiind puternic interiorizata), existenta unor puternice
sentimente de devalorizare (cel în cauza autopercepându-se ca fiind o “non-valoare” –
apreciere întarita frecvent atitudinal si verbal si de cei din jur si continuând sa repete
comportamente negative tocmai pentru ca nu-1 crede nimeni bun de ceva sau capabil sa se
schimbe), a unor sentimente acute de injustitie (responsabilitatea pentru comportamentele sale
fiind atribuita altor persoane, sistemului, societatii – “mi se face o crunta nedreptate”). La
aceste particularitati specifice persoanei cu tulburari de comportament putem adauga si
existenta contrarietatilor Eu-lui, acesta, pe de o parte, caracterizându-se printr-o slaba
consistenta si echilibru intern (mascate frecvent prin manifestari perturbatoare gen
mânie, negativism, minciuna etc, care indica fals puterea sau forta Eu-lui, a persoanei) si pe
de alta parte, printr-o alterare a relationarii cu persoanele iubite (acestea devenind doar obiect
de satisfacere egoista a nevoilor personale si nu parteneri de comunicare sau de contopire
spirituala). In plus, pot aparea si tulburari de cunoastere, persoana în cauza traind exclusiv în
prezent, faptele actuale fiind percepute de sine-statator, fara nici o legatura cu experienta
trecuta, astfel ca realitatea în care se înscrie persoana cu aceste tulburari este una eminamente
actuala. Pe acest fond,tulburarile de comportament aduc cu ele si perturbarile de
aparare, acestea fiind frecvent de tip defensiv, centrate fie pe gasirea unor scuze sau a unor
mijloace/cai de a scapa de o acuzatie sau dintr-o situatie neplacuta, fie pe identificarea – reala
sau imaginara – a unui vinovat (“tap ispasitor”) al actelor sale, fie pe gasirea unui aliat
puternic (care sa-1 sprijine în actiunile sale). De asemenea, mecanismele de aparare ale
celor cu tulburari comportamentale sunt orientate spre gasirea de rezistente la schimbare (mai
ales în fata tentativelor de reeducare, interpretate frecvent ca atac direct la securitatea
interioara) si spre descoperirea sau inventarea de puncte slabe, negative la o persoana
valoroasa, cu influenta pozitiva puternica în grup.

La vârsta scolara, tulburarile, de obicei, se accentueaza în paralel cu dificultatile de încadrare

în disciplina colectivului clasei, aparând dificultati de învatare, survenite din cauza preferintei
copilului de a se juca în loc de a învata, apoi de a frecventa cinematografele pentru a viziona
filme cu continut violent, în timp, ajungând la un decalaj informational negativ serios în
raport cu colegii, copilul cu tulburari de comportament încearca sa compenseze acest
handicap prin diferite acte pe care el le considera de bravura: turbulenta la ore, insultarea
cadrelor didactice sau a adultilor. Acesti scolari devin adevarate probleme atâtpentru parintii
lor, cât si pentru educatori, care au tendinta de a-i trata intempensiv prin masuri drastice. Ca
urmare, manifestarile comportamentale negative se accentueaza, se îmbogatesc si din
cauza facilitatii cu care acesti copii îsi însusesc exemplele “rele” (de fapt, modalitati de
conduita mai apropiate de cea personala, dupa principiul celui mai mic efort); la
pubertate, incidenta si gravitatea tulburarilor de comportament cresc datorita modificarilor în
reactivitatea nervoasa si a relatiilor noi cu mediul, relatii care tind sa devina tot mai
tensionante si conflictuale.Manifestarile reactive pot aparea si la tinerii cu un
comportament anterior normal, acestia putând prezenta reactii deopozitie (fata de atitudinea
severa parentala), de demisie (absenteism scolar cauzat de esec, parazitism scolar cauzat de
ratari succesive, parazitism social), de compensare (în fond supracompensare) fata de lipsa
unor satisfactii în viata de familie sau în cea scolara (vagabondaj, alcoolism, excese
sexuale sau reactii de imitatie: fumat, flirt, consum de drog).

Insuccesul şcolar (rămânerea în urmă la învăţătură, eşecşcolar ) constă în neândeplinirea de

către elevi a cerinţelor obligatorii din programe, fiind efectul discrepanţei dintre exigenţe,
posibilităţi şi rezultate. Deoarece inteligenta scolara nu este o valoare psihica absoluta,
eficienta ei va fi conditionata tot timpul de intreaga viata psihica a elevului, mai ales de
particularitatile afectiv-motivationale si volitive ale personalitatii.

Tiberiu Kulcsar spunea ca: ”Pedagogul nu se poate multumi insa numai cu detectarea
trasaturilor de personalitate ale elevului, intrucat prin disciplina de specialitate pe care o preda
el este chemat sa realizeze, alaturi de instruirea, informarea elevului si sarcina delicata a
formarii conditiilor interne, a premiselor psihologice ale succesului scolar” (Kulcsar, 1978).
Dezvoltarea personalitatii are o anumita „istorie individuala” cu o fundamentare aflata in
familie. Aceasta reprezinta principalul factor de socializare si are un rol major in formarea
ierarhiilor valorilor individuale. Aspiratiile familiei sau lipsa acestora creeaza o motivatie mai
mare sau mai mica pentru scoala. In afara motivatiei, Kulcsar (1978) mai identifica si alti
factori care survin in activitatea de invatare: nivelul de aspiratie si angajarea eului in sarcina
scolara; stenia si astenia: oboseala la elevi; stabilitatea sau instabilitatea emotionala;
conflictele familiale si tulburari afective; increderea in sine si autoreglarea.

FORME DE MANIFESTARE

a) faza premergătoare (încetinirea ritmului, apariţia lacunelor)

b) faza rămânerii în urmă la învăţătură propriu-zisă (semnalează acumularea golurilor

mari în cunoştinţe, evitarea oricărui efort de îndeplinire individuală a sarcinilor, aversiune
faţă de învăţătură).

c) repetenţia sau abandonul.

CAUZELE EŞECULUI ŞCOLAR :

a) cauze de ordin fizio-psihologic.

- tulburări somatice, neurologice, endocrine;

- tulburări legate de pubertate;

- deficienţe sezoriale;

- boli specifice vârstei;

- insuficienţe ale elaborării intelectuale;

- inteligenţa şcolară sub limită;

- instabilitate neuromotorie, etc.

b) cauze de ordin social-familial :

- familii dezorganizate;

- familii schimbătoare;

- atmosfera “încărcată” cu tot felul de excese;

- nivelul igenico-sanitar;

- nivelul cultural scăzut al familiei (părinţi excesiv de grijulii, cei intoleranţi, cei
indiferenţi)

- părinţi navetişti.

c) cauze de ordin pedagogic:

- prezentarea într-un mod ilogic şi neatractiv a conţinutului lecţiei;

- evaluări injuste;

- tratarea unor copii ca pe “paria” clasei;

- autoritatea excesivă;

- conlucrarea precară cu familia;

- pregătirea superficială pentru lecţii.

PREVENIREA SI COMBATEREA ESECULUI SCOLAR

Esecul scolar poate fi de tip cognitiv - care se refera la nerealizarea de catre elevi a
obiectivelor pedagogice - dar poate fi si de tip necognitiv - care face referire la
incapacitatea elevului de a face fata si de a se adapta la exigentele scolii (Colectiv.
Psihopedagogie: curs pentru I.D. Iasi: Ed. Polirom, 1998). Esecul scolar de tip cognitiv
poate fi prognosticat prin nota scolara. Aceasta evalueaza achizitiile si progresul elevului,
dezvaluie dificultatile intampinate. Insa acest cadru de referinta este destul de limitat,
deoarece apare efectul “halo” (aprecierea se realizeaza prin extinderea unor calitati
secventiale la intreaga conduita a elevului) ca si, de multe ori, inconsecventa in notare.

Succesul/insuccesul unui elev in activitatea scolara ar putea fi destul de bine prognozat

prin studierea maturizarii sale psihice, pentru asimilarea si realizarea unor sarcini scolare.
Inteligenta scolara nu este o premisa unica pentru succesul scolar. Ea trebuie sa fie
sustinuta de motivatie, de relatiile dintre profesor si elev, de conditiile social-economice
ale familiei etc. Evaluarea corecta a esecului scolar depinde de persistenta si amploarea cu
care acesta se manifesta. Astfel, esecul poate avea un caracter episodic, dar el poate sa se
extinda si sa capete un caracter permanent, un caracter de durata. Din punctul de vedere al
amplitudinii, esecul se poate manifesta doar la anumite materii - amplitudine redusa -
expresie a dezinteresului pentru ele sau ca urmare a unui mod neinteresant de predare.
Alta forma este esecul cu un caracter generalizat. Elevul prezinta lacune grave in
cunostinte, absenteaza nemotivat, manifesta dispret fata de autoritatea scolara, iar in clasa
perturba orele.

Esecul scolar este, in general, un fenomen subiectiv deoarece acest lucru depinde de
nivelul de aspiratii al fiecaruia: astfel nota 7, de exemplu, este perceputa de un elev mai
slab dotat ca o nota buna, pe cand un alt elev mai ambitios, o poate percepe ca un esec
personal. Aspectul subiectiv al esecului ii confera acestuia si un pronuntat caracter
individual, deoarece el depinde atat de factorii obiectivi externi, cat si de factorii interni,
de modul particular in care elevul se percepe si isi evalueaza rezultatele. Privind esecul
din ambele perspective - obiective si subiective - se poate cere ajustarea reciproca intre
acesti doi factori, ce tin de aprecierea esecului scolar. Problema prevenirii si inlaturarii
esecului scolar reprezinta o problema ce framanta cadrele didactice din toata lumea. Insa
activitatea de inlaturare a esecului scolar este mai dificila decat cea de tratare diferentiata
a elevilor aflati in aceasta situatie. Printre metodele de prevenire a esecului scolar este
necesar sa se aminteasca urmatoarele :

- sporirea rolului invatamantului prescolar deoarece s-a constatat ca aproape jumatate din
esecurile manifestate in clasele primare si in cele gimnaziale s-au datorat diferentelor
existente la debutul scolaritatii;

- stabilirea unor relatii de parteneriat intre familie si scoala, pentru ca la multi elevi esecul
trebuie cautat mai intai in familie, aceasta reprezentand primul nucleu social si de
invatare; de aceea, parintii ar trebui sa acorde o mai mare atentie scolii, sa manifeste
interes pentru studiile copiilor lor, pentru pregatirea lor si pentru formarea profesionala; in
acelasi timp familia este cea care trebuie sa ofere primele modele culturale;

- sprijinirea materiala a scolii, care trebuie sa asigure resurse materiale si umane de

calitate, corespunzatoare unui invatamant de inalta calitate; programe scolare adecvate
cerintelor unei societati moderne; un climat scolar placut si atractiv;

- cadre didactice bine pregatite, atat in specialitate cat si in competente psihopedagogice,

care sa fie capabile sa determine capacitatile de invatare a fiecarui elev; sa stie sa
stimuleze si sa incurajeze copii; sa cunoasca modalitati de ajutorare a elevilor care
intampina dificultati;

- proiectarea unor actiuni de orientare scolar-profesionale adecvate, astfel incat sa

primeze si interesele elevilor, dar si cererea de pe piata muncii.

Un rol important in obtinerea succesului scolar il are si sistemul de recompense/pedepse.

Plecandu-se de la mecanismul conditionarii operante, studiat de reprezentantii „scolii
comportamentaliste” (Thorndike sau Tolman) cu cat un comportament este urmat de
recompensa cu atat acel comportament se va repeta, acest fenomen putand sa se intample
si invers, comportamentele urmate de consecinte negative se vor manifesta, cel mai
probabil, cu o frecventa mai mica. Si acest sistem de oferire a recompenselor/pedepselor
trebuie sa aiba un moment optim, astfel incat masura adoptata sa aiba un efect maxim.

Pragul optimal evita extremele: pe de o parte supramotivarea; caracteristica persoanelor

foarte orgolioase, la care nivelul expectantelor este foarte ridicat, ceea ce poate sa prevada
impunerea unor obiective mai greu de atins; iar pe de alta parte submotivarea, proprie
persoanelor care au o incredere scazuta in propriile forte si care de teama unui esec isi
 stabilesc obiective mult sub posibilitatile lor reale. Si intr-un caz si in altul, ambele
extreme, sunt periculoase pentru elevi; dorintele exagerate sunt urmate, aproape in mod
sigur, de esec, si implicit de puternice deceptii care vor influenta in mod negativ
activitatea viitoare; de asemenea, nici mentinerea unui nivel scazut al dorintelor nu este
benefic, deoarece aceasta este echivalenta cu stagnarea activitatii si cu scaderea
performantelor.

Posibilitatile de prevenire si de inlaturare a esecului scolar depind si de atitudinile de

asteptare ale profesorilor si ale parintilor in raport cu elevii. Pot aparea subsolicitatea, prin
nefolosirea intregilor capacitati ale elevului, asa cum poate sa apara si suprasolicitarea.
Suprasolicitarea poate sa genereze stari subiective penibile, specifice unei oboseli cronice.
Ambele forme determina insatisfactii, oboseala psihica si sentimente de inferioritate.
Acestea pot sa fie prevenite sau stopate, prin masuri de igiena scolara si mentala, precum
si prin protejarea afectiva a elevului. Necesara este si indrumarea acestuia pentru o
organizare cat mai eficienta a timpului, atat cel pentru invatat, cat si cel destinat
activitatilor recreative. Din pacate sistemul de invatamant de la noi din tara, nu invata
copilul „cum sa invete”, ci-l obliga sa devina un fel de robot, care trebuie sa retina cat mai
multa informatie. Cel mai bine ar fi, pentru a preveni esecul scolar, sa se restructureze
programele scolare, care au devenit o povara, nu numai pentru copii, ci si pentru profesori.
Numarul mare de notiuni depaseste capacitatile de retinere ale unui copil: Si nu este vorba
doar de numarul mare de notiuni, ci si de gama diversa de domenii pe care trebuie sa o
strabata un elev din clasele mici pana in clasa a VIII-a si apoi mai departe pana in clasele
de liceu.

Bibliografie:

***Colectiv. Psihopedagogie: curs pentru I.D. Iasi: Ed. Polirom, 1998.

KULCSAR T., Factorii psihologici ai reusitei scolare, Ed. Didactica si Pedagogica,

Bucuresti, 1978.

RASCANU R., Psihologia comportamentului deviant, Ed. Universitatii Bucuresti, 1994.

STRĂCHINARU I., Psihopedagogie speciala, voi. I, Ed. Trinitas, Iasi, 1994.