Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Chimie şi Tehnologie Chimică

Catedra Chimie Anorganică şi Fizică

PROBLEME ŞI EXERCIŢII
DE CHIMIE ANORGANICĂ

Sub redacţia ştiinţifică a lui

Aurelian Gulea,
doctor habilitat în chimie, profesor universitar,
membru corespondent al AŞM

Aprobat de Consiliul
Facultăţii de Chimie şi
Tehnologie Chimică

Chişinău – 2008
CEP USM
CZU 546(076.5)
P 93

Aurelian GULEA, Maria BÎRCĂ, Mihail POPOV,

Svetlana KUDRIŢCAIA, Victor ŢAPCOV, Aliona
COTOVAIA, Lilia POPOVSCHI, Ion BULIMESTRU

Recomandat de Catedra Chimie Anorganică şi Fizică

Recenzent: Viorica Gladchi, doctor, conferenţiar universitar

Prezenta culegere de probleme şi exerciţii este alcătuită

conform programei de studii pentru studenţii anului I şi II de la
facultăţile de chimie, biologie şi pedologie ale Universităţii de
Stat din Moldova. În culegere toate compartimentele sunt
tratate atît din punct de vedere teoretic, cît şi prin exemple cu
rezolvare, urmate de probe cu răspunsuri pentru lucrul
individual.

Camera Naţională a Cărţii

Probleme şi exerciţii de chimie anorganică / Univ. de Stat din
Moldova, Fac. de Chimie şi Tehnologie Chimică, Catedra Chimie
Anorganică şi Fizică; Aurelian Gulea, Maria Bîrcă, Mihail Popov
[et al.]; sub. red. şt. a lui Aurelian Gulea. – Chişinău, CEP USM,
2008. – 326p.
Bibliogr.: p.279. – 50ex.
ISNB 978-9975-70-784-8

546(076.5)
P 93

ISNB 978-9975-70-784-8 © Aurelian Gulea, Maria Bîrcă,

Mihail Popov et al., 2008
© USM, 2008

2
 INTRODUCERE

Culegerea de probleme şi exerciţii propusă este

alcătuită conform programei şi planului de studii pentru
studenţii de la facultăţile de chimie, biologie şi pedologie ale
Universităţii de Stat, precum şi de la facultăţile care au chimia
ca obiect de profil în alte instituţii de învăţământ superior.
Problemarul poate fi util şi studenţilor facultăţilor care nu au
chimia ca obiect de profil.
În culegere sunt tratate toate compartimentele
curriculumului atât din punct de vedere teoretic, cât şi prin
exemple cu rezolvare, urmate de probe de sine stătătoare cu
răspunsuri.
La studierea cursului de Chimie anorganică în şcoala
superioară, este important ca studenţii să acumuleze deprinderi
în rezolvarea problemelor, acestea fiind printre criteriile
necesare la însuşirea temeinică a cursului nominalizat.
Partea componentă principală la rezolvarea problemelor
este tratarea matemetică a datelor, aprecierea erorilor, prezentă
la fel în această culegere. Un compartiment netradiţional este
dedicat nomenclaturii substanţelor anorganice. Culegerea
cuprinde o anexă, în care sunt introduse tabele cu datele
necesare pentru rezolvarea problemelor.
La elaborarea culegerii de probleme şi exerciţii au

3
colaborat cadrele didactice ale catredrei de Chimie Anorganică
a Universităţii de Stat:
Aurelian Gulea, profesor universitar: nomenclatura
chimiei anorganice; structura atomului, legea periodicităţii şi
sistemul periodic al lui D.I.Mendeleev; legătura chimică şi
structura moleculelor; procesele redox.
Mihail Popov, conferenţiar: energetica reacţiilor
chimice, termodinamica chimică şi chestionar.
Svetlana Kudriţcaia, conferenţiar: noţiuni generale,
legile de bază ale chimiei, tratarea matematică a datelor
experimentale.
Maria Bîrcă, conferenţiar: soluţii, compuşi complecşi.
Victor Ţapcov, conferenţiar: viteza de reacţie şi
echilibrul chimic, reacţii redox.
Aliona Cotovaia, Lilia Popovschi, lectori: soluţii.
Ion Bulimestru, lector superior: compuşi complecşi,
anexe.
Autorii aduc mulţumiri decanului Facultăţii de Chimie
şi Tehnologie Chimică, doctor, conferenţiar universitar,
Viorica Gladchi pentru avizul prezentat la această lucrare.
Aurelian Gulea, profesor universitar,
membru corespondent al AŞM.

4
 Capitolul I

MĂSURĂTORI ŞI TRATAREA MATEMATICĂ

A DATELOR

1.1. Sistemul internaţional de unităţi (SI) în chimie

La efectuarea măsurătorilor în chimie se folosesc

metode fizice şi se aplică obligatoriu Sistemul Internaţional de
unităţi (SI).
SI este compus din 7 unitaţi de bază (alese arbitrar), un
numar relativ mare de unitaţi derivate acordate (18 unitaţi
acordate au primit denumiri speciale, de exemplu, Joule (J)
pentru lucru, energie şi cantitate de căldură, în loc de Newton-
metru; Pascal pentru presiune şi tensiune mecanică în loc de
Newton pe metru pătrat şi două unităţi care nu pot fi referite
nici la cele de bază, nici la cele derivate). Unităţile de bază ale
SI:
– metru (m) – unitate de lungime;
– kilogram (kg) – unitate de masă;
– secunda (s) – unitate de timp;
– amper (A) – unitate de intensitate a electricităţii;
– kelvin (K) – unitate de temperatură termodinamică;
– mol (mol) – unitate de cantitate a substanţei;
– candela (cd) – unitate de intensitate a luminii.
Notările de unităţi internaţionale ruseşti, numite în
cinstea savanţilor, trebuie scrise cu literă mare de tipar. Se
practică şi întrebuinţarea unităţilor multiple şi fracţionare ale
unităţilor SI, de exemplu: gram (g), miligram (mg), nefiind
unităţi SI.
Unităţile multiple şi fracţionarea zecimală, ca şi
denumirea şi notarea lor, trebuie alcătuite cu ajutorul
multiplicatoarelor şi prefixelor, ilustrate în tabela următoare:

5
 Multi- Prefi- Notarea Multipli Prefi- Notarea
plica- xul prefixu- catorul xul prefixu-
torul lui lui
1018 exa E 10-1 deci d
1015 peta P 10-2 santi s
1012 tera T 10-3 mili m
109 gepa G 10-6 micro mc
106 mega M 10-9 nano n
103 kilo K 10-12 pico p
102 gecto G 10-15 femto f
101 deca D 10-18 atto a

Nu se recomandă scrierea a două sau mai multe prefixe

la denumirea unităţii. În legătură cu faptul că denumirea
unităţii de bază – kilogramul conţine prefixul “kilo”, la
formarea unităţilor multiple şi fracţionare de masă se
întrebuinţează unitatea fracţionară gram (0,001 kg), iar prefixul
trebuie anexat la cuvântul “gram”, de exemplu, miligram (mg).
Paralel cu unităţile SI, se poate întrebuinţa şi un număr
definit (19) de unităţi nestandardizate, de exemplu:
a) tona – unitate de masă; minutul, ora, 24 ore (la
necesitate săptămîna, luna, anul, secolul, mileniul ş.a.) – unităţi
de timp; gradul, minutul, secunda – unităţi de unghi planar;
litrul – unitate de volum; gradul Celsius – unitate de
temperatură Celsius;
b) în capitole speciale; unitate atomică de masă –
unitate de masă în fizica atomului şi chimie; hectar – unitate de
suprafaţă în gospodăria agricolă; electronvolt – unitate de
energie în fizică.
Fără limitarea termenului, se pot întrebuinţa unităţile
valorilor relative; unitatea (I), procentul (%) şi unităţile
valorilor logaritmice. Toate celelalte unităţi, cu excepţia celor
descrise mai sus (unităţile SI şi derivatele sale), sunt extrase
din manuale, de exemplu: kilogramul, puterea, caloria, şi

6
numai după rezultatul final de introdus unităţile multiple sau
fracţionare: angstrem, milimetru al coloanei de mercur etc.
Pentru a evita greşelile posibile la efectuarea calculelor,
se recomandă ca după formule să se exprime toate valorile în
unităţile SI, dar nu în multiple sau fracţionare.
E important a întrebuinţa corect expresiile, legate de
folosirea diferitelor valori fizice. Aşa, de exemplu, nu se
admite întrebuinţarea expresiilor, în care se vorbeşte despre:
a) valorile fizice în calitate de caracteristică a altor
valori, de exemplu: volumul masei corpului, masa volumului
de gaz, masa sau volumul cantităţii de substanţă, cantităţii de
substanţă a volumului de gaz etc;
b) valorile fizice în calitate de caracteristică a unităţilor,
de exemplu: volumul a 15 g de azot, masa a 3 mol oxigen,
volumul (în c.n.) a 1 mol de gaz, deoarece valorile fizice
(volumul, masa, cantitatea de substanţă, presiunea etc.) se
introduc pentru a caracteriza obiectul (substanţa, corpul), dar
nu pentru a se caracteriza una pe alta, deci expresia corectă va
fi: “Volumul azotului cu masa de 15 g, masa oxigenului în
cantitate de 3 mol, volumul gazului în cantitate de 1 mol etc”.
c) notarea unităţilor valorilor fizice nu se schimbă după
număr şi caz, de aceea putem spune “trei moli”, dar vom scrie
“3 mol”, sau zicem “trei kilograme”, dar scriem “3 kg” ş.a.m.d.

1.2. Erorile măsurătorilor

La rezolvarea problemelor de calcul se aplică datele

diferitelor unităţi fizice, de exemplu: a masei, volumului,
temperaturii, presiunii, densităţii ş.a. La efectuarea
măsurătorilor sunt inevitabile erorile.
Erorile întâmplătoare sunt provocate de încălcarea
condiţiilor experimentale, de notare a indicaţiilor aparatelor sau
de însumare a greutăţilor, de neatenţia şi lipsa de experienţă a
experimentatorului. Erorile întâmplătoare sunt inevitabile, de

7
aceea valoarea adevărată a mărimii măsurate este întotdeauna
necunoscută. Existenţa erorilor întâmplătoare face ca
măsurătoarea să ne dea numai o valoare aproximativă a
mărimii măsurate. Erorile întâmplătoare duc la apariţia
nepotrivirilor în valorile mărimii măsurate în diferite
experienţe.
Erorile sistematice se manifestă într-o singură direcţie
şi îşi păstrează valoarea constantă sau se schimbă sistematic.
Cauzele erorilor sistematice pot fi defectele aparatelor de
măsură (erorile de aparataj), de exemplu, deplasarea
“zero”-ului scării aparatului, imperfecţiunea metodei
măsurătorilor (erori metodice), individualitatea
experimentatorului, de exemplu, aprecierea eronată a
schimbării culorii indicatorului, stabilirea neprecisă a
meniscului pe scara pipetei ori a biuretei ş.a.
Exactitatea măsurătorilor depinde de precizia
aparatelor.
Exactitatea masurătorilor se determină prin numărul
cifrelor în valoarea numerică a mărimii masurate.
Cifre semnificative se numesc toate cifrele diferite de
zero în expresia zecimală a numărului, precum şi zerourile,
plasate între ele sau la sfârşit.
De exemplu:
2,5 – două cifre semnificative;
0,25 – două cifre semnificative;
2,05 – trei cifre semnificative;
2,50 – trei cifre semnificative.
“Zero”-urile de la sfârşitul cifrei indică precizia
măsurătorii aparatului dat. Astfel, la o balanţă tehnică, masa
substanţei se determină cu o exactitate de 0,01, iar la una
analitică cu o precizie de 0,0001. Notarea de 2,50 g exprimă o
precizie ce ne mărturiseşte că măsurătoarea s-a efectuat la o
balanţă tehnică cu precizia de două cifre după virgulă.
Exactitatea măsurătorilor se caracterizează prin

8
incertitudinea absolută şi relativă.
Incertitudinea (eroarea) absolută X – este valoarea
absolută a diferenţei dintre valorile adevărate ale mărimii
măsurate Xad şi rezultatul măsurătorilor – Xm:
ad - m
Eroarea absolută se exprimă în unităţi ale mărimii
măsurate.
Deoarece ad rămâne necunoscută, în practică se poate
de gasit numai eroarea aproximativă a măsurătorilor.
Incertitudinea (eroarea) relativă – – este raportul
dintre eroarea absolută şi valoarea adevărată a mărimii
X
măsurate: .
X ad
Eroarea relativă poate fi exprimată în procente:
X
100% .
X ad
În practică în loc de ad necunoscută se foloseşte m.
De exemplu, dacă pe o balanţă tehnică a fost cântărită o
probă de substanţă de 0,25 g, atunci eroarea relativă la
măsurători de masă va fi:
X
100% .
Xm

1.3. Calcularea rezultatelor măsurătorilor

Exactitatea calculelor este limitată de precizia măsurilor

şi nu o poate depăşi. Numărul cifrelor semnificative, păstrate în
rezultatul final al calculelor, se determină prin rezultatul cel
mai puţin precis al măsurătorilor.
Numărul cifrelor semnificative păstrate în sumă,
diferenţa, produsul, câtul împărţirii se determină prin numărul
de cifre în cea mai puţin precisă valoare iniţială; la ridicarea la

9
pătrat sau la extragerea de sub rădăcina pătrată – prin baza
puterii ori prin expresia de sub rădăcina pătrată; la logaritmare
– prin numărul iniţial.
În calculele intermediare se folosesc numere cu o cifră
semnificativă în plus faţă de rezultatul final.
Rotunjirea cifrelor se efectuează conform regulilor:
1) La cifra semnificativă păstrată se adaugă o unitate,
dacă după ea vin cifra 5 şi mai mari.
2) Cifra semnificativă păstrată rămâne neschimbată,
dacă este urmată de cifrele mai mici ca 5.
De exemplu, dacă este nevoie de a însuma două valori
de masă 2,51 g şi 0,9471 g:
m 2,51 + 0,9741= 3,4571 g
Putem păstra numai două cifre semnificative după
virgulă, deoarece cea mai puţin precisă cifră 2,51 g conţine
două cifre semnificative după virgulă. După rotunjirea
efectuată, rezultatul sumei va fi 3,46 g. Dacă această sumă este
rezultatul calculelor intermediare, atunci pentru următoarele
calcule trebuie de folosit cifra 3,457 g pentru a rotunji
resultatul final.

10
 Capitolul II

NOMENCLATURA CHIMIEI ANORGANICE

2.1. Număr de oxidare

Numărul de oxidare nu este sinonim cu numărul de

legături ale unui atom. Numărul de oxidare al unui element
dintr-o entitate chimică reprezintă sarcina care ar fi prezentă la
un atom al elementului, dacă electronii din fiecare legătură la
acest atom ar fi atribuiţi atomului mai electronegativ, astfel:
SO42- = un ion S6+ şi patru ioni O2-; S = VI; O = - II;
NO3- = un ion N5+ şi trei ioni O2-; N = V; O = - II;
4- +
CH4 = un ion C şi patru ioni H ; C = - IV; H = I;
NH4+ = un ion N3- şi patru ioni H+; N = - III; H = I;
AlH4 - = un ion Al3+ şi patru ioni H-; Al = III; H = - I.
În stare de element atomii au starea zero, iar o legătură
între atomii aceluiaşi element nu modifică numărul de oxidare:
P4 = patru atomi P fără sarcină; P = 0;
2- +
P2H4 = doi ioni P şi patru ioni H ; P = - II; H = I;
O2F2 = doi ioni O+ şi doi ioni F-; O = I; F = - I.
Mn2(CO)10 = doi atomi Mn0 şi 10 molecule CO fără sarcină.

2.2. Denumiri de elemente chimice

Lista elementelor chimice, care cuprinde şi denumirile

lor în limba română, este dată în anexa 1. Denumirile
elementelor din paranteze indică că acestea se folosesc când se
alcătuiesc denumiri derivate, de exemplu wolframul, şi nu
tungstenul. Toate elementele metalice noi au simbolurile
formate din două litere. Marea lor majoritate au denumirea cu
terminaţia -iu; excepţie fac elementele lantan, tantal, titan,
praseodim, neodim, telur etc.
Toţi izotopii unui element au aceeaşi denumire, excepţie

11
făcând hidrogenul, care prezintă trei izotopi cu denumire
diferită (protiu – 11H, deuteriu – 21H sau D, tritiu – 31H sau T).
Ei sunt desemnaţi prin numere de masă în stânga sus şi numere
de ordine în stânga jos, aşa de exemplu: 168O, 178O şi 188O.
Pentru familii de elemente se continuă folosirea
următoarelor denumiri colective: halogeni (F, Cl, Br, I şi At),
calcogeni (O, S, Se, Te şi Po), metale alcaline (Li, Na, K, Rb,
Cs şi Fr), metale alcalino-pământoase (Be, Mg, Ca, Sr, Ba şi
Ra), gaze rare (He, Ne, Ar, Kr şi Rn) etc.
De asemenea, se folosesc şi denumiri de halogenuri şi
calcogenuri pentru compuşii dinari ai halogenilor şi
calcogenilor.
În grupul metalelor rare sunt cuprinse Sc, Y şi de la La
până la Lu. De asemenea, se foloseşte denumirea de lantanoid
cu simbolul Ln pentru elementele cuprinse între (Z = 57 şi 71);
în mod analog se folosesc denumirile de actinoid (Z = 89-103).
Notarea grupelor de elemente din sistemul periodic se face
utilizând sistemul de cifre romane urmate de A pentru grupele
principale şi B pentru grupele secundare.
După starea şi funcţia chimică (după valoarea
electronegativităţii) elementele chimice se clasifică în trei
grupe: metale (cu X mai mic ca 2,1), semimetale (cu X în jur
de 2,1) şi nemetale (cu X mai mare ca 2,1).

2.3. Prefixe sau afixe folosite în nomenclatura

anorganică

Nomenclatura chimică foloseşte afixe multiplicative,

numere atât arabe, cât şi romane şi litere pentru a indica atât
stoichiometria, cât şi structrura (tab. 1).

12
 Tabelul 1
Prefixe sau afixe folosite în nomenclatura anorganică
Afixe a) mono, di, tri, tetra, penta, hexa, hepta, octa, nona,
multipli- deca, undeca (hendeca), dodeca etc., folosite fără liniuţa
cative de despărţire;
b) bis, tris, tetrakis, pentakis etc., folosite fără liniuţa
de despărţire, însă obişnuit cu paranteze în jurul fiecărei
expresii întregi la care se aplică prefixul
Afixe scrise cu litere cursive şi de despărţire de restul
structurale denumirii
Antiprismo opt atomi legaţi într-o antiprismă dreptunghiulară
Asim asimetric
Catena o structură în lanţ; adesea folosită pentru a desemna
substanţe polimere liniare
Cis două grupe ocupând poziţii adiacente; folosită uneori
în sensul de fac
Closo o structură de colivie sau închisă, în special un schelet
cu atomi de bor care este un poliedru având toate feţele
triunghiulare
Ciclu o structură inelară *)
Dodecaedro opt atomi legaţi într-un dodecaedru cu feţe triunghiulare
Fac trei grupe ocupând colţurile aceleiaşi feţe a unui
octaedru (facial)
Hexaedro opt atomi legaţi într-un hexaedru (de exemplu, cub)
Hexaprismo doisprezece atomi legaţi într-o prismă hexagonală
Icosaedro doisprezece atomi legaţi într-un icosaedru triunghiular
Mer meridional; trei grupe pe un octaedru în astfel de poziţii
că una este cis- faţă de celelalte două care sunt trans-
una faţă de alta
Nido o structură de cuib, în special un schelet cu atomi de
bor care este foarte apropiat de o structură closo
Sim simetric
Trans două grupe în poziţii opuse faţă de un atom central
(miu), grupa face punte între două sau mai multe centre de
coordonare

*) este utilizat mai ales în chimia organică şi în chimia

compuşilor coordinativi.

13
 Afixe multiplicative
Afixele multiplicative simple: mono, di, tri, tetra, penta,
hexa, hepta, octa, nona, deca, undeca (hendeca), dodeca etc.,
indică:
a) proporţii stoichiometrice
Exemple:
CO monoxid de carbon;
CO2 dioxid de carbon;
P4 S3 trisulfură de tetrafosfor.

b) gradul de substituţie
Exemple:
SiCl2H2 diclorsilan;
PO2S23- ion de ditiofosfat.

c) numărul de grupe coordinative

Exemple:
[CoCl2(NH3)4]+ ion de tetraamindiclorocobalt(III).

În unele cazuri, este necesar de a suplimenta aceste

afixe numerice cu hemi (1/2) şi sesqui (3/2).
Afixele multiplicative de mai sus au, de asemenea,
unele întrebuinţări diferite pentru a desemna:
– numărul de atomi centraţi identici în acizii condensaţi
şi anionii caracteristici lor:

Exemple:
H3PO4 acid (mono)fosforic;
H4P2O7 acid (di)fosforic;
H2S3O10 acid (tri)sulfuric.

– numărul de atomi ai aceluiaşi element formând

schelete ale unor molecule sau ioni:

14
 Exemple:
Si2H6 disilan;
B10H14 decaboran (14);
2-
S4O6 ion de tetrartionat.
Afixele multiplicative bis, tris, tetrakis etc. au fost
iniţial introduse în chimia organică, apoi au fost extinse şi la
nomenclatura compuşilor coordinativi, utilizată în special de
Chemical Abstracts:
Exemple:
Bi (CH3)2 NCH2 NH3
tris (dimetilamino)metilaminobismutină;
P(CH2OH)4Cl
clorură de tetrakis(hidroximetil)fosfoniu;
Fe(CN)2(CH3NC)4
dicianotetrakis(metil-izocianid)fer(II);
Ca5F(PO4)3
fluorură-tris(fosfat) de pentacalciu.
În primul exemplu anorganic, se urmăreşte a se
îndepărta orice îndoială că ligandul nu este CH3NC. În cel de-
al doilea, trebuie să se distingă o sare dublă cu fosfat de o sare
a acidului condensat, trifosfatul P3O105-.
Chimiştilor nu li se recomandă folosirea afixelor
multiplicative bis, tris etc., decât în expresii conţinând un alt
afix numeric, de exemplu, bis (dimetilamino), şi în cazurile în
care absenţa lor ar crea ambiguitate.
În cazul compuşilor dinari, citirea se face începând cu
carbura, borura, nitrura, sulfura etc., excepţie făcând oxizii.
În cazul compuşilor dinari între nemetale, în acord cu
practica stabilită, trebuie să fie plasat în faţă acel constituent
care apare primul în seria:
B, Si, C, Sb, As, P, N, H, Te, Se, S, At, I, Br, Cl, O, F.
Exemple: XeF2, NH3, H2S, S2Cl2, Cl2O, OF2.
Dacă doi sau mai mulţi atomi (sau grupe de atomi)
diferiţi sunt ataşaţi la un singur atom central, după simbolul

15
atomului central se scriu simbolurile atomilor (sau grupelor) în
ordine alfabetică, de exemplu: PBrCl2, SbCl2F, PCl3O,
P(NCO)3O, PO(OCN)3.
În compuşii intermetalici, constituenţii incluzând Sb
sunt plasaţi în ordine alfabetică a simbolurilor, de exemplu
Cu5Zn8 şi Cu5Cd8. În compuşii similari conţinând nemetale, de
exemplu, în compuşii interstiţiali, metalele sunt plasate în
ordinea alfabetică a simbolurilor, urmate de nemetale la sfârşit
în ordinea prescrisă, mai sus, de exemplu, MnTa3N4.
Dacă constituentul electronegativ este heteropoliatomic,
el trebuie să fie desemnat prin terminaţia -at.
În cazul a doi sau mai mulţi constituenţi electronegativi,
ordinea lor de citire trebuie să fie în ordine alfabetică.
În compuşii anorganici este în general posibil de a
indica într-o grupă poliatomică un atom caracteristic (cum este
Cl în ClO-) sau atom central (cum este I în ICl4 -). O astfel de
grupă poliatomică este desemnată drept un anion complex.
În acest caz, denumirea trebuie să fie formată de la
denumirea elementului caracteristic sau central urmat de
sufixul -at.
Cu toate că termenii sulfat, fosfat etc. au fost iniţial
denumirile anionilor de oxoacizi particulari, aceste denumiri
desemnează cu totul general o grupă negativă conţinând sulf
sau, respectiv, fosfor drept atom central, în starea de oxidare
maximă, iar utilizarea sufixului -it desemnează o stare de
oxidare minimă. Ultima citire a fost abandonată, cum de
asemenea a fost abandonată şi citirea valenţelor prin sufixele:
-os/ -oasă, -ic/ -ică. Conform nomenclaturii anionul complex
este indicat prin paranteze pătrate, însă aceasta nu este necesar
decât atunci, când se scrie sarcina ionului în formă ionizată.
Exemple:
Na2[SO4] tetraoxosulfat de disodiu;
Na2[SO3] trioxosulfat de disodiu;
Na2[S2O3] trioxotiosulfat de disodiu;

16
 Na[SFO3] fluorotrioxosulfat de sodiu;
Na3[PO4] tetraoxofosfat de trisodiu;
Na3[PS4] tetratiofosfat de trisodiu;
Na[PCl6] hexaclorofosfat de sodiu;
K[PF2O2] difluorodioxofosfat de potasiu;
K[PCl2(NH)O] dicloroimidooxofosfat de potasiu.
De multe ori, aceste denumiri pot fi prescurtate, de
exemplu, sulfat de sodiu, tiosulfat de sodiu.
Compuşii de mai mare complexitate, la care regulile de
mai sus nu pot fi aplicate, se vor numi în acord cu
nomenclatura substanţelor coordinative. În multe cazuri,
fiecare sistem este posibil şi când se poate face o astfel de
alegere se preferă denumirea mai simplă.
Când este necesar, de asemenea, unui număr de grupe
complete de atomi, îndeosebi când denumirea include un prefix
numeric cu o semnifcaţie diferită, se folosesc numeralele
multiplicative (cel latin bis, cele greceşti tris, tetrakis etc.) şi
întreaga grupă la care ele se referă se pune în paranteze.
Exemple:
N2O oxid de diazot sau hemioxid de azot;
NO2 dioxid de azot*;
N2O4 tetraoxid de diazot *;
N2S5 pentasulfură de diazot;
S2Cl2 diclorură de disulf;
Fe3O4 tetraoxid de trifer;
U3O8 octaoxid de triuraniu;
MnO2 dioxid de mangan;
Ca3(PO4)2 bis(ortofosfat) de tricalciu;
Ca(PCl6)2 bis(hexaclorofosfat) de calciu.
*
denumirea dioxid de azot poate fi folosită pentru a
desemna amestecul în echilibru de NO2 şi N2O4; denumirea de
tetraoxid de diazot se referă în mod specific la N 2 O4.

17
 2.4. Notaţia stock

În citirea compuşilor chimici se poate folosi şi notaţia

stock, unde numărul de oxidare al unui element este indicat
printr-un numeral roman plasat în paranteze imediat după
denumirea elementului. În aplicarea ei se consideră avantajos a
se folosi denumirile latine.
Exemple:
FeCl2 clorură de fer(II);
FeCl3 clorură de fer(III);
MnO2 oxid de mangan(IV);
BaO2 peroxid de bariu(II);
P2O5 oxid de fosfor(V) sau pentoxid de difosfor;
As2O3 oxid de arsen(III) sau trioxid de diarsen;
II IV
Pb2 Pb O4 oxid de triplumb(II,II,IV) sau tetraoxid de
triplumb;
K4Ni(CN)4 tetracianonichelat (0) de potasiu;
K4 Fe(CN)6 hexacianoferat(II) de potasiu;
Na2Fe(CO)4 tetracarbonilferat(II) de sodiu.

Anumiţi radicali neutri şi cationici (tabelul 2) conţinând

oxigen sau alţi calcogeni au, independent de sarcină, denumiri
speciale terminându-se în -il.

18
 Tabelul 2

Denumirea
Atom
Ca atom, Ca şi cationi Ca şi anioni Ca ligand
sau

2.5. Denumiri pentru cationi şi radicali

moleculă sau
grupă
radical neutru
1 2 3 4 5
N (Mono) azot Nitrură Nitrido
N2 Diazot Diazot (1+), Diazot
N2+
N3 Azotură Azido
NH Aminilen Aminilen Amidură Imido
NH2 Aminil Aminil Amidură Amido
NH3 Amoniac Ammin
NH4 Amoniu
NH2O Hidroxil Hidroxilamido-O
-amidură Hidroxilamido-N
N2H3 Hidrazil Hidrazil Hidrazidă Hidrazido
N2H4 Hidrazină Hidrazin
N2H5 Hidraziniu Hidraziniu (1+)
(1+)
 Tabelul 2 (continuare)
N2H6 Hidraziniu
(2+)
NO Oxid de azot Nitrozil Nitrozil
N2O Oxid de diazot Diazot-oxid
NO2 Dioxid de azot Nitroil Nitrit Nitro, nitrito-O
nitrito-N
NS Tionitrozil
NO3 Nitrat Nitrato
N2O2 Hiponitrit Hiponitrito
CO Monooxid de Carbonil Carbonil
carbon
HO2C Carboxil Carboxil
CO2 Dioxid de carbon Carbon-dioxid
CS Tiocarbonil Tiocarbonil
CS2 Disulfură de Carbondisulfid
carbon
ClCO Cloroformil Cloroformil
H2NCO Carbamoil Carbamoil
N2NCO2 Carbamat
CH3O Metoxil Metoxid Metoxo
C2H5O Etoxil Etoxid Etoxo

20
 Tabelul 2 (continuare)
H (Mono) hidrogen Hidrogen Hidrură Hidrido
F (Mono)fluor Fluor Fluorură Fluoro
H2P Dihidrogeno- Dihidrogeno
fosfură -fosfido
PH3 Fosfină Fosfin
PH4 Fosfoniu
PO Fosforil
PS Tiofosforil
PH2O2 Fosfinat Fosfinato
PHO3 Fosfonat Fosfonato
PO4 Fosfat Fosfato
P2H2O5 Difosfonat Difosfonato
P2O7 Difosfat Difosfato
AsO4 Arsenat Arsenato
OF (Mono)fluoru
-ră de oxigen
Cl (Mono) clor Clor Clorură Cloro
ClO Clorozil Hipoclorit Hipoclorito
ClO2 Dioxid de clor Cloril Clorit Clorito
ClO3 Percloril Clorat Clorato
ClO4 Perclorat Perclorato

21
 Tabelul 2 (continuare)
ClS Clorosulfanil
ClF2 Difluorură de clor Difluoroclorat(I)
Br (Mono) brom Brom Bromură Bromo
I (Mono) iod Iod Iodură Iodo
IO Iodozil Hipoiodit Hipoidito
IO2 Iodil Iodit Iodito
ICl2 Dicloroiodat (I)
O (Mono) oxigen Oxid Oxo
O2 Dioxigen Dioxigen Peroxid, O22- Peroxo
(1+), O2+ Hiperoxid, O2- Dioxigen
O3 Trioxigen (ozon) Ozonidă
H2O Apă Aqua
H3O Oxoniu
HO Hidroxil Hidroxid Hidroxo
HO2 Perhidroxil Hidrogeno Hidrogeno
-peroxid -peroxo
S (Mono) sulf Sulfură Tio, sulfido
HS Sulfhidril Hidrogeno Mercapto
-sulfură
S2 Disulf Disulf (1+) Disulfură Disulfido
SO Monooxid de sulf Sulfinil

22
 Tabelul 2 (continuare)
(tionil)
SO2 Dioxid de sulf Sulfonil Sulfoxilat Sulf-dioxid
(sulfuril)
SO3 Trioxid de sulf Sulfit Sulfito
HSO3 Hidrogeno Hidrogeno sulfito
-sulfit
H2S Sulfură de
dihidrogen
H3S Sulfoniu
S2O3 Tiosulfat Tiosulfato
SO4 Sulfat Sulfato
Se (Mono) seleniu Seleniură Seleno
SeO Seleninil Selenoxid
SeO2 Dioxid de seleniu Selenonil
SeO3 Trioxid de seleniu Selenit Selenito
SeO4 Selenat Selenato
Te (Mono) telur Telurură Teluro
CrO2 Dioxid de crom Cromil
UO2 Dioxid de uraniu Uranil
P (Mono) fosfor Fosfură Fosfido
CH3S Metil-sulfanil Metantiolat Metiltio

23
 Tabelul 2 (continuare)
C2H5S Etil-sulfanil Etantiolat Etiltio
CN Cianogen Cianură Ciano
OCN Cianat Cianato, OCN
izoctianato
(NCO)
ONC Fulminat Fulminato
SCN Tiocianogen Tiocianat Tiocianato
(SCN),
izotiocianato
(NCS)
SeNC Selenocianat Selenocianato
CO3 Carbonat Carbonato
HCO3 Hidrogeno- Hidrogeno
carbonat -carbonato
CH3CO2 Acetoxil Acetat Acetato
CH3CO Acetil Acetil Acetil
C2O4 Oxalat Oxalato

24
 2.6. Denumirea combinaţiilor complexe

În denumirea combinaţiilor complexe, cu atomul central

înaintea liganzilor, se utilizează prefixe multiplicative ca: di-,
tri-, tetra- sau bis-, tris-, tetrakis-.
În general, denumirile liganzilor au terminaţia “-o”. De
exemplu: O2-(oxo), OH-(hidroxo), F-(fluoro). Alţi liganzi
anionici, printre care cei ce provin din molecule organice, prin
ionizare, primesc terminaţia “-ato” ; de exemplu: CH3COO-
(acetato),

C2O42-(oxalato), H3C-C-CH = C-CH3 (acetil-acetonato) etc.

O O-
Denumirea liganzilor de tip moleculă neutră rămâne, în
general, neschimbată. Totuşi, molecula de apă H2O şi de
amoniac NH3, ca liganzi în complecşi, se numesc: “aqua”,
respectiv “amin”, iar moleculele CO şi NO se denumesc
carbonil şi, respectiv, nitrozo.
Cationii complecşi şi complecşii neutri nu primesc o
terminaţie specială. În schimb, anionii complecşi terminaţia
“ -at” urmată de precizarea, în paranteze, a stării de oxidare a
atomului central.
Combinaţiile complexe se scriu începând cu cationul şi
apoi anionul, dar se citesc în limba română începând cu
anionul. După normele IUPAC, complecşii se scriu la fel, dar
se citeşte mai întâi cationul, de exemplu:

K3[FeIII(CN)6] hexacianoferat(III) de potasiu;

[CoIII(NH3)6]Cl3 clorură de hexaammin cobalt (III);
[CrIII(NO2)3(NH3)3] triammintrinitro crom(III);
[FeIII(acac)3] tris-(acetilacetonato) fer(III).

În cazurile care elementul caracteristic al unui radical

poate avea diferite numere de oxidare, acestea trebuie să fie
indicate prin notaţia Stock. De exemplu, ionii UO 22+ şi UO2+
pot fi respectiv numiţi ca uranil (VI) şi uranil (V).
Radicalii poliatomici în discuţie sunt întotdeauna trataţi
ca formând partea pozitivă a compusului:

Exemple:
COCl2 clororă de carbonil;
NOS sulfură de nitrozil;
PON nitrură de fosforil;
PSCl3 clorură de tiofosforil;
NO2HS2O7 hidrogenodisulfat de nitroil;
S2O5ClF clorură-fluorură de disulfuril;
SO2(N3)2 diazotură de sulfonil (sulfuril);
IO2F fluorură de iodil.
Aceste denumiri de radicali pot servi la formarea de
denumiri de compuşi, fără a fi necesar a lua poziţie în ceea ce
priveşte relaţiile de polaritate, care pot să fie necunoscute sau
controversate. Asrfel, de exemplu, compuşii NOCl şi NOClO4
sunt numiţi fără confuzie posibilă clorură de nitrozil şi,
respectiv, perclorat de nitrozil.
Trebuie de notat că acelaşi radical poate avea denumiri
diferite în chimia anorganică şi în chimia organică. Denumirile
de compuşi organici puri, dintre care multe sunt importante în
chimia compuşilor de coordinare, trebuie să fie în acord cu
nomenclatura chimiei organice.
Denumirea izopolianionilor se face la fel ca pentru
axoanioni, fără a recurge la informaţii structurale şi denumirile
stoichiometrice complete ale sărurilor conţinând polianioni.
Exemple:
S2O72- disulfat (2-);
Si2O76- disilicat (6-);
4-
Te4O14 tetratelurat (4-);
Cr4O132- tetracromat (2-);

26
 P3O105- trifosfat (5-);
Mo7O246- heptamolibdat (6-);
Na2B4O7 tetraborat de disodiu;
NaB5O8 pentaborat de sodiu;
Ca3Mo7O24 heptamolibdat de tricalciu;
Na7HNb6O19*15H2O monohidrogenohexaniobat
de hepta sodiu cu 15
molecule de apă;
K2Mg2V10O28*16H2O decavanadat de dimagne-
ziu-dipotasiu cu 16 mole-
cule de apă.
Când elementul caracteristic este prezent în parte sau
total într-o stare de oxidare inferioară celei corespunzătoare
numărului grupei lui, starea sau stările lui de oxidare se pot
indica prin numere Stock. Dacă este cazul, se poate folosi mai
mult decât un număr Stock şi cel mai mic trebuie să fie citat
primul.
Exemple:
[S2O5]2- disulfat (IV) (2-)
(denumirea uzuală: disulfit);
[O2HP-O-PHO2]2- dihidrogenodifosfat(III) (2-)
(denumirea uzuală: difosfonat);
[O2HP-O-PO3H]2- dihidrogenodifosfat (III,V) (2-);
2-
[HO3P-PO3H] dihidrogenodifosfat (IV) (2-)
(denumirea uzuală:
dihidrogenohipofosfat);
[Mo2VMo4VIO18] 2- hexamolibdat (2V, 4VI) (2-).
Anionii dinucleari sunt numiţi prin tratarea anionului
care este primul în ordine alfabetică ca ligand la atomul
caracteristic al celui de-al diolea.
Exemple:
[O3P-O-SO3]3- fosfatsulfat(3-);
2-
[O3Cr-O-SO3] cromatosulfat(2-);
[O3Se-O-SO3]2- selenatosulfat(2-);

27
 [O3Cr-O-SeO3]2- cromatoselenat(2-);
4-
[O3As-O-PO3] arsenatofosfat(4-).
Lanţuri mai lungi sunt numite în mod similar, începând
cu grupa terminală care este prima în ordine alfabetică şi
tratând lanţul cu (n-l) unităţi ca ligand la cealaltă grupă
terminală.
Exemplu:
[O3Cr-O-AsO2-O-PO3]4- (cromatoarsenato)fosfat(4-).
Când atomul central nu are nici un ligand oxo,
denumirea este identică cu cea obţinută prin aplicarea
nomenclaturii compuşilor de coordinare, de exemplu,
B(ONO2)4-, tetranitratoborat.
Structurile tridimensionale de octaedre unite WO 6,
MoO6 etc., care înconjoară atomul central sunt desemnate prin
prefixele wolframo-, molibdo- etc., de exemplu,
wolframofosfat, şi nu fosfowolframat. Numerele de atomi ai
elementului caracteristic sunt indicate prin prefixe greceşti sau
cifre.
Dacă trebuie să fie dat numărul de oxidare, în scopul de
a evita ambiguitatea, poate să fie necesar de a-l plasa imediat
după atomul la care se referă, şi nu dupa terminaţia -at.
Exemple:
[PW12O40]3- dodecawolframofosfat(3-) sau 12-
wolframofosfat(3-);
[PMo10V2O39]3- decamolibdodivanadofosfat(3-);
[CoIICoIIIW12O42]7- dodecawolframocobalt(II)cobalt(III)at;
[MnIVMo9O32]6- nonamolibdomanganat(6-);
4-
[Ni(OH)6W6O18] hexahidroxohexawolframonichelat(4-);
[IW6O24]5- hexawolframoperiodat(5-);
[CeIVMo12O42]8- dodecamolibdocerat(IV)(8-);
III 3-
[Cr Mo6O21] hexamolibdocromat(III)(3-);
[P2VMo18O62]6- 18-molibdodifosfat(V)(6-);
[P2IIIMo12O41]4- dodecamolibdodifosfat(III)(4-);
[S2IVMo5O21]4- pentamolibdodisulfat(IV)(4-).

28
 2.7. Denumirea acizilor

Denumirile de săruri şi acizi liberi sunt date în modul

obişnuit, de exemplu:
[NH4]6[TeMo6O24] 7H2O hexamolibdotelurat de hexaamoniu
cu 7 molecule de apă;
Li3H[SiW12O40] 24H2O dodecawolframosilicat de trilitiu
hidrogen cu 24 molecule de apă;
H4[SiW12O40] dodecawolframosilicat de tetrahidrogen
sau acid dodecawolframosilicic.
Acizii binari şi pseudobinari ai caror anioni au
terminaţia -ura sau -id, -ida vor fi numiţi drept compuşi binari
sau pseudobinari ai hidrogenului, de exemplu, clorura de
hidrogen, sulfura de hidrogen, peroxidul, cianura de hidrogen.
Denumirea azotura de hidrogen pentru compusul HN3
este recomandată în locul aceleia de acid azothidric.
Acizii derivaţi de la anioni poliatomici cu denumiri
terminate în -at sau în -it pot să fie, de asemenea, trataţi ca mai
sus. Însă se folosesc denumiri în acord cu următoarea uzanţă:
folosirea termenilor acid -ic şi acid -os corespunzând
terminaţiilor anionice -at şi, respectiv, -it. Astfel, acid cloric
corespunde la clorat, acid sulfuric – la sulfat şi acid nitros – la
nitrit.
Această nomenclatură poate, de asemenea, să fie
folosită pentru acizii mai puţin comuni, de exemplu, ionii de
hexacianoferaţi corespund acizilor hexacianoferici. În astfel de
cazuri însă sunt preferate denumiri sistematice de tipul
hexacianoferat de hidrogen.
Cei mai mulţi dintre acizii comuni sunt oxoacizi, cu alte
cuvinte, ei conţin numai atomi de oxigen legaţi la atomul
caracteristic. Este o uzanţă de mult timp stabilită de a nu indica
aceşti atomi de oxigen. În principal, pentru aceşti acizi se vor
păstra denumirile de mult timp stabilite. Cei mai mulţi anioni
pot fi consideraţi, de exemplu, H4XeO6, acid

29
hexaoxoxenonic(VIII) sau hexaoxoxenonat(VIII) de hidrogen.
În cazul oxoacizilor notaţile -os -ic sunt aplicate în
multe cazuri pentru a se distinge între diferite stări de oxidare.
Denumirile acid -os sunt restrânse la acizii anionilor cu
terminaţia -it.
În unele cazuri, distincţia dintre diferiţi acizi cu acelaşi
element caracteristic se efectuează prin intermediul prefixelor.
Această notaţie nu trebuie să fie extinsă dincolo de cazurile
date mai jos. Prefixul hipo- este folosit pentru a indica o stare
de oxidare inferioară şi poate fi păstrat în urmatoarele cazuri:
HClO acid hipocloros;
HBrO acid hipobromos;
HIO acid hipoiodos;
H2N2O2 acid hiponitros;
H4P2O6 acid hipofosforic.
Prefixul per- a fost folosit pentru a desemna o stare de
oxidare superioară şi este păstrat numai pentru HClO4, acidul
percloric, şi acizii corespunzători ai altor elemente din grupa
VII.
Această folosire a prefixului per- nu trebuie să fie
extinsă la elementele altor grupe, aşa că nu sunt recomandate
denumiri de tipul perxenonat şi perrutenat. Nu trebuie făcută
confuzie între prefixul per- şi prefixul peroxo-.
Prefixele orto- şi meta- au fost folosite pentru a distinge
acizii diferind prin “conţinutul de apă”. Sunt reţinute
următoarele denumiri:
H3BO3 acid ortoboric;
(HBO2)n acid metaboric;
H4SiO4 acid ortosilicic;
(H2SiO3)n acid metasilicic;
H3PO4 acid ortofosforic;
(HPO3)n acid metafosforic;
H5IO6 acid ortoperiodic;
H6TeO6 acid ortoteluric.

30
 Prefixul piro- a fost folosit pentru a desemna un acid
format din două molecule ale unui ortoacid minus o moleculă
de apă. Astfel de acizi pot acum să fie în general priviţi drept
cele mai simple cazuri de izopoliacizi. Denumirea uzuală acid
pirofosforic poate fi păstrată pentru H4P2O7, deşi este
preferabilă denumirea acid difosforic. Lista de mai jos
(“Denumiri pentru oxoacizi”) conţine denumirile acceptate ale
oxoacizilor (cunoscuţi sau nu în stare liberă).
Pentru mulţi dintre aceşti acizi sunt preferabile
denumirile sistematice, mai ales pentru cei mai puţin comuni,
de exemplu:
H2MnO4 acid tetraoxomanganic(VI), pentru a-l distinge de
H3MnO4, acidul tetraoxomanganic(V);
HReO4 acid tetraoxorenic(VII), pentru al distinge de H3ReO5,
acidul pentaoxorenic(VII);
H2ReO4 acid tetraoxorenic(VI), pentru al distinge de HReO3,
acidul tetraoxorenic(V);
H3ReO4, acidul tetraoxorenic(V) şi
H4Re2O7, acidul heptaoxodirenic(V).

Denumiri pentru oxoacizi

H3BO3 acid ortoboric
(HBO2)n acid metaboric
H2CO3 acid carbonic
HOCN acid cianic
HNCO acid izocianic
HONC acid fulminic
H4SiO4 acid ortosilicic
(H2SiO3)n acid metasilicic
HNO3 acid nitric
HNO4 acid peroxonitric
HNO2 acid nitros
HOONO acid peroxonitros
H2NO2 acid nitroxilic

31
H2N2O2 acid hiponitros
H3PO4 acid ortofosforic sau acid fosforic
H4P2O7 acid difosforic sau acid
pirofosforic
(HPO3)n acid metafosforic
H3PO5 acid peroxomonofosforic
H4P2O8 acid peroxodifosforic
(HO)2OP-PO(OH)2 acid hipofosforic sau acid
difosforic(IV)
(HO)2P-O-PO(OH)2 acid difosforic(III,V)
H2PHO3 acid fosfonic
H2P2H2O5 acid difosfonic
HPH2O2 acid fosfinic
H3AsO4 acid arsenic
H3AsO3 acid arsenos
HSb(OH)6 acid hexahidroxoantimonic
H2SO4 acid sulfuric
H2S2O7 acid disulfuric
H2SO5 acid peroxomonosulfuric
H2S2O8 acid peroxodisulfuric
H2S2O3 acid tiosulfuric
H2S2O6 acid ditionic
H2SO3 acid sulfuros
H2S2O5 acid disulfuros
H2S2O2 acid tiosulfuros
H2S2O4 acid ditionos
H2SO2 acid sulfoxilic
H2SxO6 (x=3,4...) acizi politionici
H2SeO4 acid selenic
H2SeO3 acid selenos
H6TeO6 acid ortoteluric
H2CrO4 acid cromic
H2Cr2O7 acid dicromic
HClO4 acid percloric

32
 HClO3 acid cloric
HClO2 acid cloros
HClO acid hipocloros
HBrO4 acid perbromic
HBrO3 acid bromic
HBrO2 acid bromos
HBrO acid hipobromos
H5IO6 acid ortoperiodic
HIO4 acid periodic
HIO3 acid iodic
HIO acid hipoiodos
HMnO4 acid permanganic
H2MnO4 acid manganic
HTcO4 acid pertehneţic
H2TcO4 acid tehneţic
HReO4 acid perrenic
H2ReO4 acid renic
Nu trebuie să fie date denumiri uzuale la acizi ca HNO,
H2N2O3, H2N2O4 etc., pentru care au fost descrise sărurile.
Aceste săruri trebuie să fie desemnate raţional ca oxonitraţi(I),
trioxodinitraţi(II), tetraoxodinitraţi(III) etc.
Denumirile acid galic(III), acid germanic, acid stanic,
acid antimonic, acid bismutic, acid vanadic, acid niobic, acid
tantalic, acid teluric, acid molibdic, acid wolframic şi acid
uranic pot fi folosite pentru substanţe cu conţinut de apă şi grad
de policondensare nedefinite. Includerea numărului Stock în
cazul acidului galic(III) serveşte pentru a-l distinge de acidul
organic.
Prefixul peroxo-, atunci când este folosit în legatură cu
denumirile uzuale ale acizilor, indică o substituire de -O- cu
-O-O-.
Exemple:
HNO4 acid peroxonitric;
H3PO5 acid peroxomonofosforic;

33
 H4P2O8 acid peroxodifosforic;
H2SO5 acid peroxomonosulfuric;
H2S2O8 acid peroxodisulfuric.
Acizii derivaţi de la oxoacizi prin înlocuirea oxigenului
cu sulf sunt numiţi tioacizi.
Exemple:
H2S2O2 acid tiosulfuros;
H2S2O3 acid tiosulfuric;
HSCN acid tiocianic.
Când mai mult decât un atom de oxigen poate fi înlocuit
prin sulf, numărul de atomi de sulf trebuie în general să fie
indicat:
H3PO3S acid monotiofosforic;
H3PO2S2 acid ditiofosforic;
H2CS3 acid tritiocarbonic;
H3AsS3 acid tritioarsenos;
H3AsS4 acid tetratioarsenic.
Afixele seleno şi teluro pot fi folosite într-o manieră
similară.
Acizii conţinând alţi liganzi decât oxigen şi sulf sunt în
general desemnaţi în acord cu regulile expuse.
Exemple:
HAuCl4 tetracloroaurat(III) de hidrogen sau acid
tetracloroauric(III);
H2PtCl4 tetracloroplatinat(II) de hidrogen sau acid
tetracloroplatinic(II);
H2PtCl6 hexacloroplatinat(IV) de hidrogen sau acid
hexacloroplatinic(IV);
H4Fe(CN)6 hexacianoferat(II) de hidrogen sau acid
hexacianoferic(II);
H[PFHO2] fluorohidridodioxofosfat de hidrogen sau acid
fluorohidridodioxofosforic;
HPF6 hexafluorofosfat de hidrogen sau acid
hexafluorofosforic;

34
H2SiF hexafluorosilicat de hidrogen sau acid
hexafluorosilicic;
H2SnCl6 hexaclorostanat(IV) de hidrogen sau acid
hexaclorostanic;
HBF4 tetrafluoroborat de hidrogen sau acid
tetrafluoroboric;
H[BF2(OH)2] difluorodihidroxoborat de hidrogen sau acid
difluorodihidroxoboric;
H[B (C6H5)4] tetrafeniborat de hidrogen sau acid
tetrafenilboric.
Este preferabil a folosi denumiri de tipul
tetracloroaurat(III) de hidrogen etc., în locul denumirilor
“acid”.
Pentru unii dintre cei mai importanţi acizi de acest tip,
pot fi folosite denumiri abreviate, de exemplu, acid
fluorosilicic.
Derivaţii funcţionali ai acizilor sunt compuşi formaţi
din acizi prin substituirea de OH şi uneori O cu alţi atomi sau
grupe de atomi. În acest domeniu mai este folosită
nomenclatura funcţională, însă nu este recomandată.
Denumirile de halogenuri de acizi sunt formate din
denumirea radicalului acid corespunzător, dacă acesta are un
nume special, de exemplu, clorura de nitrozil, clorura de
fosforil.
În alte cazuri, aceşti compuşi sunt numiţi ca halogenuri-
oxizi, de exemplu, MoCl2O2, diclorura-dioxid de molibden.
Anhidridele de acizi anorganici trebuie, în general, să
fie denumite ca oxizi, de exemplu, N2O5, pentaoxid de diazot,
şi nu anhidridă nitrică sau anhidrida acidului nitric.
Esterii acizilor anorganici au denumiri formate în
acelaşi fel cu sărurile, de exemplu, sulfat de dimetil,
hidrogenofosfat de dietil, fosfat de trimetil. Dacă însă se
urmăreşte constituţia specifică a compusului, atunci trebuie să
fie folosită o denumire în acord cu nomenclatura compuşilor de

35
coordinare, de exemplu, (CH3)4Fe(CN)6 sau
(CH3)4Fe(CN)2(CNCH3)4, hexacianoferat(II) de tetrametil sau
dicianotetrakis(metil-izocianid(fer(II).

2.8. Săruri

Pentru a indica hidrogenul înlocuibil din sare –

denumirile se formează cu ajutorul cuvântului “hidrogeno”, cu
prefix numeric acolo, unde este necesar, urmat fără liniuţă de
despărţire de denumirea anionului. În mod excepţional, anionii
anorganici pot conţine hidrogen care nu este înlocuibil. Acesta
obişnuit este inclus în numele anionului şi nu este citat în mod
explicit decât atunci când este considerat a avea numărul de
oxidare +1, însă sărurile nu pot fi numite săruri acide.
Exemple:
NaHCO3 hidrogenocarbonat de sodiu;
LiH2PO4 dihidrogenofosfat de litiu,
KHS hidrogenosulfură de potasiu,
NaHPHO2 hidrogenofosforat de sodiu.
În sărurile duble, triple etc., în formulele lor toţi cationii
trebuie să preceadă anionii. În denumiri trebuie să fie aplicate
regulile de mai jos. În acele limbi, cum este limba română, în
care denumirile cationilor sunt plasate după denumirile
anionilor, adjectivele se referă la numărul felurilor de cationi
prezenţi, şi nu la numărul total al lor.
Cationii, cu excepţia hidrogenului, trebuie să fie citaţi în
ordine alfabetică, ea putând să fie diferită în formule şi
denumiri.
Sărurile oxidice şi hidroxidice trebuie să fie privite din
punctul de vedere al nomenclaturii ca săruri duble conţinând
anionii O2- şi HO-, ceea ce permite să li se aplice aceleaşi
reguli.
În limba română, denumirile sunt departe de practica
curentă şi mai poate fi păstrat încă sistemul folosirii prefixelor

36
oxi- şi hidroxi-, de exemplu, oxiclorura de cupru.
Exemple:
MgCl(OH) clorură-hidroxid de magneziu sau
hidroxiclorură de magneziu;
BiClO clorura-oxid de bismut sau oxiclorura de
bismut;
LaFO fluorura-oxid de lantan sau oxifluorura
de lantan;
VO(SO4) oxid-sulfat de vanadiu(IV) sau oxisulfat
de vanadiu(IV);
CuCl2 3Cu(OH)2 clorura-trihidroxid de dicupru sau
Cu2Cl(OH)3 trihidroxiclorura de cupru(II).
În cazul oxizilor şi hidroxizilor dubli, termenii “oxizi
micşti” nu sunt recomandaţi. Astfel de substanţe trebuie să fie
preferabil numite oxizi sau hidroxizi dubli, tripli etc., după cum
este cazul.
Mulţi oxizi şi hidroxizi dubli aparţin unor grupe
distincte, fiecare avându-şi propriul tip structural caracteristic
care este denumit uneori după unele minerale bine cunoscute
ale aceleiaşi grupe (de exemplu, perovskit, ilmenit, spinel etc.).
Astfel, NaNbO3, CaTiO3, CaCrO3, CuSnO3, YAlO3, LaAlO3 şi
LaGaO3 au toate aceeaşi structură ca perovskitul, CaTiO3.
Denumiri aşa ca titanatul de calciu pot exprima
implicaţii false şi este preferabil de a numi astfel de compuşi ca
oxizi dubli şi hidroxizi dubli atunci, când nu există dovezi clare
şi general acceptate ale prezenţei de cationi şi oxo- sau
hidroxoanioni în structură.
Aceasta nu înseamnă că denumirile de tipul titanat sau
aluminat trebuie să fie abandonate, căci astfel de substanţe pot
exista în soluţie şi în stare solidă.
În oxizii şi hidroxizii dubli metalele sunt citate, ca şi în
cazul sărurilor duble, triple etc., în ordine alfabetică.

37
 Exemple:
Al2Ca4O7 nH2O heptaoxid (dublu) de dialuminiu-tetracalciu
hidratat
sau
AlCa2(OH)7 nH2O heptahidroxid(dublu) de aluminiu-dicalciu
hidratat,
însă
Ca3[Al(OH)6]2 bis(hexahidroxoaluminat) de tricalciu;
AlLiMn21VO4(OH)4 tetrahidroxid-tetraoxid(triplu) de aluminiu-
litiu-dimanganat(IV) sau tetraoxitetrahidroxid (triplu) de
aluminiu-litiu-dimangan(IV).
Tipul de structură poate să fie adăugat în paranteze şi în
litere cursive după denumire atunci, când aceasta este necesar.
Când tipul de structură aparţine însăşi substanţei nu trebuie să
se folosească litere cursive. În aceste cazuri, se adaugă tipul de
structură, formula şi denumirea trebuie să fie în acord cu
structura.
Exemple:
MgTiO3 trioxid(dublu) de magneziu-titan (tip ilmenit);
FeTiO3 trioxid(dublu) de fier(II)-titan (ilmenit);
NaNbO3 trioxid(dublu) de sodiu-niobiu (tip perovskit).

38
 Capitolul III
ENERGETICA REACŢIILOR CHIMICE.
ELEMENTE DE TERMODINAMICĂ CHIMICĂ

3.1. Termochimia

Reacţiile chimice în majoritatea cazurilor, sunt însoţite

de absorbţie sau degajare de căldură.
Determinarea şi studierea căldurii absorbite sau
degajate la formarea sau disocierea compuşilor în reacţiile
chimice şi la trecerea de la o fază la alta alcătuieşte obiectul
termochimiei.
3.1.1. Căldura şi măsurarea ei
Căldura este o formă de energie care se deplasează
spontan de la un corp mai cald spre unul mai rece. În anumite
condiţii, căldura poate fi forţată să treacă de la un corp mai rece
spre unul mai cald (frigiderul). După cum ştim, procesele
chimice şi transformările fazice pot fi exotermice şi
endotermice. Temperatura unui obiect poate fi folosită pentru
determinarea cantităţii de căldură pe care el o absoarbe sau o
degajă. În lipsa unor schimbări chimice şi fazice, temperatura
unui obiect va creşte la adiţionarea căldurii sau altor forme de
energie. La pierderea căldurii sau a altor forme de energie,
temperatura unui corp va scădea. Măsurarea căldurii sau a altor
forme de energie se efectuează în calorii (cal) sau Joule (J).
Caloria este cantitatea de căldură sau altor forme de energie
care-i necesară pentru a mări cu un grad C0 temperatura unui
gram de apă. În SI se foloseşte ca unitate Joule. Fiecare calorie
este echivalentă cu 4,184 J. Se mai folosesc şi unităţile multiple
kcal şi kJ. Pentru a calcula cantitatea de căldură, e necesar a
cunoaşte căldura specifică (c). Aceasta este cantitatea de
căldură care se cere pentru a încălzi un gram de substanţă cu
10C sau K. Deci căldura specifică a apei este egală cu
4,184 J/g0C. Pentru cupru această valoare este egală cu
39
0,38 J/g0C, pentru aluminiu – 0,88 J/g0C etc. Capacitatea de
căldură a unui corp este cantitatea de căldură obţinută la
creşterea temperaturii lui cu 10C sau K.
Capacitatea de căldură este egală cu căldura specifică
(J/g0C) înmulţită cu masa (g). Dacă cunoaştem masa substanţei
şi căldura ei specifică, atunci se poate de determinat cantitatea
de căldură (Q) absorbită sau eliberată măsurând schimbarea
temperaturii:
Q = cm t (3.1)
t = t finală – t iniţială.
Dacă tfinală tiniţială, atunci Q va avea valoare pozitivă
(substanţa absoarbe căldura). Dacă substanţa pierde căldura,
atunci Q are valoare negativă şi temperatura ei scade.

3.2. Termochimia şi termodinamica

Termochimia este un compartiment al termodinamicii –

ştiinţa care se ocupă de relaţiile dintre căldură şi alte forme de
energie (mecanică, electrică, chimică, radiantă etc.). Se poate
spune că energia exprimă capacitatea de a efectua lucrul sau de
a transporta căldura. Fiecare substanţă conţine energie,
valoarea căreia depinde de cantitatea, compoziţia şi starea
acestei substanţe. Acel compartiment al termodinamicii, care
se ocupă de schimbările energetice în reacţiile chimice, se
numeşte termodinamică chimică. Ea ne oferă posibilitatea de a
prevedea dacă o anumită reacţie chimică va avea loc în
condiţiile date de temperatură, presiune şi concentraţie.
Suma totală a felurilor posibile de energie ce sunt
prezente în substanţă se numeşte energie internă (U).
În termodinamică se studiază mai ales procesul de schimb
al energiei cu mediul înconjurător şi transferul de energie sub
formă de căldură sau lucru. Dacă schimbul de energie sub
formă de căldură are loc în urma mişcării haotice a
moleculelor, atunci transferul energiei sub formă de lucru se

40
realizează în urma mişcării dirijate a moleculelor.
Să examinăm un sistem alcătuit din 2 mol de oxid de
carbon (II) şi un mol de oxigen în condiţiile camerei (25 0C sau
298 K). Fie că acest sistem se caracterizează printr-o rezervă de
energie internă U1. Presupunem că în urma reacţiei s-au format
2 mol de oxid de carbon (IV) : 2CO (g) + O2(g) = 2CO2(g), unde
(g) înseamnă gazos. Dacă sistemul nu-şi schimbă volumul
(reacţia decurge într-un vas închis), atunci după toate
posibilităţile, nu s-a efectuat nici un lucru – nici de către
sistemul însuşi şi nici asupra lui. Totodată, ca rezultat al
reacţiei se degajă energie sub formă de căldură, care se elimină
în mediul înconjurător. Deoarece volumul substanţelor iniţiale
şi al produselor reacţiei nu s-a schimbat (V = const), iar
temperatura produselor reacţiei după un timp oarecare se
egalează cu temperatura substanţelor iniţiale (T = const) în
urma eliminării căldurii în mediul înconjurător, atunci căldura
eliminată este egală cu schimbarea energiei interne a
sistemului.
În termodinamică se obişnuieşte a scădea valoarea, care
caracterizează starea iniţială a sistemului, din starea lui finală.
Această diferenţă se notează prin simbolul . Vom însemna
energia internă a amestecului constituit din 2 mol CO şi un mol
O2 prin U1, iar energia internă a 2 mol CO2 prin U2. Pentru
reacţia 2CO(g) + O2(g) = 2CO2(g)
U(CO2 (g)) – [U(CO (g)) + U(O2 (g))] = Uprod – Uiniţ = U2 –
–U1 = U (3.2)
Fiindcă în această reacţie se degajă căldură, U1 U2, iar
U va fi negativ.
Caldura degajată sau absorbită într-o reacţie chimică se
numeşte căldura de reacţie. Valoarea ei depinde de starea de
agregare a substanţelor reactante, de aceea în partea dreaptă de
jos a formulei substanţelor se indică starea lor de agregare:
(g) – gazoasă; (l) – lichidă; (s) – solidă.
Căldura de reacţie sau efectul ei termic în reacţia de mai

41
sus este pozitivă şi se numeşte izochorică, pentru că procesul
decurge într-un volum constant (Qv). După valoarea absolută,
efectul termic izochoric este egal cu variaţia energiei interne,
deosebindu-se numai prin semn:
U = -Qv (3.3)
Căldura de reacţie poate fi considerată un produs al
reacţiei şi se scrie în partea dreaptă a ecuaţiei.
Exemplu: 2CO(g) + O2(g) = 2CO2(g) + 2 283 kJ
(V = const).
Ecuaţiile, în care sunt indicate formulele substanţelor,
starea lor de agregare şi efectul termic al reacţiei se numesc
ecuaţii termochimice.
Ecuaţiile termochimice pot fi scrise şi în ordine inversă,
numai că atunci semnul efectului termic trebuie să fie opus.
Căldura de reacţie se raportă la un mol de substanţă obţinută şi
de aceea în ecuaţiile termochimice se admit coeficienţi
fracţionari.
Exemplu: CO(g) + ½ O2(g) = CO2(g) + 283 kJ
( V = const ).
Forma termochimică de scriere a reacţiei poate fi
înlocuită cu cea termodinamică scriind în partea dreaptă a
ecuaţiei variaţia energiei interne în sistem:
CO(g) + ½ O2(g) = CO2(g), U = -283 kJ/mol.
Dacă reacţia se efectuează la presiune constantă, atunci
efectul ei termic se numeşte izobaric (Qp).
Efectul izobaric se deosebeşte de cel izochoric. Sistemul
în care reacţia decurge la presiune constantă poate să-şi
schimbe volumul dacă numărul de moli al substanţelor gazoase
reactante diferă de numărul de moli al produselor gazoase ale
reacţiei. Aceasta însemnă că sistemul efectuează un lucru
atunci când volumul lui, în urma acestei reacţii, creşte sau
mediul exterior produce un lucru asupra sistemului când
volumul lui scade.

42
 De exemplu, dacă vom lua pentru combustie 1 mol de
metan şi 2 mol de oxigen la temperatura de 25 0C şi presiunea
de o atmosferă, volumul lor în aceste condiţii va fi aproximativ
73 litri. După combustie şi răcire până la condiţiile iniţiale se
va forma 1 mol de CO2 gazos şi 2mol de apă lichidă:
CH4(g) + 2O2(g) = CO2(g) + 2H2O(l)
În afară de aceasta, sistemul elimină în mediul
înconjurător ~890 kJ (reducând energia lui internă cu aceeaşi
cantitate de căldură). Volumul sistemului după arderea
metanului va deveni ~24,5 litri. Mediul exterior trebuie să
producă lucru pentru a micşora volumul iniţial al sistemului
~73 l până la ~24,5 l. Acest lucru se adaugă la energia totală
prezentă în sistem. Astfel, dacă sistemul a pierdut 890 kJ de
energie la arderea metanului, atunci o parte din ea a fost
compensată de mediul exterior pentru micşorarea volumului
(~4,9 kJ).
Lucrul produs de sistem sau efectuat asupra lui se
calculează după ecuaţia:
A=P V (3.4)
Folosind ecuaţia lui Mendeleev-Clapeyron PV = nRT,
putem calcula lucrul:
P V = nRT,
unde n = n2 – n1 = nprod. r. – nsub. in. (diferenţa dintre numărul de
moli ai produselor gazoase ale reacţiei şi numărul de moli ai
substanţelor gazoase iniţiale).
Deci
A = nRT (3.5)
şi dacă n 1, atunci lucrul efectuat de către sistem asupra
mediului înconjurător se consideră pozitiv. Este evident că
efectul termic izobaric este mai mic decât cel izochoric pentru
reacţiile, în care n 0, fiindcă o parte de energie se consumă în
acţiunea de dilatare. Deci, Qp = Qv –A sau:
Qp = Qv - P V = Qv - nRT (3.6)

43
 Este evident că atunci când n = 0, Qv = Qp şi când
n 0 Qv Qp.
Vom atrage atenţia că Q v - Qp depinde de temperatura
absolută şi întotdeauna este egală cu zero la zero grade K.

3.2.1. Entalpia de reacţie

Dacă reacţiile decurg la presiune constantă, atunci

căldura reacţiei absorbită sau eliminată de sistem (Q p) se mai
numeşte variaţia entalpiei şi se înseamnă H. Dacă reacţia este
exotermică, Qp are valoare pozitivă, iar H valoare negativă,
deoarece conţinutul de căldură în sistem (cum se mai numeşte
altfel entalpia) scade.
Deoarece Qp = Qv- P V, iar Qv = - U
atunci -Qp = U + P V (3.7)
sau H = U + P V (fiindcă Q p = - H) (3.8)

Variaţia entalpiei arată cantitatea de căldură ce se

degajă sau se absoarbe pentru ecuaţia chimică concretă. De
exemplu, ecuaţia
H2(g) + ½ O2(g) = H2O(l) H = -285 kJ
arată că la interacţiunea unui mol de hidrogen gazos cu 0,5 mol
de oxigen gazos la aceeaşi presiune şi temperatură se formează
1 mol de apă lichidă şi în mediul exterior se degajă 285 kJ de
căldură. Ecuaţia mai poate fi scrisă şi în felul următor:
H2(g) + ½ O2(g) = H2O(l) + 285 kJ.
Variaţia entalpiei este calculată pentru condiţiile
standard (la 250C sau 298,15 K şi la presiunea de 100 kPa sau
0,987 atm). Până în anul 1981 în calitate de condiţii standard se
lua T = 298,15 K şi presiunea de 1 atm. La aşa diferenţă mică
de presiuni se poate de socotit că variaţia entalpiei, practic, este
aceeaşi. Variaţia entalpiei în condiţii standard se înseamnă
prescurtat H0298. Cel mai des în îndrumarele chimice se dau
entalpiile de formare, care arată variaţia entalpiei la obţinerea

44
unui mol de compus chimic din substanţe simple, care sunt
stabile în condiţii standard. Ele se notează H0f. De exemplu,
entalpia molară de formare a oxidului de carbon(IV) este
-394 kJ/mol:
C(s) + O2 (g) = CO2 (g) H0f = H0298 = +394 kJ/mol.
Dacă un element are mai multe modificări alotropice,
atunci pentru calcularea H0f a substanţelor compuse cu
participarea elementului dat se ia acea modificaţie alotropică,
care-i mai stabilă în condiţiile standard. Pentru carbon cel mai
stabil în condiţiile standard este grafitul.
Entalpia de formare a substanţelor simple în starea lor
cea mai stabilă este egală cu zero. Astfel, pentru H2 (g), O2 (g),
Fe (s), P(roşu), C(grafit), H0f =0.
Pentru diamant H0f = 2,1 kJ/mol.
În chimia organică adesea se determină entalpia de
ardere. Se numeşte entalpie de ardere variaţia entalpiei la
combustia unui mol de substanţă în condiţii standard în urma
căreia se formează oxizi stabili.
În afară de aceasta, vom lua cunoştinţă de entalpiile de
dizolvare, solvatare, entalpia legăturii chimice, a reţelei ionice
etc.

Exemplul 1. Determinaţi variaţia energiei interne la

evaporarea a 250 g apă la 200C, dacă vom admite că vaporii de
apă se vor supune legilor gazelor ideale. Volumul lichidului în
comparaţie cu volumul vaporilor poate fi neglijat. Căldura
specifică de vaporizare a apei H = 2451 J/g.
Rezolvare: energia internă şi entalpia sunt legate prin
următoarea ecuaţie:
U = H - n RT

258 g
Cantitatea de substanţă a apei n = = 13,87 mol.
18 g / mol

45
 Pentru a determina variaţia energiei interne, se ia în
consideraţie masa totală a apei:
U = 2451 J/g 250g – 13,87 mol 8,31 J/(molK)
293 K = 579 000 J sau 579 kJ.

3.3. Legea întâi a termodinamicii. Legea lui Hess

Legea întâi a termodinamicii este una din expresiile

legii conservării energiei. Ideea principală a acestei legi este că
“cantitatea totală a energiei în univers este constantă”. Ea nu se
creează din nimic şi nu dispare fără urmă, dar poate numai să
se transforme dintr-o formă în alta în cantităţi echivalente.
Dacă unui sistem, energia internă a căruia este (U1), i se
comunică o anumită cantitate de căldură Q, atunci aceasta se
consumă pentru a mări energia internă a sistemului (U 2) şi
pentru a efectua lucrul asupra sistemului exterior (A):
Q = U2 – U1 + A sau Q = U + A (3.9)
Deci energia internă finală (U2) este egală cu energia
internă iniţială plus energia adăugată din afară sub formă de
căldură şi minus energia pierdută sub formă de lucru in mediul
înconjurător (conform legii conservării energiei):
U2 = U1 + Q – A sau U2 – U1 = Q – A;
U=Q–A (3.10)
În această expresie A arată ce lucru a efectuat sistemul
asupra forţelor exterioare (valoarea pozitivă). Valoarea U
poate fi pozitivă sau negativă, în dependenţă de valorile
relative ale lui Q şi A.

Exempul 2. Unui sistem cu energia U1 i s-a transmis

800 J căldură. Ca urmare, asupra mediului exterior s-a produs
lucrul egal cu 540 J. Cum se va schimba energia internă a
sistemului?
U = Q – A; Deoarece căldura transmisă şi lucrul au
valori pozitive, atunci energia internă va creşte cu valoarea

46
 U = 800 J – 540 J = 260 J.

Exempul 3. Un sistem ce conţine 2 mol de apă, sub

formă de vapori, la presiunea de 101 kPa şi temperatura de
1000C cu volumul de 60,24 l la păstrare în aceleaşi condiţii se
condensează şi pierde în mediul înconjurător 81,4 kJ căldură.
De calculat U al acestui proces, dacă densitatea apei va fi
0,9584 g/cm3. Căldura, care este cedată de sistem, are valoare
negativă. Cantitatea de lucru produs de mediul exterior asupra
sistemului (volumul se micşorează) va fi calculată din expresia
A = P(V2 –V1). Dacă presiunea se exprimă în pascali, volumul
se exprimă în m3.
Deci V1 = 60,24 l = 0,06024 m3;
18 g / mol 2mol 36
V2 = 3
= cm3 = 37,6 cm3 =
0,9584 g / cm 0,9584
-5 3
=3,76 10 m .
A = 101 325 Pa (3,76 10-5 m3 – 6 024 10-5 m3) =
= - 101 325 6 020,24 Pa m3 = –7100 J.(P M3 =J).
Cunoscând valorile pentru Q şi A, noi putem calcula
variaţia energiei interne: U1 = Q – A = ( - 81,4 kJ) –
– ( - 7100J) = - 81400 J + 7100 J =
= - 74300 J = - 74,3 kJ. ( U 0 ).
O altă expresie foarte importantă a legii conservării
energiei este legea lui Hess, formulată încă în anul 1840:
Variaţia entalpiei (sau efectul termic al procesului)
depinde numai de natura şi starea substanţelor iniţiale şi
produselor finale ale procesului şi nu depinde de stadiile
intermediare.
Astfel, dacă o reacţie globală poate fi exprimată prin
mai multe reacţii intermediare efectuate în aceleaşi condiţii,
atunci variaţia entalpiei reacţiei globale este egală cu suma
variaţiilor entalpiilor reacţiilor în care se poate descompune
reacţia globală.

47
 Exemplul 4. De calculat entalpia de combustie a
grafitului după entalpiile de combustie a reacţiilor
intermediare:

C(grafit) + 1/2O2 (g) CO(g) H0298 = - 111 kJ

CO(g) + 1/2O2 (g) CO2 (g) H0298 = - 283 kJ

C(grafit) + O2 (g) CO2 (g) H0298 = - 394 kJ

Experimental, este mai greu de determinat entalpia

primei reacţii. Din legea lui Hess rezultă că ecuaţiile
termochimice pot fi adunate şi scăzute la fel ca ecuaţiile
algebrice. Deatâta entalpia reacţiei de formare a oxidului de
carbon(II) poate fi determinată scăzând entalpia reacţiei de
combustie a oxidului de carbon(II) din entalpia reacţiei globale:
H0298 (CO) = - 394 kJ – ( -283 kJ) = - 111 kJ
Legea lui Hess dă posibilitate de a determina variaţia
entalpiei în condiţii standard pentru orice reacţii, dacă sunt
cunoscute entalpiile standard de formare a reactanţilor şi a
produselor de reacţie.
Afară de aceasta mai trebuie de ştiut că H a unei
reacţii într-o direcţie este egală după valoare şi opusă după
semn cu H a reacţiei inverse, dacă condiţiile sunt aceleaşi.
Deci:
H0f = H0descomp (3.11)

Exemplul 5. Să se determine variaţia entalpiei standard

în reacţia de formare a silicatului de calciu din oxid de calciu şi
dioxid de siliciu, dacă sunt cunoscute entalpiile standard de
formare a tuturor participanţilor la reacţie:

CaO (s) = Ca (s) + ½ O2 (g) - H0f (CaO(s))

SiO2 (s) = Si (s) + O2 (g) - H0f (SiO2(s))
Ca (s) + Si(s) + 3/2 O2 (g) = CaSiO3 (s) + H0f

48
 (CaSiO3(s))

CaO (s) + SiO2 (s) = CaSiO3 (s) H0reacţ

Deci, H0reacţ = H0f (CaSiO3(s)) – [ H0f (CaO(s)) + H0f
(SiO2(s))] =
- 1582 kJ/mol – [ - 636 kJ/mol – 908 kJ/mol] =
= -38 kJ/mol
Din aceste calcule, se vede că
H0reacţ = H0f (prod. de reacţ.) - H0f (subst. iniţ.)
(3.12)
Dacă în ecuaţia termochimică sunt coeficienţi, atunci
H0f trebuie de înmulţit cu coeficientul ce se află înaintea
substanţei respective.
Astfel pentru ecuaţia aA + bB +… = cC + dD +… vom
avea:

H0reacţ = (c Hf0C + d Hf0D +…) – (a Hf0A +

+b Hf0B +…)

Entalpia reacţiei poate fi determinată dacă sunt

cunoscute entalpiile de ardere ale participanţilor reacţiei. În
acest caz:
H0reacţ = H0(ardere ale subs.iniţ.) - H0(ardere ale prod.reacţ.)
(3.13)
Exemplul 6. Calculaţi entalpia de sinteză a acidului
acrilic după ecuaţia:
C2H2 (g) +CO (g) + H2O(l) CH2 = CH – COOH(l),
dacă entalpiile standard de combustie a acetilenei, oxidului de
carbon(II) şi a acidului acrilic sunt respectiv egale cu (în
kJ/mol) : -1299,63; - 282,50 şi – 1370,0.
H0reacţ = H0(ardere)(C2H2) + H0(ardere)(CO) - H0(ardere)
( CH2 = CH – COOH(l)) = - 1299,63 – 282,50 + 1370,0 =
=- 212,13 kJ/mol.

49
 Exemplul 7. Calculaţi variaţia entalpiei la 250C şi P =
=1atm pentru reacţia:
S(s) +3/2O2 (g) = SO3(g),
dacă sunt cunoscute entalpia de formare pentru SO 2 (g)
( -296,8 kJ/mol) şi variaţia entalpiei în reacţia:
SO2 (g) +1/2O2 (g) = SO3 (g), H0298 = - 98,9 kJ.
După cum se ştie, reacţia de formare a SO3 decurge în
două etape. Cunoscând entalpiile standard ale reacţiilor
intermediare, se poate de aflat entalpia reacţiei sumare:
S(s) + O2 (g) = SO2 (g) H0298 = H0f = - 296,8 kJ
SO2 (g) +1/2O2 (g) = SO3 (g) H0298 = - 98,9 kJ

S(s) +3/2O2 (g) = SO3 (g), H0298 = - 395,7 kJ

3.3.1. Spontaneitatea în schimbările chimice şi fizice

Schimbările spontane în sens termodinamic se numesc

acelea, care au loc fără nici o influenţă exterioară asupra
sistemului dat. De exemplu, zahărul se dizolvă în apă fără nici
o influenţă exterioară. După definiţia schimbărilor spontane,
timpul nu are aici nici un rol. Schimbările pot fi spontane chiar
şi atunci, când procesele decurg foarte încet. Reacţiile, în care
H are valoare mare, adesea sunt spontane. De exemplu:
2Na(s) + 2H2O(l) 2NaOH(s) + H2 (g)
H0298 = - 281,9 kJ.
Această reacţie este exotermă şi datorită valorii mari a
0
H 298, ea decurge energic chiar şi în condiţii standard.
Reacţia 2Ag2S(s) + 2H2O(l) 4Ag(s) + 2H2S(g) + O2 (g)
H0298 = 595,6 kJ este endotermă şi nu trebuie să decurgă
spontan. Reacţia în sens opus ( H0298 = -595,6 kJ) se poate
presupune că va fi spontană. Într-adevăr, argintul în amestec de
hidrogen sulfurat cu aer se întunecă rapid.
Prezicerile bazate numai pe valoarea lui H0 nu sunt
întotdeauna precise, mai ales când H0 are valoare mică. Astfel
50
reacţia
2Ag(s) + 1/2O2(g) Ag2O(s) H0298 = - 31 kJ
care decurge spontan în condiţiile obişnuite este imposibilă la
temperatura mai mare de 2000C.
Se cunosc şi reacţii endoterme, care pot decurge
spontan. De exemplu:
6SO2Cl2 (l) + CoCl2 6H2O (s) = 6SO2 (g) + 12HCl(g) +
+ CoCl2 (s) H 0.
De asemenea, o substanţă cristalină se topeşte spontan
la temperatură mai înaltă decât temperatura de topire, cu toate
că acesta este un proces endotermic. După cum vedem,
spontaneitatea unui proces depinde de temperatură şi presiune.
Totuşi influenţa lor asupra valorii H este foarte mică. Este
evident că şi alt factor afară de H va avea influenţă asupra
spontaneităţii proceselor. Acest factor se numeşte entropie şi
această noţiune va fi abordată în compartimentul următor.

Exerciţii şi probleme

1.Daţi definiţia efectului termic al reacţiei. În ce cazuri

ecuaţiile reacţiilor chimice se numesc termochimice?
2. Prin ce se deosebesc valorile efectelor calorice ale
ecuaţiilor chimice în termochimie şi termodinamică ?
3. Daţi definiţia căldurilor: a) de formare, b) de
descompunere, c) de combustie? În ce unitaţi acestea se
exprimă?
4.Care sunt condiţiile standard ale unui sistem în
termodinamică? Prin ce simboluri se exprimă aceste condiţii?
5. În ce condiţii variaţia energiei interne este egală cu
căldura obţinută de sistem din mediul exterior?
6. La ce se consumă căldura obţinută de un sistem în
condiţii de presiune constantă?
7. Prin ce ecuaţie se exprimă entalpia şi variaţia ei? În
ce relaţii se află entalpia cu U, QV şi QP?

51
 8. La combinarea a 2,1 g de fier cu sulful s-au degajat
3,58 kJ de căldură. Calculaţi din aceste date căldura de formare
a sulfurii de fier(II).
9.La arderea a 9 g de aluminiu s-au degajat 279,3 kJ de
căldură. Determinaţi din aceste date căldura de formare a
oxidului de aluminiu.
Răspuns: - 1 676 kJ/mol.
10.Câtă căldură se va forma la arderea 1m3 de hidrogen
(c.n.), dacă în urma reacţiei se formează apă lichidă?
Răspuns: 12 760 kJ.
11.Calculaţi entalpia standard a reacţiilor după egalarea
coeficienţilor:
a) ZnS(s) + O2 (g) ZnO (s) + SO2 (g);
b) CS2 (l) + O2 (g) CO2 (g) + SO2 (g);
c) Al2(SO4)3 (s) Al2O3 (s) + SO3 (g);
d) AgNO3 (s) Ag(s) + NO2 (g) + O2 (g);
e) SO2 (g) + H2S (g) S (s) + H2O (l);
f) CuCl2 (s) + H2O (g) CuO (s) + HCl (g).
Care din reacţii sunt exoterme şi care endoterme?
Răspuns: a) -878; b) -1 075; c) +578; d) +314
e) -233; f) +78 kJ/mol.
12.Ce cantitate de căldură în condiţii standard se va
elibera la calcinarea unui mol de mangan, dacă în urma reacţiei
se formează Mn3O4 (s) ? H0f(Mn3O4) = - 1388 kJ/mol.
Răspuns: - 462,7 kJ.
13.Calculaţi căldura molară de combustie a butanului,
dacă produsele reacţiei vor fi apa lichidă şi dioxidul de carbon
gazos. H0f(C4H10) = -126 kJ/mol
Răspuns: -2 880 kJ/mol.
14.Calculaţi căldura molară de combustie a propanului,
dacă în urma reacţiei se formează apa lichidă şi dioxidul de
carbon gazos. H0f(C3H8) = -104 kJ/mol
Răspuns: - 2 220 kJ/mol.
15.Amestecul de propan şi butan intră în compoziţia

52
aragazului. Care din aceste substanţe are căldură de combustie
mai înaltă calculată pentru un gram de substanţă?
Răspuns: C3H8.
16.La interacţiunea hidrogenului cu oxigenul se
formează H2O (l) şi se degajă 286,2 kJ de căldură pentru un
mol de hidrogen. Calculaţi U al acestui sistem.
Răspuns: -285 kJ.
17.Calculaţi U la vaporizarea 1kg de apă (T = 423 K),
dacă căldura de vaporizare a apei este egală cu 2 110,0 kJ/kg.
De considerat vaporii ca un gaz ideal, iar volumul lichidului
poate fi neglijat.
Răspuns: 1 914,6 kJ.
18.Aflaţi U la vaporizarea a 100g de benzen la
temperatura lui de fierbere (80,20C), considerând că vaporii de
benzen se supun legilor gazelor ideale. Căldura de vaporizare a
benzenului este 394 J/g. Volumul benzenului lichid poate fi
neglijat.
Răspuns: 35,64 kJ.
19.Determinaţi H0298 şi U în sistemul 4NH3 (g) +
+ 3O2 (g) = 2N2 (g) + 6 H2O (l)
Răspuns: -1530,3 kJ/mol şi -1517,9 kJ/mol.
20.Variaţia energiei interne în sistemul Fe (s) + Cl2 (g) =
= FeCl2 (s) este egală cu -334,0 kJ. Calculaţi din aceste date
H0298 a reacţiei.
Răspuns: -336,5 kJ/mol.
21.După ecuaţiile termochimice calculaţi entalpiile
standard de formare ale produselor reacţiei:
a) 2Al2O3 (s) + 6SO2 (g) + 3O2 (g) = 2Al2 (SO4)3 (s) ; -1750 kJ;
b) 2CuO (s) + 4NO2 (g) + O2 (g) = 2Cu(NO3)2 (s) ; -440 kJ;
c) 4NO2 (g) + O2 (g) + 2H2O (l) = 4HNO3 (l) ; -256 kJ,
d) 2H2O (l) + 2SO2 (g) + O2 (g) = 2H2 SO4 (l) ; -462 kJ;
e) 2PbO (s) + 4NO2 (g) + O2 (g) = 2Pb(NO3)2 (s) ; -588 kJ.
Răspuns (în kJ/mol): a) 3441; b) -310; c) -174; d) -841;
e) -447.

53
 22.După ecuaţiile termochimice calculaţi entalpiile
standard de formare a substanţelor iniţiale:
a)2Mg(NO3)2 (s) = 2MgO (s) + 4NO2 (g) + O2 (g) ; +510 kJ
b)4Na2SO3 (s) = 4Na2 SO4 (s) + Na2S(s); -176 kJ
c)2Na2HPO4 (s) = Na4 P2O7 (s) + H2O(l); +58 kJ
d)2(NH4)2CrO4 (s) = Cr2O 3 (s) + N2 (g) + 5H2O(l) ) + 2NH3 (g) ;
- 89 kJ
e)4KClO4 (s) = 2KClO3 (s)+ 2KCl (s) + 5O2 (g); +60 kJ
Răspuns (în kJ/mol): a) -790; b) -1090; c) -1755; d) -1287;
e) -433.
23.Calculaţi H0298 pentru reacţia Zn (s) + S (s) +
+ 2O2 (g) = ZnSO4 (s) având următoarea informaţie:
Zn (s) + S (s) = ZnS (s); H0298 = - 206,0 kJ;
ZnS (s) + 2O2 (s) + = ZnSO4 (s); H0298 = - 776,8 kJ.
Răspuns: -982,8 kJ.
24.Calculaţi entalpia molară standard de formare a
NO(g) din datele următoare:
N2 (g) + 2O2 (g) = 2NO2 (g); H0298 = 66,4 kJ;
2NO (g) + O2 (g) = 2NO2 (g) ; H0298 = - 114,1 kJ.
Răspuns: 90,2 kJ/mol.
25.Determinaţi entalpia de formare a PbO2 din
substanţe simple, folosind următoarele ecuaţii termochimice:
2Pb (s) + O2 (g) = 2PbO(s); H0298 = -438 kJ;
2PbO2(s) = 2PbO(s) + O2(g); H0298 = 116 kJ.
Răspuns: -277 kJ/mol.
26.Calculaţi entalpia de formare a clorurii de cupru (I)
din substanţe simple folosind următoarele ecuaţii
termochimice:
CuCl2(s) + Cu(s) = 2CuCl(s); H0298 = -56 kJ;
Cu(s) + Cl2(g) = CuCl2(s); H0298 = -216 kJ.
Răspuns: -272 kJ/mol.
27.Pigmentul alb TiO2 se prepară hidrolizând TiCl4 în
fază gazoasă după ecuaţia: TiCl4(g) + 2H2O(g) = TiO2(s) +
+ 4HCl(g).

54
Ce cantitate de căldură este folosită la fabricarea 1kg de TiO 2(s)
în condiţii standard?
Răspuns: 840 kJ.
28.O probă de WO2(s) cu masa de 0,745g a fost
calcinată în oxigen la presiune constantă, formând WO 3(s) şi
degajând 1,143 kJ de căldură. Calculaţi entalpia de formare
pentru WO2 (s), dacă H0f (WO3 (s)) în aceste condiţii este egală
cu - 842,9 kJ/mol.
Răspuns: -512 kJ/mol.

3.4. Legea a doua a termodinamicii. Entropia

După cum s-a menţionat mai sus, conform legii întâi a

termodinamicii, diferite forme de energie se transformă una în
alta după o lege de echivalenţă: atunci când dispare o formă de
energie, apare o cantitate echivalentă de energie în altă formă.
Din practică se ştie că toate formele de energie
(mecanică, electrică, chimică etc.) pot fi transformate integral
în căldură, în timp ce căldura nu poate fi transformată cantitativ
în alte forme de energie. Întotdeauna rămâne o parte din
căldură, care nu poate fi transformată în alte forme de energie.
Această concluzie este una din definiţiile legii a doua a
termodinamicii. O altă expresie a acestei legi este formularea:
căldura nu poate trece spontan de la un corp rece la altul mai
cald. Dacă vom lua o bară de metal, încălzită la un capăt,
atunci după un timp scurt căldura se repartizează uniform în
toată bara. Procesul invers nu s-a observat niciodată. Deşi
oceanele reprezintă o sursă imensă de căldură, nu este posibil
ca această căldură să fie utilizată, transformând-o, de exemplu,
în lucru mecanic. Acesta poate fi produs într-un proces termic,
numai dacă are loc un transfer de căldură de la o temperatură
înaltă la alta mai joasă. Transferul de căldură de la un corp mai
rece la altul mai cald cere un consum de lucru executat din
exterior (de exemplu, lucrul frigiderului).
Presupunem că un corp cu temperatura T2 a cedat Q kJ
55
de căldură altui corp cu temperatura mai mică T 1. Este evident
că rezerva sumară de energie în ambele corpuri rămâne
Q Q
neschimbată. Totuşi, diferenţa întotdeauna este o
T1 T2
mărime pozitivă. O consecinţă importantă dedusă din legea a
doua a termodinamicii este aceea, că lucrul maxim care se
poate de obţinut nu depinde numai de diferenţa T 2-T1, ci şi de
valoarea absolută a temperaturii T 2. S-a căutat deci o relaţie
între cantitatea de căldură Q pierdută sau primită de un sistem
şi temperatura T la care are loc schimbul. Aceasta a condus la
definirea unei funcţii termodinamice noi, numită entropie (S):
Q
S= (3.14)
T
Procesele, în urma cărora un sistem trece dintr-o stare în
alta, pot fi de două feluri: reversibile şi ireversibile. Nu trebuie
de confundat noţiunile de reversibilitate şi ireversibilitate ale
proceselor termodinamice cu noţiunile de reversibilitate şi
ireversibilitate ale reacţiilor chimice. Reversibile, în sens
termodinamic, se numesc procesele în care trecerea unui sistem
dintr-o stare finală în stare iniţială nu cere consum de energie
din afară. Aceasta înseamnă că în procesele reversibile nu au
loc schimbări în mediul înconjurător. Ca exemplu poate fi luată
mişcarea unui pendul, dacă în timpul mişcării nu apar forţe de
frecare. Procesele termodinamice sunt ireversibile, dacă
întoarcerea sistemelor în starea iniţială cere un consum de
energie din exterior. Astfel procesele reversibile se
caracterizează prin lipsa transformării energiei în căldură, iar
cele ireversibile decurg cu pierderea unei părţi de energie sub
formă de căldură. Cu cât mai multă energie se transformă în
căldură, cu atât procesul este mai ireversibil. În natură nu se
întâlnesc procese strict reversibile (în sens termodinamic).
Totuşi termodinamica foloseşte pe larg această noţiune.
Aceasta se explică prin faptul că procesele reale ce decurg
spontan pot fi prezentate ca procese ce decurg foarte lent şi

56
reversibil, ceea ce dă posibilitate de a calcula funcţiile
termodinamice care caracterizează starea unui sistem. Variaţia
entropiei ( S) unui sistem într-un proces izotermic reversibil
este definită prin ecuaţia:
Q
S = rev. (3.15)
T
Qrev.
Pentru procesele izotermice ireversibile S .
T
De exemplu, variaţia entropiei la topirea unei substanţe
va fi egală cu entalpia de topire a acestei substanţe, împărţită la
temperatura absolută de topire:
H top.
Stop. = (3.16)
Ttop.
Pentru transferul reversibil al unei cantităţi
infinitezimale de căldură în condiţii izotermice, variaţia
entropiei va fi:
Q
S= sau, având în vedere că Q 0, vom avea
T
Q
dS = .
T
Variaţia entropiei poate fi calculată dacă se cunoaşte
capacitatea calorică molară la presiune constantă (CP).
Deoarece
Q
CP = şi Q = CPdT (3.17)
dT
Introducând ultima expresie în ecuaţiile pentru variaţia
dT
entropiei, obţinem: dS = CP .
T
După operaţia de integrare aflăm:
T2 dT T2
S= CP = C P lnT (3.18)
T1 T T1

Calcularea acestui integral este posibilă, dacă se

57
cunoaşte variaţia capacităţii calorice molare a substanţei de la
T1 până la T2, inclusiv şi eventualele călduri latente de topire,
vaporizare sau transformare polimorfă, care au loc între
temperaturile T1 şi T2. O ecuaţie mai simplă dar mai puţin
exactă, poate fi folosită, înlocuind Cp prin valoarea medie CP ,
presupusă constantă în intervalul de temperaturi de la T 1 la T2:
T
S = CP ln 2 (3.19)
T1
Entropia se exprimă în J/mol K şi se atribuie unui mol
de substanţă.
Spre deosebire de energia internă, valoarea entropiei
poate fi aflată folosind ecuaţiile de mai sus.
După postulatul lui Plank (1911), entropia tuturor
substanţelor pure la zero absolut este egală cu zero.
Valoarea entropiei în condiţii standard se înseamnă
S0298.
L.Boltzmann în anul 1896 a explicat sensul fizic al
noţiunii de entropie pe baza mecanicii statistice. Dacă vom lua,
de exemplu, două gaze, care nu pot reacţiona şi dacă le vom da
posibilitatea să vină în contact, atunci ele se vor amesteca
spontan fără ca starea lor energetică să se schimbe. Procesul de
separare a acestui amestec gazos în părţile lui componente cere
însă un consum de energie. Astfel, forţa motrice de amestecare
a gazelor nu este energia şi de aceea, pentru a prezice
posibilitatea decurgerii unui oarecare proces, nu este suficientă
numai informaţia despre schimbările energetice.
Fie că două gaze, heliul şi neonul, se află la aceeaşi
temperatură şi presiune în două vase separate cu o diafragmă
(fig.3).
Vom numi această stare a sistemului dat ca starea 1.
Dacă vom înlătura această diafragmă, atunci peste câtva timp
moleculele de neon şi heliu se vor repartiza uniform prin tot
volumul sistemului, deşi presiunile iniţiale ale gazelor erau la

58
fel.
Vom numi starea nouă a sistemului ca starea 2. Procesul
de amestecare a gazelor decurge fără schimbarea entalpiei.
Gazele în starea 1 sunt repartizate într-o ordine mai mare în
comparaţie cu starea 2, adică măsura ordinii în starea 2 este
mai mică decât măsura ordinii în starea 1. Probabil că forţa
motrice de amestecare a gazelor este tendinţa lor de a trece
într-o stare cu ordine mai mică.

membrană fără membrană

He Ne He Ne

Starea 1 Starea 2
Fig.1

De aici urmează concluzia că: procesele spontane fără

schimbarea stării energetice a sistemului decurg numai în
direcţia în care ordinea în sistem se micşorează.
În termodinamica chimică, termenii “ordinea” sau
“măsura ordinii” nu se folosesc, ci se întrebuinţează expresiile
care caracterizează proprietăţile opuse: “dezordinea” sau
“măsura dezordinii”. De aceea concluzia de mai sus poate fi
formulată astfel: procesele spontane, care nu schimbă starea
energetică a sistemului, decurg numai în direcţia în care
dezordinea în sistem creşte.
E greu de imaginat ca un amestec de două gaze să
treacă din starea 2 în starea 1. De aceea starea 2 este mai
probabilă. De aici poate fi trasă concluzia că: procesele
spontane, care decurg fără schimbarea stării energetice a unui
sistem, se efectuează numai în direcţia în care sistemul trece
într-o stare mai probabilă.
Este imposibil de calculat măsura ordinii sau dezordinii

59
unui sistem, însă probabilitatea aflării moleculelor într-un loc
sau altul al sistemului poate fi calculată.
Starea unei totalităţi de particule poate fi caracterizată
prin două metode: 1) de arătat valorile proprietăţilor, cum sunt
temperatura şi presiunea; acestea sunt caracteristicile
macrostării substanţei. De exemplu, pentru variaţia entropiei
Q
S = rev.
T
2) de arătat caracteristicile fiecărei particule din
substanţă – poziţia ei în spaţiu, viteza şi direcţia deplasării;
acestea sunt caracteristicile microstării substanţei. Fiindcă
corpurile sunt alcătuite dintr-un număr colosal de particule,
macrostării respective îi corespund un număr colosal de diferite
microstări. Numărul de microstări, care corespund macrostării
date a substanţei, se numeşte probabilitatea termodinamică a
stării ei şi se înseamnă prin W. Ca exemplu, să luăm o totalitate
de cărţi ale unui oarecare scriitor editate în şase volume.
Numărul total de aranjări ale acestor volume în ordine diferite
va fi egal cu 6!, adică 1 2 3 4 5 6 720 .
Din aceste 720 de aranjări numai una corespunde
aranjării cărţilor în ordinea volumelor, iar celelalte 719
corespund “dezordinii sistemului”. Dacă în “sistemul dat”
dezordinea nu depinde de temperatură şi presiune, atunci
într-un sistem alcătuit din mai multe molecule gradul
dezordinii sau probabilitatea termodinamică va fi şi mai mare.
De aceea această caracteristică a sistemului se exprimă prin
lnW. Savantul Boltzmann a stabilit că între probabilitatea
termodinamică şi entropie există relaţia:
S = k lnW (3.20)
R
unde k este constanta lui Boltzmann egală cu .
NA
Valoarea entropiei raportată la un mol de gaz sau
entropia molară va fi:

60
 S = R lnW (3.21)
Entropia are aceleaşi dimensiuni ca şi constanta
universală a gazelor R şi anume J/mol K. După cum am mai
spus, entropia cristalelor ideale ale substanţelor absolut pure la
zero absolut va fi egală cu zero, deoarece particulele într-un aşa
cristal se pot aranja numai într-un singur fel regulat şi W = 1,
iar lnW = 0. În îndreptarele chimice valorile entropiilor
absolute sunt date pentru condiţiile standard (S 0298).
Dacă se cunosc entropiile de formare ale tuturor
elementelor componente ale unei substanţe, se poate calcula
entropia de formare a substanţelor, printr-un procedeu similar
cu cel folosit la calculul entalpiei reacţiei. Entropia de formare
a unei substanţe este egală cu suma entropiilor produselor de
reacţie minus suma entropiilor reactanţilor înmulţite cu valorile
coeficienţilor.
Pentru reacţia
mA + nB xC + yD variaţia entropiei va fi:
S= Sprod - Sreact. =
[ x S (C ) y S ( D)] [m S ( A) n S ( B)] (3.22)

Pentru a evalua variaţia entropiei la trecerea sistemului

din starea 1 în starea 2, urmează ca din valoarea entropiei care
caracterizează starea finală să se scoată valoarea entropiei ce
caracterizează starea iniţială:
W2
S = S2 – S1 = R lnW2 – R lnW1 = R ln .
W1

Deoarece W2 W1, rezultă că S2 S1 şi S 0.

De aici tragem concluzia: procesul care are loc fără
schimbarea stării energetice a sistemului decurge spontan
numai în direcţia în care entropia sistemului creşte.
Sistemele alcătuite din molecule mai simple au entropia

61
mai mică decât sistemele alcătuite din molecule mai
complicate. În cristale moleculele, ionii şi atomii sunt aranjaţi
într-o ordine mai mare decât în lichide, iar în lichide ordinea
este mai înaltă decât în starea gazoasă. Astfel entropia apei în
diferite stări va fi următoarea (în J/mol K):
S(H2O)(s) = 43,9; S(H2O)(l) = 66,9 şi S(H2O)(g) = 188,7.
Este important de menţinut că entropia substanţelor
individuale depinde de temperatură, însă variaţia entropiei unui
proces fizic sau chimic, practic, nu depinde de temperatură.
Câte odată semnele schimbării entropiei în urma
reacţiei pot fi prevăzute, fiindcă ele depind de starea
substanţelor reactante. Astfel, dacă volumul produselor reacţiei
este mai mare decât volumul substanţelor iniţiale, atunci S 0.

Exemplul 8. Determinaţi variaţia entropiei pentru

procesul de transformare a apei lichide în vapori în condiţii
standard:
S0298 = S0298(H2O(g)) - S0298(H2O(l)) = 1 mol
H2O(g) 188,71 J/(mol K) – 1mol H2O(l) 69,9 J/(mol K) =
=118,80 J/K.
S 0 şi deci procesul este posibil.

Exemplul 9. Calculaţi variaţia entropiei pentru reacţia

ce urmează, dacă reactanţii şi produsul reacţiei se află în starea
lor standard:
2H2(g) + O2(g) = 2H2O(l)
S0298(H2(g)) = 130,57; S0298(O2(g)) = 205,03; S0298(H2O(l))=
=69,91 J/(mol K);
S0298 = 2S0(H2O(l)) - 2S0(H2(g)) – S0(O2(g)) = 2mol H2O(l)
69,91 J/(mol K) – 2mol H2(g) 130,57 J/(mol K) –
– 1mol O2(g) 205,03 J/(mol K) = -326,35 J/K.

Exemplul 10. Calculaţi entropia standard de formare a

62
oxidului de fier (III) din substanţele simple după datele
următoare:
I. 2Fe(s) + O2(g) = 2FeO(s); S0(I) = -145 J/K;
II. 4FeO(s) + O2(g) = 2Fe2O3(s); S0(II) = -259 J/K;
Rezolvare:
I. 2(2Fe(s) + O2(g) = 2FeO(s); S0(I) = -145 J/K)
2;
II. 4FeO(s) + O2(g) = 2Fe2O3(s); S0(II) = -259 J/K.

4Fe(s) + 3O2(g) = 2Fe2O3(s); S0 = 2 S0(I) + S0(II) =

= 2mol (-145 J/mol K + 1mol (-259J/mol K ) =
= -549 J/K

Exerciţii propuse

1. Ce relaţie există între entropie şi dezordinea unui

sistem?
2. Poate oare fi calculată valoarea absolută a entropiei
molare pentru substanţele pure în condiţii standard?
3. În ce unităţi se exprimă valoarea entropiei?
4. Aranjaţi următoarele sisteme, constituite dintr-un mol de
substanţe simple, în ordinea creşterii entropiei: H2 O(g) la
1000C, N2(s) la -2150C, C2H5OH(g) la 1000C, H2O(l) la
250C, H2O(s) la -2150C şi C2H5OH(s) la 0K.
5. Cum se schimbă valoarea entropie (creşte, nu se
schimbă sau scade) în următoarele sisteme la trecerea lor
din stare iniţială în cea finală:

Semnul
Starea iniţială Starea finală
S
a) NaCl(s) la 298K NaCl(s) la 0K
b) H2O(s) la 273K H2O(l) la 273K şi P=
şi P = 1atm = 1atm

63
 c) 1mol Si şi 1mol SiO2
1mol O2
d) 1 mol CaCO3 1 mol CaO şi 1mol
CO2

6. Calculaţi variaţia entropiei la topirea a 2 mol de acid

acetic, dacă temperatura de topire a acestui acid este
16,60C, iar căldura de topire este 194 J/g.
Răspuns: 80,34 J/K
7. Calculaţi variaţia entropie la vaporizarea a 100 g de apă
la 250C, dacă căldura molară de vaporizare a apei la
această temperatură este egală cu 44,08 kJ/mol.
Răspuns: 820,0 J/K
8. Căldura de vaporizare a brombenzenului la 429,8 K este
egală cu 241,0 J/g. Determinaţi S la vaporizarea a 2,50
mol de brombenzen.
Răspuns: 220,0 J/K
9. Variaţia entropie la topirea a 200 g de cupru este egală
cu 2,56 J/K. Calculaţi căldura specifică de topire a
cuprului, dacă temperatura lui de topire este egală cu
1 0830C.
Răspuns: 17 357 J/kg
10. Căldura specifică de topire a gheţei este egală cu
33 480 J/kg. Determinaţi variaţia entropiei molare la
topirea gheţii.
Răspuns: 22,07 J/(mol K)
11. Folosind valorile entropiilor standard din îndreptarele
chimice, calculaţi S0298 pentru fiecare din următoarele
reacţii:
a) 2Al(s) + 3F2(g) = 2AlF3(s);
b) N2(g) + O2(g) = 2NO(g);
c) CaO(s) + H2O(l) = Ca(OH)2(s);
d) Fe2O3(s) + 3CO(g) = 2Fe(S) + 3CO2(g);
e) 2LiOH(s) + CO2(g) = Li2CO3(s) + H2O(l);

64
 f) CaSO4 2H2O(s) = CaSO4(s) + 2H2O(g);
g) CH4(g) + N2(g) = HCN(g) + NH3(g);
h) CS2(g) + 3Cl2(g) = CCl4(g) + S2Cl2(g).
În care din aceste ecuaţii entropia favorizează
decurgerea spontană a reacţiei?
12. Calculaţi entropiile standard ale substanţelor iniţiale în
următoarele sisteme:
a) 2Mg(NO3)2(s) = 2MgO(s) + 4NO2(g) + O2(g);
S = 891 J/K
b) 4Na2SO3(s) = 3Na2SO4(s) + Na2S;
S = -60 J/K
c) 2Na2HPO4(s) = Na4P2O7(s) + H2O(l);
S = 40 J/K
d) 2(NH4)2CrO4(s) = Cr2O3(s) + N2(g) + 5H2O(l) +
+2NH3(g); S = 891 J/K
e) Na2CO3 10H2O(s) = 2NaOH(s) + CO2(g) +
+9H2O(g); S = 1478 J/K

3.5. Energia liberă şi sensul în care evoluează

un proces chimic

Două legi ale naturii au importanţă deosebită pentru

termodinamică: 1) sistemele tind a trece într-o stare cu energie
potenţială minimă şi 2) sistemele tind a trece în starea cea mai
probabilă cu gradul de dezordine maximal posibil în condiţiile
date, adică entropia tinde să crească. Dacă micşorarea entalpiei
unui sistem H reflectă în general tendinţa atomilor de a se uni
în molecule sau tendinţa particulelor (ionilor, moleculelor) de a
se uni în agregate mai mari (cristale, polimeri), atunci variaţia
entropiei S reflectă tendinţa inversă de a dezagrega particulele
şi de a le aranja într-o dezordine mai mare. Fiecare din aceste
tendinţe opuse depind de natura substanţelor şi de condiţiile în
care decurge procesul (temperatura, presiunea, cantitatea
reactanţilor etc.).

65
 Pentru a compara cantitativ aceste două tendinţe, e
necesar a exprima factorii care le caracterizează în aceleaşi
unităţi de măsură. După cum am văzut, H se exprimă în
kJ/mol, iar S în J/mol K sau kJ/mol K. Aceasta poate fi
realizat în două feluri: sau de împărţit H la T, sau de înmulţit
S cu T. Deoarece gradul de dezordine este proporţional şi cu
temperatura absolută, şi cu entropia, s-a hotărât de a exprima a
doua tendinţă prin produsul T S.
În stare de echilibru, când ambele tendinţe se egalează,
se poate scrie că
H=T S (3.23)
Pentru procesele chimice această egalitate înseamnă că
între substanţele reactante şi produsele reacţiei se stabileşte
echilibru. Această relaţie se referă şi la echilibrul dintre diferite
stări de agregare.
Din relaţia (3×24) se vede că variaţia entropiei în stare
de echilibru a reacţiei poate fi calculată, împărţind entalpia ei la
temperatura absolută:
H
S= (3.24)
T
În procesele chimice spontane, se schimbă concomitent
rezerva energetică a sistemului şi gradul lui de dezordine.
Paralel cu aceasta, se micşorează capacitatea sistemelor de a
efectua lucrul. E destul de amintit că mişcarea automobilelor,
avioanelor etc., sau lucrul elementelor galvanice, sunt susţinute
de procesele chimice redox. Capacitatea reacţiilor chimice de a
efectua lucrul (A) în procesele termodinamice ireversibile
poate fi utilizată numai parţial sau deloc, deoarece o parte
esenţială din căldură este cedată mediului înconjurător. Lucrul
maximal în urma unui proces chimic sau fizic poate fi obţinut
numai în procesele termodinamice reversibile.
La trecerea unui sistem reversibil din starea 1 în starea 2
(P şi T = const.), lucrul efectuat de acest sistem poate fi
exprimat prin relaţia:

66
 A = Amax + P V , (3.25)
unde Amax este lucrul util maxim posibil, iar P V este lucrul de
expansie efectuat asupra mediului înconjurător. De aceea
relaţia (3.10) poate fi scrisă astfel:
Q = U + P V + Amax.
Înlocuind Q prin produsul T S (vezi relaţia 3.16), iar
U + P V prin H (relaţia 3.9), vom obţine
Amax = T S - H (3.26)
Această ecuaţie uneşte ambele legi ale termodinamicii.
Deoarece capacitatea de a efectua lucrul la trecerea
sistemului din starea 1 în starea 2 cu timpul scade, e util a
folosi ecuaţia (3.27) cu semne opuse:
-Amax = H - T S
Pentru procesele ireversibile
A T S- H
Scăderea capacităţii de a efectua lucrul util în procesele
izobar-izotermice reversibile se exprimă printr-o nouă funcţie
termodinamică, care se numeşte potenţial izobar-izotermic (G)
sau simplu energie liberă Gibbs.
G=H–TS (3.27)
Variaţia acestei funcţii este legată cu lucrul maximal
util prin ecuaţia:
-Amax = G = G2 – G1 = (H2 – H1) – T(S2 – S1) =
= H-T S (3.28)
Ecuaţia (3.28) se poate citi în felul următor: lucrul
maximal util executat de sistemul reversibil este egal cu
micşorarea funcţiei G, adică
Amax = - G
Pentru a caracteriza procesele, ce au loc în condiţii de
volum şi temperatură constantă, se foloseşte potenţialul
izochor-izotermic (F), iar în loc de entalpie se foloseşte energia
internă:
-Amax = F2 – F1 = (U2 – U1) – T(S2 – S1) = U - T S =
= F (3.29)
67
 Funcţia F se mai numeşte energia liberă Helmholtz.
În practică se foloseşte mai des energia liberă Gibbs,
deoarece procesele chimice decurg, de regulă, la presiune
constantă.
Variaţia energiei libere ne dă posibilitatea de a prezice
evoluarea spontană a reacţiilor chimice la temperatură şi
presiune constantă, deoarece ea include ambele efecte ale
acestor procese, H şi S.
Reacţiile în care G are valoare negativă pot decurge
spontan. Pentru a calcula variaţia energiei Gibbs într-o reacţie
chimică, se aplică acelaşi principiu ca şi la determinarea
variaţiei entalpiei sau entropiei în această reacţie, şi anume:
G0reacţ.= G0f a produselor reacţiei - G0f a substanţelor
reactante
Pentru ecuaţia mA + nB = xC + yD (3.30)
0 0 0 0
G 298 = [(x G f(C)) + (y G f(D))] – [(m G f(A)) +
0
+(n G f(B))].
Din cele expuse anterior, am văzut că orişice sistem
termodinamic se caracterizează cu anumite proprietăţi fizice şi
chimice: presiune, temperatură, volum, cantitate de substanţă
etc. Aceste proprietăţi se mai numesc parametrii sistemului. Pe
baza acestor parametri se deduc alte mărimi, care se numesc
funcţii termodinamice. Dacă variaţia unei oarecare funcţii a
sistemului depinde numai de stările iniţială şi finală şi nu
depinde de calea parcursă, atunci aşa funcţie se numeşte funcţie
de stare a sistemului sau funcţie caracteristică. În
termodinamică se folosesc mai pe larg cinci funcţii
caracteristice: energia internă (U); entalpia (H); entropia (S);
energia liberă Gibbs (G) şi energia liberă Helmholtz (F).
Energia liberă a unei reacţii este forţa ei motrice şi arată
direcţia în care ea poate evolua. Pot decurge spontan numai
acele reacţii, la desfăşurarea cărora energia liberă scade, adică
G 0 şi F 0. Pe baza energiei acestor reacţii se poate efectua
lucrul util. În procesul de evoluare a reacţiei, valorile G şi F

68
tind spre zero, adică sistemul se apropie de starea de echilibru.
Din ecuaţia (3.28) se pot trage următoarele concluzii:
tendinţa substanţelor de a reacţiona este cu atât mai mare, cu
cât este mai mare valoarea negativă a H şi valoarea pozitivă a
S; reacţiile, pentru care H 0 S 0 sunt, de fapt, imposibile
( G 0), adică reacţiile se pot efectua numai în sens opus.
Semnele diferite dinaintea entalpiei şi entropiei demonstrează
posibilitatea reversibilităţii unei reacţii, iar dacă semnele sunt la
fel, atunci semnul pentru energia liberă ( G) depinde de
raportul valorilor H şi T S.

Exemplul 11. Determinaţi dacă este posibilă reacţia:

SiO2(s) + 2NaOH(sol) = Na2SiO3(s) + H2O(l) în condiţii
standard.
Rezolvare: Din tabele găsim că G0(SiO2(s)) =
0
= -803,75 kJ/mol; G (Na2SiO3(s)) = -1 427,8 kJ/mol;
G0(NaOH(sol)) = -419,5 kJ/mol şi G0(H2O(l)) =
= -237,5 kJ/mol. Folosind ecuaţia (3.30), găsim că
G0298 = (-1427,8 – 237,5) – (-803,75 – 2 419,5) = -22,55 kJ.
Deci, G0298 0 şi aşa reacţie este posibilă. Astfel,
păstrând timp îndelungat soluţii de alcalii în vase de sticlă,
putem observa formarea silicaţilor insolubili.

Exemplul 12. Oxidul de calciu a fost propus pentru a

absorbi gazul poluant SO3 din fumul care se formează la
arderea cărbunilor ce conţin sulfuri. Calculaţi energia liberă
G0 pentru reacţia CaO(s) + SO3(g) = CaSO4 (s) după următoarele
date: CaO(s): H0f = -635,5 kJ/mol; S0298 = 40 J/(mol K)
SO3(g) ): H0f = -395,7 kJ/mol; S0298 = 256,6 (J/mol K)
CaSO4(s): H f = -1432,2 kJ/mol; S0298 = 107 (J/mol K)
0

Rezolvare: Calculele pot fi efectuate pe două căi:

a) mai întâi se calculează H0298 şi S0298 pentru
reacţia dată după ecuaţiile (3.13) şi (3.23) şi apoi se calculează

69
energia liberă după ecuaţia (3.30);
b) folosind H0f şi S0298 pentru fiecare substanţă, se
poate determina energia liberă de formare a reactanţilor şi
produsului reacţiei, ca apoi folosind ecuaţia (3.31) de aflat
energia liberă a reacţiei în condiţii standard.
Dacă folosim prima cale, găsim:
H0298 = H0f (CaSO4 (s)) - H0f (CaO(s)) - H0f(SO3 (g))
= 1mol CaSO4 (s) (-1432,2 kJ/mol) – 1mol CaO(s)
(-635,5 kJ/mol) – 1mol SO3 (g) (-395,7 kJ/mol) = -401,5 kJ;
S0298 = S0298(CaSO4(s)) - S0298(CaO(s)) - S0298(SO3 (g)) =
=1mol CaSO4 (s) 107 J/mol K – 1mol CaO(s) 40 J/mol K –
–1mol SO3 (g) 256,6 J/mol K = -189,6 J/K;
G 0298 = H0298 - T S0298 = -401,5 kJ – [298,15 K
(-0,1896 kJ/K)] = 401,5 kJ + 56,5 kJ = -345 kJ.
Atragem atenţia că entropia de formare în tabele este
dată în J/mol K, iar în calculele pentru energia liberă trebuie
de luat în kJ/mol K.

Exemplul 13. Calculaţi la ce temperatură se stabileşte

echilibrul ( G = 0) în reacţia:
2SO2(g) + O2(g) 2SO3(g), dacă H0 = -198 kJ şi S0 =
=-187 J/K.
Rezolvare. Deoarece la stabilirea echilibrului H0 -
H0
-T S0 = 0, atunci H0 = T S0 şi deci T(de echilibru) = ,
S0
198 kJ
T(de echilibru) = = 1059 K
0,187 kJ / K
Majoritatea reacţiilor chimice nu decurg în condiţii
standard (când concentraţiile sau mai just activităţile sunt
1 molare, presiunea 1 atm şi temperatura 25 0C). Energia liberă
a acestor reacţii se calculează după ecuaţia:
G = G0 + 2,303 R T lgP, (3.31)
unde P pentru reacţia mA + nB = xC + yD se calculează după

70
expresia:
[C ] x [ D] y
P .
[ A]m [ B]n
Calculul pentru P se efectuează la fel ca şi constanta de
echilibru a reacţiei (K). Totuşi, P nu are valoare fixă; valorile
sale cresc pe măsura micşorării concentraţiei reactanţilor şi
măririi concentraţiei produselor de reacţie. Când se stabileşte
echilibrul P = K.
Exemplul 14. Calculaţi G la 250C pentru reacţia
CaO(s) + SO3(g) = CaSO4(s), când presiunea oxidului de sulf (VI)
este egală cu 0,15 atm.
Rezolvare: Pentru a calcula G, folosim ecuaţia (3.32).
Mai întâi, aflăm valoarea P:
CaSO4 1
P= ;
CaO p SO3
1
P= = 6,67.
1 0,15
Activitatea pentru CaSO4 şi pentru CaO ca substanţe
solide este egală cu 1. Din exemplul (12) am calculat că G0298
este egal cu -345,0 kJ. Astfel
G = G0298 + 2,303 R T lgP.
1kJ
Deci, G = -345,0 kJ + (2,303) (8,314 J/K) ( 3 )
10 j
(298,15K) (lg6,67) = (-345,0 + 4,7)kJ = -340,3 kJ.
G G0 şi totuşi reacţia este spontană.
Pentru reacţiile care se află în stare de echilibru
G = 0 = G0 + 2,303 R T lgK.
Deci, G0 = -2,303 R T lgK.
Din această expresie se vede că după valoarea standard
a energiei libere se poate de calculat constanta de echilibru şi
invers.

71
 Exemplul 15. Calculaţi variaţia energiei libere standard
de ionizare a acidului acetic la 00C, dacă K = 1,657 10-5.
Rezolvare: G0 = -2,303 R T lgK,
[ H ] [CH 3COO ]
unde K .
[CH 3COOH ]
Astfel, G0 = -(2,303) (8,314 J/K) (273,15 K)
[lg(1,657 10-5)] = - (2,303) (8,314J/K) (273,15K)
4
(4,7507) = 2,5 10 J = 25 kJ.
După cum vedem, variaţia energiei libere pentru
transformarea completă la 00C a unei soluţii 1M de acid acetic
în apă într-un mol ioni de hidrogen şi un mol ioni acetat are
valoare pozitivă şi reacţia nu este spontană în sensul direct (de
ionizare). Reacţia inversă are G0=-25kJ/mol şi deci este
spontană.
În încheiere, vom menţiona încă două lucruri
importante:
a) Procesele care sunt însoţite de creşterea energiei
libere (Gibbs sau Helmholtz) nu pot degurge spontan, însă ele
sunt posibile, dacă se consumă energie sau lucru (de exemplu,
procesul electrolizei, fotosintezei etc.).
b) Câteodată, procesele nu decurg spontan chiar dacă
G 0 sau F 0 (de exemplu, amestecul de H2 şi O2 sau Al2O3
şi Fe). Aceasta se explică prin aceea că termodinamica ia în
consideraţie numai stările iniţiale şi finale ale proceselor, fără a
ţine cont că pot exista şi stări intermediare, care sunt însoţite de
creşterea valorilor G sau F. Mai pot exista bariere mecanice
sau alte rezistenţe, care împiedică evoluarea reacţiei sau îi
micşorează brusc viteza.
De aceea, la studierea posibilităţii realizării unui proces,
afară de valorile termodinamice, mai trebuie de luat în
consideraţie şi valorile cinetice, căutând căi de a accelera sau
de a micşora viteza reacţiei.

72
 Exerciţii propuse

1. Ce diferenţă există între H şi G pentru un sistem

care suferă schimbări la temperatură şi presiune constantă?
2. Care reacţii pot să decurgă spontan?
3. Din ce cauză energia liberă se schimbă dacă variază
temperatura?
4. La dizolvarea spontană a nitratului sau tiocianurii
de amoniu în apă la presiune constantă se observă răcirea
soluţiei. Care sunt semnele entalpiei şi entropiei în acest
proces?
5. La dizolvarea spontană a hidroxidului de sodiu în
apă la presiune constantă soluţia devine fierbinte. Care sunt
semnele entalpiei şi entropiei în acest proces ? Explicaţi.
6. În ce condiţii G este egal cu G0 pentru reacţia:
2H2(g) + O2(g) = 2H2O(l) ?
7. Folosind valorile funcţiilor termodinamice din
îndreptarele chimice, calculaţi variaţia energiei libere Gibbs
pentru următoarele reacţii:
a) 2Al(s) +3F2(g) = 2AlF3(s);
b) N2(g) + O2(g) = 2NO(g);
c) CaO(s) + H2O(l) = Ca(OH)2(s);
d) Fe2O3(s) + 3CO(g) = 2Fe(s) + 3CO2(g);
e) 2LiOH(s) + CO2(g) = Li2CO3(s) + H2O(l);
f) C(grafit) +2H2(g) = CH4(g).
Răspuns (în kJ): a) -2850; b) 173,14; c) -55,4; d) -29,4;
e) -87,4; f) -50,88. Care din aceste reacţii sunt spontane?
8. a) Calculaţi variaţia energiei Gibbs în condiţiile
standard pentru reacţia NO(g) + NO2(g) = N2O3(g), dacă
cunoaşteţi valorile H0f şi S0298 ale substanţelor participante la
reacţie:

73
Substanţa NO(g) NO2(g) N2O3(g)
H0f 90,25 33,20 83,72
kJ/mol
S0298 210,65 239,90 312,20
J/(mol K)

b) Repetaţi calculele pentru temperaturile de 0 şi

1000C, dacă vom admite că valorile entalpiei şi entropiei la
temperaturi diferite, practic, nu se schimbă. La care din aceste
temperaturi reacţia este spontană?
Răspuns: a) = 1,6 kJ; b) -1,9kJ şi 11,9 kJ; spontană la
00C.
9. a) Calculaţi variaţia energiei Gibbs în condiţiile
standard pentru reacţia
NH3(g)+ HCl(g) = NH4Cl(s), dacă cunoaşteţi H0f şi S0298
ale substanţelor participante la reacţie
Substanţa NH3(g) HCl(g) NH4Cl(s)
0
Hf - 46,11 - 92,31 - 314,40
kJ/mol
S0298 192,3 186,80 94,60
J/(mol K)
Răspuns: -89,7kJ.
0
c) La ce temperatură G pentru această reacţie va
deveni egală cu zero?
Răspuns: 618,6 K sau 345,40C.
10. După valorile H0f şi S0298 ale substanţelor
reactante, calculaţi G0298 pentru următoarele procese:
a) SO2(g) + 1/2O2(g) SO3(g);
b) CO(g) + H2O(g) CO2(g) + H2(g);
c) H2(g) + 1/2O2(g) H2O(g).
Arătaţi în ce direcţie vor parcurge aceste reacţii,
apropiindu-se de echilibru?
Răspuns: (în kJ/mol): a) -70,20; b) -28,67; c) -228,64.

74
 11. După datele de mai jos, calculaţi temperaturile la
care se stabileşte echilibrul în reacţiile:
Reacţiile H0kJ/ S0 J/K
K
a) CO2(g) + C(s) = 2CO(g) +173 +176
b) N2(g) + 3H2(g) = 2NH3(g) -92 -201
c) CO(g) + H2(g) = C(S) +H2O(g) -132 -134
d) 2NO(g) + O2(g) = 2NO2(g) -116 -147
e) PCl5(g) = PCl3(g) + Cl2(g) +88 +171
f) 2NO2(g) = N2O4(g) -57 -176
12. Reacţia 2H2S(g) + SO2(g) = 3S(s) + 2H2O(g) este
folosită pentru purificarea unor gaze naturale în scopul de a
înlătura hidrogenul sulfurat. Care este constanta de echilibru
pentru această reacţie la 250C ?
Răspuns: K = 5 1015
13. Calculaţi G0298 pentru reacţia unui mol de
H (aq) cu 1 mol de OH-(aq) folosind constanta de echilibru a apei
+

la 298 K (KW) = 1,00 10-14.

Răspuns: 79,9 kJ.
14. Acidul azotic poate fi preparat după următoarele
reacţii:
4NH3(g) + 5O2(g) = 4NO(g) + 6H2O(g);
2NO(g) + O2(g) = 2NO2(g);
3NO2(g) + H2O(l) = 2HNO3(l) + NO(g).
Ce cantitate de căldură se va degaja, dacă un mol de
NH3(g) se va transforma în HNO3(l)? Se presupune că toţi
reactanţii şi produsele de reacţii se află în condiţii standard.
Răspuns: 307,3 kJ.
15. Calculaţi variaţia energiei Gibbs la 250C pentru
reacţia
C(grafit) + 2H2(g) = CH4(g), dacă se cunosc H0298 şi S0298
a substanţelor reactante şi căldura standard de combustie a
metanului.
Răspuns: -50,88 kJ/mol.

75
 Capitolul IV

NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGILE

FUNDAMENTALE ALE CHIMIEI

Elementul chimic este tipul de atomi cu aceeaşi sarcină

a nucleului.
Atomul este cea mai mică particulă a elementului care-i
posedă proprietăţile şi este indivizibilă în reacţiile chimice.
Molecula este cea mai mică particulă a substanţei care-i
păstrează proprietăţile chimice.
Substanţa simplă este substanţa alcătuită din atomii
unui element.
Substanţa compusă este substanţa care constă din
atomi ai diferitelor elemente.

4.1.Masa atomică relativă şi masa moleculară relativă

Masa atomică relativă a elementului Ar(x) şi masa

moleculară relativă a substanţei Mr(xx1) se numeşte raportul
dintre masa elementului sau moleculei către 1/12 din masa
izotopului de carbon 12C.
Ar şi Mr sunt valorile abstracte. Masa atomului se
notează ma(x), masa moleculei mm(xx1) şi pot fi exprimate în
diferite unităţi de masă. Pentru exprimarea masei lor, se mai
introduce şi o unitate deosebită – unitatea atomică de masă
(u.a.m.). O unitate atomică de masă este egală cu 1/12 din masa
izotopului de carbon 12C.
ma x 1 mm ( xx1 )
Ar x , M ( XX ) ,
1 / 12 ma (12C ) r
1 12
ma ( C )
12
1
1u.a.m. ma (12 C ) 1,66 10 24 g .
12
Masele relative arată de câte ori masa atomului sau a
76
moleculei date sunt mai mari decât o unitate atomică de masă:
ma ( x)
Ar ( x) , de unde obţinem: ma(x) =Ar(x)
1u.a.m.
1 u.a.m.
Masa moleculară relativă arată de câte ori masa
moleculei dată este mai mare decât 1 unitate de masă.
mm ( xx1 )
M r ( xx1 ) , de unde: mm(XXI)=
1u.a.m.
=Mr(XXI) 1 u. a. m.
Masa moleculară relativă a substanţei poate fi
determinată prin suma maselor atomice relative ale elementelor
chimice, care intră în componenţa moleculei de substanţă dată,
luând în consideraţie numărul de atomi ai fiecărui element.
Mr(Xn XIm ) = n Ar(X) + m Ar(XI)

4.2. Cantitatea de substanţă.

Molul ca unitate a cantităţii de substanţă

Cantitatea de substanţă a sistemului este valoarea

fizică dimensională, ce se caracterizează prin numărul de
articole structurale (atomi, molecule, ioni, electroni, protoni
şi alte particule sau grupe specifice de particule), care intră
în compoziţia sistemului respectiv.
Se notează cantitatea de substanţă prin (“niu”) sau n.
Molul este unitatea cantităţii de substanţă a
sistemului, ce conţine tot atâtea particule structurale, câţi
atomi de carbon conţin 12g (0,012 kg) de izotop 12C.
Cantitatea de substanţă a sistemului, ce conţine 6,02 1023 de
atomi sau 6,02 1023 molecule (sau alte unităţi de structură),
reprezintă un mol al acestui sistem.
N
= ,
NA
unde: – cantitatea de substanţă, mol;

77
 N– numărul de unităţi de structură a sistemului;
NA– constanta lui Avogadro, mol-I (6,02 1023mol-1).
Valoarea numerică a constantei lui Avogadro {NA}=
= 6,02 1023 se numeşte numărul lui Avogadro.
Nu se permite a scrie “2 moli, 5 moli” (corect e 2 mol, a
5 mol), deoarece nu se poate de schimbat notarea unităţii după
cazuri şi numere (singular, plural), însă se permite de a
pronunţa: ”doi moli, a cinci moli”.
În definiţia molului se vorbeşte despre specificarea
unităţilor de structură a substanţei.
De exemplu:
Soluţia de sulfat de sodiu cu volumul de 1 litru conţine
2 mol de ioni de sodiu şi 1 mol de ioni-sulfat.

4.2.1. Exemple de calcule cu utilizarea noţiunii:

”cantitatea de substanţă”

Exemplul 1. Câţi atomi de fier conţine substanţa de

fier, luată în cantitate de substanţe 3 mol
N
Rezolvare: În conformitate cu formula: ,
NA
obţinem: N = NA
Înlocuind valorile numerice din datele problemei, avem:
N = 3mol 6,02 1023mol-1= 18,06 1023.
Răspuns: 18,06 1023atomi.
Exemplul 2. Câte molecule conţine apa luată în
cantitate de 0,5 mol
Rezolvare: Din formula (1) şi introducând valorile
numerice din datele problemei, obţinem: NA = 6,02 1023mol-I
0,5 mol = 3,01 1023
Răspuns: 3,01 1023 molecule.

78
 4.3. Masa molară

Masa molară (M) a substanţei reprezintă raportul

dintre masa substanţei şi cantitatea ei:
m
M = , unde m – masa substanţei (în grame), – cantitatea
de substanţă (în moli).
Masa molară se exprimă în g/mol, kg/mol.
Molul este cantitatea de substanţă, ce conţine 6,02 1023
atomi, molecule sau alte particule structurale.
Masa molară este o mărime constantă pentru fiecare
substanţă respectivă. Valoarea numerică a masei molare a
substanţei, dacă este exprimată în g/mol, coincide cu valoarea
numerică a masei moleculei sau atomului, cu masele relative
moleculare şi atomice, deci:
M(XX1), g/mol = mm(XX1) u.a.m. = Mr(XX1).
M(X), g/mol = ma(x)u.a.m. =Ar(X)
La efectuarea calculelor cu folosirea noţiunii ”masă
molară” e suficient a calcula masa moleculară relativă sau de
luat masa atomică relativă, de exemplu:

Ar(Cu) = 64 Mr(H2) = 2
M(Cu) = 64 g/mol M(H2) = 2g/mol

Formula M = m/ poate fi întrebuinţată la determinarea

masei substanţei după cantitatea de substanţă cunoscută, la
determinarea cantităţii de substanţă după masa cunoscută şi la
determinarea masei molare.
Exemplul 1. Determinarea masei substanţei după
cantitatea de substanţă cunoscută.
Pentru reacţie s-a luat oxid de cupru (II) în cantitate de
0,5 mol. Ce masă de oxid de cupru (II) trebuie cântărită la
balanţa chimică
Rezolvare:

79
M = m/ ; m = M m(CuO)= 80 g/mol 0,5 mol = 40 g
Exemplul 2. Determinarea cantităţii de substanţă,
dacă este cunoscută masa ei. Masa apei este egală cu 36 g.
Determinaţi cantitatea de substanţă a apei.
Rezolvare:
36 g
M = m/ ; = m/M (H2O) = 2mol ;
g
18
mol
Răspuns: (H2O) = 2 mol
Exemplul 3. Determinarea masei molare, dacă este
cunoscută masa substanţei şi cantitatea ei. Apa, cu masa de
9 g, cantitatea de substanţă alcătuieşte 0,5 mol. Care este masa
molară a apei
Rezolvare: M = m/ , M(H2O) = 9 g /0,5 mol = 18 g/mol.
Răspuns: M(H2O)= 18 g/mol.
Exemplul 4. Calcularea masei absolute a moleculei
substanţei. Determinaţi masa moleculei de apă cu masa de
36 g şi cantitatea de substanţă 2 mol.
Rezolvare:
1) Aflăm numărul moleculelor de apă: N = NA
N(H2O)= 2 mol 6,02 1023 mol-1= 12,04 1023
2) Aflăm masa moleculei de apă:
m 36 g
mm(H2O)= ; mm(H2O) = 23
2,99 10 23 g
N 12 ,04 10
Exemplul 5. Calcularea volumului şi razei atomului.
Calculaţi volumul şi raza atomului de calciu, dacă densitatea
lui este egală cu 1,55 g/cm3.
Rezolvare:1) Calculăm volumul molar al calciului ştiind
că: = m/V, iar m = M şi V= Vm , obţinem: pentru
g
40,08
M mol cm 3
oricare substanţă: mV , Vm 25,86 .
g mol
1,55 3
cm

80
 2) Calculăm volumul propriu atomilor de calciu fără
spaţiu interatomic, pornind de la presupunerea că atomii de
calciu sunt bile aranjate, volumul cărora reprezintă 74% din
volumul total:
V(Ca)= 25,86 cm3/mol 0,74= 19,13 cm3/mol.

3) Calculăm volumul unui atom de calciu:

cm 3
25,86
V (Ca ) mol
Va (Ca ) 23 1
3,17 10 23 cm 3 .
NA 6,02 10 mol
Raza atomului de calciu o aflăm din volumul bilei:
4 3
V r , de unde
3
3V (Ca )
ra (Ca ) 3 a
4
3 3,17 10 23 cm3 23
ra (Ca) 3 3
0,757 10 cm3 7,57 10 24
1
4 3,14

23
0,757 10 cm3 7,57 10 24
1,96 10 8 cm

Razele atomilor se exprimă în nanometri (nm);

1 nm = 10-9 m, de unde ra(Ca)= 0,196 nm.

4.4. Legile gazelor

Starea gazelor se caracterizează prin temperatură,

presiune şi volum.

81
 4.4.1. Legea Boyle–Mariotte
La o temperatură constantă, presiunea exercitată de
gaz este invers proporţională cu volumul.
P1 V 2
(1) sau PV const
P2 V1
Exemplu. Cum se va schimba presiunea gazului, dacă
volumul lui scade de două ori? Potrivit condiţiei exemplului
1 P1V1 P1V1
V2 V , iar din formula (1) P2 2 P , adică
2 V2 1
V2
2
presiunea va creşte de două ori.

4.4.2. Legea lui Gay-Lussac

La volum constant, presiunea gazului se schimbă

P P2
direct proporţional cu temperatura absolută: 1 .
T1 T2

4.4.3. Aducerea volumului la condiţii normale

Pentru calcularea maselor molare şi moleculare relative

ale substanţelor gazoase, într-un şir de cazuri, volumul gazelor
trebuie adus la condiţii normale (adică de calculat, ce volum va
ocupa gazul în condiţii normale, reeşind din volumul lui, în
condiţiile date). Aşa calcule se efectuează pe baza ecuaţiei, ce
uneşte legile Boyle-Mariotte şi Gay-Lussac:
P0V0 PV
;
T0 T
unde: P0 = 101,325 kPa (101325 Pa);
T0 = 273 K (Kelvin);
V0 = volumul gazului în condiţii normale.
P, V, T – presiunea, volumul şi temperatura gazului în

82
condiţiile de experienţă.
Temperatura termodinamică T este legată de
temperatura după scara lui Celsius prin următoarea expresie:
T = 273 + t0C.
Exemplu. Determinaţi volumul gazului în condiţii
normale, dacă la temperatura de 39 C şi presiunea de 85800 Pa
ocupă un volum de 800 ml.

Rezolvare:
Înlocuim valorile din datele problemei, dacă t C =
=39 C, se ştie că: T = 273 + 39 = 312K, P0 = 101 325 Pa,
T0 = 273 K
85 800Pa 800ml 273K
V0 592,7ml
312K 101325Pa

4.4.4. Ecuaţia Clapeyrone-Mendeleev

Ecuaţia Clapeyrone-Mendeleev PV = RT exprimă

dependenţa dintre presiunea P, volumul V, temperatura T şi
cantitatea de substanţă . Constanta R se numeşte constanta
universală a gazului şi se calculează din raportul presiunii
normale, temperaturii normale şi volumul molar al gazului (în
c.n).
Pentru 1 mol de gaz, ecuaţia Clayperone-Mendeleev va
P0V m
avea forma: Po Vm = RT0, de unde: R . Înlocuim
T0
valorile lui Po, Vm, To şi obţinem:
m3
101 325 Pa 22,4 10 3
mol 8,314 J
R ;
273K mol K
N m3
2
mol 8,314 J
R 8,314 m .
K mol K
83
 Efectuând calculele după formulele ce includ constante,
trebuie de exprimat toate mărimile în unităţi SI şi numai la
sfârşit, dacă e necesar, trebuie de trecut la mărimi fracţionare.

4.4.5. Presiunea parţială a gazului. Legea lui Dalton

Dacă într-un amestec de gaze nu există interacţiune

chimică între ele, atunci presiunea totală a amestecului de
gaze P este egală cu suma presiunilor parţiale ale fiecărui gaz
din amestec. P= P1 + P2 + P3 + ....
Presiunea parţială a gazului din amestec poate fi
calculată conform următoarelor metode:
Exemplul 1. Presiunea atmosferică a aierului umed (P)
constă din presiunea parţială a aerului uscat (Paer. usc.) şi
presiunea vaporilor de apă ( PH O ) la temperatura dată: P =
2 V

= P(aer.uecat) + P( H O . Astfel, dacă la temperatura de 18 C

2 VAP)

presiunea vaporilor de apă este P( H O = 2 064 Pa, iar

2 VAP)

presiunea atmosferică P = 101 325 Pa, atunci presiunea aerului

uscat P(aer. usc.) se calculează din diferenţa: P(aer. usc.) = P –
– P( H O )
2 VAP

P(aer. usc.) = 101 325 Pa – 2 064 Pa = 99 261 Pa

Dacă pentru un gaz din amestec este cunoscută partea de volum

( 1= V1/V(amestec)) ori fracţia molară ( 1= 1/ (amestec) ), atunci
presiunea parţială este egală cu produsul dintre presiunea totală
a amestecului de gaze şi fracţia de volum (molară) a gazului
din amestec: P1= 1 P ori P1= 1 P.
Exemplul 2. Dacă fracţia de volum a azotului din aerul
uscat e de 78,09%, atunci la presiunea atmosferică normală de
101 325 Pa presiunea parţială a azotului va fi egală cu:
P(N2) = (N2) P,

84
 P(N2) = 1 001 325 Pa 0,7809 = 79 125 Pa.
Dacă sunt cunoscute masele gazelor din amestec (m1,
m2), atunci calculând cantitatea de substanţă pentru fiecare
( 1 = m1/M1 şi 2 = m2/M2) după formula Clapeyrone-
Mendeleev PV= RT se calculează presiunea parţială a fiecărui
gaz: P1 1
RT şi P2 RT şi presiunea totală a
2

V1 V2
amestecului P = P1 + P2 .
Exemplul 3. Într-un balon cu volumul de 10 l la o
temperatură de 20 C se află un amestec de 32 g de SO2 şi
12,8 g de oxigen. Determinaţi presiunile parţiale ale gazelor şi
presiunea totală a amestecului.
Calculăm cantitatea de substanţă a lui SO2 şi O2:
32g 12,8g
ν(SO2 ) 0,5mol ; ν(O 2 ) 0,4mol
g g
64 32
mol mol
Calculăm presiunile parţiale ale gazelor:
J
0,5mol 8,314 293K
P(SO2 ) mol K 121800Pa ;
10 2 m 3
P(O2)= 97440Pa
Presiunea totală a amestecului de gaze din balon:
P = 121 800 Pa + 97 440 Pa= 219 240 Pa, adică este de
2,16 ori mai mare ca cea atmosferică.

4.4.6. Legea lui Avogadro. Volumul molar al gazelor în

condiţii normale

În volume egale de gaze, luate în aceleaşi condiţii ce

conţin un număr egal de molecule. Condiţii normale (c.n.)
sunt : t = 0 C sau T = 273 K, P = 101325 Pa.
Volumul molar al gazului – Vm – reprezintă raportul
dintre volumul lui către cantitatea de substanţă. Volumul

85
molar se exprimă în l/mol sau m3/mol.
V
Vm ,
unde: V – volumul în litri (m3), – cantitatea de
substanţă în mol.
Volumul molar al gazului poate fi exprimat prin masa
molară (M) şi densitatea lui: P = m/V, de unde V = m/ . Se
ştie că: m = M ; V = M / ; Vm= V/ . Pornind de la aceste
M M
formule, obţinem: Vm .

Volumul molar pentru gaze este egal cu 22,4 l/mol

(c.n.) sau 22,4 10-3 m3/mol (în unităţi de bază ale SI).
Pe baza noţiunilor ”masă molară” şi ”volumul molar” se
pot efectua următoarele calcule:
a) determinarea masei substanţei după volumul
cunoscut:
M = m/ , de unde: m = M Vm = V/ , de unde: = V/Vm,
M V
atunci m ;
Vm
b) deteminarea volumului de gaz după masa cunoscută:
m
V = Vm , iar din = m/M avem V Vm .
M

4.5. Determinarea maselor molare şi moleculare

relative ale substanţelor gazoase

4.5.1. Determinarea densităţii relative a gazului

Densitatea relativă a gazului este egală cu raportul
dintre masele a două gaze luate în volume egale, la aceeaşi
m( x1 )
temperatură şi presiune: D2 , unde D2 – densitatea
m( x 2 )
relativă a primului gaz după al doilea:

86
 m(x1) – masa primului gaz; m(x2) – masa gazului al
doilea, după care se determină densitatea relativă.
În cele mai multe cazuri, densitatea relativă se
determină după hidrogen sau după aer ( D H 2 ; D AER ).

Exemplu: Determinaţi densitatea relativă a gazului

după hidrogen, masa căruia este egală cu 0,873 g în volumul de
800 ml la temperatura de 39 C şi presiunea de 85 800 Pa.
Se dă: Rezolvare:
V = 800 ml În conformitate cu (17), avem:
t0 = 390C m( x )
DH 2
P = 85 800 Pa M (H 2 )
m(x) = 0,873 g Pentru a determina D H 2 , trebuie
calculată masa a 800 ml de hidrogen,
D H 2 =? luat în aceleaşi condiţii.
Pentru aceasta volumul hidrogenului trebuie adus la condiţii
normale. Folosim datele din exemplul 1 (vezi 4.4.3):
V= 592,7 ml = 0,593 l.
M V0
Folosindu-ne de formula: m ;
V
Vm = 22,4 l/mol; M(H2) = 2 g/mol:
g
2 0,593l
m(H 2 ) mol 0,053g ,
l
22,4
mol
0,873 g
de unde: D(H 2 ) 16 ,47
0 ,054 g

87
 4.5.2. Determinarea maselor molare şi moleculare
relative ale gazului după densitatea lui relativă

Din legea lui Avogadro rezultă că:

M r ( x1 ) M ( x1 )
D2 .
M r ( x2 ) M ( x2 )
Pentru cazul când densitatea relativă se ia după
M r ( x1 )
hidrogen: D H 2 , după aer Daer= Mr(x)/Mr(aer) şi
M r (H 2 )
deoarece Mr(aer) = 29, obţinem: Mr(x)= 2 D H 2 ; Mr(x)=
= 29 D AER2 . În aşa mod, determinând densitatea relativă a
gazului, se poate calcula masa lui moleculară relativă.
Exemplu. Determinaţi masa moleculară relativă a
gazului luat cu masa de 0,873 g şi volumul 800 ml, măsurat la
39 C şi presiunea 85 800 Pa (vezi exemplul de mai sus).
Calculăm densitatea relativă a gazului faţă de hidrogen (4.5.1).
Masa moleculară relativă:
Mr(x) = Mr(H2) DH2, obţinem Mr(x) = 2 *16,47 = 32,
94.

4.5.3. Calcule după ecuaţia Clapeyrone-Mendeleev

Ecuaţia lui Clapeyrone-Mendeleev PV = RT exprimă

dependenţa dintre presiunea P, volumul V, temperatura T şi
cantitatea de substanţă . Constanta R se numeşte constanta
universală a gazului şi se calculează din raportul presiunii
normale, temperaturii normale şi volumul molar al gazului (în
c.n.) (vezi pag.10)
Efectuând calculele după formulele ce includ constante,
trebuie de exprimat toate mărimile în unităţi SI şi numai la
sfârşit, dacă e necesar, trebuie de trecut la mărimi fracţionare.
Din ecuaţia M = m/ avem: = m/M.

88
 Înlocuind valoarea lui în formula lui Clapeyrone-
m
Mendeleev, obţinem relaţia: PV RT , de unde
M
mRT
M .
PV
Efectuând calculele după ecuaţia lui Clapeyrone-
Mendeleev, se obţin valorile maselor molare exprimate în
kg/mol, iar pentru a trece la masele molare obişnuite, e necesar
a le transforma în g/mol.
Exemplul 1. Calculaţi masa moleculară relativă a
gazului luat cu masa de 0,873 g şi volumul de 800 ml la
temperatura de 39 C şi presiunea de 85 800 Pa.
Se dă: Rezolvare:
m = 0,873 g = 0,873 10-3 kg După formula
mRT
M ; şi
PV
V = 800 ml 8 10-4 m3 1l = 10-3 m3 ;
T = 39 C; T = 312 K 1g = 10-3kg;
P = 85800 Pa J = N×m;
Pa = N/m2 ; 1ml =
M= 10-6 m3;

Introducem datele problemei:

J
0,873 10 3 kg 8,314 312K
mol K kg g
M 4 3
0,0329 32,9
8 10 m 85800Pa mol mol

Ştiind că valoarea numerică a masei molare este egală

cu a masei moleculare relative, obţinem Mr(gaz) = 32,9.
Dacă la măsurarea volumului, gazul a fost acumulat sub
apă, atunci se calculează presiunea parţială a gazului.
Exemplul 2. Gazul cu masa 0,4647g acumulat sub apă
la temperatura 23 C şi presiunea 101 841 Pa ocupă un volum

89
de 446 ml, presiunea vaporilor de apă la această temperatură
este de 2809,0 Pa. Calculaţi masa molară şi moleculară relativă
a gazului.
Se dă: Rezolvare:
m(gaz) = 0,4647g 1) Calculăm presiunea
parţială a gazului:
t = 23 C, T= 296 K P(gaz) = P – P(H2O)
P= 101841,2 Pa P(gaz) =101 841,2 Pa –
–2809,0 Pa = 990 32,2 Pa
P( H 2O ) 2809,0 Pa 2) Calculăm Mr după
ecuaţia Clapeyrone-
mRT
V(gaz)= 446 ml Mendeleev: M .
P( gaz)V
M – Mr –
J
0,465 10 3 kg 8,314 296K
mol K kg
M (gaz) 4 3
0,0259
4,46 10 m 99032,2Pa mol
g
~26 ; Mr 26 .
mol

4.5.4. Determinarea masei molare şi moleculare relative

cu aplicarea volumului molar

Ca şi în cazurile precedente, trebuie de ştiut masa

gazului şi volumul lui în condiţii normale. Ştiind că M = m/
şi Vm=V/ obţinem:
V m Vm
şi M , iar Vm = 22,4 l/mol (c.n.).
Vm V
Exemplu. Masa 1 l de gaz (c.n.) este egală cu 0,09 g.
Determinaţi masa molară şi masa moleculară relativă a acestui
gaz.

90
Rezolvare:
M = (0,09 g 22,4 l/mol) / 1 l = 2,016 g /mol ;
Mr(gaz)= 2,016.

Problema din exemplul dat poate fi rezolvată şi pornind

de la faptul că 1 mol de gaz este egal cu masa molară şi
moleculară relativă, iar volumul egal cu 22,4 l.
Într-adevăr, dacă = 1 mol, în corespundere cu relaţia
V = Vm , înlocuind vom avea: V = 22,4 l/mol 1 mol = 22,4 l;
m=M , deci m = M 1 mol.
Dacă gazul ocupă un volum egal cu 22,4 l, atunci masa
lui numerică este egală cu masa moleculară relativă sau molară,
dar după condiţiile problemei, gazul cu volumul de 1 l are masa
de 0,09 g, adică:
22,4 l ------ m
1l ------- 0,09g
22 ,4l m
; m = 2,016 g;
1l 0,09 g
Deci, M = 2,016 g/mol, iar Mr = 2,016.

Dacă în condiţia problemei volumul este dat în condiţii,

diferite de cele normale, volumul, mai întâi trebuie adus la
PV PV
condiţii normale după ecuaţia: 0 0 .
T0 T

Exerciţii propuse

1. Într-un balon de oţel cu capacitatea de 12 l se

află oxigen sub o presiune de 150 mai mare ca cea atmosferică
la 200C. Calculaţi volumul oxigenului în condiţii normale.
2. Azotul cu masa de 28 g ocupă un volum de 19 l,
măsurat la temperatura de 00C şi presiunea de 119 437 Pa. Ce
volum va ocupa azotul în condiţii normale?

91
 3. Un gaz la temperatura de 170C ocupă un volum
de 580 ml. Cum se va schimba volumul gazului la încălzire
până la 1000C, dacă presiunea rămâne constantă? La ce
temperatură volumul gazului va creşte de două ori?
4. Presiunea gazului într-un vas închis la 00C este
de 99 992 Pa. Care va fi presiunea la creşterea temperaturii
până la: a) 100C; b) 200C; c) 300C; d) 1000C?
5. Care este presiunea în vârful muntelui, dacă
1 litru de aer la 00C are a masă de 0,7 g?
6. Calculaţi volumul molar al hidrogenului,
oxidului de carbon (II), fierului, aurului, apei (l), dacă
densităţile lor în condiţii normale sunt respectiv egale:
0,089 g/dm3; 1,96 g/dm3 ; 7,9 g/cm3; 19,3 g/cm3 ; 1 g/cm3.
7. Ce volum în condiţii normale vor ocupa:
a) 12,04 10 molecule; b) 3,01 1023 molecule; c) 15,05 1023
23

molecule de gaz.
8. Hidrogenul este acumulat sub apă la o
temeperatură de 180C şi presiune de 101 325 Pa. Presiunea
vaporilor de apă la 180C este egală cu 2 064,0 Pa. Care este
presiunea parţială a hidrogenului în amestec?
9. Partea de volum a oxigenului în aerul uscat este
de 20,95%. Care este presiunea parţială a oxigenului dacă cea
totală este normală de 101 325 Pa?
10. Calculaţi fracţia de masă, de volum şi fracţia
molară a fiecărui gaz în amestec:
a) 5,62 l N2 şi 16,8 l H2;
b) 11,2 l SO2 şi 5,5 l O2;
c) 0,2240 l H2 şi 0,0224 l H2O (vap.)
d) 28 g N2 şi 6g H2 într-un balon cu volumul de 10 l.
e) 68 g NH3 şi 160 g O2 într-un balon cu volumul de 5 l.
Determinaţi presiunea parţială a fiecărui gaz în amestec
şi presiunea totală a amestecului de gaze.
11. Cum se schimbă volumele şi razele atomilor de:
a) Cu, b) Ag, c) Au, dacă densităţile lor sunt egale respectiv

92
cu:
a) 8,9 g/cm3 ; b)11,3 g/cm3 ; c)19,3 g/cm3.
12. Gazul cu masa de 0,86 g ocupă în condiţii
normale un volum de 333 ml. Calculaţi densitatea gazului faţă
de hidrogen şi masa moleculară relativă a lui.
13. Gazul cu masa de 0,828 g ocupă un volum de
327 ml, măsurat la temperatura de 130C şi presiunea
103 841 Pa. Calculaţi: densitatea gazului după hidrogen şi după
aer; b) masa molecualră relativă a gazului.
14. Vaporii, obţinuţi din 1,23 g de lichid uşor
volatil, ocupă un volum de 475 ml, măsurat la temperatura
780C şi presiunea 102 374 Pa. Calculaţi densitatea relativă faţă
de hidrogen şi de aer.
15. Care gaz este mai uşor sau mai greu ca aerul:
H2; O2; CO2; NH3; CO; H2S ?
16. Calculaţi densitatea relativă după hidrogen a
amestecului de gaze, în care părţile de volum al oxidului de
sulf(IV) şi al oxigenului reprezintă 60% şi 40% respectiv.
17. Densitatea medie faţă de hidrogen a amestecului
de gaze, format de hidrogen şi oxigen, este de 14,5. Care este
partea de volum a fiecărui gaz în amestec?
18. Calculaţi densitatea relativă după hidrogen şi aer
în condiţii normale a: a) azotului; b) oxizilor de carbon (II) şi
(IV); c) hidrogenului sulfurat.
19. Densitatea vaporilor de sulf, mercur şi fosfor
este egală respectiv cu: 9,14; 6,92; 4,25. Determinaţi
compoziţia moleculelor acestor substanţe în stare de vapori.
20. Azotul şi un gaz necunoscut, luaţi în volum de
1 litru (c.n.), au masele egale respectiv cu 1,25 g şi 1,52 g.
Calculaţi masa molară şi moleculară relativă a gazului după:
a) densitate; b) volumul molar. Determinaţi masa unei
molecule de gaz şi de azot.
21. Determinaţi masele molară şi moleculară
relativă ale substanţei, dacă molecula sa are o masă de

93
1,2 10-22 g.
22. Cloroformul cu masa de 0,134 g ocupă un
volum de 35 ml la temperatura 910C şi presiunea de 97 042 Pa.
Calculaţi masele molară şi moleculară relativă ale
cloroformului (CHCl3), precum şi erorile absolută şi relativă
ale determinării lor faţă de valorile teoretice. Care este masa
unei molecule de cloroform?
23. Care este masa molară a substanţei, dacă vaporii
ei cu masa de 0,93 g ocupă un volum de 500 ml la temperatura
de 870C şi presiunea 95 976 Pa. Calculaţi densitatea vaporilor
faţă de hidrogen în condiţiile date. Comparaţi-o cu densitatea
relativă faţă de oxigen în condiţii normale.
24. Calculaţi masa vaporilor de tetraclorură de
carbon CCl4 cu volumul de 25,5 ml la temperatura de 1000C şi
presiunea de 102 000 Pa.
25. Calculaţi masa azotului cu volumul de 22,4 l,
acumulat sub apă la 200C şi presiunea de 98 100 Pa. Presiunea
vaporilor de apă la aceasta temperatură este de 2 338 Pa.
26. Volumul unui gaz, acumulat sub apă la 170 şi
presiunea de 105 937 Pa, este egal cu 624 ml. Masa gazului
este de 1,56 g. Care sunt masele molară şi moleculară relativă
ale gazului?
27. Masa gazului, acumulat sub apă, este de
0,4647 g. Volumul acestui gaz, măsurat la temperatura 23 0C şi
presiunea 101 841 Pa este egal cu 446 ml. Presiunea vaporilor
de apă la temperatura aceasta este de 2 809 Pa. Calculaţi
masele molară şi moleculară relativă ale gazului după:
a) volumul molar;
b) ecuaţiile Clapeyrone-Mendeleev.
Indicaţi precizia calculelor.
28. Masa dioxidului de carbon, ce a împlut un balon
0
la 19 C şi presiunea de 102 108 Pa este egală cu 0,38 g. Masa
acestui balon cu aer în aceleaşi condiţii este egală cu 32,48 g,
iar cu apă 235,7 g. Calculaţi masele molară şi moleculară

94
relativă ale gazului după:
a) formula Clapeyrone-Mendeleev;
b) densitatea relativă după aer;
c) volumul molar;
d) densitatea absolută a dioxidului de carbon.
Calculaţi erorile absolute şi relative la determinarea
masei moleculare relative (în comparaţie cu valoarea teoretică).
29. Masa unui balon cu volumul de 222 ml, umplut
cu gaz la temperatura de 170C şi presiunea de 100 242 Pa, este
egală cu 47,876 g, iar masă aceluiaşi balon cu aer în aceleaşi
condiţii e de 47,608 g. Calculaţi masele molară şi moleculară
relativă ale gazului. Care este masa unei molecule de gaz?
30. Masa gazului, ce a umplut un balon la 240 C şi
100 242 Pa, este egală cu 0,364 g, iar masa acestui balon cu aer
este de 32,400 g. Masa aceluiaşi balon cu apă este de
235,600 g. Calculaţi masele molară şi moleculară relativă ale
gazului. Indicaţi precizia calculelor.
31. Un balon cu aer la temperatura de 190C şi
presiunea 102 108 Pa are o masă de 52,48 g. Masa aceluiaşi
balon plin cu un gaz necunoscut în aceleaşi condiţii va fi egală
cu 52,91 g, iar plin cu apă – 346 g. Calculaţi masele molară şi
moleculară relativă ale gazului după:
a) densitatea relativă faţă de aer;
b) volumul molar;
c) ecuaţia Clapeyrone-Mendeleev.
32. Masa unei fiole cu aer este egală cu 2,275. Masa
aceleiaşi fiole cu un lichid uşor volatil este de 2,658 g. Fiola cu
lichid a fost introdusă într-un tub larg de sticlă, încălzit cu
vapori de apă. Tubul a fost unit cu un tubuşor îngust, introdus
într-o biuretă gradată, umplută cu apă. Capătul biuretei a fost
introdus în apă. Fiola cu lichid a fost spartă. Vaporii de lichid
au împins o parte în biureta gradată. Când temperatura din
biuretă s-a egalat cu temperatura aerului din exterior, s-a
măsurat volumul apei dezlocuite şi s-a constatat că este egal cu

95
81,5 ml, temperatura aerului e de 260C, presiunea atmosferică
de 100 908 Pa. Calculaţi masele molară şi molecualră relativă
ale vaporilor de lichid.

4.6. Echivalentul. Legea echivalenţilor

4.6.1. Echivalentul substanţei X

Echivalentul elementului sau al substanţei X se

numeşte particula sau convenţionala, care se uneşte,
substituie sau într-un oarecare alt mod corespunde unui atom
(ion) de hidrogen ori unui electron (în reacţiile de oxido-
reducere).
Se notează echivalentul – fechiv(X)X, unde X este
formula substanţei, simbolul elementului (Mg, O, H 2SO4, etc.);
fechiv(X) – factor de echivalenţă, care arată ce parte de
atom sau moleculă este echivalentă unui atom (ion) de
hidrogen sau unui electron. Echivalentul hidrogenului
corespunde unui atom (ion) de hidrogen – fechiv(H)H = 1 H (H).
Echivalentul clorului în compusul HCl este egal cu un atom de
clor 1 Cl. În molecula de apă H2O la un atom de hidrogen
revine o jumătate de atom de oxigen, prin urmare, echivalentul
oxigenului este 1/2 O (sau 1/4 O2).
Este important să poţi determina just factorul de
echivalenţă a elementelor şi a compuşilor chimici. Factorul de
echivalenţă întotdeauna este mai mic sau aproape egal cu
unitatea. Dacă fechiv(X) ar primi valori mai mari ca 1 (de
exemplu, 2) pentru un oarecare element, aceasta ar însemna că
un atom de hidrogen s-ar uni sau ar substitui doi atomi de acest
element. Însă aceasta este imposibil, deoarece hidrogenul este
monovalent. Aşadar, factorul de echivalenţă a elementului
hidrogen fechiv(H) = 1, iar a susbstanţei hidrogen, molecula
căruia este alcătuită din doi atomi de hidrogen fechiv(H2) = 1/2 şi
echivalentul substanţei hidrogen fechiv(H2)H2=1/2H2. Analogic,

96
factorul de echivalenţă a elementului oxigen fechiv(O) = 1/2, iar
pentru substanţa oxigen – fechiv(O2) = 1/4. De aici, echivalentul
oxigenului fechiv(O)O = 1/2 sau fechiv(O2)O2 = 1/4 O2. În
molecula HCl poate fi substituit numai un atom de hidrogen,
prin urmare, fechiv(HCl) = 1, iar echivalentul acidului clorhidric
fechiv (HCl)HCl = 1 HCl. Echivalentul elementului depinde de
valenţa lui. De exemplu, în molecula CO unei jumătăţi de atom
de oxigen îi corespunde 1/2 de atom de carbon, iar în molecula
CO2 – 1/4. Deci, factorul de echivalenţă pentru C(II) este egal
cu 1/2, iar pentru C(IV) –1/4. Respectiv şi echivalenţii C(II) şi
C(IV) vor fi egali cu fechivC(II) C = 1/2C şi fechivC(IV)
C = 1/4C. Factorii de echivalenţă a elementelor şi a unor
compuşi pot fi determinaţi după formula:
fechiv (X)X = 1
Z*
unde: Z* – număr, numit în unele surse număr de echivalenţă,
este egal cu:
a) pentru elemente – cu valenaţa lor. De exemplu:
pentru oxigen Z*(0) = 2, deci fechiv(O) = 1/2, iar echivalentul
fechivO(O) = 1/2 O; pentru magneziu Z* = 2, deci fechiv(Mg) =
= 1/2, iar echivalentul, fechiv(Mg)Mg= 1/2 Mg;
b) pentru acizi – cu numărul de atomi (ioni) de
hidrogen, capabili de a fi substituiţi cu metal.
De exemplu: pentru acidul clorhidric Z* = 1, deci
fechiv(HCl) = 1, pentru acidul sulfuric Z*=2, deci fechiv(H2SO4) =
= 1/2, iar echivalentul acidului sulfuric va fi:
fechiv(H2SO4)H2SO4 = 1/2 H2SO4 sau 1/Z* H2SO4 = 1/2 H2SO4;
c) pentru baze – numărul de grupe hidroxilice, capabile
de a fi substituite prin radicali acizi.
De exemplu: pentru hidroxidul de sodiu Z* = 1, deci
NaOH fechiv(NaOH) = 1, iar echivalentul fechiv(NaOH) NaOH=
=1 NaOH; pentru hidroxidul de calciu Z* = 2, deci
fechivCa(OH)2 = 1/2, iar echivalentul fechivCa(OH)2 = 1/2
Ca(OH)2 sau 1/Z*Ca(OH)2 = 1/2 Ca(OH)2;
d) pentru săruri – produsul dintre numărul de atomi de
97
metal (sau a restului acid) -n şi valenţa metalului (sau a restului
acid) -.
De exemplu: pentru sulfatul de aluminiu Z* = n w, de
unde Z* = 3 2 = 6, deci fechiv(Al2(SO4)3) = 1/6, iar echivalentul
fechiv((Al2(SO4)3)Al2(SO4)3 = 1/6 Al2(SO4)3; sau
1 1
Al2 ( SO4 ) 3 Al2 ( SO4 ) 3 ;
Z* 6
e) pentru oxizi – produsul dintre numărul atomilor de
oxigen şi valenţa oxigenului. De exemplu, pentru CO 2 Z* = 4,
deci fechiv(CO2)CO2 = 1/4CO2; pentru Al2O3 - Z* = 6;
1/Z*Al2O3 = 1/6 Al2O3;
f) în reacţiile de oxido-reducere – numărul de electroni
cedaţi sau primiţi de atom, ion sau moleculă. De exemplu:
pentru reacţiile ce decurg în mediu acid, are loc trecerea:
Mn+7+5e Mn+2, Z*=5, iar
fechiv(KMnO4) KMnO4 = 1/5 KMnO4, sau
1 1
KMnO4 KMnO4 .
Z* 5
În caz general, pentru determinarea justă a
echivalentului, trebuie să fie indicată reacţia chimică, la care ia
parte substanţa sau elementul dat.

Exemplul 1. În dependenţă de faptul câţi atomi de

hidrogen se substituie prin atom de metal în acidul ortofosforic,
sunt posibile diferite valori ale factorului de echivalenţă pentru
H3PO4:
a) H3PO4 + NaOH = NaH2PO4 + H2O; Z*=1
fechiv(H3PO4) = 1, echivalentul fechiv(H3PO4) H3PO4 = 1 H3PO4
sau 1/Z* H3PO4 = 1 H3PO4
b) H3PO4 + 2NaOH = Na2HPO4 + 2H2O; Z*=2
fechiv(H3PO4) = 1/2, echivalentul fechiv(H3PO4) H3PO4 =
=1/2 H3PO4
sau 1/Z* H3PO4 = 1/2 H3PO4;
H3PO4 + 3NaOH = Na3PO4 + 3H2O; Z*=3

98
fechiv(H3PO4) = 1/3, echivalentul fechiv(H3PO4) H3PO4 = 1/3
H3PO4
sau 1/Z* H3PO4 = 1/3 H3PO4
Cantităţile de substanţă ale echivalenţilor se determină
prin numărul real sau condiţional de particule, pe care noi le
numim echivalenţi. Unitatea SI a cantităţii este molul. Un mol
de echivalenţi – unitatea cantităţii de substanţă a sistemului,
ce conţine 6,02 1023 echivalenţi.
Cantitatea de substanţă a echivalentului (fechiv(X)X)
este egală cu raportul cantităţii de substanţă, referitoare la
particulele X către factorul de echivalenţă:
(fechiv(X)X) = X) /fechiv(X).
Având în vedere că: fechiv(X) = 1/Z*, obţinem:
(1/Z*X) = Z* .

Exemplul 2. Determinaţi cantitatea de substanţă a

echivalenţilor de acid sulfuric, luat în cantitate de: a) 1 mol;
b) 4 mol; c) 0,2 mol.
Rezolvare: Pentru acidul sulfuric H2SO4, numărul de
atomi de hidrogen Z* = 2, deci factorul de echivalenţă este egal
cu 1/2, iar echivalentul acidului sulfuric va fi 1/2 H 2SO4:
a) (1/2 H2SO4)= 1 mol /(1/2) = 2 mol (de echivalent);
b) (1/2 H2SO4)= 4 mol /(1/2) = 8 mol (de echivalent);
c) (1/2 H2SO4)= 0,2 mol /(1/2) = 0,4 mol (de
echivalent).

Într-adevăr, ce cantitate de acid sulfuric nu s-ar lua,

cantitatea de substanţă a echivalenţilor întotdeauna va fi de
două ori mai mare.
Masa molară a echivalentului reprezintă raportul
dintre masa elementului sau al compusului chimic către
cantitatea de substanţă a echivalentului. M(fechiv(X)X) =
= m(X)/ (fechiv(X)X) şi se exprimă în g/mol, kg/mol. Deoarece
fechiv(X) = 1/Z*, poate fi scrisă în modul următor:

99
 1 mX
M X .
Z* 1
X
Z*
Masa molară a echivalentului poate fi calculată pornind
de la masa molară a elementelor în compuşii chimici. Masa
molară a echivalentului M(fechiv(X)X) reprezintă produsul
dintre masa molară a substanţei M(X) referită (X) şi
factorul de echivalenţă.
1 M X
M(fechiv(X)X) = fechiv(X) M(X) sau M * X .
Z Z*
Masa molară a echivalentului este de Z* ori mai mică
decât masa molară a substanţei (X). Dacă Z=1, atunci masa
molară a echivalentului substanţei date coincide cu masa ei
molară.
Exemplul 3.
1 24,31 g/mol
M( 1 Mg)= 24,31 g/mol = 12,16 g/mol
M( 2 Mg)= 2 = 12,16 g/mol
2 2
98 g/mol
g/mol
M( 1
M( 1 H2SO
H SO4))= 98 = 4949 g/mol
g/mol
2
2 2 4= 2 =
2
1
M( 1 O)=
M(
8 g/mol;
O)= 8 g/mol; M(1
M(1 H)=1
H)=1 g/mol.
g/mol.
2
2
Masele molare ale echivalenţilor substanţelor compuse
pot fi calculate ca sumă a maselor molare ale echivalenţilor
elementelor sau particulelor compuse (ioni) ce le compun.
Astfel:
a) M(1/Z* OH-) = 17 g/mol;
b) M(1/Z* SO42-) = 1/2 96 = 48 g/mol;
c) M(1/Z* CO2) = 12 g/mol/4 + 16 g/mol/2 = 11 g/mol;
d) M(1/Z* Al2O3) = 27 g/mol/3 + 16 g/mol/2 = 17
g/mol.

Volumul echivalent V(1/Z* X) este volumul substanţei

luate în cantitate de 1 mol de echivalenţi.

100
 Această mărime este comodă la efectuarea calculelor
pentru substanţele gazoase. Să examinăm un exemplu.
Hidrogenul constă din molecule H2. Echivalentul hidrogenului
este 1 H sau 1/2 H2. Volumul molar al gazelor (c.n.) 22,4 l/mol,
prin urmare, volumul echivalent al hidrogenului va fi:
Vechiv(1/2H2) = 1/2 22,4 l/mol=11,2 l/mol.
Oxigenul constă din molecule O2. Echivalentul
oxigenului – 1/2 O sau 1/4 O2, deci volumul echivalent al
oxigenului:
Vechiv(1/4O2) = 1/2 22,4 l/mol= 5,6 l/mol.
Din cele menţionate mai sus, putem scrie:
V(fechiv (X)X)= fechiv (X) Vm.
Volumul echivalent se exprimă în l/mol, m 3/mol.
Deoarece: fechiv (X) =1/Z* volumul echivalent va fi de Z* ori
mai mic decât volumul molar al substanţelor gazoase în
condiţiile date: V echiv= Vm/Z*.
E necesar de remarcat că pentru determinarea
volumului echivalent, factorul de echivalenţă trebuie să fie
calculat pentru gazul real.

4.6.2. Legea echivalenţilor

Dacă este cunoscut echivalentul măcar al unei

substanţe, atunci pe baza noţiunii de echivalent şi a valorilor,
legate de aceasta, se pot efectua calcule stoichiometrice,
nescriind ecuaţiile reacţiilor, deoarece un echivalent al unei
substanţe întotdeauna reacţionează complet cu un echivalent
al altei substanţe.
În practică se măsoară masele substanţelor solide,
volumul gazelor sau al substanţelor lichide. Raportul dintre
aceste substanţe este determinat de legea echivalenţilor.
Masele substanţelor reactante (sau volumele) sunt
proporţionale cu masele echivalentului acestor substanţe (sau

101
ale volumelor echivalente).
m(X)= M(fechiv(X)X)
m(Y) M(fechiv(Y)Y)
Această relaţie mai poate fi scrisă:
1
m(X) = M( Z*X)
m(Y) 1
m(X)= M(fechiv(X)X)
M( Z*Y) V0(Y) V(fechiv(Y)Y)
sau
sau
1
m(X) = M( Z*X)
V0(Y) 1
V( Z*Y)

Ştiind masele substanţelor reactante, se pot calcula

masele molare ale echivalenţilor sau ale volumelor echivalente.
Factorul de echivalenţă sau echivalentul lor se determină
pentru substanţele necunoscute după valorile calculate ale
maselor molare ale echivalenţilor. Istoric, mai întâi au fost
anume masele molare ale echivalenţilor.

Exemplul 1. La arderea unui metal cu masa de 5 g se

formează oxid cu masa de 9,44 g. Determinaţi masa molară a
echivalentului metalului.

Rezolvare:
1) Calculăm masa oxigenului ce a reacţionat cu
m(oxid) = 9,44 g metalul: m(O) = 9,44 g - 5g =
= 4,44 g.
2) Calculăm masa molară a echivalentului
metalului conform legii echivalenţilor, ştiind că masa molară a
echivalentului oxigenului M(1/2O)=8 g/mol:

102
 1 1
Me)
m(Me) M( Z* 1 m(Me). M ( 2 O)
; M( Me) =
m(O) = Z*
M ( 1 O) m(O)
2
1 5 g .8 g/mol
M( Me) = = 9 g/mol
Z* 4,44 g
aceasta este masa molară a echivalentului.
Dacă se cunosc părţile de masă ale echivalenţilor
elementelor în compus, atunci se alege arbitrar masa acestui
compus (100 g sau 1 g ) şi se efectuează calculele.
Exemplul 2. Partea de masă a arseniului în oxid e de
65,2%. Determinaţi masa molară a echivalentului arseniului,
valenţa, factorul de echivalenţă şi echivalentul lui, precum şi
formulele oxidului.

Se dă: Rezolvare:
w(As) = 65,2% 1) Luăm drept masă a oxidului
100 g, atunci
m(As) = 100 g 0,652 = 65,2 (g),
M(1/Z*As) – ? m(O) = 100-65,2=34,8 (g)
Z* –? 2) Calculăm masa molară a
fechiv(As) = 1/Z* –? echivalentului As:
fechiv(As)As – ?

1 1
m(As) M( 1 As) m(As) . M ( 21 O)
M( Z* As) ; 1 . (
m(As)
m(O) = Z* M( 1 As) = m(As) M 2 O)
m(O) = 1
M ( 1 O)
; M( Z* As) = m(O)
Z* m(O)
M ( 2 O)
2 .
1 65,2 g 8 g/mol
M( 1 As) = 65,2 g .8 g/mol = 15 g/mol
Z*
M( As) = 34,8 g = 15 g/mol
Z* 34,8 g
3) Calculăm Z* ori fechiv(As) 1/Z* din
1 M As
M * As .
Z Z*

103
 g
75
Valenţa Z * mol 5
g
15
mol
Factorul de echivalenţă fechiv (As)=1/5.
Echivalentul arseniului fechiv (As) As = 1/5 As sau 1/Z* As =
= 1/5 As;
Formula oxidului este As2O5.
Exemplul 3. Calculaţi masa molară a echivalentului de
zinc, dacă la interacţiunea zincului cu masa de 1,168 g cu acid
s-a degajat hidrogen în volum de 438 cm3, măsurat de 170C şi
100 579 Pa. Presiunea parţială a vaporilor de apă la această
temperatură este egală cu 1 937 Pa. Calculaţi, de asemenea,
factorul de echivalenţă şi echivalentul zincului. Cu ce este
egală valenţa zincului?

Metoda I:

Rezolvare: După legea echivalenţilor

m(Zn) M(fechiv(Zn)Zn)
=
V 0(H 2) V echiv( 1 H 2)
2
m(Zn) Vechiv ( 1 H2 )
M(fechiv(Zn)Zn) = 2
V0(H2)
După cum ştim din cele relatate mai sus: Vechiv(1/2H2) =
= 1/2 Vm;
Vechiv(1/2H2) = 22,4 l/mol / 2 = 11,2 l/mol.

Volumul hidrogenului, dat în condiţia problemei,

trebuie adus la condiţii normale, pornind de la ecuaţia unită a
stării gazelor:
PV = P0 V 0 P0 = 101325 Pa,
;
T T0 T0=273 K, T = t0+273 K
de unde: 104
 Din presiunea totală P trebuie de eliminat presiunea
parţială a vaporilor de apă:
(P-PH2O)V T0
V0 =
P0 T
Înlocuim datele din problemă:

(100759 Pa - 1937 Pa) 438 cm3 273 K

V0 = = 399 cm3 = 0,399 l
101325 Pa 290 K

Calculăm masa molară a echivalentului de zinc:

l
1,168g 11,2
M(f echiv (Zn)Zn) mol 32,8 g
0,399l mol
Masa molară a echivalentului de zinc este legată de
masa molară a zincului prin relaţia:

M(fechiv(Zn)Zn) = fechiv(Zn) M(Zn),

M(fechiv(Zn)Zn) = fechiv(Zn) M(Zn)
(f (Zn)Zn)
unde: fechiv = M echiv
dedeunde:
M(Zn)

Introducem datele problemei:

fechiv (Zn)= 32,8 g/mol =1
65,38 g/mol 2
De aici determinăm echivalentul:
1 1
f echiv ( Zn) Zn *
Zn Zn
Zn 2
de unde rezultă că valenţa Z* este egală cu 2.

Metoda II: Această problemă poate fi rezolvată şi prin

altă metodă. După legea echivalenţilor.

105
 M(Zn) M(fechiv(Zn)Zn)
m(H2) = M (fechiv(H)H)
putem determina masa molară a echivalentului:
M (fechiv(H)H)
M(fechiv(Zn)Zn) = m(H ) 2
Echivalentul hidrogenului este 1H. Masa molară a
echivalentului de hidrogen M(fechiv(H)H) = 1 g/mol. Masa
hidrogenului poate fi determinată după volumul molar şi masa
lui molară:
V0
Vm= ; M= m
g
2 0,399l
M(H 2 )V0 mol
m(H2 ) 0,0356g
νm l
22,4
mol

Metoda III: Se poate şi după schema logică:

hidrogenul (H2’) în cantitate de 1 mol ocupă un volum de 22,4 l
şi are masa egală cu 2 g (m = M = 2 g/mol = 2 g)
22,4 l ----2 g
0,399 l ---x
2 g/mol 0,399 l
x= = 0,0356 g
22,4 l/mol
Determinăm masa molară ale echivalenţilor şi valenţa
elementelor, se pot determina masele molare şi masele atomice
relativ; după valorile maselor molare ale echivalenţilor se poate
determina valenţa elementelor.

Exerciţii propuse
1. Determinaţi numărul echivalenţilor (Z*) şi factorul
de echivalenţă (1/Z*) pentru substanţele iniţiale în următoarele
reacţii, terminând ecuaţiile:
a) AlCl3 + NaOH
b) Al(OH)3 + NaOH Na3 Al(H)6

106
 c) Al(OH)3 + H2SO4 AlOHSO4 +...
d) Al(OH)3 + H2SO4 Al2(SO4)3 + ...
e) Na2CO3 + HCl NaCl + CO2 + H2O
f) NaHCO3 + HCl
g) FeSO4 + HNO3 Fe(NO3)3 + NO + H2SO4 + H2O
h) KMnO4 + Na2SO3 + H2SO4 MnSO4 + Na2SO4 +
+K2SO4 + H2O
i) K2CO3 + SiO2 K2SiO3 + CO2
j) P2O5 + H2O H3PO4
k) Na + H2O NaOH + H2
l) KMnO4 + Na2SO3 + H2O MnO2 + Na2 SO4 +
+KOH
m) KMnO4 + Na2SO3 + KOH K2MnO4 + Na2 SO4 +
+H2O
n) K2Cr2O7 + H2S + H2SO4 Cr2(SO4)3 + S + H2O+
+ K2SO4
o) Zn + HNO3 Zn(NO3)2 + NO + H2O
p) Zn + + HNO3 Zn(NO3)2 + NH4NO3 + ...
q) Zn + H2SO4 ZnSO4+ H2
r) H2SO4 + NaOH Na2SO4 + H2O
s) KHSO4 + BaCl2 BaSO4 + KCl + HCl
t) KHSO4 + KOH K2SO4 + H2O
Scrieţi echivalenţii acestor substanţe şi calculaţi masele molare
ale echivalenţilor.
2. Calculaţi cantitatea de substanţe ale echivalentului
pentru a) H2SO4; b) NaOH; c)Mg; d) HNO3; e) Cu; f) Al(OH)3,
dacă:
a) masa fiecărei substanţe este de 100 g;
b) cantitatea de substanţă a fiecărei substanţe e 2 moli.
În care caz sunt posibile mai mult de un răspuns.
3. Calculaţi masa molară a echivalentului metalului,
dacă:
a) pentru oxidarea metalului cu masa 1,74 g sunt

107
necesare 0,1 g de oxigen;
b) la arderea metalului cu masa 0,5 g se formează oxid
cu masa 9,44 g;
c) la oxidarea a 0,7 g de cadmiu s-au obţinut 0,8 g de
oxid;
d) raportul maselor manganului şi oxigenului în oxid
este 1,72 : 1;
e) pentru oxidarea metalului cu masa 4,17 g s-au folosit
340 ml de oxigen;
f) partea de masă a elementului într-un oxid este de
65,2%, iar în altul de 75,7%;
g) partea de masă a oxigenului în oxidul de crom e de
48%.
4. Calculaţi masa molară a echivalentului fosforului în
oxizi, dacă în primul oxid partea de masă a fosforului e
43,66%, iar în al doilea – 56,55%. Care este valenţa fosforului
în oxizi? Determinaţi echivalenţii fosforului şi formulele
oxizilor lui.
5. Partea de masă a sulfului într-un oxid e de 50%, iar în
altul 40%. Calculaţi masa molară a echivalentului sulfului în
ambii oxizi, valenţa sulfului şi echivalentul său. Alcătuiţi
formulele ambelor oxizi.
6. Calculaţi masa molară a echivalenţilor sulfului şi
metalului, dacă 1,62 g de metal formează 1,74 oxid şi 1,86 g
sulfură.
7. Calculaţi masa molară a echivalentului zincului, dacă
la interacţiunea metalului cu masa 0,292 g s-a deplasat
hidrogen cu volumul 109,5 ml la temperatura 17 0C şi presiunea
98 645 Pa.
8. Masa molară a echivalentului metalului e 27,9 g/mol.
Calculaţi masa metalului, dacă el deplasează din acid hidrogen
cu volumul de 224 ml (c.n.).
9. Aluminiul cu masa 0,1023 g a fost dizolvat în acid
clorhidric. Hidrogenul degajat, cules deasupra apei, a ocupat un

108
volum de 137 ml la temperatura 190C şi presiunea 102 728 Pa.
Presiunea vaporilor saturaţi de apă la temperatura dată e
2 064 Pa. Calculaţi masa molară a echivalentului, valenţa şi
echivalentul aluminiului în această reacţie. Determinaţi erorile
absolute şi relative la stabilirea masei molare a echivalentului.
10. Determinaţi masa molară a echivalentului metalului,
dacă 0,0584 g de acest metal deplasează din acid hidrogen cu
volumul 21,9 ml, cules deasupra apei la temperatura 170C şi
presiunea 100 579 Pa. Presiunea vaporilor saturaţi de apă la
170C este egală cu 1937 Pa.
11. Metalul cu masa 0,20415 g deplasează din acid
hidrogen cu volumul 70 ml (c.n.). Plumbul cu masa 0,6475 g
este deplasat din sarea sa de către acelaşi metal cu aceeaşi
masă. Determinaţi masa molară a echivalentului plumbului.
12. Determinaţi masa molară a echivalentului acidului
fosforic, dacă la neutralizarea acidului cu masa 9,8 g s-au
folosit: a) 4 g NaOH; b) 8 g NaOH; c) 12 g NaOH. Care va fi
masa molară a echivalentului acidului sulfuric în condiţiile: a)
şi b) ? În baza calculelor conform legii echivalenţilor, scrieţi
ecuaţiile reacţiilor respective ale H3PO4 cu NaOH. Care este
echivalentul acestor acizi în fiecare reacţie?
13. Pentru precipitarea clorului, ce conţinea 3,333 g de
sare s-au cheltuit 5,44 g AgNO3. Calculaţi masa molară a
echivalentului sării.

4.7. Determinarea masei atomice relative a elementului

4.7.1. Metoda Canizzaro

Se determină experimental masele moleculare relative
ale unui număr cît mai mare de substanţe ale acestui element.
Apoi se determină partea de masă a elementului dat în fiecare
substanţă. Cea mai mică masă, care revine carbonului în aceste
substanţe, este masa atomică relativă.
Exemplu. Calculaţi masa atomică relativă a carbonului

109
după următoarele date:
Substanţa Mr w(C), %
Dioxidul de
carbon 44 27,4
Alcoolul etilic 46 52,2
Metanul 16 75,0
Benzenul 78 92,5
Acetona 58 62,0
Cloroformul 119,5 10,1n Ar(c)
w(c) 100%;
Mr ( subs
Rezolvare: 1) Calculăm masa carbonului în toţitan tei )
compuşii după formula:
n Ar(c) w(c) Mr
w(c) 100%; n Ar(c)
Mr( subs tan tei) 100%
1) Dioxidul de carbon:m(c) = (27,4 44) / 100 = 12;
2) Alcoolulwetilic:
(c) Mr n Ar(c) = (46 52,2) / 100 = 24;
n Ar(c)
3) Metanul: 100n% Ar(c) = (16 75) / 100 = 12;
4) Benzenul: n Ar(c) = (78 92,5) / 100 = 72;
5) Acetona: n Ar(c) = (58 62) / 100 = 36;
6) Cloroformul: n Ar(c) = (119,5 10,1) / 100 = 12.
Cea mai mică cifră n Ar(c) =12, care probabil
corespunde unui atom n = 1. Deci, masa atomică relativă a
carbonului este 12. Astfel a fost pentru prima dată determinată
masa atomică a carbonului încă în veacul trecut.

4.7.2. Metoda lui Dulong şi Petit

Căldura specifică (c) este cantitatea de căldură

necesară pentru a încălzi cu un grad o substanţă cu masa de 1 g
J .
g grad
Căldura specifică (C) a substanţei simple se numeşte
cantitatea de căldură necesară pentru a încălzi cu un grad 1 mo l

110
de substanţă simplă.
Astfel: C M c J . Conform regulii lui Dulong
g grad
şi Petit, căldura specifică molară (atomică) a majorităţii
substanţelor simple solide (X) este aproximativ egală cu 25
J
.
g grad
J J
Deci, M ( X ) C 25 sau
mol grad mol K
De unde masa molară aproximativă a substanţei simple
este M(X)apr = 25/C.
Pentru a găsi valoarea precisă M(X), se găseşte masa
molară a echivalentului M 1 X , , apoi valenţa elementului
M (X )
Z * 1 apr
M X ,
(Z*) din formula Z * Z *

1 M ( X )apr M ( X )apr
M X , Z*
Z * Z * 1
M X
Z *
Ştiind Z* şiM (valoarea
X )apr precisă a masei molare a
echivalentului,Z putem
* găsi
1 masa molară precisă a substanţei
M X1
simple: M ( X ) pr Z* MZ * X .
Z*
Masa atomică relativă Ar(X) este egală cu valoarea
numerică a masei molare Ar(X) = {M(X)}.

Exemplu. Căldura specifică a metalului e

J
0,218 , iar masa moleculară a echivalentului –
( mol grad )
29,65 g/mol. Calculaţi masa atomică relativă a metalului.

111
 Se dă: Rezolvare:
c = 0,218 J ; 1) Calculăm valoarea
( mol grad )
C = 25 J aproximativă a masei molare
( mol grad ) a metalului:
Ar(X)– 25 (J/mol grad) = M(X)apr. · C
J
25
mol grad g
M(X) apr 114,7
J mol
0,218
g grad
2) Calculăm valenţa metalului (Z*):
g
M(X) 114,7
Z*
apr mol 3,86 ~4,
1 g
M *X 29,65
Z mol
deoarece valenţa este un număr întreg.
3) Calculăm valoarea precisă a masei molare a
metalului:
1 g g
M(X) M X Z* 29,65 4 118,6 ,
Z* mol mol
Ar(X) = 118, 6, iar elementul dat este Sn.

Exerciţii propuse

1. Masa molară relativă a anhidridei fosforice e 284, a

fosfinei – 34, a acidului pirosforic –178, a anhidridei
fosforoase 220, iar partea de masă a fosforului în ele e 43,66%;
91,18%; 34,83%; 56,36% respectiv. Determinaţi masa atomică
relativă a fosforului din aceste date.

2. Determinaţi masa atomică relativă a sulfului din

următoarele date:

112
 Denumirea substanţei Densitatea Partea de masă
faţă de a sulfului, %
hidrogen
Sulfura de hidrogen 17 94,1
Anhidrida sulfuroasă 32 50,0
Sulfura de carbon 38 84,2
Monoclorura de sulf 67,5 47,4
Sulfoxidul de carbon 30 53,5
3. Calculaţi masa atomică relativă a siliciului din
următoarele date:
Denumirea Densitatea faţă Partea de masă a
substanţei de hidrogen siliciului, %
Silan 16 87,5
Disilan 31 90,3
Trisilan 46 91,3
Florura de siliciu 52 26,9
4. Masa molară a echivalentului metalului e
23,24 g/mol, căldura specifică de 0,37 J/g grad. Determinaţi
masa molară precisă şi masa atomică relativă a metalului.
Denumiţi-l.
5. Partea de masă a nichelului în oxidul său este
70,97%. Căldura specifică a nichelului e 0,105 cal / g × grad.
Determinaţi masa atomică relativă a nichelului. Determinaţi
eroarea relativă.
6. Partea de masă a clorului în clorura unui metal e
J
44,76%. Căldura specifică a metalului e 0,311 .
g grad
Determinaţi masa atomică relativă a metalului. Denumiţi-l.
7. La dizolvarea metalului cu masa 0,4 g în acid sulfuric
se formează sulfat cu masa 0,902 g. Căldura specifică a
J
metalului e 0,24 . Determinaţi valenţa şi masa atomică
g K
relativă precisă a metalului.

113
 4.8. Deducerea formulelor chimice

4.8.1. Deducerea formulelor moleculare

Deducerea formulelor moleculare după părţile de masă

ale elementelor şi a masei molare sau a masei moleculare
relative a substanţei.

Exemplu. Densitatea gazului după hidrogen este 46.

Părţile de masă ale azotului şi oxigenului în el sunt respectiv
egale cu 30,43% şi 69,57%.
Determinaţi formula moleculară a substanţei.

Se dă: Rezolvare:
w(N) = 30,43% 1) Determinăm masa moleculară
relativă
xAar (substanţei:
N)
w(O) = 69,57% w ( N )
Mr(NxOy) = 2D(H 100),%
M r ( N xOy ) 2
D( H 2 ) (NxOy)=46 Mr(NxOy) = 46 2=92
w( N ) M r xAr ( N )
X 2) Determinăm valorile
w( Nindicilor
) 100%
x–? y–? Ar în
( Nformula
) 100%NxOy: M r ( N xOy )
xAr ( N ) yAr (O) w( N ) M r
w( N ) 100% w(O) w(O) 100M r %X
M r ( N xOy ) y M r ( N O
x y ) Ar ( N ) 100%
Ar (O) 100 %
w( N ) M w(rO) M r yAr (O)
X y 30 ,43 92 69w,(57
O) 92 100%
Ar ( N ) A100 % x 2;  y M r4( N x Oy )
r (O ) 100 % 14 100 16 100
yAr (O)
w(O) 100%
M rRăspuns:
( N x Oy ) formula substanţei este N2O4.

4.8.2. Deducerea formulelor cele mai simple

În caz că nu sunt date pentru a determina masa molară

sau masa moleculară relativă, se găseşte formula elementară,
care nu dă valorile precise ale indicilor, ci numai raportul lor.

114
 Să rezolvăm exemplul 4.8.1 fără valoarea Mr.
Rezolvare: 1) Calculăm raportul indicilor în formula
NxOy (raportul părţilor drepte şi stângi ale ecuaţiilor 1 şi 2:

w( N ) M r w(O ) M r
x: y : ;
Ar ( N ) 100 % Ar (O )100 %
w( N ) w(O)
x: y : ;
Ar ( N ) Ar (O)

30,43 69,57
x: y : 2,175 : 4,35 1 : 2
14 16
Deci formula cea mai simplă a substanţei este NO2.
Formula moleculară a substanţei se poate de determinat
din cea elementară. Ştiind că Mr(NxOy) = 93, o putem compara
cu Mr(NO) = 46, adică
M r ( N x O y ) 92
2 . Reese că formula moleculară
M r ( NO2 ) 46
adevărată este cea mai simplă formulă dublată: (NO2)2 sau
N2O4 .

Exerciţii propuse

1. Părţile de masă ale sodiului, siliciului şi oxigenului

într-o substanţă sunt egale respectiv cu 37,7%; 22,95%;
39,34%. Determinaţi formula elementară a substanţei.
2. Creta, marmora şi calcarul sunt minerale ale aceleiaşi
substanţe, în care partea de masă a calciului e 40%, a
carbonului – 12% şi oxigenului – 48%. Determinaţi formula
elementară a acestei substanţe.
3. Partea de masă a apei în substanţuă e 36,06%, a
cuprului 25,48%, a sulfului – 12,82%, a oxigenului – 25,64%.
Găsiţi formula elementară a substanţei.
4. Părţile de masă a elementelor în substanţe sunt
115
următoarele: a sulfului – 23,72%, oxigenului – 23,7%,
clorului – 52%. Densitatea vaporilor acestei substanţe faţă de
hidrogen este 67,5. Determinaţi formula moleculară a acestei
substanţe.
5. Densitatea vaporilor unei substanţe faţă de hidrogen e
142. Partea de masă a fosforului în ea este 43,66% şi a
oxigenului 56,34%. Determinaţi formula moleculară a
substanţei prin două metode.

116
 Capitolul V
STRUCTURA ATOMULUI. LEGEA PERIODICITĂŢII
ŞI SISTEMUL PERIODIC AL LUI D.I.MENDELEEV

5.1. Structura atomului

5.1.1. Energia electronului pe un anumit nivel energetic

Energia totală a unui electron la mişcarea sa pe orbită

permisă este:
1 2 Z2
Et K 0 Z 13 , 6 ,
n2 n2
unde:
Z – sarcina nucleului atomic,
n – numărul nivelului energetic.
Confom legilor mecanicii cuantice, mişcarea
electronului în jurul nucleului atomic este complexă. Electronul
manifestă proprietăţi de particulă (are masă) şi, totodată,
proprietăţi ondulatorii. De Broglié a propus următoarea relaţie
dintre viteza de mişcare a electronului şi lungimea de undă :
h
mv
unde:
h – constanta lui Planck, h = 6,6262 10-33 J s;
m – masa electronului egală cu 9,108 10-31 kg.
Exemplu: Calculaţi energia electronului pe orbitala 3 în
atomul de hidrogen.
2
Z2 1
Rezolvare: E 13,60 , E 13,60 1,51 eV.
n2 3

117
 5.1.2. Lungimea de undă a electronului

Exemplu: Determinaţi lungimea de undă a electronului

ce se mişcă cu viteza 2 108 m/s.
Rezolvare:
h
,
mv
6,6262 10 34 Js
3,6 10 12 m .
m
9,108 10 31 kg 2 10 8
s

5.1.3. Masa fotonului

Exemplu: Este cunoscută lungimea de undă a liniei

spectrale în seria Balmer =6,563 10-13 m. Determinaţi masa
fotonului, dacă viteza luminii este 3 108 m/s.
Rezolvare:
h 6,6262 10 34 Js
m 3,3 10 36 kg .
c m
6,563 10 13 m 3 10 8
s

Exerciţii propuse

1. Determinaţi energia (eV) electronului pe al doilea nivel

energetic în atomul de hidrogen.
Răspuns: 3,40 eV.
2. Care este energia cuantului de lumină cu lungimea de
undă 5,7 10-7 m?
Răspuns: 3,44 10-3 J.
3. Ce cantitate de energie conţine un cuant de lumină cu
lungimea de undă 7,5 10-7m ?
Răspuns: 2,65 10-9 J.
4. Dacă în modelul atomic, după Bohr, raza orbitalului

118
 este 2,116 10-10 m, aflaţi viteza electronului pe această
orbitală.
Răspuns: 1,09 106 m/s.
5. Calculaţi lungimea de undă a electronului ce are viteza
de rotaţie 2,2 103 m/s.
Răspuns: 0,33 10-6 m.
6. Masa fotonului este egală cu masa electronului
(9,108 10-31 kg). Calculaţi lungimea de undă (De
Broglié).
Răspuns: 0,24 10-11 m.
7. Masa neutronului este 1,675 10-27 kg, iar viteza de
mişcare a lui este 4 102 m/s. Calculaţi lungimea de
undă.
Răspuns: 0,99 10-9 m.
8. Ce energie (eV) este necesară a fi comunicată atomului
de hidrogen în starea fundamentală pentru ca el să
emită o radiaţie cu lungimea de undă =1,5 10-7 m ?
Răspuns: 8,27 eV.
9. Calculaţi energia (eV) de excitare a electronului în
atomul de radiu, dacă energia de absorbţie a fotonului
are lungimea de undă 4,34 10-7 m ?
Răspuns: 2,85 eV.
10. Determinaţi lungimea de undă (De Broglié) pentru
molecula de heliu şi de fluor, care se mişcă cu viteza
500 m/s.
Răspuns: 0,21 10-10 ; 1,99 10-10 m.
11. Masa particulei este 6,644 10-27 kg. Cu ce viteză se
mişcă particula , dacă lungimea de undă a ei este de
2 10-12 m ?
Răspuns: 4,9 104 m/s.
12. Pentru atomul cu structură electronică 1s22s22p3, scrieţi
în tabel valorile a patru numere cuantice: n; l; ml; ms.
13. Scrieţi formulele electronice pentru atomii de sodiu,

119
 crom, europiu, fier, argon.
14. Folosind regula lui Hund, distribuiţi electronii pe
orbitali pentru: mangan, azot, oxigen, siliciu, cobalt.
15. Pentru atomul de carbon se cunosc două stări:
fundamentală şi excitată. Scrieţi structura electronică
pentru aceste stări.
16. Atomii căror elemente au următoarea structură a
stratului exterior şi penultim:
a) 2s22p63s23p1;

b) 3s23p63d34s2;

c) 3s23p63d104s24p5;

d) 4s24p65d75s1;

e) 4s24p65d105s0;
17. Arătaţi configuraţia electronică a atomilor cu numărul
de ordine: 21, 35, 39, 73, 58.
18. Scrieţi formulele electronice ale elementelor 108 şi 113
şi arătaţi locul lor în sistemul periodic.
19. Arătaţi configuraţia electronică a clorului şi confirmaţi
câte perechi de electroni sunt şi ce orbitali ocupă ele.
Câţi electroni necuplaţi sunt în atomul de clor ?
20. Scrieţi toate numerele cuantice pentru electronii
atomilor:
a) litiu; beriliu; bor; carbon;
b) azot; oxigen; fluor; neon.

120
 5.2. Legea periodicităţii şi sistemul periodic al lui
D.I.Mendeleev

5.2.1. Determinarea numărului de ordine al elementului

Savantul englez Mosley a găsit următoarea legitate:

rădăcina pătrată din frecvenţa liniei spectrale roentgen a
elementului dat este o funcţie de mărimea numărului de ordine
al elementului din sistemul periodic:
v R( N a) 2 ,
unde:
N – numărul de ordine al elementului;
R şi a sunt constante.
Seriile spectrale sunt semnate cu literele: K; L; M; N…
Pentru seria K constanta a = 1, iar liniile din această serie au
valorile mai mici pentru lungimea de undă. Liniile ce formează
această serie sunt notate cu: , , , … în ordinea micşorării
lungimii de undă. Pentru a găsi numărul de ordine al
elementului dat, trebuie să cunoaştem valoarea constantei R. Ea
c
se determină după frecvenţa liniei roentgen a cromului
v
c
şi v .
c
R( N a) 2 , NCr = 24;

3,0 10 8
R (24 1) 2 ;
2,33 10 10
3,0 10 8
R 2,44 10 15 .
2,33 10 10 23 2
Exemplu: Care este numărul de ordine al elementului
cu 2,8 10 10 m , dacă Cr 2,33 10 10 m .

121
 c c
Rezolvare: R( N a) 2 ; R(N 1) 2 ;

3,0 10 8
10
2,44 10 15 ( N 1) 2 ;
2,8 10
(N-1)2=440; N-1 = 21; N = 22. Numărul de ordine
fiind 22, avem elementul titan.

5.2.2. Energia de ionizare a elementului

Energia de ionizare a atomului este egală numeric cu

potenţialul de ionizare, exprimat în electroni-volţi. Astfel: 1eV
= 1,602 10-16 J.

Exemplu: Potenţialul de ionizare al sodiului (eV/atom)

I = 5,14 eV. Găsiţi energia de ionizare a sodiului (kJ/mol).
Rezolvare: I = 5,14 1,602 10-19 6,02 1023 =
=495 kJ/mol.

5.2.3. Calculul mărimii electronegativităţii elementului

Electronegativitatea (EN) elementului caracterizează

abilitatea atomului de a accepta electroni la formarea legăturii
chimice. Electronegativitatea este exprimată ca o sumă a
energiei de ionizare şi a afinităţii către electron:
EN ( I A)
Exemplu: Energia de ionizare a bromului I =
=1140,8 kJ/mol. Afinitatea către electron A=3,54 eV/atom.
Determinaţi electronegativitatea relativă a bromului.
Rezolvare: afinitatea către electron a bromului este:
A = 3,54 1,602 10-19 6,02 1023= 341,4 kJ/mol.
Electronegativitatea bromului este:
EN = (I+A) = (1140,8+341,4) kJ/mol = 1482,2 kJ/mol.

122
 Exerciţii propuse

1. Determinaţi energia de ionizare a aluminiului (kJ/mol),

ce corespunde ruperii la al treilea electron, dacă
potenţialul de ionizare al aluminiului este 28,44 eV
(pentru electronul al treilea).
Raspuns: 2742,8 kJ/mol.
2. Găsiţi lungimea de undă a radiaţiei roentgen emisă de
anodul cobaltului, dacă frecvenţa oscilaţiilor radiatiei
roentgen emisă de anodul de vanadiu este 1,21 1016
Hz.
Raspuns: 1,77 10-10 m.
3. Lungimea de undă pentru radiaţia roentgen a
manganului este 2,13 10-10 m, calculaţi numărul de
ordine şi arătaţi elementul, la care lungimea de undă a
radiaţiei roentgen este 3,35 10-10 m.
Raspuns: 20.
4. Calculaţi frecvenţa oscilaţiilor roentgen pentru anodul
din nichel, dacă lungimea de undă a radiaţilor roentgen
pentru zinc este 1,43 10-10 m.
Raspuns: 1,82 1018 Hz.
5. Lungimea de undă a radiaţiei roentgen pentru cupru
este 1,541 10-10 m. Calculaţi numărul de ordine şi
arătaţi elementul la care lungimea de undă a radiaţiei
roentgen este 1,931 10-10 m.
Raspuns: 26.
6. Energia de ionizare a oxigenului este 1313,0 kJ/mol.
Calculaţi potenţialul de ionizare al oxigenului în eV.
Raspuns: 13,62 eV.
7. Electronegativitatea relativă a iodului este 7,5, iar
potenţialul de ionizare este 10,45V. Determinaţi
afinitatea iodului către electron (kJ/mol).
Raspuns: 332,2 kJ/mol.

123
8. Calculaţi electronegativitatea relativă a carbonului, dacă
primul potenţial de ionizare este 11,28 V, iar afinitatea
către electron a carbonului este 1,12 eV.
Raspuns: 2,22.
9. Pornind de la valorile potenţialelor de ionizare, arătaţi
care din elementele de mai jos: Li, Na, K, Rb, Cs este
un reducător mai puternic.
10. Cunoscând valorile electronegativităţii, arătaţi cum se
schimbă în şirul F, Cl, Br, I capacitatea acestora de a
accepta electroni.
11. Care din următoarele substanţe gazoase este mai stabilă
şi care mai puţin stabilă:
NH3, PH3, AsH3, SbH3, RbH3 ?
12. Cum se schimbă stabilitatea termică şi tăria acizilor în
şirul: H2S; H2Se; H2Te ?
13. Având ca exemplu combinaţiile manganului, arătaţi
cum variază caracterul oxizilor şi hidroxizilor odată cu
creşterea gradului de oxidare al elementelor.
14. Cum variază proprietăţile redox şi tăria acizilor în şirul:
HClO; HClO2 ; HClO3; HClO4 ?
15. Care din doi acizi prezenţi este mai puternic:
a) H2SO3 şi H2SO4;
b) H3PO4 şi H3VO4;
c) H2SO3 şi H2SeO3 ?
16. Care din elementele perioadei V, molibdenul sau
telurul, are proprietăţi metalice mai pronunţate?
17. Cum variază tăria acizilor în şirul:
H2SO4 H2SeO4 H2TeO4 ?
18. Ce compuşi hidrogenaţi formează elementele -p din
perioada a treia? Cum variază proprietăţile acide şi
stabilitatea în perioadă de la stânga la dreapta?
19. Care din elementele subgrupei II A este un reducător
mai puternic faţă de clor?

124
20. Care este structura nivelelor electronice la elementele
din subgrupa scandiului cu gradul de oxidare +3? Cum
variază proprietăţile acido-bazice ale oxizilor şi
hidroxizilor în subgrupă?

125
 Capitolul VI

LEGĂTURA CHIMICĂ ŞI STRUCTURA

MOLECULELOR

6.1. Parametrii de legătură chimică

6.1.1. Energia de legătură

Energia legăturii chimice caracterizează tăria legăturii

dintre atomi în moleculă. Procesul de formare a legăturii se
poate descrie în felul următor: mai întâi se rup legăturile dintre
atomii moleculelor iniţiale, iar apoi atomii formaţi
interacţionează între ei spre a forma o nouă moleculă.
Exemplu: Determinaţi energia de legătură oxigen–
hidrogen în molecula de apă, dacă energia de legătură
hidrogen–hidrogen (H2) şi oxigen–oxigen (O2) este egală
corespunzător cu: 435,9 şi 448,7 kJ/mol. La arderea a doi moli
de hidrogen se degajă 483,68 kJ. La formarea moleculei de apă
din 2 moli de hidrogen şi 1 mol de oxigen se rup legăturile
hidrogen–hidrogen (H2) şi oxigen–oxigen (O2), iar atomii de
oxigen şi hidrogen formează la combinare molecula de apă.
4H(g) = 2H2 (g) + 435,9 2,
2O(g) = O2 (g) + 498,7,
2H2 (g) + O2 (g) = 2H2O(g) + 483,68,

4H(g) + 2O(g) = 2H2O(g) + 1854,18 kJ.

În două molecule de apă sunt patru legături oxigen–
hidrogen. Energia de legătură hidrogen–oxigen (medie) este
egală cu 1854,14 4 = 463,54 kJ.

6.1.2. Lungimea de legătură

Pentru a estima lungimea de legătură chimică
(covalentă) în moleculă se utilizează relaţia:

126
 dA A dB B
dA B ,
2
unde
d A B – lungimea de legătură în molecula AB;
d A A şi d B B – distanţa dintre nuclee în moleculele A2
şi B2.
Exemplu: Calculaţi lungimea de legătură în molecula
IBr, dacă distanţa dintre nuclee în moleculele I2 şi Br2 este
egală respectiv cu: 2,67 10-10 şi 2,28 10-10 m.
Lungimea de legătură I-Br este egală cu:

d Br2 dI (2,28 2,67 )

2 10 10
d IBr 10 2,47 10 m.
2 2

6.1.3. Raza efectivă a ionului

Distanţa dintre centrele a două particule structurale

vecine în reţeaua cristalină este numită constanta reţelei. Dacă
presupunem că particulele structurale ale cristalului, care se
unesc între ele, sunt sferice, atunci constanta de reţea este suma
razelor acestor particule. Razele ionilor sau atomilor, găsite
astfel, se numesc raze efective.
Exemplu: Calculaţi raza efectivă a ionului de K+, dacă
raza ionului de Cl- este 1,811 10-10 m şi constanta reţelei
cristaline pentru KCl este de 3,16 10-10 m.
rK 3,16 10 10 rCl 3,16 10 10 1,811 10 10 1,349 10 10 m

Exerciţii propuse

1. Lungimea legăturii C–C este 1,54 10-10 m. Ce

valoare are lungimea legăturii H–S în H2S; C–H în CH4, dacă
distanţa dintre atomii de hidrogen în H2 este de 0,741 10-10 m ?

127
 Răspuns: 1,33 10-10 şi 1,14 10-10 m.
2. Raza covalentă la atomul de brom este 1,14 10-10 m.
Calculaţi distanţa dintre nucleele atomilor de brom în
moleculele Br2 şi HBr, dacă raza covalentă a atomului de
hidrogen este 0,30 10-10 m.
Răspuns: 2,28 10-10 şi 1,44 10-10 m.
3. Calculaţi lungimea legăturilor H–O în H2O; H–N în
NH3, dacă distanţele dintre nuclee în moleculele H2; O2 şi N2
sunt egale respectiv cu: 0,74 10-10 m; 1,20 10-10 m şi 1,09
10-9m.
Răspuns: 0,97 10-10 m; 0,91 10-10 m.
4. Calculaţi energia de legătură covalentă (s–p) în
molecula H–Cl, dacă energia standard de formare a HCl(g) este
92,3 kJ/mol, iar energia legăturii H–H şi Cl–Cl este respectiv
egală cu: -436,9 şi -242,3 kJ/mol.
Răspuns: -431,4 kJ/mol.
5. Calculaţi energia legăturii H–Se; H–Te, dacă energia
de formare standard a lui H2S şi H2Te este respectiv egală cu
85,77 şi 154,39 kJ/mol. Energia de disociere a moleculei H 2
este 435,9 kJ/mol.
Răspuns: -140,8 şi -175, 1 kJ/mol.
6. Energia de disociere HI este 298,4 kJ/mol. Poate fi
descompusă molecula de HI cu o radiaţie în ultraviolet ( =
2 10-7 m). Câtă energie trebuie folosită pentru a descompune
5 10-3 g de HI ?
Răspuns: 11,6 10-3 kJ.
7. Calculaţi energia legăturii N–H în molecula de
amoniac, dacă
1 3
N2 H 2 NH 3 46,19 kJ/mol, iar energia de
2 2
disociere a N2 şi H2 este respectiv egală cu: 946,6 şi 438,9
kJ/mol.
8. Calculaţi energia legăturii în C–C, dacă

128
căldura standard de formare a C2H6 din cărbune (gaz) şi
hidrogen (gaz) este -285,0 kJ/mol, iar energia legăturii C–H
este -411,3 kJ/mol.
Răspuns: 347,2 kJ/mol.

6.2. Legătura covalentă şi legătura ionică

6.2.1. Determinarea covalenţei elementului

Exemplu: Ce covalenţe are atomul de clor în combina-

ţiile sale?
Rezolvare: În atomul de clor avem următoarea
distribuţie a electronilor de valenţă pe orbitalii atomici:
3s2 3p5 3d0
Covalenţa clorului este determinată după metoda
legăturilor de valenţă (LV) prin numărul de electroni necuplaţi
şi este egală cu 1. Însă clorul poate avea covalenţă mai mare, şi
anume: 3; 5 şi 7 în starea excitată. La atomul de clor sunt
orbitali vacanţi 3d, unde pot fi plasaţi electronii de pe orbitalii
3p:

6.2.2. Determinarea caracterului legăturii după

diferenţa de electronegativitate a atomilor în moleculă

Exemplu: care dintre legături este mai polară: N–H;

S–H; Te–H; Li–H ? Către care atom este deplasat norul
electronic în fiecare caz?
Rezolvare: Pentru a determina caracterul legăturii, este
necesar a găsi diferenţa electronegativităţii lor ( EN) pentru
atomii respectivi:
a) ENH-N = 3,0-2,1 = 0,9;
b) ENH-Te = 2,1-2,1 = 0;
c) ENH-S = 2,5-2,1 = 0,4;
d) ENH-Li = 2,1-1,0 = 1,1.

129
 Cu cât este mai mare diferenţa electronegativităţilor
dintre atomii legaţi, cu atât este mai mare polaritatea. Prin
urmare, cea mai mare polaritate este la LiH. Norul electronic
este deplasat spre atomul mai electronegativ, adică spre azot în
cazul NH; spre sulf în cazul SH, spre hidrogen în cazul LiH. În
T-He norul este situat echidistant între H şi Te.

6.2.3. Calculul lungimii dipolului în moleculă

Exemplu: Momentul electric al dipolului în SO 2 este

-30
5,4 10 C m. Determinaţi lungimea dipolului S–O.
Rezolvare: Polaritatea legăturii este caracterizată prin
momentul electric dipolar P = Q l,
unde: Q – este sarcina electronului (1,602 10-19 C);
l – lungimea dipolului, m.
P 5,4 10 30 C m
l 19
3,37 10 11 m .
Q 1,602 10 C

6.2.4. Sarcina efectivă a atomului în moleculă

Sarcina efectivă pentru atomii din moleculă este o

mărime relativă. Ea poate fi privită ca măsura de polarizare a
legăturii covalente. Pentru atomii ce formează legături
covalente nepolare = 0. Pentru combinaţiile, la care legătura
este aproape de cea ionică, sarcina efectivă este egală
aproximativ cu sarcina ionilor. Sarcinile efective ale ionilor în
substanţele cu legătură covalentă polară sunt de mărimi
intermediare.
Sarcina efectivă poate fi calculată pentru acest caz ca
fiind parţială din sarcina electronului după relaţia:
Pexp
, unde:
Pion
– sarcina efectivă a atomului;

130
 Pexp – momentul dipol determinat din experiment;
Pion – este valoarea momentului electric al dipolului,
calculat din considerenţă că molecula este alcătuită din ioni, iar
sarcina ionilor este egală cu sarcina electronului.

Exemplu: Calculaţi sarcinile efective pentru atomii de

hidrogen şi iod în molecula HI, dacă momentul electric al
dipolului (Pexp) este 1,3 10-30 c m, iar lungimea legăturii H–I
este 1,61 10-10 m.
Rezolvare: Calculăm
10 19 29
Pion l Q 1,61 10 1,602 10 2,6 10 C m
30
Pexp 1,3 10
0,05
Pion 2,6 10 29
Răspuns: H 0,05 ; I 0,05 .

Exerciţii propuse

1. Determinaţi covalenţa azotului în HNO3; HNO2; N2 şi

NH3.
2. De ce atomul de carbon în majoritatea cazurilor este
patruvalent ?
3. Explicaţi de ce covalenţa maximă a fosforului este
cinci, iar la azot astfel de covalenţă lipseşte.
4. Care dintre legături Ca–H, C–S, I–Cl este mai polară?
Către care atom este deplasat norul electronic?
5. În baza diferenţei de electronegativitate explicaţi cum
variază gradul de ionicitate în compuşii: HF, HCl, HBr,
HI.
6. La care din combinaţiile LiF, BeF2, BF3, CF4 legătura
E–F este mai mult covalentă?
7. Determinaţi polaritatea moleculei HBr, dacă lungimea
dipolului moleculei este 0,18 10-10 m.
Răspuns: 0,29 10-29 C m.

131
8. Momentul electric dipolar la H2S este 0,31 10-29, la
H2Se – 0,08 10-29 C m. Determinaţi cum se raportă
lungimile de dipol la aceste molecule.
Răspuns: 31 : 8
9. Calculaţi momentul dipolar la molecula AsH3, dacă
lungimea dipolului este 0,03 10-10 m.
Răspuns: 0,05 10-29 C m.
10. Calculaţi sarcinile efective ale atomilor de hidrogen şi
clor în HCl, dacă Pexp = 3,4 10-30 C m, iar lungimea
legăturii H-Cl este 1,27 10-10 m.
Răspuns: 0,17 .

6.3. Legătura chimică. Explicaţii cuantomecanice

6.3.1. Hibridizarea norilor electronici şi structura

spaţială a moleculelor
Exemplu: Care este tipul de hibridizare şi structura
spaţială a moleculei de SiCl4?
Rezolvare: În starea excitată ca şi la atomul de carbon
structura electronică a nivelului exterior pentru siliciu este
următoarea:
La formarea legăturilor chimice în atomii de siliciu
participă electronii orbitalilor 3s şi 3p: un electron s şi trei
electroni p şi, prin urmare, rezultă patru legături hibride
(hibridizarea sp3). În spaţiu această moleculă reprezintă un
tetraedru.

6.3.2. Variaţia unghilui de valenţă în combinaţiile

elementelor grupei VI A cu hidrogenul
În şirul O–S–Se–Te cresc proprietăţile metalice ale
elementelor. Odată cu creşterea razei atomice, scade polaritatea
şi tăria legăturii E–H. Prin urmare, participarea electronilor de
pe orbitele în procesul de hibridizare cu electronii de pe
orbitele p devine mai puţin caracteristică. Astfel la molecula

132
H2O legătura O–H este formată de electronii orbitalilor hibrizi
sp3. La H2Te hibridizarea sp3 nu mai este practic specifică.
Acest fapt este confirmat prin scăderea valorii unghului HEH
de la 104,50 la H2O până la 900 la H2Te.

6.3.3. Descrierea moleculelor biatomice prin metoda

orbitalilor moleculari (OM)

În metoda OM, molecula este tratată ca un sistem

integru ce cuprinde nucleele şi electronii. La formarea
moleculei sunt două tipuri de orbitali: de legătură şi de afânare.
Dacă la formarea moleculei electronii trec pe orbitalii
moleculari cu energie mai joasă, atunci astfel de orbital este de
legătură; dacă trecerea este pe orbitalii moleculari cu energie
mai mare, astfel de orbitali sunt numiţi de afânare
(antilegătură).
Electronii sunt distribuiţi în moleculă pe orbitali
moleculari , sau . Orbitalii moleculari sunt combinaţi din
orbitali atomici s, sp, pxpx. La interacţiunea orbitalilor pzpz sau
pypy se formează orbitalii moleculari y şi z.
În ordinea creşterii energiei orbitalii moleculari se
aranjează astfel:
leg a leg a leg
1s < 1s < 2s < 2s < 2 px <
leg leg a a a
< 2 py = 2 pz < 2 p y = 2 pz < 2 px .
Ordinea de amplasare a electronilor pe orbitalii
moleculari este următoarea: mai întâi se completează orbitalii
cu energie mică. Completarea se face conform principiului lui
Pauli şi regulii lui Hund.
Exemplu: Distribuiţi electronii pe orbitalii moleculari
pentru molecula de oxigen. Ce proprietăţi magnetice are
această moleculă şi care este gradul de legătură?

133
 Rezolvare: Molecula de oxigen conţine doi atomi. În ea
sunt 16 electroni repartizaţi pe orbitalii moleculari astfel:
2O 1s 2 2s 2 2 p 4 O2 ( 1leg 2 a 2 leg 2 a 2 leg 2
s ) ( 1s ) ( 2 s ) ( 2 s ) ( 2 px ) (
leg
2 py )2 ( leg
2 pz

leg 2 a 2 leg 2 a 2 leg 2 leg

( 1s) ( ) (
1s 2s) ( 2s) ( ) (
2 px 2 py )2 ( leg
2 pz )2 ( a
2 py
1
)( a
)
2 px
1

Pentru molecula O2, electronii primului nivel K nu

participă la formarea legăturii chimice. Prin urmare, mai corect
este de a arăta distribuţia electronilor de valenţă 2p 4.

nelectr.leg. nelectr.afanare
Gradul de legătură ( ) . Pentru
2
6 2
O2, 2 , gradul de legătură este egal cu doi. Pe
4

orbitalii moleculari de antilegătură 2 p y şi

2 p z se află
doi electroni. Conform principiului lui Pauli şi regulii lui Hund,
aceşti electroni sunt necuplaţi. Prin urmare molecula de oxigen
va fi paramagnetică.

Exerciţii propuse

1. Ce este hibridizarea sp, sp2, sp3 şi ce formă geometrică

au moleculele cu acest tip de hibridizare?
2. Ce este hibridizarea sp3d1, sp3d2, sp3E1, sp3E2. Modelul
Gillespse. Ce configuraţie geometrică au moleculele cu
asest tip de hibridizări?
3. De ce moleculele BCl3 şi NH3 au structura spaţială
diferită?
4. Ce tip de hibridizare este la molecula de H2O şi NH3?
5. Descrieţi prin metoda OM molecula de H2, ionii H 2 ,
He 2 .
6. Distribuiţi electronii pe orbitalii moleculari la
134
 moleculele de N2 şi CO.
7. Argumentaţi tipul de hibridizare şi structura spaţială la:
H2S, SO2, SO42-, SF6, SO3.
8. Argumentaţi tipul de hibridizare şi structura spaţială la:
BF3 ; BF4-, PF3, PF5, SCl4, SF6.
9. Argumentaţi tipul de hibridizare şi structura spaţială la:
CO2, SO2, SO3, SO42-, SF6.
10. Argumentaţi tipul de hibridizare şi structura spaţială la:
CO32-, SO32-, SO42-, PO43 -, NF5.
11. Conform teoriei OM aranjaţi în ordinea creşterii
stabilităţii substanţele: O2+, O2, O22+, O2; O22-.
12. Conform teoriei OM aranjaţi în ordinea creşterii
stabilităţii substanţele: CO, CO+, CO2+, SO, S2.
13. Conform teoriei OM aranjaţi în ordinea creşterii
stabilităţii substanţele: S2+; S2; S22+; S2-; S22-.
14. Conform teoriei OM aranjaţi în ordinea creşterii
stabilităţii substanţele: CN; CN-, NO+; NO--; SN.

135
 Capitolul VII

VITEZA DE REACŢIE ŞI ECHILIBRUL CHIMIC

7.1. Viteza de reacţie

Cinetica chimică se ocupă cu studiul şi măsurarea vitezei

de reacţie sub influenţa diferiţilor factori, precum şi cu studiul
mecanismelor de reacţie.
Prin viteza de reacţie se înţelege cantitatea de substanţă
raportată la unitate de timp. Cantitatea de substanţă ce se
exprimă prin numărul de moli pe unitatea de volum se numeşte
concentraţie. Viteza de reacţie este redată prin descreşterea
concentraţiei reactanţilor într-o unitate de timp, iar matematic
se reprezintă prin derivata concentraţiei unuia din reactanţi în
raport cu timpul sau prin derivata concentraţiei crescânde a
unuia din produsele de reacţie (X) raportată la timp:
c dc dx
t dt dt
Derivata se ia cu semnul “-“, dacă C – concentraţia
substanţei iniţiale (C – descreşte), şi cu semnul “+” , dacă C –
concentraţia rezultatului reacţiei (C – creşte).
Factorii principali, care influenţează asupra vitezei de
reacţie, sunt concentraţiile substanţelor care reacţionează,
temperatura, prezenţa catalizatorului etc. O reacţie chimică se
produce numai dacă între moleculele reactante au loc ciocniri
eficace. Cu cât moleculele active se ciocnesc mai frecvent, cu
atât reacţia decurge mai repede. Dacă există mai multe
molecule pe o unitate de volum, atunci ciocnirile eficace sunt
mai frecvente. Numărul de molecule (de particule reactante) pe
o unitate de volum reprezintă concentraţia şi prin creşterea
concentraţiei, creşte viteza de reacţie.
Experimental, s-a stabilit că viteza de reacţie care
decurge într-un mediu omogen este proporţională cu

136
produsul concentraţiilor substanţelor reactante la puterea
coeficienţilor lor stoichiometrici.
Această formulare este legea fundamentală a cineticii
chimice sau legea acţiunii maselor.
Pentru reacţia scrisă în forma generală: aA+bB = C, viteza
de reacţie poate fi exprimată prin ecuaţia: v = k CA CB =
k [A]a [B]b, unde v este viteza de reacţie; CA sau [A] şi CB sau
[B] – concentraţiile substanţelor A şi B care reacţionează; a şi
b - coeficienţii din formulele ecuaţiei reacţiei; k – coeficientul
de proporţionalitate. În cinetica chimică, k se numeşte
constanta vitezei de reacţie. Ea este numeric egală cu viteza
de reacţie atunci când concentraţiile substanţelor reactante sunt
egale cu 1 mol/l sau când produsul acestor concentraţii este
egal cu o unitate. Legea acţiunii maselor se aplică numai pentru
substanţele gazoase sau solubile. Dacă la reacţie participă şi
substanţe solide, viteza de reacţie se modifică în funcţie de
concentraţia substanţelor gazoase sau solubile. În cazul
reacţiei: C(s) + O2 (g) = CO2 (g), viteza de reacţie este v =
k [O2]; concentraţia corpului solid nu intră în expresia vitezei
de reacţie.
Dacă reacţia decurge în mai multe etape, atunci legea
acţiunii maselor este valabilă pentru fiecare dintre ele, iar
viteza proceselor chimice complicate este determinată de viteza
proceselor intermediare, care decurg mai lent.
Exemplul 1. Să se scrie expresia legii acţiunii maselor
pentru reacţiile:
a) 2NO(g) + Cl2(g) = 2NOCl(g);
b) CaCO3(s) CaO(s) + CO2(g);
Rezolvare: a) v = k [NO]2 [Cl2];
b) deoarece carbonatul de calciu este substanţă solidă
concentraţia căruia nu se schimbă pe parcursul reacţiei,
expresia iniţială va fi următoarea: v = k, adică în cazul de faţă
viteza reacţiei la temperatura dată este constantă.
Exemplul 2. Cum se va schimba viteza reacţiei: 2NO(g) +

137
O2(g) = 2NO2(g) dacă se va micşora volumul vasului în care
decurge reacţia de 3 ori?
Rezolvare: Până la schimbarea volumului viteza reacţiei
era descrisă de expresia: v = k [NO]2 [O2].
În urma micşorării volumului, concentraţia fiecărei
substanţe reactante va creşte de 3 ori. Rezultă că acum v' = k
(3[NO])2 (3[O2]) = 27 k [NO]2 [O2].
Comparând expresiile şi 1, se vede că viteza reacţiei va
creşte de 27 ori.
Exemplul 3. Cum se va schimba viteza reacţiei: 4HCl(g) +
O2(g) = 2Cl2(g) + 2H2O(g) ce decurge în faza gazoasă, dacă vom
mări de 3 ori: 1) concentraţia oxigenului; 2) concentraţia
clorurii de hidrogen; 3) presiunea.
Rezolvare: Dacă vom nota concentraţia HCl şi O2
corespunzător prin a şi b, atunci expresia pentru viteza reacţiei
va lua forma: v = k [HCl]4 [O2] = ka4b.
După mărirea concentraţiei de 3 ori, ele vor fi egale cu 3a
pentru HCl şi 3b pentru O2, de aceea: 1) v1 = ka43b = 3ka4b.
Mărirea vitezei reacţiei în raport cu cea iniţială se
determină din expresia:
1 3ka4 b
= = 3;
ka4 b
2) =k (3a)4 b = 81 k a4 b şi 2
= 81.
3) Odată cu mărirea presiunii de câteva ori, se va mări
concentraţia substanţelor gazoase reactante, de aceea: 3 = k
(3a)4 3b = 243 k 3a4 b şi 3
= 243.
Experimantal, s-a constatat că viteza de reacţie creşte cu
ridicarea temperaturii reactanţilor. Prin ridicarea temperaturii
sistemului, creşte energia cinetică a moleculelor şi
probabilitatea ciocnirilor între ele este mai mare. La ridicarea
temperaturii cu 100C, viteza de reacţie creşte de 2-4 ori

138
(regula lui Van’t Hoff). Această regulă poate fi exprimată în
felul următor:
k t 10
t 10
, unde vt şi kt sunt respectiv viteza şi
t kt
constanta vitezei de reacţie la temperatura t;
t+10 şi k t+10 – respectiv viteza şi constanta vitezei de
reacţie la temperatura t + 10;
– coeficientul de temperatură al reacţiei. În caz general,
dacă temperatura se schimbă cu t 0C, ultima ecuaţie ia forma:
t t kt t t / 10
.
t k t
Exemplul 4. Cu câte grade trebuie ridicată temperatura
pentru ca viteza reacţiei să crească de 30 ori ? Coeficientul de
temperatură este egal cu 3.
t1 ( t1 t 2 ) / 10
Rezolvare: .
t2

t1
Conform condiţiilor problemei: 30 ; = 3.
t2

Trebuie găsită diferenţa temperaturilor t2 – t1.

Rezultă că temperatura trebuie ridicată cu 30,960C.
Exemplul 5. Coeficientul de temperatură al vitezei reacţiei
este egal cu 2,8. De câte ori se va mări viteza reacţiei la
ridicarea temperaturii de la 20 până la 750C?
Rezolvare: Deoarece t = 550C, atunci, notând viteza
reacţiei la temperatura de 20 şi 750C respectiv prin şi 1,
1
putem scrie: 2,8 55 / 10 2,8 5,5 .
1
lg 5,5 lg 2,8 5,5 0,447 2,458 .

139
 1
De aici 287 .
Viteza reacţiei va creşte de 287 ori.
S-a observat că pentru diferite reacţii ce au loc la aceeaşi
temperatură şi aceeaşi concentraţie molară şi la care există
acelaşi număr de ciocniri, vitezele de reacţie sunt diferite. Se
trage concluzia că frecvenţa ciocnirilor moleculare nu este
factorul determinant al vitezei de reacţie. Pentru a explica
această neconcordanţă, în 1889 S.Arrhenius a presupus că
pentru a avea loc reacţia, trebuie ca în momentul ciocnirii
moleculele să posede o cantitate de energie mai mare decât
energia medie a moleculelor, numită energie de activare.
Energia de activare reprezintă diferenţa dintre energia
medie a moleculelor de până la reacţie şi energia necesară
pentru iniţierea reacţiei.
Moleculele obţin energia de activare prin încălzire, iradiere
cu lumină, transformarea energiei de ciocnire etc. Arrhenius a
arătat că între constanta de viteză k, energia de activare E a şi
temperatura T există relaţia: k A e Ea / RT , unde A este o
constantă numită factor preexponenţial sau factor de
frecvenţă, care nu depinde de concentraţie şi este aproape
independent de temperatură; R este constanta universală a
gazelor (8,14 J/mol K), e – este baza logaritmului zecimal.
La luarea logaritmului ecuaţiei de mai sus, obţinem:
Ea
lg k lg A .
2,303 RT
Dacă se depune lgk pe axa ordonatelor şi valoarea inversă
a temperaturii 1/T pe axa absciselor, atunci se obţine o linie la
care tangenta unghului de înclinare este egală cu Ea/2,303RT,
după care se poate calcula energia de activare.
Exemplul 6. Reacţia la temperatura de 500C decurge de
8 ori mai repede decât la 200C. Să se calculeze energia de
activare.

140
 Ea
Rezolvare: Ecuaţia lui Arrhenius este: ln k ln a .
RT
Scriem această expresie pentru constanta de viteză la două
temperaturi:
Ea Ea
ln k1 ln A ; ln k 2 ln A .
RT1 RT2
La scăderea primei ecuaţii din ecuaţia a doua obţinem:
k Ea Ea k E (T T1 )
ln 2 ; ln 2 = a 2
k1 RT1 RT2 k1 RT1T2
k
Din condiţiile problemei 2 = 8.
k1
2,303 lg 8 8,314 323 293 J /(mol K) k 2
Ea = = =
30 k
= 54 560 J/mol,
Ea = 54,56 kJ/mol.
Exemplul 7. Sunt oare posibile reacţiile cu energia de
activare egală cu 0, sau numai este aproape de 0 energia de
activare a următoarelor reacţii:
1. Ba2+(solv) + SO2-4 (solv) = BaSO4 (s);
2. 2H(g) + O (g) = H2O (g);
3. H+(solv) + OH-(solv) = H2O (l);
4. H. (g) + OH. (g) = H2O (g).
Răspuns: La interacţiunea substanţelor în stare atomară şi,
de asemenea, la interacţiunea radicalilor liberi sau ionilor cu
semn opus în faza gazoasă, energia de activare este egală cu
zero (reacţiile 2 şi 4). La interacţiunea în soluţie a ionilor cu
semne opuse, energia de activare este aproape de zero (este
necesară restructurarea învelişurilor hidrate).
Exemplul 8. Energia de activare a unei reacţii constituie
20 kcal/mol, la a doua – 40 kcal/mol. Pentru care reacţie şi de
ce este caracteristic un coeficient mai înalt de temperatură al
vitezei de reacţie?

141
 Răspuns: Pentru a doua reacţie: cu cât este mai înaltă
valoarea energiei de activare, cu atât este mai înaltă valoarea
coeficientului de temperatură al reacţiei.
O metodă foarte răspândită de schimbare a vitezei de
reacţie este cataliza. Acest proces se realizează cu ajutorul
catalizatorilor, care sunt nişte substanţe ce au însuşirea de a
schimba brusc viteza de reacţie, fără a se consuma în urma
acestor reacţii. Catalizatorii pot participa la formarea produşilor
intermediari ai reacţiei, însă spre sfârşitul interacţiunii ei se
regenerează. Există şi substanţe care au rolul de a micşora
viteza de reacţie. Aşa substanţe se numesc inhibitori.
Catalizatorii accelerează numai reacţiile termodinamic posibile,
adică reacţiile care decurg cu descreşterea energiei libere. Rolul
catalizatorilor în reacţiile catalitice se lămureşte prin aceea că
ei micşorează energia lor de activare.
Exemplul 9. Energia de activare a anumitei reacţii, în lipsa
catalizatorului este egală cu 75,24 kJ/mol, iar în prezenţa
catalizatorului – 50,14 kJ/mol. De câte ori va creşte viteza
reacţiei în prezenţa catalizatorului, dacă ea decurge la
temperatura de 250C?
Rezolvare: Notăm energia reacţiei fără catalizator prin Ea,
1
iar cu catalizator Ea ; constantele vitezelor de reacţie le notăm
corespunzător k şi k1. Folosind ecuaţia lui Arrhenius,
1
k 1 e E a / RT 1
determinăm: Ea / RT
e ( E a Ea ) / RT
k e
k1 k 1 E 1a Ea
De unde rezultă: ln 2,3 lg ;
k k RT
k 1 E 1a Ea
lg .
k 2,3RT
Înlocuind în ultima ecuaţie datele problemei, exprimând
energia de activare în Joule şi având în vedere că: T = 298K,
obţinem:

142
 k1 (75,24 50 ,14 ) 10 3 25 ,1 10 3
ln 4,4
k 2,3 8,314 298 2,3 8,314 298
k1
În final determinăm: ln 2,5 10 4 .
k
În aşa fel, micşorarea energiei de activare cu 25,1 kJ a dus
la mărirea vitezei reacţiei de 25 mii ori.

Exerciţii şi probleme

1. Ce studiază cinetica chimică? Care este scopul ei

practic? Aproximativ în ce interval se află valoarea vitezelor
posibile ale reacţiilor chimice?
2. Daţi definiţia şi aduceţi exemple de reacţii omogene şi
heterogene. Cum se pot găsi vitezele lor?
3. De ce factori depinde viteza reacţiilor chimice? Definiţi
legea acţiunii maselor.
4. Ce este constanta vitezei? Care este sensul fizic al
acestei mărimi? Depinde constanta vitezei de temperatură, de
natura substanţelor reactive, de concentraţia lor, presiune,
catalizator? E posibilă variaţia constantei vitezei în timpul
reacţiei?
5. Scrieţi expresiile matematice pentru viteza reacţiilor ce
decurg după schemele de mai jos:
1) A(g) + 2B(g) = C(g);
2) A(l) + 2B(g) = C(s);
3) A(l) + 2B(l) = C(l).
6. Scrieţi expresiile pentru viteza reacţiei: 2A(g) + B(g) =
= C(g) + D(g) exprimând viteza prin presiunea parţială a
reacţiilor.
7. Scrieţi expresiile vitezei reacţiei chimice ce decurge
într-un sistem omogen conform ecuaţiei: A + 2B = AB2 şi
determinaţi: de câte ori se va mări viteza acestei reacţii, dacă:
a) concentraţia A va creşte de două ori;

143
 b) concentraţia B va creşte de două ori;
c) concentraţia ambelor substanţe va creşte de două ori.
Răspuns: a) de două ori; b) de patru ori; c) de opt ori.
8. De câte ori trebuie de mărit concentraţia oxidului de
carbon(II) în sistemul:
2CO = CO2 + C ca viteza reacţiei să crească de patru ori?
Răspuns: de două ori.
9. Scrieţi ecuaţia vitezei reacţiei: C +O2 = CO2 şi
determinaţi de câte ori va creşte viteza reacţiei, dacă se va mări
concentraţia oxigenului de trei ori.
Răspuns: de trei ori.
10. Viteza reacţiei chimice: 2NO(g) + O2 = 2NO2 (g) la
concentraţia substanţelor reactante [NO] = 0,3 mol/l şi [O 2] =
= 0,15 era de 1,2 10-3 mol/l s. Să se determine valoarea
constantei vitezei reacţiei. Valorile constantelor sunt aceleaşi
pentru diferite reacţii.
Răspuns: 8,9 10-2 g/mol s.
11. La amestecarea substanţelor gazoase A şi B are loc
reacţia chimică:
2A + B = 2C + D.
Se ştie că peste câtva timp după începerea reacţiei,
concentraţia substanţelor constituie: [A] = 2mol/l; [B] =
=1 mol/l; [C] = 1,6 mol/l. Să se determine concentraţia iniţială
a substanţelor A şi B.
Răspuns: 3,6 şi 1,8 mol/l
12. Să se determine valoarea constantei vitezei reacţiei
dacă la concentraţia A şi B, care este respectiv 0,05 şi
0,01 mol/l, viteza reacţiei este 5 10-5mol/l min.
Răspuns: 0,1 l/mol min.
13. La un anumit timp după începerea reacţiei: 3A + B
2C + D, concentraţia substanţelor constituia: [A] =
0,03 mol/l; [B] = 0,01 mol/l; [C] = 0,008 mol/l. Care sunt
concentraţiile iniţiale ale substanţelor A şi B ?
Răspuns: [A]0 = 0,042 mol/l; [B]0 = 0,014 mol/l.

144
 14. În sistemul: CO + Cl2 = COCl2 concentraţia CO a fost
mărită de la 0,03 până la 0,12 mol/l, iar concentraţia clorului –
de la 0,02 până la 0,06 mol/l. De câte ori s-a mărit viteza
reacţiei?
Răspuns: de 12 ori.
15. Reacţia dintre substanţele A şi B se exprimă prin
ecuaţia: A +2B = C . Concentraţia iniţială constituie [A] 0 =
=0,03mol/l; [B]0 = 0,05mol/l. Constanta vitezei reacţiei este de
0,4. Să se determine viteza iniţială a reacţiei şi viteza reacţiei
după oarecare timp, când concentraţia substanţei A va scădea
cu 0,01 mol/l ?
Răspuns: 1=3 10-5; 2=7,2 10-6.
16. Cum se va schimba viteza reacţiei: 2NO(g) + O2 (g) =
=2NO2 (g), dacă:
a) se va mări presiunea în sistem de 2 ori;
b) se va micşora volumul sistemului de 3 ori;
c) se va mări concentraţia lui NO de 3 ori ?
Răspuns: a) va creşte de 8 ori; b) va creşte de 27 ori; c) va
creşte de 9 ori.
17. Reacţia decurge conform ecuaţiei: H2 (g) + I2 (g) = 2HI(g).
La 5080C constanta vitezei acestei reacţii este de 0,16.
Concentraţiile iniţiale ale substanţelor reactante sunt: [H2] =
=0,04 mol/l; [I2] = 0,05 mol/l. Determinaţi viteza iniţială a
reacţiei şi viteza ei în momentul, când concentraţia
hidrogenului s-a micşorat de 2 ori.
Răspuns: 1=3,2 10-4; 2=9,6 10-5.
18. Reacţia decurge conform ecuaţiei: 2NO (g) + Cl2 (g) =
=2NOCl(g) . Concentraţiile substanţelor iniţiale până la
începerea reacţiei erau: [NO] = 0,4 mol/l; [Cl2] = 0,3 mol/l. De
câte ori se va schimba viteza reacţiei, comparativ cu cea
iniţială, în momentul când a reacţionat jumătate de cantitate de
oxid de azot(II) ?
Răspuns: de 6 ori.
19. Cum se va schimba viteza reacţiei: H2 (g) + I2 (g) =

145
=2HI(g),
dacă se va mări de 2 ori:
a) presiunea în sistem;
b) volumul sistemului ( fără schimbarea concentraţiei
substanţelor);
c) concentraţia iodului în sistem ?
Răspuns: a) viteza va creşte de 4 ori; b) viteza se va
micşora de 4 ori; c) viteza va creşte de 2 ori;
20. De câte ori trebuie de mărit presiunea amestecului, ca
viteza reacţiei:
2NO(g) + O2 (g) = 2NO2 (g) să crească de 1000 ori ?
Răspuns: de 10 ori.
21. De câte ori trebuie de mărit concentraţia substanţei A
pentru ca la micşorarea de 4 ori a concentraţiei substanţei B
viteza reacţiei: 2A(g) + B (g) = C (g) să nu se schimbe ?
Răspuns: de 2 ori.
22. Cum trebuie schimbată presiunea pentru ca viteza
reacţiilor:
CO(g) + H2O (g) = CO2 (g) + H2 (g)
MnO2 (s) + 4HCl (g) = MnCl2 (s) + Cl2 (g) + 2H2O (g)
să crească corespunzător de 36 şi 16 ori ?
Răspuns: de mărit de 6 şi 2 ori.
23. Cum se schimbă viteza reacţiei la mărirea de 2 ori a
presiunii:
a) Zn(s) + H2O (g) = ZnO (s) + H2 (g);
b) 4NO2 (g) + O2 (g) + 2H2O (g) = 4HNO3 (l);
c) 8NH3 (g) + 3Br2 (l) =6NH 4Br(s) + N2 (g)?
Răspuns: a) creşte de 2 ori; b) de 128 ori; c) de 256 ori.
24. Prin ce formulă se exprimă regula lui Van , t Hoff, ce
determină dependenţa reacţiei de temperatură?
25. Ce este coeficientul de temperatură al reacţiei? Ce
valori poate lua el?
26. De ce la ridicarea temperaturii creşte viteza reacţiei?
Care molecule se numesc active?

146
 27. Coeficientul de temperatură al unei reacţii este egal
cu 3. Cum se va schimba viteza reacţiei la ridicarea
temperaturii de la 80 până la 1300C?
Răspuns: va creşte de 243 ori.
28. Cu câte grade trebuie să ridicăm temperatura
sistemului, ca viteza reacţiei ce are loc în acest sistem să
crească de 50 ori? Coeficientul de temperatură al reacţiei este
1,8.
Răspuns: cu 670C.
29. Să se determine coeficientul de temperatură al reacţiei,
dacă constanta vitezei ei la 1000C constituie 6 10-4, iar la
1500C – 7,2 10-2.
Răspuns: 2,6.
30. Coeficientul de temperatură al unei reacţii este egal cu
3, iar la acea de-a doua – 4. La o anumită temperatură,
constanta vitezei de reacţie a celei de a doua reacţii este de 3
ori mai mare decât constanta vitezei primei reacţii. Cu cât
trebuie de ridicat temperatura, pentru ca constanta vitezei
reacţiei a doua să fie de 5 ori mai mare decât la prima?
Răspuns: cu 180C.
0
31. La temperatura de 100 C, viteza unei reacţii este de 2
ori mai mare decât la a II-a. Coeficientul de temperatură al
primei reacţii este egal cu 2, iar la cea de-a doua – 4. La ce
temperatură viteza ambelor reacţii va fi aceeaşi?
Răspuns: la 1000C.
32. Două reacţii decurg la temperatura de 250C cu aceeaşi
viteză. Coeficientul de temperatură este egal cu 2,0 la prima
reacţie şi 2,5 la cea de-a doua. Să se determine raportul
vitezelor acestor reacţii la temperatura de 950C.
Răspuns: 4,77.
33. La ridicarea temperaturii cu 200C, viteza reacţiei a
crescut de 9 ori. Cu ce este egal coeficientul temperaturii
acestei reacţii şi de câte ori s-a mărit viteza ei la ridicarea
temperaturii cu 30 şi 1000C ?

147
 Răspuns: = 3; de 27 şi 59 049 ori.
34. Cu ce este egal coeficientul de temperatură, dacă la
ridicarea temperaturii cu 300C viteza reacţiei creşte de 15,6 ori?
Răspuns: 2,5.
35. Coeficientul de temperatură al unei reacţii chimice este
egal cu 2,3. De câte ori va creşte viteza reacţiei, dacă se va
ridica temperatura cu 250C?
Răspuns: de 8 ori.
36. La temperatura de 1500C o reacţie va decurge timp de
16 min. Dacă luăm coeficientul de temperatură egal cu 2,5, să
se calculeze peste cât timp se va termina reacţia dacă ea va
decurge la: a) 2000C; b) 800C.
Răspuns: a) 9,8 s; b) 162 ore 46 min.
37. Cu câte grade trebuie ridicată temperatura sistemului,
ca viteza reacţiei, ce are loc în sistem, să crească de 30 ori ( =
=2,5)?
Răspuns: cu 370C.
0
38. La ridicarea temperaturii cu 50 C, viteza reacţiei a
crescut de 1 200 ori. Să se determine coeficientul de
temperatură al reacţiei.
Răspuns: 4,13.
39. Să se calculeze coeficientul de temperatură al reacţiei,
dacă constanta vitezei la 1200C constituie 5,88 10-4, iar la
1700C – 6,6 10-2.
Răspuns: 2,58.
40. Depinde oare coeficientul de temperatură al reacţiei de
valoarea energiei de activare? Argumentaţi răspunsul.
41. Reacţia: 2H2 (g) + O2 (g) = 2H2O(g) decurge cu eliminarea
căldurii. Cum se explică faptul că pentru începerea reacţiei
amestecul iniţial trebuie încălzit?
42. Depinde oare efectul termic al reacţiei de energia de
activare a ei? Argumentaţi răspunsul.
43. De câte ori va creşte viteza reacţiei ce decurge la
temperatura de 2980 K, dacă se va micşora cu 4 kJ/mol energia

148
de activare?
Răspuns: de 5 ori.
44. Cu ce este egală energia de activare a reacţiei, dacă la
ridicarea temperaturii de la 290 până la 3000K, viteza ei creşte
de 2 ori?
Răspuns: 49,9 kJ/mol.
45. Care este valoarea energiei de activare a reacţiei, viteza
căruia la 3000 K este de 10 ori mai mare decât la temperatura de
2800K ?
Răspuns: 80,3 kJ/mol.
46. Energia de activare a reacţiei: O3 (g) + NO (g) = NO2 (g) +
+O2 (g) este de 10 kJ/mol. Cum se va schimba viteza reacţiei la
creşterea temperaturii de la 27 până la 370C?
Răspuns: va creşte de 1,14 ori.

7.2.Echilibrul chimic

Starea dinamică, ce se stabileşte între două reacţii care

decurg simultan în sensuri opuse cu viteze egale, se numeşte
echilibru chimic.
În calitate de caracteristică cantitativă a echilibrului chimic
poate servi constanta de echilibru chimic. Pentru reacţia : aA +
+ bB = cC +dD, constanta de echilibru ( k ) este egală:
[C ]c [ D]d
k .
[ A]a [ B]b
Constanta de echilibru chimic nu depinde de concentraţiile
substanţelor reactante; ea depinde numai de temperatură. Cu
cât este mai mare valoarea k , cu atât este mai mare
concentraţia produselor reacţiei în momentul echilibrului. Ea
mai arată de câte ori viteza reacţiei directe este mai mare decât
viteza reacţiei inverse la temperatura constantă, dacă
concentraţiile substanţelor sunt egale cu o unitate. Sensul
constantei de echilibru chimic poate fi exprimat astfel: Pentru
una şi aceeaşi temperatură, raportul dintre produsul

149
concentraţiilor substanţelor aflate în echilibru în partea
dreaptă a ecuaţiilor şi produsul concentraţiilor substanţelor
din partea stângă a reacţiei (ridicate la puterea coeficienţilor
lor stoichiometrici) reprezintă o mărime constantă. Aceasta
este cea de a doua formulare a legii acţiunii maselor. Legea
expusă permite să se facă un şir de calcule importante.
Exemplul 1. Să se calculeze concentraţiile de echilibru ale
hidrogenului şi iodului, dacă se cunoaşte că concentraţiile lor
iniţiale constituie 0,02 mol/l, iar concentraţia de echilibru al HI
– 0,03 mol/l. Să se calculeze constanta de echilibru.
Rezolvare: Din ecuaţia reacţiei H2 + I2 2HI se observă
că la formarea a 0,03 mol HI se consumă 0,015 mol de
hidrogen şi în aceeaşi cantitate de iod. Rezultă că concentraţiile
de echilibru ale lor sunt egale şi constituie: 0,02 – 0,015 mol/l,
0,03
iar constanta de echilibru: k 36 .
0,005 0,005
Exemplul 2. O reacţie reversibilă este exprimată prin
ecuaţia: A(g) + 2B(g) = C(g) . La stabilirea echilibrului,
concentraţiile substanţelor care iau parte la reacţie au fost:
[A] = 0,6 mol/l, [B] = 1,2 mol/l, [C] = 2,16 mol/l. Să se
calculeze constanta de echilibru şi concentraţiile iniţiale ale
substanţelor A şi B.
Rezolvare: Pentru reacţia dată, constanta de echilibru se
exprimă prin ecuaţia:
[C ]
k Inlocuind în această ecuaţie concentraţiile cu
[ A] [ B] 2
valorile lor date în condiţiile problemei, obţinem:
2,16
k 2,5 .
0,6 1,2
Pentru a determina concentraţiile iniţiale ale
substanţelor A şi B, trebuie să se ia în vedere că în
conformitate cu ecuaţia reacţiei dintr-un mol A şi doi moli B se
formează un mol C. De aici rezultă că la formarea fiecăror

150
2,16 moli C, sunt necesari 2,16 moli A şi 2 2,16 = 4,32 moli
B. Astfel, concentraţiile iniţiale ale substenţelor A şi B (adică
numărul molilor A şi B la fiecare litru de amestec până la
începerea reacţiei au fost: [A]0 = 0,6 + 2,16 = 2,76 mol/l [B]0
= 1,2 + 4,32 = 5,54 mol/l.
Exemplul 3. Constanta de echilibru a reacţiei: CO2 +
+ H2 CO + H2O la 8500C este egală cu o unitate.
Concentraţiile iniţiale ale oxidului de carbon (IV) şi ale
hidrogenului sunt: [CO2]0 = 0,2 mol/l şi [H2]0 = 0,8 mol/l. Să se
calculeze la ce concentraţii ale celor patru substanţe se
stabileşte echilibrul.
Rezolvare. Se notează prin x numărul molilor de CO2
din fiecare litru de amestec care au reacţionat până la
momentul stabilirii echilibrului. Din ecuaţia reacţiei se vede că
în acelaşi timp, trebuie să reacţioneze şi x mol H2. Acelaşi
număr de mol de CO şi H2O trebuie să se formeze ca rezultat al
reacţiei. De aceea, concentraţiile tuturor celor patru substanţe la
stabilirea echilibrului se pot exprimă astfel:
[CO] = [H2O] = x; [CO2] = 0,2 - x; [H2] = 0,8 – x.
Înlocuind aceste valori în formula constantei de
x2
echilibru a reacţiei date, se obţine: 1.
(0,2 x ) (0,8 x )
Rezolvând aceasta ecuaţie, găsim că x = 0,16 mol/l. Prin
urmare, echilibrul se stabileşte la: [CO] = [H2O] = 0,16 mol/l;
[CO2] = 0,2 - 0,16 = 0,04 mol/l; [H2] = 0,8 - 0,16 = 0,64 mol/l.
Exemplul 4. Se amestecă 8 moli SO2 cu 4 moli O2.
Reacţia decurge într-un vas închis, la temperatură constantă. În
momentul când se ajunge la echilibru, în amestec rămân 20%
din cantitatea iniţială de SO2. Să se determine presiunea
amestecului gazos la echilibru, dacă presiunea iniţială este
300 kPa.
Rezolvare: Reacţia, care are loc, se exprimă prin
ecuaţia: 2SO2 + O2 2SO3 . Din datele problemei, rezultă că
în momentul stabilirii echilibrului rămân 20% SO2, adică

151
1,6 mol; prin urmare, numărul molilor SO2 care au reacţionat
este egal cu 6,4. Deoarece, conform ecuaţiei reacţiei, la fiecare
2 mol SO2 se consumă un mol O2, numărul molilor de O2, care
au reacţionat, trebuie să fie egal cu 3,2, iar al celor rămaşi –
0,8. Numărul molilor de SO3 formaţi în urma reacţiei este egal
cu numărul molilor de SO2 care au reacţionat, adică 6,4. Astfel,
numărul total de moli al celor trei substanţe în condiţii de
echilibru va fi: 1,6 + 0,8 + 6,4 = 8,8 mol. Într-un vas închis, la
temperatură constantă, presiunea gazului este direct
proporţională cu numărul molilor care se găsesc în vas.
Presiunea iniţială a amestecului gazos a fost 300 kPa, iar
numărul molilor – 12. Presiunea de echilibru (P) se determină
din raportul:
8,8 300
12 / 8,8 = 300 / P , P 220kPa .
12
Exemplul 5. Constanta de echilibru a sistemului: H2 +
+ I2 2HI la o anumită temperatură este egală cu 40. Să se
determine părţile de volum de hidrogen şi de iod, care vor trece
în HI, dacă concentraţiile iniţiale ale acestor substanţe sunt
aceleaşi şi constituie 0,01 mol/l.
Rezolvare: Exprimăm concentraţiile de echilibru ale
acestor substanţe prin concentraţiile iniţiale. Pentru aceasta,
notăm micşorarea concentraţiilor hidrogenului şi iodului până
la momentul de echilibru prin x. Rezultă că concentraţiile de
echilibru sunt egale:
[I2] = ( 0,01 – x ) mol/l;
[H2] = ( 0,01 – x ) mol/l;
[HI] = 2x mol/l.
Pentru a determina x, inlocuim valorile numerice ale
concentraţiilor de echilibru în expresia constantei de echilibru:
[ HI ]2 ( 2 x) 2
k 40 .
[ H 2 ][I 2 ] (0,01 x)(0,01 x)
Ecuaţia are două rădăcini: x = 0,0146 şi x = 0,0076. Din
două valori ale x, trebuie aleasă acea valoare, care corespunde
152
condiţiilor problemei. Concentraţiile iniţiale ale hidrogenului şi
iodului sunt egale cu 0,01 mol/l. Rezulta că x nu poate avea
valoare mai mare ca 0,01 şi ecuaţia are o singură soluţie –
0,0076 mol/l. În aşa fel, din 0,01 mol de hidrogen şi 0,01 mol
de iod au reacţionat câte 0,0076 mol, ce constituie:
0,0076 100
76 % .
0,01
Exemplul 6. Constanta de echilibru a reacţiei: CO +
+ H2O CO2 + H2 la temperaturile de 727 şi, respectiv,
9270C sunt egale cu 1,4 şi 0,74. Cum se poate află G şi
direcţia ei la temperaturile date?
Rezolvare: G se află din ecuaţia: G = - RT lnk =
= -19,1 T lgk. Temperaturile 727 şi respectiv 9270C sunt egale
cu 1000 şi 1200 K. Atunci:
a) G1 = 19,1 10001g 1,4 = - 2789 J/mol =
= - 2,8 kJ/mol;
b) G2 = 19,1 12001g 0,74 = + 2502 J/mol =
= + 2,5 kJ/mol.
În aşa fel în intervalul de temperaturi 727–9270C
(aproape la 8000C) valoarea lui G trece prin 0 şi direcţia
reacţiei se schimbă din directă în inversă, de aceea reacţia
trebuie să fie efectuată la temperaturi mai mici de 8000C. Cu
ridicarea temperaturii randamentul creşte, dar timpul de
atingere a echilibrului se va mări.
Exemplul 7. Pentru reacţia: 2CO2 2CO + O2 la
0
2000 C componenţa amestecului în echilibru se exprimă prin
părţile de volum: 85,25% CO2; 9,9% CO şi 4,9% O2, iar
presiunea totală în sistem constituie 1,013 105 Pa. Cu ce este
egală constanta de echilibru a reacţiei la temperatura dată,
exprimată prin: a) presiunile parţiale ale substanţelor reactante
kp; b) concentraţiile lor molare kc.
Rezolvare: Presiunea parţială a gazului este egală cu
presiunea totală, înmulţită cu partea de volum a gazului în
amestec, de aceea:
153
 P(CO2) = 1,013 105 0,852 = 1,863 105 Pa;
P(CO) = 1,013 105 1,099 = 0,100 105 Pa;
P(O2) = 1,013 105 0,049 = 1,050 105 Pa;

[ P(CO) 2 [ P(O2 )] (0,01 10) 2 0,05 105

kp 67,1Pa
[ P(CO2 )]2 (0,863 105 ) 2
Legătura dintre kp şi kc se determină pe baza ecuaţiei lui
Clapeyrone–Mendeleev pentru gazele ideale şi se exprimă prin
formula: kp = kc (RT)n, unde n – este diferenţa dintre numărul
de mol al produselor gazoase ale recţiei şi substanţelor gazoase
iniţiale. Pentru reacţia data n = 3 – 2 = 1.
kp 67 ,1
Atunci k c 3,6 10 3 mol/m
RT 8,31 2273

Exerciţii şi probleme

1. Care reacţii se numesc: a) ireversibile, b) reversibile,

c) directe şi inverse? Aduceţi exemple corespunzătoare şi
explicaţi, dacă este posibil, ca la schimbarea unor condiţii,
reacţia ireversibilă să devină reversibilă.
2. Sunt egale sau diferite valorile constantelor vitezei
pentru reacţia directă şi inversă?
3. Cum se schimbă vitezele reacţiilor directe şi inverse?
De ce este condiţionat acest fapt şi în ce stare este adus
sistemul?
4. Ce este echilibrul chimic? De ce el este dinamic?
Care concentraţii ale substanţelor reactante se numesc
concentraţii de echilibru?
5. Ce se numeşte constanta echilibrului chimic?
Depinde această mărime de natura substanţelor reactante, de
concentraţia lor, temperatură, presiune?
6. Explicaţi de ce valorile numerice ale constantei
echilibrului chimic determină gradul transformării substanţelor

154
iniţiale în produse ale reacţiei.
7. De ce în expresia vitezei reacţiei chimice sau
constantei de echilibru nu iau parte concentraţiile substanţelor
solide?
8. Scrieţi expresiile pentru constantele de echilibru ale
următoarelor reacţii reversibile:
1) H2(g) + Cl2(g) 2HCl(g);
2) 2H2O(g) 2H2(g) + O2(g);
3) N2(g) + 3H2(g) 2NH3(g);
4) CO(g) + Cl2(g) COCl2(g);
5) SO3(g) + C(g) SO2(g) + CO2(g);
6) CaCO3(s) CaO(s) + CO2(g);
7) 2H2S(g) + O2(g) SO2(g) + 2H2O(g);
8) Fe2O3(s) + CO(g) 2FeO(s) + CO2(g);
9) CaO(s) + C(s) CaC2(s) + CO(g);
10) H2(g) + I2(g) 2HI(g) (t din camera);
11) 2HCl(g) + O2(g) 2Cl2(g) + 2H2O(l).
9. La temperatura de 509°C constanta vitezei reacţiei
directe H2(g) + I2(g) 2HI(g) este egală cu 0,16, iar a celei
inverse cu 0,0047. Calculaţi constanta de echilibru.
Răspuns: 34.
10. În sistemul CO(g) + Cl2(g) COCl2(g) concentraţiile
iniţiale CO şi Cl2 sunt egale cu 0,28 şi, respectiv, 0,09 mol/l;
concentraţia de echilibru a lui CO este 0,20 mol/l. Determinaţi
constanta de echilibru.
Răspuns: 40.
11. Determinaţi valoarea constantei de echilibru pentru
reacţia A + B C + D, dacă concentraţiile iniţiale ale
substanţelor A şi B sunt egale cu 0,8 mol/l, iar concentraţia de
echilibru era egală cu 0,6 mol/l.
Răspuns: 9.
0
12. La temperatura de 450 C concentraţia de echilibru a
reacţiei H2 + I2 2HI este egală cu 50,0. Cu ce este egală

155
constanta de echilibru a reacţiei de disociere HI la aceeaşi
temperatură?
Răspuns: 0,02.
13. În sistemul: 2NO2 2NO + O2 concentaţiile de
echilibru ale substanţelor reactante constituie [NO2] = 0,06;
[NO] = 0,24 şi [O2] = 0,12 mol/l. Determinaţi constanta de
echilibru şi concentraţia iniţială a lui NO2.
Răspuns: 1,92 şi 0,3 mol/l.
14. La anumită temperatură concentraţiile de echilibru
în sistemul: 2SO2 + O2 2SO3 sunt egale respectiv cu [SO2] =
= 0,04 mol/l; [O2] = 0,06 mol/l, [SO3] = 0,02 mol/l.
Determinaţi constanta de echilibru şi concentraţiile iniţiale ale
oxidului de sulf (IV) şi oxigenului.
Răspuns: 4,17; 0,06 mol/l, 0,07 mol/l.
15. Concentraţiile iniţiale ale oxidului de azot (II) şi
clorului în sistemul: 2NO + Cl2 2NOCl constituie 0,5 mol/l
şi, respectiv, 0,2 mol/l. Determinaţi constanta de echilibru,
dacă până la momentul de echilibru au reacţionat 20% de oxid
de azot (II).
Răspuns: 0,415.
16. Calculaţi constanta de echilibru a sistemului: N 2 +
+ 3H2 2NH3, dacă în momentul echilibrului concentraţia
amoniacului constituie 0,4 mol/l, azotului – 0,03 mol/l,
oxigenului – 0,1 mol/l.
Răspuns: 5 300.
17. Determinaţi partea de masă a clorului molecular
descompus în atomi, dacă constanta de echilibru constituie
4,2 10-4, iar concentraţia iniţială a clorului este 0,04 mol/l.
Răspuns: 5%.
18. Determinaţi concentraţia de echilibru a hidrogenului
în sistemul: 2HI H2 + I2, dacă concentraţia iniţială a lui HI
constituie 0,05 mol/l, iar constanta de echilibru k = 0,02.
Răspuns: 5,5 10-3 mol/l.
19. Constanta de echilibru a sistemului: CO + H2 O

156
 CO2 + H2 la o anumită temperatura este egală cu 1. Calculaţi
componenţa procentuală a amestecului la momentul de
echilibru, dacă concentraţiile iniţiale ale lui CO şi H 2 constituie
câte 1 mol/l.
Răspuns: Câte 25% CO, H2O, CO2 şi H2.
20. Determinaţi constanta de echilibru a sistemului:
a) C + O2 CO2 b) C + CO2 2CO în care presiunile
parţiale de CO2 la momentul de echilibru constituie 0,2 din
presiunea totală a compuşilor gazoşi.
Răspuns: 0,25; 3,2.
21. Aflaţi constanta de echilibru a reacţiei: N2 O4
2NO2, dacă concentraţia iniţială N2O4 constituie 0,08 mol/l,
iar la momentul stabilirii echilibrului a disociat 50% N 2O4.
Răspuns: 0,16.
22. Ce valoare au constantele de echilibru k p şi kc ale
reacţiei: 2HI H2 + I2 la temperatura de 4480C, dacă
presiunile parţiale de echilibru ale gazelor la această
temperatură constituie P(HI)= 4,05 104 Pa; P(H2) = 7,52
104 Pa; P(I2) = 4,36 104 Pa ?
Răspuns: kp = kc = 0,02.
23. În sistemul: PCl5 PCl3 + Cl2 echilibrul la
temperatura 5000K s-a stabilit, când concentraţia iniţială PCl5,
egală cu 1 mol/l, s-a micşorat până la 0,46 mol/l. Determinaţi
valorile kp şi kc ale acestei reacţii la temperatura dată.
Răspuns: kc = 0,63 mol/l; kp = 2,63 MPa.
24. Cu ce este egală constanta de echilibru a reacţiei la
temperatura de 250C pentru care valoarea G298 este egală cu:
a) 5,714 kJ/mol, b) – 5,714 kJ/mol ?
Răspuns: a) 0,1; b) 10.
25. Pentru reacţia: FeO(s) + CO(g) Fe(s) + CO2(g),
constanta de echilibru la temperatura de 10000C este 0,5.
Concentraţiile iniţiale CO şi CO2 sunt egale corespunzător cu
0,05 şi 0,01 mol/l. Determinaţi concentraţiile lor de echilibru.
Răspuns: 0,04 şi 0,02 mol/l.

157
 7.3. Deplasarea echilibrului chimic

Echilibrul chimic al unei reacţii se menţine în anumite

condiţii; dacă se schimbă condiţiile reacţiei reversibile, se
schimbă şi echilibrul chimic şi odată cu el se modifică şi
constanta de echilibru. Factorii care influenţează echilibrul
chimic sunt: concentraţia substanţelor care reacţionează,
temperatura şi presiunea, în cazul când la reacţie iau parte gaze
sau vapori. La schimbarea a cel puţin uneia din mărimile
indicate, se distruge echilibrul, şi concentraţiile tuturor
substanţelor care iau parte la reacţie încep să se schimbe.
Variaţia concentraţiilor continuă până când produsul
concentraţiilor substanţelor formate, raportat la produsul
concentraţiilor substanţelor care intră în reacţie, devine egal cu
constanta de echilibru a reacţiei date la temperatura dată. În
acest moment, se stabileşte din nou echilibrul, dar de această
dată, pentru alte concentraţii. Procesul de schimbare a
concentraţiilor, provocat de distrugerea echilibrului, se numeşte
deplasarea echilibrului. În general, influenţa diferiţilor factori
asupra echilibrului chimic este dată de principiul lui Le
Chatelier–Braun, şi anume: dacă se modifică unul din factorii
care determină echilibrul chimic al unui sistem, echilibrul
se deplasează în sensul acelei reacţii, care se opune
schimbării produse.
În cazul reacţiei generale, la echilibru A + B C+D
creşterea concentraţiei reactantului A, se deplasează echilibrul
spre dreapta, în sensul în care se consumă mai mult din acest
reactant. Dacă însă creşte temperatura sistemului, echilibrul se
deplasează în sensul creşterii concentraţiei substanţelor pentru
a căror formare se consumă căldură. În cazul măririi presiunii,
echilibrul reacţiei se deplasează în sensul formării substanţelor
cu volum mai mic. Apare în mod convingător generalizarea:
când asupra unui sistem aflat în echilibru se exercită o
restricţie, echilibrul se deplasează astfel încât să se opună

158
restricţiei, diminuind-o.
Dacă la schimbarea concentraţiei, temperaturii sau
presiunii, vitezele reacţiei directe şi a celei inverse variază în
mod egal, nu are loc deplasarea echilibrului. Dacă însă viteza
reacţiei directe se măreşte sau scade de un număr mai mare de
ori decât viteza reacţiei inverse, echilibrul nu se poate păstra, ci
începe să se deplaseze în sensul reacţiei a cărei viteză a ajuns
să fie mai mare. Deplasarea echilibrului continuă până când
viteza ambelor reacţii se egalează.
Din cele de sus, rezultă că problemele deplasării
echilibrului şi a sensului în care acesta se va deplasă, poate fi
rezolvată în multe cazuri pe baza calculului schimbării
vitezelor reacţiei directe şi inverse.

Exemplul 1. La încălzirea într-un vas închis a unui

amestec format din oxid de carbon (II) şi clor se stabileşte
echilibrul: CO + Cl2 COCl2 . Cum va varia viteza reacţiei
directe şi inverse, dacă la temperatura constantă, la micşorarea
volumului amestecului gazos, se măreşte presiunea de două
ori? Să se arate dacă se schimbă viteza de deplasare a
echilibrului.
Rezolvare. Fie concentraţiile CO, Cl2 şi COCl2 până la
micşorarea volumului (adică la stabilirea echilibrului): [CO] =
a, [Cl2] = b, [COCl2] = c.

În aceste condiţii, viteza reacţiei directe 1 este 1 = k1

ab, iar viteza reacţiei inverse 2: 2 = k2 C. După
micşorarea volumului amestecului găzos de două ori, se măresc
şi concentraţiile celor trei gaze tot de atâtea ori, iar vitezele
ambelor reacţii vor deveni:
1 = k1 2a 2b = k1 4ab ; 2 = k2 C.
Împărţind 1 la 2 se află de câte ori se măreşte viteză reacţiei
directe:

159
 1
1 k1 4ab
4,
1 k1 ab
tot astfel se află şi creşterea vitezei reacţiei inverse:
1
2 k 2 2C
2.
2 k2 C
Astfel, viteza reacţiei directe se măreşte de patru ori, iar
a celei inverse numai de două ori. Deoarece echilibrul poate
exista numai la egalarea vitezelor ambelor reacţii, este clar că
în cazul analizat, echilibrul se distruge şi începe să se deplaseze
în sensul reacţiei, care decurge acum cu o viteză mai mare,
adică în direcţia formării COCl2.
Dacă la rezolvarea acestei probleme se foloseţte
principiul lui Le Chatelier–Braun, se ajunge la aceeaşi
concluzie.
Exemplul 2. Prin ce metode în sistemul: 2SO2 + O2
2SO3 – H poate fi deplasat echilibrul în direcţia creşterii
randamentului SO3 ?
Rezolvare: Conform principiului Le Chatelier–Braun
aceast efect se atinge în urma:
a) măririi concentraţiei O2 ;
b) micşorării concentraţiei SO3 (eliminarea din rază
reacţiei);
c) creşterii presiunii;
d) micşorării temperaturii până la aşa valoare, la care
viteza reacţiei să fie suficientă pentru atingerea relativă a
echilibrului.

Exerciţii şi probleme

1. Reacţia inversă decurge în fază gazoasă şi în ecuaţia

reacţiei directe suma coeficienţilor stoichiometrici este mai
mare decât în ecuaţia inversă sau egală. Cum va influenţa
asupră echilibrului în acest sistem schimbarea presiunii?

160
 2. Cum se va schimbă viteză reacţiei directe şi înverse
în sistemele:
a) CO + Cl2 COCl2;
b) 2SO2 + O2 2SO3;
c) N2 + 3H2 2NH3;
d) H2 + Cl2 2HCl.
dacă volumul fiecărui compus gazos se va micşora de trei ori.
Cum va influenţa aceasta asupra fiecărui sistem ?
3. Va influenţa oare asupra concentraţiei de echilibru a
lui CO2 în sistemul: CaCO3(s) CaO(s) + CO2(g) introducerea
aceleiaşi cantităţi de CO2 şi CaCO3 la aceeaşi temperatură?
Răspuns: da şi nu
4. În ce direcţie se va schimba echilibrul la ridicarea
temperaturii în sistemele:
a) N2(g) + 3H2(g) 2NH3(g); H298 = - 92,4 kJ;
b) 2CO2(g) 2CO(g) + O2(g); H298 = 566 kJ;
c) 4HCl(g) + O2(g) 2Cl2(g) + 2H2O(l); H298 = - 202,4 kJ.
Răspuns: a) în stânga; b) în dreapta; c) în stânga.
5. Care condiţii vor fi mai eficiente pentru un
randament mai mare al lui SO3 al reacţiei: SO2 + ½ O2 SO3;
H298 = - 98,8 kJ/mol ? Ce masă a lui SO2 va fi folosită la
formarea lui SO2 cu masa de 10g?
Răspuns: creşterea C(O2) sau C(SO2); eliminarea SO3
din sfera reacţiei; micşorarea lui T; creşterea lui P; 8 g.
6. Metanolul se obţine în urmă reacţiei: CO(g) +
+2H2(g) CH3OH(l). În ce direcţie se va deplasa echilibrul la
mărirea: a) temperaturii; b) presiunii?
7. Cum va influenţa asupra randamentului clorului în
sistem:
4HCl(g) + O2(g) 2Cl2(g) + 2H2O(l); H298 = - 202,4 kJ:
a) ridicarea temperaturii amestecului în volumul
reactant,
b) micşorarea volumului general al amastecului,
c) micşorarea concentraţiei oxigenului,
161
 d) mărirea volumului reactorului,
e) introducerea catalizatorului?
Răspuns: a), c), d) – micşorează; b) – mareşte;
e) – nu va influenţa.
8. În ce condiţii echilibrul reacţiei: 4Fe(s) + 3O2(g)
2Fe2O3(s) se va deplasa în direcţia descompunerii oxidului?
Răspuns: la micşorarea lui C(O2) şi P; la creşterea lui T.
9. La o oarecare temperatură, concentraţiile de echilibru
în sistemul: N2O4 2NO2 sunt egale cu [N2O4] = 0,02 şi
[NO2] = 0,03 mol/l. Determinaţi concentraţiile de echilibru
după ce are loc deplasarea echilibrului în urma măririi presiunii
de trei ori.
Răspuns: [N2O4] = 0,0758 şi [NO2] = 0,0584.
10. La temparatura dată a sistemului A + B C + D
constanta echilibrului este egală cu 1. În reacţie la 2 moli de
substanţa A sau luat a) 2 şi b) 10 moli de substanţa B. Ce parte
din substanţa A a fost supusă transformării în fiecare caz
aparte?
Răspuns: a) 50,0%; b) 83,3%.
11. Constanta de echilibru a sistemului H2 + I2 2HI
la oarecare temperatură este egală cu 50. Ce cantitate de
substanţa H2 trebuie luată la 1 mol de I2, pentru ca 90% a celui
din urmă să treacă în HI?
Răspuns: 1,548 moli.
12. Cum se vor schimba vitezele reacţiilor directe şi
inverse în sistemul: 2SO2 + O2 2SO3, dacă se va micşora
volumul reactorului de 2 ori? Va influenţa oare acest factor
asupra echilibrului în sistem?
Răspuns: se va mări de 8 şi 4 ori; se va deplasa la
dreapta.
13. Constanta de echilibru a sistemului 2NO + O2
2NO2 la o anumită temperatura are valoarea 2,22, iar
concentraţia iniţială NO este egală cu 4 mol/l. Ce cantitate de
O2 trebuie introdusă la 1l în sistem, pentru ca partea molară a

162
lui NO oxidat să constituie 40% ?
Răspuns: 2,45 mol/l.
14. La temperatura T = const şi concentraţia fiecărei
substanţe gazoase egală cu 0,55 mol/l s-a stabilit starea de
echilibru a reacţiei: CuO (s) + H2(g) Cu(s) + H2O(g). Apoi se
măresc concentraţiile cu 2 mol/l H2 şi cu 0,5 mol/l H2O, care
duc la deplasarea echilibrului. Să se determine valorile noi ale
concentraţiilor substanţelor gazoase.
Răspuns: [H2]’ = [H2O]’ = 1,8 mol/l.
15. În ce direcţie se va deplasa echilibrul reacţiei
A2(g) +B2(g) AB(g), dacă se va mări presiunea de 2 ori şi în
acelaţi timp, temperatura cu 200C? Coeficienţii de temperatură
ai vitezei reacţiilor directe şi inverse sunt egali corespunzător
cu 2 şi 3. Ce semn are H în această reacţie?
Răspuns: în stânga; H < O.

163
 Capitolul VIII

CONCENTRAŢIA SOLUŢIILOR. PROPRIETĂŢILE

SOLUŢIILOR

8.1. Metodele de exprimare a compoziţiei soluţiilor

Compoziţia calitativă a soluţiei este:

– solut sau substanţă dizolvată (se măsoară: masa – md,
cantitatea de substanţă – d );
– solvent (se măsoară: masa – msolvent).
Masa soluţiei se notează prin msol, volumul soluţiei – Vsol,
densitatea soluţiei –
Există diverse modalităţi de exprimare a compoziţiei
cantitative a soluţiilor:
a) Partea de masă a substanţei dizolvate în soluţie este
egală cu raportul masei solutului la masa soluţiei. Se exprimă
în procente (10%) sau părţi de unitate (0,1):
md md
100 % sau 100 % , unde – densitatea
m sol V sol
soluţiei.
b) Concentraţia molară este egală cu raportul cantităţii
de substanţă a solutului la volumul soluţiei. Unitatea de
măsură – mol/l:
md
CM d
şi d , unde d – cantitatea de substanţă a
V sol Md
solutului, Vsol – volumul soluţiei, md – masa solutului, M d –
masa molară a solutului.
Concentraţia molară era numită anterior molaritatea.
c) Concentraţia molară a echivalentului substanţei
dizolvate în soluţie este egală cu raportul cantităţii de substanţă

164
 1
a echivalentului (X) al substanţei dizolvate la volumul
Z
soluţiei. Unitatea de măsură – mol/l:
1
d( X)
md
1 z 1
C( X ) şi d ( X ) .
z Vsol z 1
Md ( X)
z
Anterior concentraţia molară a echivalentului era numită
concentraţia normală.
d) Titrul – este masa solutului pe care o conţine 1 ml de
md
soluţie (g / ml): T .
V
e) Molalitatea – indică cantitatea de substanţă de solut
( d) ce revine la 1 kg de solvent (mol/kg):
d 1000 1000 m d
Cm (mol/kg) sau Cm , unde
m( solvent) M d m( solvent )
masa solventului este exprimată în g.
f) Fracţia molară – este raportul dintre cantitatea de
substanţă a solutului (sau a solventului) şi cantitatea de
substanţă a tuturor substanţelor din soluţie: 1
d
,
d s

s– cantitatea de substanţă a solventului.

s
2 , unde
d s

Exemplul 1. Determinaţi masa de NaNO3 ce o conţine

o soluţie cu volumul 4 l şi concentraţia molară a NaNO 3 egală
cu 0,5 mol/l.
md
Rezolvare: Deoarece C M , atunci
M d Vsol
md C M M d Vsol = 0,5 mol/l 85 g/mol 4 l =170 g.
Exemplul 2. Care este concentraţia molară a
echivalentului unei soluţii ce conţine 16 g de hidroxid de bariu

165
în 900 ml de soluţie?
1 md
Rezolvare: Ştiind că C ( X ) , putem
z 1
M d ( X ) Vsol
z
afla că:
1 16 g mol(echiv)
C ( Ba(OH ) 2 ) 0,21
2 g 1 l
171 0,9l
mol 2
Exemplul 3. Determinaţi titrul soluţiei de clorură de
sodiu cu CM= 0,1 mol/l.
Rezolvare: Un litru de soluţie de NaCl de 0,1 M conţine
5,85g g
5,85 g de NaCl, deci T 5,85 10 3 .
1000ml ml
Exemplul 4. Determinaţi partea de masă a azotatului de
argint într-o soluţie ce conţine 256,8 g de AgNO3 în 3 l de
soluţie cu densitatea egală cu 1070 kg/m3.
md
Rezolvare: Conform definiţiei: % 100 % ,
Vsol
deci
0,2568kg
% 100% 8%
kg 3
1070 3 0,003m
m
Exemplul 5. O soluţie apoasă cu volumul de 2 l conţine
300 g de HCl. Densitatea soluţiei este de 1160 kg/m3. Care este
molalitatea acestei soluţii?
Rezolvare: avem masa soluţiei: msol= V=2 10-3
m3 1160 kg/m3 =2,320 kg.
Ştiind că ea conţine 300 g HCl, aflăm masa apei:
g = 2320 – 300 = 2020 g, calculăm:
1000 m d 1000 300 mol
Cm 4,07
Md g 36 ,5 2020 kg
Exemplul 6. Care sunt fracţiile molare ale anilinei şi a

166
eterului într-o soluţie cu partea de masă a anilinei egală cu
30%.
Rezolvare: Ştim că 1
1
; 2
2
aflăm
1 2 1 2

70 g 70 g
1(eter)= 1= 0,95 mol , iar
M (eter ) 74 g
mol
30 g 30 g
1(anilinei)= 2= 0,32 mol .
M (anilinei) 93 g
mol
0,95 0,32
1 0,75 2 şi
0,25 1 +
0,95 0,32 0,95 0,32
+ 2=0,75+0,25=1.
Exemplul 7. La dizolvarea în apă a cristalohidratului
de CoCl2 · 6H2O cu masa 476g s-a obţinut soluţie cu partea de
masă a clorurii de cobalt (II) 13,15%. Determinaţi volumul
apei luat pentru dizolvarea cristalohidratului.
Rezolvare: Avem m(CoCl2 · 6H2O) = 476g , deci
ν(CoCl2 · 6H2O) = 2 mol. Ştiind că ν(CoCl2 · 6H2 O) = ν(CoCl2)
= 2 mol, aflăm m(CoCl2) = ν · M = 2 mol · 130 g/mol = 260 g.
O soluţie cu masa 100 g conţine 13,15 g CoCl2,
x g ---------------260 g CoCl2,
260 100
x = 1976 g – masa soluţiei, iar masa apei
13,15
necesară pentru dizolvarea cristalohidratului:
m(H2O) = 1976 – 476 (masa cristalohidratului) = 1500 g şi
m 1500 g
V(H2O) = = 1500 ml.
1g / ml
Exemplul 8. Calculaţi masa soluţiei de KOH de 20%
care este necesară de adăugat la 250 g soluţie KOH de 90%
pentru a prepara o soluţie cu ω(KOH) = 50%.
Rezolvare: Problema se poate rezolva aplicând regula
dreptunghiului: părţile de masă ale soluţiilor iniţiale se scriu
167
una sub alta, în vârfurile din stânga ale unui dreptunghi
improvizat; mai la dreapta, în centrul dreptungiului – partea de
masă a soluţiei ce urmează să fie preparată. Scăzând pe
diagonale din valoarea mai mare valoarea mai mică, obţinem în
ce raport de mase trebuie luate soluţiile cu ω1(KOH) = 20% şi
ω2(KOH) = 90%:
20 40
\ 50 /
m1(sol.) 40
90 / \ 30 Astfel ; calculăm m1(sol. de
250 30
250 40
20%) = 333,3g .
3

Exerciţii şi probleme

1. Care este partea de masă a unei soluţii ce

conţine 50g zahăr în 350g apă?
2. Care este masa de BaCl2 necesară pentru a
prepara o soluţie cu volumul 5 litri şi partea de masă 10%
( =1034 kg/m3 )?
3. Calculaţi ce cantitate de KOH este necesară
pentru a prepara o soluţie cu volumul 500 ml şi partea de masă
30% ( =1,33 g/cm3).
4. Calculaţi densitatea soluţiei, ştiind că în 10 ml
soluţie cu partea de masă 38% sunt dizolvate 0,158 g solut.
5. Prin încălzire s-au evaporat 150 ml apă dintr-o
soluţie cu volumul iniţial 450 ml şi partea de masă 25%
( =1231 kg/m3). Care este partea de masă a solutului în soluţie
după evaporare?
6. Avem o soluţie cu volumul 800 ml şi partea de
masă a KOH de 35% ( = 1060 kg/m3). Ce volum de apă
trebuie de adăugat la ea pentru a coborî partea de masă a KOH
pînă la 6%?
7. Dintr-o soluţie cu masa 600 g şi partea de masă

168
a solutului 70% la răcire s-au cristalizat 38 g de solut. Care este
partea de masă a solutului în soluţia rămasă?
8. Se adaugă 200 ml apă la o soluţie HCl cu
volumul 300 ml şi partea de masă 24% ( = 1120 kg/m3). Care
este partea de masă a soluţiei obţinute?
9. S-au amestecat 25 g soluţie NaCl cu partea de
masă NaCl 30% cu 75 g soluţie KNO3 cu partea de masă 17%.
Calculaţi partea de masă a fiecărei sări în soluţia preparată.
10. Determinaţi partea de masă a soluţiei, obţinute la
amestecarea soluţiei H2SO4 cu volumul 3 l şi partea de masă
60% ( = 1500 kg/m3) cu o altă soluţie H2SO4 cu volumul 2,6 l
şi partea de masă H2SO4 19% ( = 1135 kg/m3).
11. Care sunt volumele soluţiilor de KOH cu părţile
de masă de KOH 10% ( =1083 kg/m3) şi 40% ( =1424 kg/m3)
necesare de amestecat pentru a obţine o soluţie KOH cu
volumul 12 l şi partea de masă 25% ( =1270 kg/m3).
12. Calculaţi volumul soluţiei de H2SO4 cu partea de
masă 17% ( = 1120kg/m3) necesar pentru neutralizarea a 20g
NaOH?
13. În 300 g apă s-au dizolvat 17 g de cristalohidrat
CuSO4 5H2O. Calculaţi părţile de masă ale cristalohidratului şi
ale sării anhidre CuSO4 în soluţie.
14. O soluţie cu volumul 1 l conţine 224 g HNO3
( = 1120 kg/m3). Aflaţi partea de masă a HNO3 în soluţie.
15. Câte grame SO3 trebuie dizolvate în 500g H2O
pentru a prepara o soluţie de acid sulfuric cu partea de masă
20% ?
16. În ce masă de apă trebuie dizolvate 89,6 l HCl
(c.n.) pentru a obţine o soluţie HCl cu partea de masă 10% ?
17. În 2 kg apă au fost dizolvate 400g NaOH.
Calculaţi fracţiile molare ale bazei şi apei în soluţie.
18. Au fost amestecate 0,3 l benzen C6H6 ( =
= 867 kg/m ) şi 0,8 l toluen C6H5CH3 ( = 867 kg/m3). Aflaţi
3

fracţiile molare ale fiecărui component al soluţiei.

169
 19. O soluţie cu volumul 0,5 l conţine 2,75 g K2SO4.
Care este concentraţia molară a soluţiei ?
20. Ce cantitate de H3PO4 este necesară pentru a
prepara o soluţie cu volumul 3 l şi concentraţia molară 2M ?
21. De ce volumul de acid sulfuric cu partea de
masă 10% ( = 1066 kg/m3) este nevoie pentru a prepara 1 l
soluţie cu concentraţia molară 1M ?
22. La o soluţie cu masa 300 g şi partea de masă 2%
de clorură de potasiu s-au adăugat 50g de aceeaşi sare. Care
este partea de masă a sării în soluţia obţinută?
23. Ce volum de apă trebuie evaporat din 3 kg
soluţie cu partea de masă 5% a clorurii de sodiu pentru a obţine
o soluţie cu partea de masă a NaCl 20%?
24. Câte grame de MgSO4 7H2O sunt necesare
pentru prepararea unei soluţii cu volumul 0,5 l şi concentraţia
molară 2M de sulfat de magneziu?
25. Care este masa soluţiei de acid acetic cu partea
de masă 70% necesară pentru a prepara 1 l soluţie de oţet cu
partea de masă 4%?
26. Determinaţi concentraţia molară şi molală a
echivalentului soluţiei acidului sulfuric cu partea de masă 20%
( = 1139kg/m3).
27. 40g hidroxid de sodiu au fost dizolvate în 360 g
apă. Determinaţi partea de masă, concentraţia molară şi molală
a echivalentului solutului în soluţie.
28. La o soluţie de acid sulfuric cu volumul de 5 l şi
1
C( H2SO4) = 0,5mol/l s-a adăugat 1 l de apă. Determinaţi
2
concentraţia molară a echivalentului acidului sulfuric în soluţia
obţinută.
29. Pentru neutralizarea a 50 ml soluţie de acid
clorhidric, au fost necesare 8 ml soluţie hidroxid de potasiu cu
concentraţia molară a echivalentului 0,5N. Care este
concentraţia molară a echivalentului acidului clorhidric?

170
 30. Care va fi mediul de reacţie al soluţiei, obţinute
în urma amestecării a 50g soluţie cu partea de masă 20% KOH
şi 50 ml soluţie de acid azotic cu concentraţia molară a
echivalentului 2N?
31. Care va fi concentraţia molară a soluţiei de
clorură de magneziu cu ω(MgCl2)= 17%?
32. În ce cantitate de apă trebuie de dizolvat 2,5 g
CuSO4 pentru a obţine o soluţie cu concentraţia molală de
0,5 mol/kg?
33. Au fost amestecate 500 ml soluţie cu
concentraţia molară 3M de acid clorhidric cu =1050 kg/m3 cu
300 g soluţie de acid clorhidric cu partea de masă 10%. Care
este partea de masă şi concentraţia molară a acidului în această
soluţie?
34. S-au amestecat 250 cm3 soluţie de sulfat de zinc
cu concentraţia molară 2M cu 750 ml soluţie sulfat de zinc cu
concentraţia molară a echivalentului 4N. Ce concentraţie
molară are soluţia obţinută?
35. În ce volum de apă trebuie de dizolvat clorura de
hidrogen, formată la încălzirea amestecului de 200 g de clorură
de sodiu cu acid sulfuric concentrat pentru a obţine o soluţie de
acid clorhidric cu partea de masă 25%?
36. Gazul obţinut la arderea hidrogenului sulfurat în
exces de oxigen a interacţionat cu 100 ml soluţie de hidroxid
de sodiu ( =1,28 g/cm3) cu partea de masă 25%. Calculaţi ce
volum de hidrogen sulfurat s-a ars?
37. În 3 l de apă s-au dizolvat 134,l de oxid de sulf
ce conţinea 50% de sulf. Calculaţi volumul soluţiei de hidroxid
de sodiu ( =1,28 g/cm3) cu partea de masă 25%, necesar
pentru a interacţiona cu soluţia acidului pentru a forma o sare
neutră.
38. Pentru precipitarea completă a plumbului din
300 ml soluţie de nitrat de plumb cu partea de masă 15%, s-a
folosit gazul obţinut la interacţiunea a 17,6g sulfură de fier cu

171
exces de acid clorhidric. Calculaţi densitatea soluţiei de nitrat
de plumb cu partea de masă 15%.
39. S-a supus electolizei o soluţie de sulfat de cupru
cu partea de masă 10% şi volumul 1454,6 ml( =1,19g/cm3).
După un timp oarecare s-a întrerupt curentul electric şi în
soluţie s-a borbotat gazul A. Astfel s-a obţinut un precipitat
negru cu masa 48g. La arderea gazului A în exces de oxigen se
formează apă şi gazul B, care decolorează apa de brom.
Calculaţi volumul gazului degajat la anod şi volumul acidului
azotic ( =1,37g/cm3) cu partea de masă 60% necesar pentru a
dizolva cuprul, depus pe catod. Determinaţi gazul A şi gazul B.
40. La oxidarea fosforului cu acid azotic
3
( =1,37g/cm ) cu partea de masă 60% s-a obţinut acidul
ortofosforic, care a fost neutralizat pînă la dehidrogenofosfat de
sodiu cu 25 ml de soluţie de hidroxid de sodiu ( =1,28g/cm3)
cu partea de masă 25%. Calculaţi volumul acidului azotic
necesar pentru oxidarea fosforului.
41. Determinaţi compoziţia şi masa sării formate la
dizolvarea în 40 ml de soluţie de hidroxid de sodiu
( =1,25g/cm3) cu partea de masă 24%, a gazului obţinut la
arderea a 6,72 l de gaz, densitatea relativă a căruia faţă de
hidrogen e 8 şi constă din 75% carbon şi 25% hidrogen.
42. Amestecul de gaze, unul dintre care a fost
obţinut la interacţiunea a 50 g de carbonat de calciu cu acid
clorhidric, iar celălalt la interacţiunea a 43,5 g de oxid de
mangan (IV) cu acid clorhidric concentrat, a fost barbotat prin
3018,2 ml de soluţie de iodură de potasiu cu partea de masă
10% ( =1,19g/cm3). Deteminaţi părţile de volum al gazelor
după reacţia cu KI. Solubilitatea gazelor în apă se neglijează.
43. Un aliaj al aluminiului şi al unui metal divalent a
fost dizolvat în soluţie concentrată de acid azotic şi s-au degajat
4,48 l de gaz. La prelucrarea aceleiaşi probe de aliaj cu soluţie
alcalină s-a degajat 6,72 l de gaz. Determinaţi compoziţia
aliajului, dacă se ştie că la dizolvarea în acidul sulfuric

172
concentrat a 12,8 g de metal divalent ce intră în compoziţia
aliajului s-au degajat 4,48 l de oxid de sulf (IV). Calculaţi
volumul soluţiei folosite de NaOH cu partea de masă 40%
( =1,44g/cm3).
44. La prăjirea a 124,8 g de pirită s-au obţinut 44,8 l
de oxid de sulf (IV), care a fost eliberat de impurităţi şi apoi
barbotat prin 500 ml soluţie de sodiu ( =1,25g/cm3) cu partea
de masă 25%. Ce masă de K2Cr2O7 se poate de redus în mediu
acid cu sarea obţinută? Calculaţi partea de masă a impurităţilor
din pirită.
45. La răcirea a 400 ml soluţie de sulfat de cupru
3
( =1,2g/cm ) cu partea de masă 25% s-au depus 50 g de
cristale de sulfat de cupru. Precipitatul a fost filtrat. Ce masă de
precipitat se formează la barbotarea prin filtrat a 11,2 l de
hidrogen sulfurat? Ce masă de CuSO4 e în exces?
46. Ce volum de soluţie de hidroxid de sodiu
3
( =1,35g/cm ) cu partea de masă 32% e necesar pentru a
dizolva siliciul, obţinut la calcinarea a 12 g de magneziu cu
12 g dioxid de siliciu?
47. La 1200 g de soluţie de hidroxid de sodiu s-au
adăugat 490 g soluţie de acid sulfuric cu partea de masă 40%.
Pentru neutralizarea soluţiei obţinute s-au folosit 143 g de sodă
Na2CO3 10H2O. Care e partea de masă a soluţiei iniţiale de
NaOH?
Răspuns:10%
48. La oxidarea substanţei simple A cu acid azotic
s-au degajat 11,2 l de oxid de azot (II) şi s-a format o soluţie
pentru neutralizarea căreia s-a folosit soluţia de hidroxid de
sodiu (ρ = 1,28g/cm3) cu partea de masă de 25%, obţinându-se
astfel fosfat de sodiu. Determinaţi care e substanţa A şi
volumul de soluţie NaOH necesar pentru formarea fosfatului.
Răspuns:112,5 ml
49. În 102 ml de apă s-a dizolvat amestecul de
sulfaţi de sodiu şi potasiu. La soluţia de săruri s-au adăugat

173
1664 g de soluţie de clorură de bariu cu partea de masă 10%.
Precipitatul depus a fost filtrat, spălat, uscat şi cântărit. Masa
lui e de 139,8g. La adăugarea în filtrat a acidului sulfuric s-au
depus 46,6 g de precipitat. Determinaţi părţile de masă ale
Na2SO4 şi K2SO4 în amestecul iniţial.
Răspuns:34,8% K2SO4; 14,2% Na2SO4
50. Oxidul de fosfor (V), obţinut la arderea
fosforului în oxigen, s-a dizolvat în 500 ml soluţie de acid
ortofosforic ( =1,7g/cm3) cu partea de masă 85%. Astfel
partea de masă a H3PO4 a crescut cu 7,6%. Calculaţi masa
fosforului ars.
Răspuns: 62 g P.
51. Determinaţi masa dicromatului de potasiu şi
volumul soluţiei de acid clorhidric ( =1,28g/cm3) cu partea
de masă 37% necesari pentru a obţine clorul, capabil a substitui
tot bromul din 266,4 ml soluţie de bromură de potasiu
(ρ = 1,34g/cm3) cu partea se masă 40%.
Răspuns: 58,8 K2Cr2O7 236 ml soluţie HCl
52. Determinaţi masa oleumului cu partea de masă a
oxidului de sulf (VI) 10% şi masa soluţiei de acid sulfuric de
60% necesare pentru prepararea soluţiei de acid cu masa 480 g
şi partea de masă 90%.
Răspuns: m(oleum.) = 340,8; m(sol. de 60%) = 139,2 g.

8.2. Solubilitatea

Exemplul 1. Determinaţi coeficientul de solubilitate al

clorurii de cobalt, dacă în 500 g de soluţie saturată la 21 0C sunt
dizolvate 171 g de sare.
Rezolvare: Coeficientul de solubilitate indică ce masă
de substanţă se dizolvă în 100 g de solvent la temperatura dată.
Masa solventului este egală cu:
msol md 500 171 329 g

174
 Coeficientul de solubilitate îl aflăm din proporţia:
H2O 329 g – conţine –171 g CoCl2 ;
H2O 100 g conţine – X g;
100 171
X 52 g .
329
Răspuns: Coeficientul de solubilitate al clorurii de
cobalt la 210C este de 52 g.

Exemplul 2. Coeficientul de solubilitate al clorurii de

amoniu la temperatura de 15ºC este egal cu 35 g. Calculaţi
partea de masă a sării în soluţia saturată la această temperatură.
Rezolvare: Pentru calcule vom folosi soluţia saturată
care conţine 100 g de apă. Aşa o soluţie conţine 35 g de
substanţă dizolvată.
Calculăm masa soluţiei:
m(sol.) = 100 + 35 = 135 g
Respectiv, partea de masă a clorurii de amoniu în
soluţia saturată la 15ºC va fi egală:
35 g
( NH 4Cl ) 100 % 25,9%
135 g
Răspuns: Partea de masă a clorurii de amoniu în soluţia
saturată la 15ºC este egală cu 25,9%.

Exemplul 3. În 100 g apă la temperatura de 20ºC se

dizolvă 108,7 g de hidroxid de sodiu. Ce masă de NaOH şi ce
volum de apă sunt necesare pentru prepararea a 40 g de soluţie
saturată de hidroxid de sodiu la această temperatură?
Rezolvare: Dacă coeficientul de solubilitate al
hidroxidului de sodiu (t = 20ºC) este egal cu 108,7 g, masa
soluţiei va fi egală: m(sol.) = 100 + 108,7 = 208,7 g.
Masa NaOH, care conţine 40 g de soluţie saturată (t =
20ºC) se află din proporţia:
208,7 g soluţie conţine 108,7 g NaOH;
40 g soluţie conţine X g NaOH;

175
 40 g 108 ,7 g
m NaOH X 20 ,8 g .
208 ,7 g
Calculăm masa apei: m(apei) = 40 g – 20,8 g = 19,2 g.
Volumul apei va fi egal:
mapei 19,2 g
V( apei) 19,2 ml
apei 1 g
ml
Răspuns: m(NaOH) = 20,8 g; V(apei) = 19,2 ml.

Exemplul 4. Ce volum de apă trebuie evaporat din 50 l

soluţie de nitrat de potasiu cu partea de masă a sării de 9%
( = 1,056 g/ml) pentru ca soluţia la 20ºC să devină saturată
(coeficientul de solubilitate a KNO3 la această temperatură este
egal cu 29,9 g)?
Rezolvare: Calculăm concentraţia soluţiei saturate de
KNO3 (la 20ºC):
29 ,9 g
( KNO3 ) 100 % 24 ,1% .
129 ,9 g
Respectiv, după evaporare concentraţia soluţiei trebuie
să crească de la 9% până la 24,1%.
Calculăm masa soluţiei iniţiale:
m sol1 5000 ml 1,056 g ml 52800 g 52,8 kg .
Masa sării în această soluţie este egală:
52,8kg 9%
m( KNO3 ) 4,75kg .
100%
Masa soluţiei de 24,1% ce conţine această masă de sare
4,752 kg 100%
este: msol2 19,7 kg .
24,1%
Calculăm masa apei evaporate:
mapei m sol1 m sol2 52 ,8 19 ,7 33,1 kg , Vapei 33,1 l .
Răspuns: Este necesar de evaporat 33,1 l de apă.

176
 Exemplul 5. Prin evaporarea până la sec a 200 g soluţie
saturată (la temperatura de 20ºC) de NaCl, s-au obţinut 52,6 g
sare. Exprimaţi solubilitatea clorurii de sodiu la temperatura de
20ºC în g/l şi mol/l.
Rezolvare: Solubilitatea exprimată în g/l indică masă
sării ce conţine 1 l de soluţie.
m(apei) = 200 – 52,6 = 147,4 g, V(apei) = 147,4 ml =
= 0,1474 l.
Solubilitatea clorurii de sodiu (t = 20ºC) exprimată în
g/l se află din formula:
20 C mNaCl 52,6 g
S NaCl 356,85 g l .
Vapei(l ) 0,1474 l
Pentru a calcula solubilitatea NaCl exprimată în mol/l,
poate fi aplicată formula:
20 C NaCl 0,9 mol
S NaCl 6,1 mol l
Vapei(l ) 0,1474 l
Răspuns: S NaCl
20 C 20 C
356,85 g l ; S NaCl 6,1 mol l .

Exemplul 6. Pentru a dizolva 84 g SrCl2 6H2 O se

consumă 100 ml apă. Calculaţi solubilitatea clorurii de stronţiu
în g/l şi mol/l.
Rezolvare: Solubilitatea (mol/l) se calculează după
formula:
sare
S mol . (1)
l Vapei(l )
Solubilitatea (g/l) se calculează după formula:
msare
Sg . (2)
l Vapei(l )
Calculăm masa sării anhidre, ce o conţine 84 g de
cristalohidrat SrCl2 6H2O. La încălzirea cristalohidratului
(t 100 - 110ºC) are loc procesul de deshidratare, exprimat de
ecuaţia:
177
 SrCl2 6H2O SrCl2 + 6H2O
Se observă, că ( SrCl2 ) ( SrCl 2 6 H 2O )

84 g
(SrCl 2 6H 2 O) 0,31 46 mol
267 g mol
Respectiv, (SrCl2 ) 0,3146 mol
m(SrCl2 ) 0,31 mol 159 g mol 50 g
m(H2O) 100 (84 50) 134 g
V(H2O) 134 ml 0,134 l
Substituind datele obţinute în formula (1), calculăm
solubilitatea SrCl2 în mol/l:
0,3146 mol
S 2,35 mol l .
0,134 l
Folosind formula (2) calculăm solubilitatea SrCl2 în g/l:
50 g
S 373 g l .
0,134 l
Răspuns: Solubilitatea clorurii de stronţiu alcătuieşte
2,35 mol/l şi 373 în g/l.
Exemplul 7. Solubilitatea NaNO3 la 10ºC este 805 g/l.
Câte grame de sare se dizolvă în 250 ml apă la această
temperatură?
Rezolvare: Masa sării dizolvate în 250 ml apă poate fi
msare
calculată din formula S , din care rezultă că
Vapei(l )
m NaNO3 S V 805 g l 0,25 l 201,25 g .
Pentru calcul poate fi aplicată şi proporţia:
1 l apă .........805 g sare
0,25 l ...........X g sare
0,25 l 805 g
m NaNO3 X 201,25 g .
1l
Răspuns: În 250 ml apă la temperatura de 10ºC se

178
dizolvă 202,25 g de nitrat de sodiu.
Exemplul 8. Ce masă de clorură de hidrogen se va
dizolva în 100 l apă la temperatura de 40ºC şi presiunea de
98625 Pa, dacă solubilitatea HCl la această temperatură şi
presiunea de 1,0133 105 Pa alcătuieşte 386 m3 în 1 m3 de apă?
Rezolvare: Calculăm volumul HCl ce-l conţine 100l apă
la 40ºC şi 1,0133 105 Pa din proporţia:
1000 l H2O .......... 386 m3 HCl
100 l H2O .......... X m3 HCl
100 l 386 m 3
VHCl X 38,6 m 3
1000 l
Masa clorurii de hidrogen se calculează din ecuaţia
Mendeleev-Clapeyron:
PVM 98625 Pa 38,6 m 3 36,5 10 3 kg mol
m 53,4 kg
RT 8,31 J 313 K
mol K

Răspuns: m(HCl) = 53,4 kg.

Exemplul 9. În 100 g apă se dizolvă 50,5 l de clorură
de hidrogen (c.n.). La 50ºC solubilitatea este de 59,6 g. Soluţia
saturată la 0ºC cu masa de 40 g s-a încălzit până la 50ºC.
Calculaţi masa gazului eliminat în urma încălzirii şi masa
soluţiei obţinute.
Rezolvare: Calculăm masa clorurii de hidrogen, care se
dizolvă în 100 g apă la 0 C:
V 50,5 l
m HCl M M 36,5 g mol 82,3 g .
Vm 22,4 l mol
Masa soluţiei saturate la 0 C este egală cu 182,3 g.
Masa HCl în 40 g soluţie saturată o calculăm din
proporţia:
82,3 g HCl .......... 182,3 g soluţie
X g HCl .......... 40 g soluţie

179
 82,3 g 40 g
m HCl ( 0 C ) 18,06 g
182,3 g
La 50ºC masa soluţiei saturate este egală cu 159,6 g.
Pentru a calcula masa HCl în 40 g soluţie saturată la
50º, alcătuim proporţia:
59,6 g HCl .......... 159,6 g soluţie
X g HCl .......... 40 g soluţie
59,6 g 40 g
m HCl ( 50 C ) 14,93 g
159,6 g
Deci, la încălzirea a 40 g soluţie saturată la 0ºC până la
50ºC se elimină 18,06 – 14,93 = 3,12 g de HCl.
Masa soluţiei finale va fi:
m2sol 40 g 3,12 g 36,88 g
Răspuns: Masa gazului eliminat în urma încălzirii
soluţiei saturate la 0ºC cu masa de 40 g până la 50ºC este egală
cu 3,12 g, masa soluţiei finale este egală cu 36,88 g.
Exemplul 10. Solubilitatea la 200C este de 74,5 g, iar la
00C 37,3 g. Ce masă de sare se va depune dacă 360 g de soluţie
CoCl2 saturată la 200C a fost răcită până la 00C.
Rezolvare: Masa soluţiei de CaCl2 este egală cu:
la 200C: m1(sol) = 100 + 74,5 = 174,5 g.
la 00C: m2(sol) = 100 + 37,3 = 137,3 g.
Diferenţa m1(sol) - m2(sol) va alcătui masa sării depuse în
urma răcirii soluţiei saturate la 20ºC cu masa de 174,5 g până la
0ºC:
msării depuse = 174,5 - 137,3= 36,2 g.
Pentru calculul masei sării sedimentate din 360 g de
soluţie se alcătuieşte proporţia:
174,5 g sol……..36,2 g CaCl2
360,0 g sol……..X
360 36 ,2
de unde X 74 ,7g
174 ,5
Răspuns: Dacă 360 g de soluţie CoCl2 saturată la 200C

180
se răceşte până la 00C se sedimentează 74,7 g de sare.
Exemplul 11. Soluţia de nitrat de argint cu partea de
masă 82% este saturată la temperatura de 60ºC. La răcirea a
140 g până la 10ºC se sedimentează 71,2 g sare. Determinaţi
solubilitatea AgNO3 la 10ºC.
Rezolvare: Calculăm masa sării în 140 g soluţie saturată
la 60ºC:
msol AgNO3 140 g 82%
m AgNO3 ( 60 C ) 114,8 g
100 % 100%
Masa apei în această soluţie va fi:
m H 2O 140 114 ,8 25,2 g
Masa sării în soluţia saturată la 10ºC se află din
diferenţa: m AgNO3 (10 C ) 114 ,8 71,2 43,6 g
Pentru a calcula solubilitatea AgNO3 la 10ºC, alcătuim
proporţia:
25,2 g H2O ..........43,6 g AgNO3
100 g H2O ...........X g AgNO3
100 g 43,6 g
S 10 C
AgNO3 173 g
25,2 g
Răspuns: Solubilitatea AgNO3 la 10ºC alcătuieşte 173 g
sare în 100 g apă.

Exerciţii propuse

1. Pentru a prepara soluţii saturate la 200C au fost luate

următoarele substanţe:
a) 18g NaCl şi 50g H2O
b) 28g KOH şi 25g H2O
c) 15g H3BO3 şi 300g H2O
Calculaţi solubilitatea substanţelor la 200C şi partea de
masă a lor în soluţiile saturate.
2. Calculaţi solubilitatea următoarelor substanţe la 20 0C,
reeşind din soluţiile saturate:

181
 a) soluţia NH4Cl cu partea de masă 25%;
b) soluţia K2SO4 cu CM 0,7M ( =1210 kg/m3);
c) soluţia KBr cu C( 1z KBr) 5,7N ( =1678 kg/m3).
3. Solubilitatea CuSO4 la 200C şi 1000C este respectiv
egală cu 20,2 şi 77 g. Care va fi masa sulfatului de
cupru precipitat, dacă răcim 600 g soluţie de la 100 pînă
la 200C?
4. Coeficientul de solubilitate a CaCl2 în apă la 1000C este
de 158 g în 100 g H2O. Ce masă de CaCl2 se găsesc în
2,25 kg soluţie?
5. Solubilitatea NaCl la 20o C de 35,9 g. Care este partea
de masă a soluţiei saturate la această temperatură?
6. Solubilitatea sulfurii de hidrogen la 20ºC şi 1,0133 105
Pa alcătuieşte 2,91 l în 1 l apă. Calculaţi partea de masă
a H2S în soluţia obţinută.
7. Calculaţi masa oxidului de carbon(IV) ce o conţine
25 ml apă la temperatura de 0ºC şi presiunea de
0,745 105 Pa, dacă solubilitatea CO2 la 0ºC şi
1,0133 105 Pa alcătuieşte 1,713 m3 în 1 m3 apă.
8. În ce volum de apă se vor dizolva 250 g de clor la 10ºC
şi presiunea de 1,5 105 Pa, dacă solubilitatea Cl2 la 10ºC
şi 1,0133 105 Pa alcătuieşte 3,148 m3 în 1 m3 apă.
9. Din 12,8 g soluţie de clorură de bariu saturată la 15ºC
prin evaporarea apei s-au obţinut 4,1 g BaCl2 2H2 O. Să
se determine solubilitatea clorurii de bariu în g/l la
această temperatură.
10. Care este masa minimă de apă în care la 45ºC se pot
dizolva 7,5 g sulfat de potasiu, dacă solubilitatea K2SO4
la acestă temperatură este de 150 g/l?
11. Câte grame de nitrat de plumb conţine 277 g soluţie
saturată la 50ºC, dacă solubilitatea la această
temperatură este de 850 g/l?
12. Va fi oare saturată o soluţie de 33,3% de clorură de
bariu la a) 65ºC şi b) 85ºC, dacă solubilitatea

182
 65 C 85 C
SBaCl2
500 g l , iar SBaCl 2
550 g l ?
13. Într-un vas cu masa de 11,7 g s-a turnat soluţie saturată
de KNO3 la temperatura de 15ºC. Masa vasului s-a
mărit până la 106 g. După evaporare până la sec masa
lui a devenit egală cu 30,5 g. Determinaţi coeficientul
de solubilitate şi solubilitatea (g/l şi mol/l) nitratului de
potasiu la această temperatură.
14. Câte grame de NaBr conţine 785 g soluţie saturată la
18ºC, dacă solubilitatea la această temperatură este de
887,6 g/l?
15. Câte grame de KCl se vor cristaliza din 600 g de soluţie
saturată la 60oC, dacă o răcim până la 20oC.
Solubilitatea KCl este de 45,8 g la 60 oC şi 34,4 la 20oC.
16. Sunt date trei săruri. Prima (A) – colorează flacăra în
violet, iar a doua (B) – în galben. Soluţia sării a treia
(C) – formează un precipitat alb cu soluţia sării A,
precipitat galben cu soluţia sării B şi precipitat alb
brânzos cu soluţia de azotat de argint. La răcirea
soluţiei concentrate A de la 60 o până la 0oC, se
cristalizează 108,5 g de sare. Ce masă de apă şi sare A
s-au luat pentru recristalizare, dacă solubilitatea ei la
60o C este de 18,2 g, iar la 0o – 7,35 g. Care sunt sărurile
A, B şi C? Răspunsul confirmaţi-l prin ecuaţiile
reacţiilor.
17. La care temperatură solubilitatea nitratului de plumb şi
a nitratului de potasiu sunt egale?
18. Câte grame de nitrat de bariu se vor depune din soluţia
saturată la 1000C, dacă ea se răceşte pînă la 00C? Se ştie
că soluţia iniţială conţinea 500 g de apă, iar solubilitatea
Ba(NO3)2 la 00C - 5,0 g, iar la 1000C - 34,2 g.
19. Ce masă de Na2SO4 10H2O se cristalizează la răcirea
1026,4 g soluţie saturată de sulfat de sodiu de la 80ºC
până la 10ºC, dacă S 80 C 283 g l , iar S 10 C 90 g l ?
20. La 30ºC în 100 g apă se dizolvă 81,8 g NH4Br. La
183
 răcirea a 300 g soluţie saturată la 30ºC până la 0ºC se
cristalizează 36,8 g sare. Ce masă de NH4Br se dizolvă
în 100 g apă la 0ºC?

8.3. Proprietăţile soluţiilor de neelectroliţi

8.3.1. Presiunea de vapori a soluţiilor diluate de

neelectroliţi

În 1887 F.M.Raoult a demonstrat că scăderea relativă a

presiunii de vapori a unei soluţii diluate este direct
proporţională cu fracţia molară a solutului din soluţie. Expresia
m1
P P M1
legii lui Raoult este: 0 , unde P0 este
P0 m1 m2
M1 M 2
presiunea de vapori a solventului pur, P este presiunea de
vapori a soluţiei la aceeaşi temperatură m1 – masa solutului,
M1 – masa moleculară a solutului; m2 – masa solventului,
M2 – masa moleculară a solventului.
Exemplul 1. Care este presiunea vaporilor deasupra
soluţiei ce conţine 35 g zahăr în 50 g apă la 70 0C, dacă
presiunea vaporilor de apă la această temperatură este de
31157 Pa?
Rezolvare: Conform legii lui Raoult, avem:
P0 P 1
2 ;
P0 1 2

1 = 35 : 342 = 0,10 mol şi 2 = 50 : 18 = 2,78 mol

Presiunea vaporilor de asupra soluţiei este:
1 0,1
P P0 P0 31157 31157 (1 ) 30075 Pa
1 2 2,78 0,10

Exemplul 2. Presiunea de vapori a soluţiei, ce conţine

184
5,2 g de neelectrolit în 117g H2O este de 3,07 105 Pa la 700C.
Presiunea vaporilor de apă la această temperatură este de
3,12 105 Pa. Determinaţi masa molară a substanţei.
Rezolvare: Ştiind că scăderea relativă a presiunii de
vapori a soluţiei se exprimă ca:
P0 P
2
1
,aflăm
P0 1 2

P0 P 312000 307000
0,016 şi 2 = 117 : 18 = 6,5, iar
P0 312000
5,2
M1
1 = 5,2 : M2, deci 0,016 . Aflăm M1 = 5,116 :
5,2
6,5
M1
: 0,104 = 49,2; M1 = 49,2 g/mol.

Exerciţii propuse

1. Calculaţi scăderea relativă a presiunii de vapori a

soluţiei ce conţine 50 g etilenglicol C2H4(OH)2 în 800 g apă.
2. Presiunea vaporilor de apă la 300C este de 4210 Pa.
Care este presiunea de vapori a soluţiei ce conţine 62 g fenol
C6H5OH în 540 g apă?
3. Care este presiunea de vapori la 150C a unei soluţii
apoase a anilinei C6H5NH2 cu partea de masă 6%, ştiind că
presiunea de vapori a apei la această temperatură este de
1680 Pa?
4. Determinaţi presiunea de vapori a unei soluţii, ce
conţine 1,212 1023 molecule de neelectrolit în 180 g apă la
200C. Presiunea vaporilor de apă la această temperatură este
2330 Pa.
5. Presiunea de vapori a tetraclorurii de carbon CCl4
este de 12 132 Pa. Presiunea de vapori a unei soluţii ce conţine

185
4,7 g fenol C6H5OH în 100g CCl4 este de 11199 Pa la aceeaşi
temperatură. Care este masa molară a fenolului?
6. Calculaţi presiunea de vapori a unei soluţii apoase cu
partea de masă a zahărului C12H22O11 de 2% la 1000C, ştiind că
presiunea vaporilor apei la această temperatură este de
1,0133·105 Pa.
7. Calculaţi masa unei substanţe nevolatile, dacă ştim că
la dizolvarea a 5 g de această substanţă în 100 g apă se obţine o
soluţie cu presiunea de vapori de 3121,34 Pa. Presiunea de
vapori a apei la această temperatură este de 3167,21 Pa.
8. Presiunea de vapori a unei soluţii ce conţine 3,09 g
anilină în 370 g eter (C2H5)2O este egală cu 85 806,28 Pa.
Presiunea de vapori a eterului la aceeaşi temperatură este de 86
379,56 Pa. Determinaţi masa molară a anilinei.
9. Soluţia ce conţine 1,5 g glicocol în 100g apă are
aceeaşi presiune de vapori ca şi soluţia apoasă de glucoză
C6H12O6 cu partea de masă 6,35%. Care este masa molară a
glicocolului?
10. Determinaţi fracţia molară a substanţei în soluţie,
ştiind că soluţia de 5,2 g de această substanţă în 117 g apă are o
presiune de vapori de 3,07 105 Pa. Presiunea vaporilor de apă
la această temperatură e de 3,12 105 Pa.

8.3.2. Creşterea temperaturii de fierbere

(Ebulioscopia)

Ca urmare a scăderii presiunii de vapori saturaţi

deasupra soluţiilor, în comparaţie cu solventul pur, soluţiile
fierb la temperaturi mai înalte. În 1887 savantul francez Raoult
a studiat cantitativ acest fenomen şi a dedus următoarea lege:
Ridicarea punctului de fiebere al soluţiei este direct
proporţională cu concentraţia sa molală şi independentă de
natura sa: t = t0 - t1 = Ke Cm, unde Cm – concentraţia molală a

186
solutului; Ke – constanta ebulioscopică a solventului.
Dacă avem o soluţie ce conţine m g de solut cu M masa
molară în g grame de solvent, atunci:
m m
1000 1000
M M
Cm , deci t Ke , iar
g g
K e m 1000
M .
t g
Astfel putem calcula masa molară a solutului după
ridicarea punctului de fierbere a soluţiei acestui solut. Această
metodă se numeşte ebulioscopie.
Exemplul 1. Stabiliţi temperatura de fierbere a unei
soluţii apoase ce conţine 40 g glicerină C2H5(OH)3 în 880 g
apă. Constanta ebulioscopică a apei e egală cu 0,5.
Rezolvare: Conform legii a doua a lui Raoult:
m 40
1000 1000
t f Ke M , deci t f 0,52 80 0,3 0C.
g 880
Iar temperatura de fierbere a soluţiei va fi: t = tf + t0 = 1000C +
+0,30C = 100,30C.
Exemplul 2. Stabiliţi din câţi atomi constă molecula de
sulf, dacă temperatura de fierbere a soluţiei, ce conţine 4,455 g
S în 50 g benzen, este cu 0,8910C mai mare ca temperarura de
fierbere a benzenului Ke=2,57.
Rezolvare: Masa molară a sulfului o determinăm din
ecuaţia:
K e m 1000
M ,deci
t g
2,57 4,455 1000 g
M sulf 257 ; deoarece Arsulf = 32,
0,8891 50 mol
Numărul atomilor de sulf este: Msulf : Asulf, deci 257 : 32 =
= 8 (at).
187
Molecula e formată din 8 atomi de sulf.
Exemplul 3. Temperatura de fierbere a soluţiei apoase
de zahăr este de 100,130C. Care este partea de masă a zahărului
în această soluţie?
Rezolvare: Calculăm ridicarea punctului de fiebere
∆t = 100,130C - 1000C = 0,130C.
Notăm m(zah.) = x, iar m(H2O)= 100 - x. Conform legii lui
m
1000 x
M 1000
Raoult: t f K e , deci 0,13 0,52 342
g 100 x
x = 7,88;
Răspuns: ω (zah.) = 7,88%.

Exerciţii propuse

1. Care va fi temperatura de fierbere a soluţiei

apoase de zahăr cu partea de masă a zahărului 20%?
2. Determinaţi cu câte grade va creşte punctul de
fierbere a soluţiei, ce conţine 26 g de camfor în 600 g eter.
Masa molară a camforului este 155, iar constanta ebulioscopică
a eterului e 2,16.
3. Câte grame de zahăr trebuie dizolvate în 1000 g
apă pentru a ridica temperatura de fierbere a soluţie cu 0,5 0C?
4. O soluţie ce conţine 8 g naftalină C10H8 în 100 g
eter dietilic are o creştere a punctului de fierbere egală cu
1,330C. Determinaţi constanta ebulioscopică a eterului.
5. Care va fi punctul de fierbere a unei soluţii ce
conţine 20 g iod în 750 g benzen C6H6 ? Ke(C6H6) = 2,57.
Benzenul fierbe la 80,20C.
6. Punctul de fierbere a unei soluţii, ce conţine
0,2014 g difenilamină (C6H5)2-NH în 20,1 g benzen, este egală
cu 80,3550C. Temperatura de fierbere a benzenului este 80,20C.
Care este constanta ebulioscopică a benzenului?
188
 7. Creşterea punctului de fierbere a unei soluţii, ce
conţine 0,12 g fosfor roşu în 20 g sulfură de carbon CS 2 faţă de
solventul pur, constituie 0,120C. Ke(CS2) = 2,4. Din câţi atomi
este formată molecula fosforului roşu în soluţie?
8. 1,6 g de substanţă cu compoziţia 94% C şi 6% H
se dizolvă în 50% g eter. Această soluţie are o creştere a
punctului de fierbere de 0,540C. Ke(eter) = 2,11. Care este
formula hidrocarburii?
9. Care este masa moleculară a acidului benzoic
ştiind că o soluţie eterică cu partea de masă a acidului benzioc
de 10% are o ridicare a punctului de fierbere de 1,93 0C?
10. Temperatura de fierbere a soluţiei apoase de
zahăr este de 101,80C. Care este concentraţia molară şi partea
de masă a zahărului în soluţie?

8.3.3. Scăderea punctului de solidificare al soluţiilor

(Crioscopia)

A doua lege a lui F.M.Raoult (1882) referitoare la

scăderea punctului de solidificare a soluţiilor sună în felul
următor: Coborârea punctului de îngheţ al soluţiei este direct
proporţională cu concentraţia sa molală şi independentă de
natura sa: t = t0 - t1 = Kc Cm, unde Cm – concentraţia molală a
solutului; Kc – constanta crioscopică a solventului.
Prin analogie cu cazul ebulioscopiei, pentru substanţa
cu masa molară M dizolvată în cantitate de mg în g grame
Kc m
solvent, putem scrie: t 1000 .
M g
Deci, putem determina masa molară a solutului după scăderea
punctului de solidificare.
Exemplul 1. La ce temperatură congelează o soluţie ce
conţine 6g zahăr C12H22O11 (M=342) în 100g apă. Constanta
crioscopică a apei e agală cu 1,86.
Rezolvare: Conform legii a doua a lui Raoult putem

189
scrie cu ce este egală scăderea temperaturii de solidificare a
Kc m
soluţiei: t = t0 – t 1000 ,
M g
1,86 6
deci t 1000 0,32 0C.
342 100
De unde temperatura de solidificare a soluţiei este: t = t0 - t =
= 0 - 0,32 = -0,320C
Exemplul 2. O probă de neelectroliţi cu masa de 1,5 g a
fost dizolvată în 25 ml H2O. Scăderea temperaturii de
solidificare a soluţiei constituie 1,310C. Determinaţi masa
molară a neelectrolitului.
Rezolvare: Ştiind relaţia pentru scăderea temperaturii de
Kc m
solidificare a soluţiilor t 1000 , putem exprima
M g
masa molară M a neelectrolitului:
k c m 1000 1,86 1,5 1000 g
M 85 .
t g 1,31 25 mol

Exerciţii propuse

1.Determinaţi temperatura de îngheţ a soluţiei ce

conţine 6,84g zahăr C12H22O6 în 100ml apă. KC = 1,86.
2.Care va fi scăderea temperaturii de solidificare a
soluţiei formate din 23g glicerină C3H5(OH)3 în 400g apă.
3.Stabiliţi temperatura de îngheţare a soluţiei apoase cu
partea de masă a alcoolului etilic C2H5OH de 40%.
4.La ce temperarură congelează o soluţie de 12,8 g
naftalină în 500 g benzen? KC = 5,12.
5.Câte grame glucoză C6H12O6 trebuie dizolvate în
500 g apă ca temperatura de îngheţ să coboare cu 10C?
6.Determinaţi constanta crioscopică a apei, ştiind că o
soluţie apoasă de neelectrolit cu concentraţia molală de

190
 mol
0,008 va îngheţa la t = -0,001860C.
kg
7.Temperatura de congelare a unei soluţii formată din
0,345 g acetanilidă C6H5ONHC2H5 şi 25 g fenol C6H5OH este
de 40,240C. Determinaţi constanta crioscopică a fenolului,
ştiind că temperatura de solidficare a fenolului este de 41 0C.
8.Punctul de îngheţ al unei soluţii apoase de glucoză
C6H12O6 este egal cu -0,90C. Calculaţi partea de masă a
glucozei în soluţie.
9.Compoziţia unei substanţe este următoarea:
50,69% - C, 45,08% - O şi 4,23% - H. Soluţia formată din 7,92
g de această substanţă în 78 g benzen îngheaţă la 4,160C.
Temperatura de solidificare a benzenului este de 5,45 0C
(Kc=5,12). La ce temperatură îngheaţă această soluţie?
10.Arătaţi în ce stare se află iodul în soluţia de
nitrobenzen C6H5NO2, dacă soluţia de 0,148 g iod în 22,405 g
nitrobenzen congelează la 5,350C. Nitrobenzenul pur se
solidifică la 5,820C, Kc a nitrobenzenului este egală cu 8,1.
11.Soluţia apoasă de glicerină se solidifică la -2,79oC.
Determinaţi presiunea vaporilor saturaţi deasupra soluţiei la
20 oC, dacă presiunea vaporilor apei la această temperatură este
de 2,34 kPa.

8.3.4. Presiunea osmotică a soluţiilor diluate

În 1877 J.H.Van't Hoff a stabilit legile presiunii

osmotice:
1) Presiunile osmotice ale soluţiilor sunt proporţionale
P C1
cu concentraţiile lor: 1 .
P2 C 2
P V1
ştiind că: 1 , deci P1V1 P2V2
P2 V 2
2) Presiunea osmotică este proporţională cu

191
concentraţia molară şi cu temperatura absolută:
RT
P C M RT , sau P , unde – cantitatea de substanţă,
V
mol; V – volumul soluţiei, m3; R – constanta universală a
gazelor, egală cu 8,3144 J/mol·K; T – temperatura absolută, K.
Exemplul 1. Să se determine presiunea osmotică a unei
soluţii apoase, ce conţine 30 g glucoză în 2 litri soluţie.
Rezolvare: Conform legii lui Van't Hoff: P = ( /V)RT.
Calculăm :
m 30g
0,17mol . Ştiind că R = 8,3144 J/(mol K)
M g
180
mol
şi T = 273 + 20 = 293K, calculăm P: P = (0,17mol
8,3144J/(mol K) 293K)/(2 10-3m3) = 2,07 105J/m3=
=2,07 105(N m)/m3 = 2,07 105N/m2 = 2,07 105Pa.
Exemplul 2. Care este masa moleculară a zahărului,
dacă un litru de soluţie ce conţine 10 g zahăr la 0 0C are
presiunea osmotică de 0,664 105 Pa.
mRT
Rezolvare: Folosind expresia ν=m/M, scriem P
MV
şi aflăm masa molară a zahărului:
J
10g 8,3144 273K
mRT mol K g
M , M 5 3 3
342 .
PV 0,664 10 Pa 1 10 m mol

Exerciţii propuse

1. Arătaţi, dacă sunt egale presiunile osmotice ale

soluţiilor care conţin un număr egal de mol de substanţe la
volume şi temperaturi egale.
2. Calculaţi presiunea osmotică a soluţiei ce conţine
8,55 g zahăr C12H22O11 în 100 ml soluţie la 300C.
3. Care este concentraţia molară a zahărului în soluţie,

192
care la temperatura de 270C are presiunea osmotică de
1,56 105 Pa?
4. Câţi moli de neelectrolit trebuie să conţină un litru de
soluţie, pentru ca presiunea osmotică la 00C să fie
101,325 kPa?
5. Determinaţi masa moleculară a substanţei dizolvate,
ştiind că soluţia ce conţine 24 g neelectrolit la 2 litri soluţie are
la 100C presiunea osmotică egală cu 9,32 105 Pa.
6. Care este masa molară a manitei C6H14O6, ştiind că
5,463 g manită dizolvată în 100 ml soluţie exercită o presiune
osmotică de 7,032 105 Pa la 100C?
7. Calculaţi presiunea osmotică a soluţiei, ce conţine
3,01 1023 molecule de neelectrolit la 1 litru soluţie la 20 0 şi
1000C.
8. Un litru de soluţie apoasă conţine 90g glucoză
C6H12O6. La ce temperatură presiunea osmotică a soluţiei va fi
egală cu 5,07 105 Pa?
9. 100 ml de soluţie apoasă conţin 3,2 g de
hemoglobină. Presiunea osmotică a soluţiei este egală cu 32,8
mm a coloanei de mercur la 170C. Determinaţi masa molară a
hemoglobinei.
10. Stabiliţi formula chimică a substanţei, ştiind că 1
litru de soluţie, ce conţine 4,054 g de această substanţă, are
presiunea osmotică de 3,067 105 Pa la 00C. Compoziţia
substanţei este următoarea: 40,0% - C; 6,7% - H şi 53,3% - O.
11. Presiunea de vapori a unei soluţii de neelectrolit la
320C este egală cu 4721 Pa, iar presiunea vaporilor apei la
această temperatură este de 4753 Pa. Determinaţi presiunea
osmotică a soluţiei la aceeaşi temperatură, considerînd
densitatea soluţiei 1g/cm3.

193
 8.4. Proprietăţile soluţiilor de electroliţi
Soluţiile de electroliţi slabi. Constanta şi gradul de disociere

Exemplul 1. Presiunea osmotică a soluţiei de sulfat de

zinc cu concentraţia 0,1N la 0ºC este egală cu 1,59 105 Pa.
Calculaţi coeficientul izotonic al acestei soluţii.
Rezolvare: Luând în consideraţie disocierea
electroliţilor, însoţită de creşterea numărului de particule în
soluţie, presiunea osmotică a soluţiilor de electroliţi se
calculează conform formulei:
RT V
i , din care rezultă că i .
V RT
Dacă concentraţia normală a soluţiei este egală cu 0,1N,
rezultă, că 1 l de soluţie conţine 0,1 mol echiv de sare.
1
f echiv 0,1 0,05 mol
2
1,59 10 5 Pa 0,001 m 3
Atunci i 1,4
0,05 mol 8,31 J 273 K
mol K
Răspuns: i = 1,4.
Exemplul 2. Presiunea vaporilor asupra soluţiei, ce
conţine 24,8 g KCl în 100 g apă, la 100ºC este egală cu
9,14 104 Pa. Calculaţi coeficientul izotonic al acestei soluţii,
dacă presiunea vaporilor de apă la această temperatură este de
1,0133 105 Pa.
Rezolvare: Legea lui Raoult pentru soluţiile de
electroliţi este exprimată de expresia:
p0 p n
i ;
p0 s .diz . solvent

24,8 g 100 g
KCl 0,33 mol; H 2O 5,55 mol ;
74,5 g mol 18 g mol
( p0 p)( KCl H 2O ) (1,0133 105 0,914 104 )(0,33 5,55)
i 1,75
KCl p0 0,33 1,0133 105

194
 Răspuns: i = 1,75.
Exemplul 3. Soluţia ce conţine 8 g NaOH în 200 g apă
îngheaţă la –3,460C. Care este gradul de disociere aparent al
hidroxidului în apă?
Rezolvare: Calculăm scăderea temperaturii de
cristalizare fără a ţine cont de disociaţia electrolitului:
Kc m2 1,86 8
t s ( calc) 1000 1000 1,86 .
M 2 m1 40 200
Cunoscând scăderea temperaturii de îngheţ, determinată
practic t = t0 - t1 = 0º -3,46º = -3,36ºC, putem afla coeficientul
tc 3,46
izotonic: i 1,86 .
t c (calc) 1,86
i 1 1,86 1
Deci 0,86 sau 86%.
n 1 2 1
Răspuns: 86% .
Exemplul 4. Calculaţi gradul de disociere aparent al
LiCl în soluţia cu concentraţia 0,1N, dacă această soluţie este
izotonică cu soluţia de zahăr de 0,19M la 0ºC.
Rezolvare: Calculăm presiunea osmotică a soluţiei de
zahăr:
1000CRT 1000 0,19 mol l 8,31 J 273 K 4,31 105 Pa
mol K

Presiunea osmotică a soluţiei de LiCl este la fel egală cu

4,31 105 Pa.
Gradul de disociere aparent al acestei soluţii va fi:
i 1 1,9 1
0,9 (sau 90%) .
n 1 2 1
Răspuns: 90% .
Exemplul 5. Constanta de disociere a acidului azotos
într-o soluţie cu concentraţia molară 0,01 M este de 5,1 10-4.
Care este gradul de disociere al acestui acid?
Rezolvare: Conform legii diluţiei

195
 Kd 5,1 10 4
0,226 %.
CM 0,01
Răspuns: 0,226% .
Exemplul 6. Determinaţi concentraţia ionilor de
hidrogen într-o soluţie de acid formic cu concentraţia molară
0,01M (Kd = 1,772 10-14).
Rezolvare: Pentru a afla concentraţia ionilor [H+] putem
folosi expresia:

Kd 14 8
H CM CM K d CM 1,772 10 0,01 1,331 10 mol l
CM
Răspuns: H 1,331 10 8 mol l .
Exemplul 7. Calculaţi concentraţia ionilor de Mg2+ şi
Cl- într-o soluţie de clorură de magneziu de 0,1 M (gradul de
disociere egal cu 35%).
Rezolvare: În soluţie sarea disociază conform ecuaţiei:
MgCl2 Mg2++2Cl-.
Folosind formula [I] = CM n calculăm concentraţia
ionilor respectivi:
[Mg2+] = 0,35 0,1 1 = 0,035 mol/l;
[Cl-] = 0,35 0,1 2 = 0,070 mol/l.
Răspuns: [Mg2+] = 0,035 mol/l; [Cl-] = 0,070 mol/l.
Exemplul 8. Cum se va schimba concentraţia ionilor
+
H în soluţia acidului cianhidric de 0,1M, dacă la 1 l de această
soluţie se adaugă 0,1 mol de NaCN, gradul de disociere aparent
al căreia este 85%? Constanta de disociere a HCN este egală cu
4,9 10-10.
Rezolvare: Calculăm gradul de disociere al HCN:
K d CM 4,9 10 10 0,1 7 10 5 .
Concentraţia iniţială a ionilor de hidrogen în soluţia de
acid cianhidric este egală cu:
H 0,1 7 10 5 1 7 10 6 mol l .

196
 În urma adăugării NaCN la soluţia de acid cianhidric
echilibrul reacţiei de disociere a acidului se va deplasa ca
rezultat al măririi concentraţiei ionilor H+. Vom nota
concentraţia nouă a ionilor de hidrogen prin xmol/l.
Concentraţia moleculelor nedisociate HCN practic nu se va
schimba şi este egală cu 0,1 mol/l. Din contul adăugării 0,1 mol
de NaCN concentraţia ionilor CN - devine egală cu 0,1 0,85 =
=0,085 mol/l. Concentraţia sumară a ionilor CN - devine
(x + 0,085) mol/l. Substituind aceste valori în expresia
constantei de disociere, obţinem:
CH CCN x(x 0,085)
K HCN ;
CHCN 0,1
x( x 0,085 )
4,9 10 10 ; 4,9 10 11 x 2 0,085 x .
0,1
Datorită adăugării NaCN, concentraţia ionilor de
hidrogen se micşorează esenţial şi valoarea x2 poate fi neglijată.
Atunci 0,085 x 2 4,9 10 11 , x 5,76 10 10 .
Răspuns: Concentraţia ionilor de hidrogen după
adăugarea NaCN devine egală cu 5,76 10-10 mol/l, adică s-a
micşorat de 1200 ori (0,7 10 5 5,76 10 10 ) .

Exerciţii propuse

1. Calculaţi concentraţiile ionilor NH+ şi OH- în soluţia

formată la dizolvarea 0,17g amoniac într-un litru de apă
(K NH 4OH 1,77 10 5 ) .
2. Determinaţi gradul de disociere al acidului cianhidric în
soluţie 0,1 M. Constanta de disociere a acidului cianhidric
este 4,9 10-10.
3. Calculaţi concentraţia ionilor în soluţia de sulfat de cupru
CuSO4 cu concentraţia 0,025 M şi gradul aparent de
disociere de 45%.

197
4. Gradul de disociere al acidului acetic în soluţiile de 1; 0,1 şi
0,01N este egal cu 0,42; 1,34 şi 4,25% respectiv. Calculând
valoarea Kd a CH3COOH în aceste soluţii, demonstraţi că
constanta de disociere nu depinde de concentraţia soluţiei.
5. Care va fi gradul de disociere al acidului fluorhidric într-o
soluţie de 0,1N, dacă constanta sa de disociere are valoarea
6,6 10-4 ?
6. Presiunea osmotică a soluţiei de carbonat de potasiu de
0,1N la 00C este egală cu 2,73 105 Pa. Care este gradul de
disociere al K2CO3 în această soluţie?
7. Calculaţi gradul de disociere aparent al clorurii de sodiu în
soluţia de 0,25 N, dacă această soluţie este izotonică cu
soluţia de 0,44 M de glucoză la 18ºC.
8. Determinaţi presiunea de vapori asupra soluţiei de hidroxid
de potasiu ( = 0,5%) la 50ºC. Presiunea vaporilor de apă
la această temperatură este egală cu 12 334 Pa. Gradul de
disociere aparent al KOH în această soluţie este egal cu
87%.
9. La ce concentraţie (mol/l) a soluţiei de NaNO3 presiunea de
vapori asupra soluţiei este egală cu presiunea vaporilor
asupra soluţiei de 1,5% de glicerină?
10. La ce temperatură îngheaţă o soluţie ce conţine 2 mol
clorură de potasiu în 1000 g apă. Gradul aparent de
disociere al KCl în această soluţie este de 75%.
11. Se dau două soluţii: una de acid acetic şi alta de acid
clorhidric, ambele cu CM = 0,1M. Comparaţi temperaturile
lor de solidificare.
12. O soluţie apoasă îngheaţă la -1,50C. Care este concentraţia
clorurii de sodiu în această soluţie?
13. O soluţie apoasă de perclorat de sodiu cu C M = 0,025 M
îngheaţă la -0,090C. Determinaţi scăderea temperaturii de
îngheţ al soluţiei şi gradul de disociere al sării?
14. Gradul de disociere aparent al KNO3 într-o soluţie, formată
de 5 g KNO3 şi 50 g H2O este 70%. De câte ori creşterea

198
 temperaturii de fierbere a acestei soluţii este mai mare ca
creşterea temperaturii de fierbere a unei soluţii echimolare
de neelectrolit?
15. Soluţia ce conţine 14,62 g NaCl în 500 g apă îngheaţă la
-1,67ºC. Determinaţi gradul de disociere aparent al NaCl în
această soluţie şi temperatura ei de fierbere.

8.4.1. Produsul ionic al apei. Indicele de hidrogen

Exemplul 1. Care este concentraţia ionilor de hidroxid

în soluţia cu pH=12?
Rezolvare: Din relaţia pH + pOH = 14 găsim:
pOH = 14 - pH = 14 - 12 = 2.
Deci -lg[OH] = 2, de unde [OH-] = 10-2 mol/l.
Răspuns: [OH-] = 10-2 mol/l.

Exemplul 2. Care este pH şi pOH al soluţiei de HNO3

cu CM = 0,05 mol/l?
Rezolvare: Conform ecuaţiei reacţiei de disociere HNO3
H + NO3-, din 1 mol de acid reiese 1 mol de ioni H+, deci
+

H CHNO3 ;
pH = -lg[H+] = -lg 0,05 = 1,3;
pOH = 14- pH = 14-1,30 = 12,7;
Răspuns: pH = 1,3; pOH = 12,7.

Exemplul 3. Determinaţi pH-ul soluţiei cu concentraţia

ionului de hidrogen 0,015M.
Rezolvare: pH = -lg[H+] = -lg0,015 = -lg(1,5 10-2) =
= -lg1,5 - lg(10-2) = -0,18 + 2 = 1,82.
Răspuns: pH = 1,82.

Exemplul 4. Care este concentraţia ionilor de hidrogen

în soluţia cu pH egal cu 9,45.
Rezolvare: Relaţia pH = -lg[H+] = -9,45 se înmulţeşte

199
cu (-1) şi numărul -9,45 se descompune în diferenţa 0,55-10
(deoarece mantisele trebuie să fie pozitive):
lg[H+]=10,55.
Din tabelul logaritmilor [H+] = 3,55 10-10 mol/l.
Răspuns: [H+] = 3,55 10-10 mol/l.

Exemplul 5. Determinaţi concentraţia ionilor de

hidrogen în soluţia cu pH=3,80.
Rezolvare: pH = -lg[H+] = 3,80; lg[H+] = -3,80;
[H+] = 10-3,8 = 1,6 10-4 M.
Răspuns: [H+]= 1,6 10-4 M.

Exemplul 6. Care este pH-ul soluţiei de Ba(OH)2 cu

concentraţia 0,01 M?
Rezolvare: Ba(OH)2 este o bază tare, deci disociază
complet în ioni conform ecuaţiei: Ba(OH) 2 Ba2+ + 2OH-. Se
observă, că din 1 mol de Ba(OH)2 se formează 2 mol ioni OH-.
Deci, [OH ] 2 CBa(OH )2 0,02 M ,
10 14 10 14
iar [ H ] 5 10 13 .
[OH ] 0,02
Atunci, pH = -lg(5,0 10-13) = 12,3.
Răspuns: pH = 12,3.

Exemplul 7. Determinaţi pH-ul soluţiei 0,1 M de

CH3COOH, dacă Kd=1,8 10-5.
Rezolvare: Scriem ecuaţia de disociere CH3COOH
H + CH3COO-
+

CH3COOH H+ CH3COO-
Concentraţia 0,1 M 0M 0M
iniţială
Concentraţiile (0,1-x)M xM xM
la echilibru

200
 Deoarece acidul acetic este slab, reacţia de disociere a
lui este reversibilă, iar constanta de echilibru va reprezenta
constanta de disociere a acidului:
[ H ][CH 3COO ] x x
Kd 1,8 10 5 şi x 0,1 putem
[CH 3COOH ] 0,1 x
scrie, că 0,1-x 0,1.
x x
Deci Kd 1,8 10 5 şi x2=0,1 1,8 10-5;
0,1
X = 1,8 10 6 1,3 10 3 M [ H ] ;
pH = -lg1,3 - lg(10-3) = -0,26 + 3 = 2,74;
pH=2,74.
Răspuns: pH = 2,74.

Exerciţii propuse

1. Concentraţia H+ în soluţie este mai mică ca 10 -7 mol/l. Se

va schimba culoarea soluţiei la adăugarea fenolftalinei?
2. Să se calculeze pH-ul soluţiei, care are concentraţia ionilor
de hidrogen egală cu 4,7 10-7 mol/l.
3. Să se calculeze pH-ul soluţiei pentru care concentraţia
ionilor de hidroxid este egală cu 5 10-5 mol/l.
4. Determinaţi pH-ul soluţiei ce conţine într-un litru 0,01 g
KOH.
5. Care este [H+] şi [OH-] în soluţia cu pH = 3,6?
6. Care este pH-ul soluţiei de acid clorhidric, dacă în 500 ml
soluţie se conţin 0,73g HCl ( 1)?
7. Care este pH-ul soluţiei de NaOH cu partea de masă 0,5%
dacă 1 şi 1 g ml ?
8. La 100 ml soluţie de HNO3 cu CM = 0,1 M s-au adăugat
3 ml soluţie de NaOH cu partea de masă 6% şi
= 1,07 g/ml. Determinaţi pH-ul soluţiei obţinute.

201
9. Într-un litru de apă s-au dizolvat 0,01 mol de NaOH.
Determinaţi pH-ul soluţiei.
10. Constanta de disociere a NH4OH este egală cu 1,8 10-5.
Care este pH-ul soluţiei de NH4OH cu CM = 0,1 M?
11. Cum se va schimba pH-ul soluţiei de CH3COOH cu
CM = 0,01 M, dacă la ea se adaugă un volum egal de soluţie
de acetat de natriu 100% ?
12. Soluţia de HCl are pH =3,5. Ce masă de HCl conţine 5 l de
aşa soluţie 100% ?
13. Ce volum de apă trebuie de adăugat la 0,2 l soluţie de acid
formic ( = 5%, = 1012 kg/m3) pentru a obţine o soluţie
cu pH = 2,5, dacă K HCOOH 1,77 10 4 ?

8.4.2. Produsul solubilităţii

Exemplul 1. Solubilitatea As2S3 în apă este egală cu

8,13 10-7 mol l . Găsiţi valoarea PS As2 S 3 .
Rezolvare: As2S3 2As3++3S2-
Notăm solubilitatea As2S3 prin s. Atunci, [As3+] = 2s,
2-
iar [S ] = 3s
PS = [As3+]2 [S2-]3 sau PS = (2s)2 (3s)3 = 108s5 =
= 108(8,13 10-7)5 = 3,84 10-29.
Răspuns: PS As2 S 3 =3,84 10-29.

Exempul 2. Produsul solubilităţii a BaSO4 este egal cu

-10
1,1 10 . Care este solubilitatea sării la temperatura dată ?
Rezolvare: În soluţia saturată se stabileşte echilibrul:
BaSO4 Ba2+ + SO42-.
PS = [Ba2+][SO42-] = s s = s2, de unde
10 5
s PSBaSO4 1,1 10 10 mol l .
Răspuns: s 10 5
mol l

202
 Exemplul 3. Ştiind că PS Ag2CrO4 1,1 10-12, aflaţi
solubilitatea sării în mol/l şi g/l.
Rezolvare: Ag2CrO4 2Ag++CrO42- .
Dacă notăm prin s solubilitatea Ag2CrO4, atunci,
conform ecuaţiei [Ag+] = 2s, iar [CrO42-] = s.
2
PS Ag2CrO4 [ Ag ]2 [CrO4 ] (2s)2 s = 4s3.
Deci
PS Ag2CrO4 10 12 3
s 3 3 1,1 0,28 10 12 0,65 10 4 mol l
4 4
Deoarece masa molară a Ag2CrO4 este egală cu
332 g/mol, atunci solubilitatea Ag2CrO4 exprimată în g/l va fi:
332 0,65 10-4 = 2,15 10-2 g/l.
Răspuns: Solubilitatea Ag2CrO4 este egală cu 0,65 10-4
mol/l şi 2,15 g/l.
Exemplul 4. Produsul solubilităţii PbSO4 este egal cu
-8
1,8 10 . Care va fi solubiltatea acestei săruri într-o soluţie de
sulfat de sodiu cu concentraţia molară 0,1 M ?
Rezolvare: În soluţia sulfatului de plumb avem
echilibrul: PbSO4 Pb2++SO42-.
2
PSPbSO4 [ Pb2 ][SO4 ] s 2 1,8 10 8 ,
iar s 1,8 10 8 1,34 10-4.
Sulfatul de sodiu, prezent în soluţie, în urma disocierii
formează o cantitate suplimentară de ioni SO42-: Na2SO4
2Na++SO42-, deci concentraţia ionului [SO42-] va fi s1 = (s +
0,1) mol/l, iar produsul de solubilitate al sulfatului de plumb
este:
PS PbSO4 s (s+0,1) = 1,8 10-8; de unde s2 + 0,1s = 1,8 10-8.
Valoarea s2 este mică şi o putem neglija, astfel:
1,8 10 8
s 1,8 10 7 mol l .
0,1

203
 Răspuns: s 1,8 10 7 mol l .
Exemplul 5. La ce valoare a concentraţiei ionului OH -
va începe sedimentarea Ni(OH)2 din soluţia de Ni(NO3)2 de
0,01 M? ( PSNi (OH )2 1,6 10 14 )
Rezolvare: Sedimentarea începe în momentul când
valoarea produsului ionic devine egală cu valoarea produsului
de solubilitate: PI = PS.
PI = [Ni2+] [OH-]2 = 1,6 10-14.
Ştiind că [Ni2+]=0,01 M, notăm [OH-]=x şi obţinem:
0,01 (x)2 = 1,6 10-14;
2 1,16 10 14
x = 1,6 10 12 ;
0,01
x = 1,6 10 12 1,3 10 6 M .
Ca să cadă precipitatul Ni(OH)2 este necesar ca [OH-]
să depăşească 1,3 10-6 M, adică la pH = 14 – pOH = 14 - 5,89 =
= 8,11.
Răspuns: Pentru sedimentarea hidroxidului de nichel,
este necesar ca concentraţia OH- să fie mai mare ca 1,3 10-6.
Exemplul 6. Calculaţi concentraţia bromurii de sodiu
necesară pentru transformarea iodurii de argint în bromură de
argint. ( PSAgI 1,5 10 16 ; PSAgBr 6,3 10 13 ).
Rezolvare: Transformarea AgI în AgBr: AgI + NaBr
AgBr + NaI are loc dacă [ Ag ] [ Br ] PSAgBr . În raport cu
AgI soluţia va fi saturată şi concentraţia ionului de argint se
calculează din expresia produsului de solubilitate a iodurii de
argint:
16
[ Ag ] PS AgI 1,5 10 1,23 10 8 mol l
Din expresia PSAgBr [ Ag ] [Br ] aflăm concentraţia
ionului Br -:

204
 6,3 10 13
[ Br ] 5,12 10 5 mol l
1,23 10 8
Răspuns: Dacă concentraţia NaBr va fi egală cu
5,12 10-5 mol/l, iodura de argint va începe să se transforme în
bromura de argint.

Exerciţii propuse

1. Solubilitaea CaCO3 este egală cu 1,3 10-4 mol/l. Calculaţi

PS CaCO 3 .
2. În ce direcţie sunt deplasate echilibrele:
a) AgBr+NaCl AgCl+NaBr;
b) AgI+NaBr AgBr+NaI.
3. Solubilitatea Ca(OH)2 este de 8,21 10-2 g în 100 g de apă.
Calculaţi PS Ca (OH ) 2 .
4. Cu ajutorul produsului solubilităţii explicaţi formarea şi
dizolvarea carbonatului de calciu:
Ca2+(s) + CO2(g) + 2OH-(s) = CaCO3(cr) + H2O(l);
CaCO3(cr) + CO2(g) + H2O(l) = Ca2+(s) + 2HCO3-(s).
5. Produsul solubilităţii Ag3PO4 este egal cu 1,8 10-18. Care
va fi solubilitatea Ag3PO4 într-o soluţie de 0,01 M AgNO3 ?
6. Care va fi solubilitatea şi pH-ul soluţiei Mg(OH)2, dacă
PS Mg (OH ) 2 =5,5 10-12?
7. La ce concentraţie a NaOH este posibilă transformarea
MgS în Mg(OH)2?
8. Concentraţia ionilor de Cd2+ este egală cu 0,1mol/l. La ce
concentraţie a ionului de Zn2+ carbonaţii ambelor metale
încep să se depună concomitent?
9. Se va depune oare precipitatul Ag2S dacă vom amesteca
0,1 l de AgNO3 cu CM=10-4M cu 0,01 l de Na2S cu
concentraţia molară a echivalentului egală cu 10 -5
mol/l echiv.?

205
10. De câte ori solubilitatea PbS în apă este mai mare decât
solubilitatea sa în soluţia de 0,01 M de Pb(NO3)2?

8.5. Electroliţi tari. Activitatea ionilor

Exemplul 1. Care va fi forţa ionică a soluţiei ce conţine

0,02 mol de K2SO4 în 1000g apă?
Rezolvare: Forţa ionică a soluţiei de electrolit depinde
de concentraţia şi sarcina tuturor ionilor prezenţi în soluţie:
I 1 2 (c1 z12 c2 z 22 c3 z32 );
0,04 0,08
I K 2 SO4 1
2 (cK z K2 2
cSO 2 z SO 2 )
1
2 (0,02 2 12 0,02 22 ) 0,06
4 4
2
Răspuns: Forţa ionică a soluţiei de K2SO4 este egală cu
0,06.
Exemplul 2. Calculaţi activitatea ionilor în soluţia ce
conţine 0,925 g clorură de calciu în 500 g apă.
Rezolvare. În soluţiile de electroliţi tari, concentraţia
componentelor soluţiei se înlocuieşte prin concentraţia efectivă
a ionilor sau activitatea lor, care sunt legate prin relaţia:
a f C , unde f este coeficientul de activitate (se află din
tabelul dependenţei lui de forţa ionică a soluţiei), iar C este
concentraţia molală (mol/1000g H2O).
Calculăm concentraţia molală a sării în soluţie:
CaCl 2 mCaCl 2 0,925 g
Cm 0,017 mol kg
mH 2O ( kg) M CaCl 2 mH 2O 111 g mol 0,5 kg

Forţa ionică a soluţiei va fi egală:

0,068 0,034
I 1 2 (0,017 2 2 0,017 2 12 ) 0,051
2
Coeficienţii de activitate a ionilor la această valoare a I
sunt: f Ca 2 0,57 ; f Cl 0,85 , iar activitatea ionilor Ca2+ şi Cl-
este:

206
 aCa 2 f Ca 2 CCa 2 0,57 0,017 0,0097
aCl f Cl CCl 0,85 0,034 0,0289
Răspuns: aCa 2 0,0097 ; aCl 0,0289

Exerciţii propuse

1. Calculaţi forţa ionică a soluţiei ce conţine 1,62g

Ca(HCO3)2 în 250 g apă.
2. Calculaţi forţa ionică a soluţiei ce conţine 2,08 g BaCl2 şi
5,85 g NaCl în 500 g apă.
3. Coeficienţii de activitate a ionilor Al3+ şi SO42- în soluţia
sulfatului de aluminiu cu concentraţia 0,005 mol/kg sunt
egali cu 0,285 şi 0,495 respectiv. Calculaţi forţa ionică şi
activitatea ionilor.
4. Care este activitatea ionilor în soluţia ce conţine 0,02 mol
Fe(NO3)2 şi 0,02 mol Ca(NO3)2 în 1000 g apă?
5. Soluţia conţine Pb(NO3)2, HCl, CH3COONa în cantităţile
0,005; 0,001 şi 0,0005 mol respectiv în 500 g apă. Calculaţi
activitatea ionilor în această soluţie.

207
 Capitolul IX
REACŢII DE OXIDO-REDUCERE.
STABILIREA COEFICIENŢILOR REACŢIILOR
REDOX

La scrierea ecuaţiilor reacţiilor redox trebuie să se

stabilească, în primul rând, rolul fiecărui participant la reacţie;
respectiv se va stabili care sunt oxidantul, reducătorul şi mediul
de reacţie. Apoi, în funcţie de potenţialul de electrod al
speciilor electroactive şi de natura şi concentraţia mediului de
reacţie, se stabilesc produşii de reacţie. Ţinând cont de stările
de oxidare ale speciilor redox implicate în reacţie, se scriu cele
două semireacţii: reacţia de reducere şi reacţia de oxidare, sub
forma reacţiilor electrodice, utilizând una dintre metodele
ionoelectronică, electronică sau algoritmică.
Pe baza celor două semireacţii se stabilesc coeficienţii
oxidantului şi reducătorului – coeficienţii de bază sau
coeficienţii principali. Acest lucru se realizează aplicând
schema bilanţului de electroni, care se bazează pe faptul că
numărul de electroni cedaţi de reducător trebuie să fie egal cu
numărul de electroni primiţi de oxidant – legea conservării
sarcinilor electrice sau electroneutralizarea.
În cele din urmă, se vor stabili coeficienţii celorlalte
substanţe implicate în reacţie – coeficienţii secundari, respectiv
pentru substanţele care participă prin procese de schimb ionic
fără schimb electronic de tip redox. La stabilirea coeficienţilor
secundari, coeficienţii de bază se pot modifica, dar raportul
dintre ei trebuie să rămână constant.
Se menţionează faptul că în reacţiile redox care au loc în
soluţia apoasă uneori se consumă şi o parte din apă, lucru care
reiese în urma bilanţului de materiale efectuat după stabilirea
coeficienţilor partenerilor de reacţie şi ai produşilor. În mod
asemănător, se întâmplă şi în cazul reacţiilor redox care au loc

208
în fază topită, în prezenţa oxoanionilor, ca de exemplu: HO -,
CO etc., când rezultă produşi în fază gazoasă ce părăsesc
sistemul: H2O(v), CO2(g) etc.
Metoda ionoelectronică se poate aplica la toate reacţiile
redox, atât în soluţie, cât şi în faza topită, excepţie făcând
reacţiile de descompunere termică (în fazele solidă, lichidă sau
gazoasă) şi reacţiile intramoleculare (ca, de exemplu,
amestecurile pirotehnice).
Pentru stabilirea coeficienţilor de reacţie prin metoda
ionoelectronică schimbul electronic se va face între speciile
ionice sau moleculare electroactive existente în sistemul de
reacţie. Deci, schimbul electronic se va reprezenta prin două
procese iono- sau molecularoelectronice:
– procesul de reducere a speciei oxidante,
– procesul de oxidare a speciei reducătoare, cu indicarea
transformărilor iono- sau molecularoelectronice care au loc.
Apoi, pe baza celui mai mic multiplu comun al
electronilor cedaţi şi, respectiv, acceptaţi se vor stabili
coeficienţii principali şi cei secundari.
Metoda prezintă avantajul determinării cu o precizie
ridicată a tuturor coeficienţilor principali şi a celor secundari.
Mai mult, metoda se poate aplica chiar şi atunci când nu există
o experienţă suficientă privind stabilirea coeficienţilor
reacţiilor redox.
În continuare, se prezintă câteva exemple de analiză a
unor reacţii redox şi punerea lor în ecuaţie prin metoda
ionoelectronică.
Exemplul 1. KMnO4 + Na2SO3 + H2SO4 ?
Pe baza s.o. se atribuie rolul speciei ionice: MnO4- –
oxidantul (manganul având s.o. + VII), SO32- – reducătorul
(sulful având s.o. + IV), H+ – mediul acid de reacţie, iar K+,
Na+ şi SO42- – ionii compensatori.
Se ştie, în mediul acid oxoanionii metalici îşi pierd sfera
de oxigeni adiacenţi, reducându-se la cationul cu s. o. minimă

209
stabilă, deoarece, în prezenţa protonilor, atomii de oxigen
adiacenţi trec ca molecule de apă.
Deci, reacţia de reducere a MnO4 - se va scrie astfel:
MnO4- + 8H+ + 5e- Mn2+ + 4H2O.
În schimb, atât oxoanionii, cât şi oxizii metalici sau
nemetalici reducători (susceptibili la oxidare), în prezenţa unui
oxidant în sistem apos acid, bazic sau neutru, îşi vor mări sfera
de oxigeni adiacenţi rezultînd un oxioanion cu s.o. superioară
stabilă.
Deci, ionul SO32- se va oxida la SO42-, conform reacţiei:
SO32- + H2O SO42- + 2H+ + 2e-
În acest caz, schema bilanţului de electroni va fi:
MnVIIO4 - + 8H+ + 5e- Mn2+ +4H2O 2
SIVO32- + H2O SO42- + 2H+ + 2e- 5
Ecuaţia globală a reacţiei redox va fi:
2KMnO4 + 5Na2SO3 + 3H2SO4 = 2MnSO4 + 5Na2SO4 +
+ K2SO4 + 3H2O.
Din sistemul reacţiilor electronice, se pot stabili uşor
coeficienţii secundari pentru H2SO4 şi H2O:
– în reacţia de oxidare se consumă (2 • 8) H+, dar rezultă
(5 • 2) H+ în reacţia de reducere; deci, coeficientul pentru
H2SO4 va fi trei, corespunzător celor 6H+ consumaţi (2 • 8 - 5 •
2 = 6);
– din reacţia de oxidare rezultă (2 • 4) H2O, dar se
consumă (5 • 1) în reacţia de reducere; deci, coeficientul pentru
H2O va fi tot trei, corespunzător diferenţei 2 • 4 - 5 • 1 = 3.
Exemplul 2. KMnO4 + H2O2 + H2O ?
În acest exemplu avem: MnO4- – oxidantul, H2O2 –
reducătorul, H2O – mediul neutru de reacţie, iar K+ – ionul
compensator.
Oxoanionii metalici îşi reduc sfera de oxigeni adiacenţi la
jumătate, trecând într-un oxid sau oxoanion amfoter – acid slab
cu o s. o. inferioară stabilă.
Deci, reacţia de reducere a ionului MnO4 - în mediu

210
neutru va fi:
MnO4- + H2O + 3e- = MnO2 + 4HO-;
iar ionul peroxid O22- se va oxida la O0:
2H2O2 = O2 + 2H2O + 2e-.
Deci, bilanţul electronic al reacţiei globale este:
VII IV
MnO-4 + 2H2O + 3e- = MnO2 + 4HO- 2
2H2O2 = O2 + 2H2O + 2e- 3
conform căruia se scrie reacţia:
2KMnO4 + 6H2O2 = 2MnO2 + 3O2 + 2KOH + 2H2O
Întrucât în reacţia de reducere rezultă 3 • 2 = 6 molecule
de H2O, iar în reacţia de oxidare se consumă 2 • 2 = 4, în
reacţia generală apa apare ca produs de reacţie, având
coeficientul doi: 3 • 2 - 2 • 2 = 2 .
Exemplul 3. KMnO4 + CH2 = CH2 + KOH ?
În această reacţie avem: MnO4 - – oxidantul, H2C = CH2 –
reducătorul, HO- – mediul alcalin de reacţie, iar K+ – ionul de
compensare.
În mediu alcalin, oxoanionii metalici nu-şi modifică sfera
oxigenilor adiacenţi. Aşadar, ionul MnO4- se reduce la MnO42-,
comportându-se ca oxidant slab (reactivul Bayer), conform
reacţiei:
+VII [HO-] + VI
- -
MnO4 + 1e MnO42- ,
iar etilena se oxidează la etilenglicol (este afectată numai
legătura din dubla legătură) , bilanţul electronic fiind:
- - 2-
MnO4 + 1 e MnO4
2
- -
H2C CH2 + 2HO H2C CH2 + 2e
1
OH OH

În acest caz, reacţia globală se scrie:

2KMnO4 + H2C = CH2 + 2KOH = 2K2MnO4 + H2C(OH) -
-CH2(OH).

211
Exemplul 4. K2Cr2O7 + C6H5CH3 + H2SO4 ?
În acest sistem de reacţie avem: Cr2O72- – oxidantul,
C6H5CH3 – reducătorul, H+ – mediul acid de reacţie, iar K+ şi
SO42- – ionii compensatori.
În mediul acid anionul Cr2O72- (dicromat) se reduce la
ionul Cr3+. Fiind un oxidant puternic, el poate oxida toluenul
(sau etilbenzenul) prin gruparea -CH3 (respectiv -CH2-CH3) la
acid benzoic conform reacţiilor electrodice de bilanţ:
+VI
Cr2O72- + 14H+ + 6e = 2Cr3+ + 7H2O 1
C6H5 - CH3 + 2H2O = C6H5 - COOH + 6H+ + 6e- 1

Reacţia globală se scrie:

K2Cr2O7 + C6H5CH3 + 4H2SO4 = Cr2(SO4)3 + C6H5COOH +
+H2SO4 + 5H2O
Exemplul 5. KClO3 + MnO2 + KOH
În fază topită şi în prezenţa mediului alcalin ionul ClO3-
va oxida MnO2 la ionul MnO42-, prezentând următorul bilanţ
electronic:
MnO2 + 4HO- = MnO42- + 2H2O + 2e- 3
- - - -
ClO3 + 3H2O + 6e = Cl + 6HO 1
Deci, reacţia globală este:
KClO3(1) + 3MnO2(s) + 6KOH(1) → 3K2 MnO4(1) + 3H2O(v)
+ KCl(l).
Exemplul 6. KNO3 + Cr2O3 + K2CO3
În mod asemănător, ionul NO3- în faza topită în prezenţa
ionului CO32- (drept mediu de reacţie) va oxida Cr 2O3 la
anionul CrO42-, conform reacţiilor electronice:
+III +VI
Cr2O3 + 5CO32- = 2CrO42- + 5CO2 + 6e- 1
+V +III
NO3- + CO2 + 2e- = NO2- + CO32-, 3
când se obţine:
3KNO3(1) + Cr2O3(s) + 2K2CO3(1) = 3KNO2(1) +
+2K2CrO4(1) + 2CO2(g)

212
Exemplul 7. KClO3 + MnSO4 + KOH
Dacă în sistem apos (mediu alcalin) ionul Mn 2+ este
oxidat la MnO2, în fază topită este oxidat la anionul MnO42-,
conform reacţiilor:
Mn2+ + 2HO- = MnO42- + 4H2O + 4e- 3
- - - -
ClO3 + 3H2O + 6e = Cl + 6HO 2
Conform bilanţului electronic, în reacţie intră şase
molecule de H2O şi rezultă douăsprezece, respectiv intră 24
anioni de HO- şi rezultă 12HO-, deci global avem:
2KClO3(1) + 3MnSO4(1) + 12KOH(1) = 2KCl(1) + 3K2MnO4(1) +
+3K2SO4(1) + 6H2O(v)
Exemplul 8. K2MnO4 + CH3COOH
În reacţiile de autooxido-reducere, numite şi reacţii de
disproporţionare sau dismutare, oxoanionii metalici în mediu
acid prin reacţia de reducere îşi reduc sfera oxigenilor adiacenţi
la jumătate, conform bilanţului electronic:
+VI +IV
MnO42- + 4H- + 2e- = MnO2 + 2H2O 1
+VI +VII
MnO42- = MnO4- + le- 2
Reacţia globală este:
3K2MnO4 + 4CH3COOH = 2KMnO4 + MnO2 +
+4CH3COOK + 2H2O
Exemplul 9. H2SO4 + S
În sistem apos, acidul sulfuric se reduce la SO2, iar sulful
este oxidat, de asemenea, la SO2, conform reacţiilor:
VI IV
SO42- + 4H+ + 2e- = SO2 + 2H2O 2
S0 + 2H2O = SO20 + 4H+ + 4e- 1
Deci, reacţia globală este: 2H2SO4 + S = 3SO2 + 2H2O
Exemplul 10. HNO3 + Zn
Oxoanionii nemetalelor, în prezenţa unui reducător activ,
îşi reduc sfera oxigenilor adiacenţi în mod diferit, în funcţie de
mediul de reacţie:
a. în sistem apos:

213
 +V +IV
- + -
C H > 50% : NO3 + 2H + le NO2 +
+3H2O( C H 50-58%);
+V + III
- + -
CH 40-50% : 2NO3 + 6H + 4e N2O3 + 3H2O;
+V +II
CH 20-30% : NO3- + 4H+ + 3e- NO + 6H2O;
+V +III
CH 5-15% : 2NO3- + 10H+ + 4e- N2O3 + 5H2O;
+V
CH 1-2% : 2NO3- + 12H+ + 10e- N20 + 6H2O;
+V -III
C H < 0,1% : NO3- + 10H+ + 3e- NH4+ + 6H2O.

În cazul nostru, în sistem apos vom avea una din primele

şase reacţii de reducere cuplată cu oxidarea zincului la Zn2+,
când se obţin reacţiile globale:
4HNO3 + Zn = 2NO2 + Zn(NO3)2 + 2H2O;
6HNO3 + 2Zn = 1N2O3 + 2Zn(NO3)2 + 3H2O;
8HNO3 + 3Zn = 2NO + 2 Zn(NO3)2 + 4H2O;
10HNO3 + Zn = N2O + 4Zn(NO3)2 + 5H2O;
12HNO3 + 5Zn = N2 + 5Zn(NO3)2 + 6H2O;
10HNO3 + 4Zn = NH4NO3 + 2Zn(NO3)2 + 5H2O.

Metoda electronică sau algoritmică. Metoda

electronică se poate aplica la orice tip de reacţie redox, dar
prezintă dezavantajul că nu permite decât stabilirea
coeficienţilor principali, fără a da alte informaţii asupra
sistemului de reacţie. După cum s-a mai spus, metoda
electronică este indicată la stabilirea coeficienţilor reacţiilor
redox de descompunere în fază solidă sau a reacţiilor
intramoleculare:
Exemplul 11. KClO3 KCl + O2
Electronic, bilanţul se scrie:

214
 +V
Cl + 6e- = Cl-1 1
OII- = O0 + 2e 3

sau algoritmic:
+6e- 1
KClO3 = KCl + 3/2 O2
-2e- 3

cînd se obţine:
KClO3 = KCl + 3/2 O2

t0C
Exemplul 12. (NH4)2Cr2O7 Cr2O3 + H2O + N2

+3e- 2
(NH4)2Cr2O7 Cr2O3 + N20 + H2O
-3e- 2

Deci, reacţia se mai scrie:

(NH4)2Cr2O7 Cr2O3 + N2 + 4H2O

Exemplul 13. Se consideră următoarele reacţii:

I : K2Cr2O7 + HCl e + g + h + CrCl3 ;
II : a + HCl e + g + h + f;
III : b + HCl e + g + h;
IV : c + HCl f + g + h;
V : d + HCl g + h.
Să se identifice substanţele notate cu literele a, b, c, d, e, f,
g şi h, scriind ecuaţiile reacţiilor cuprinse în schemă.
Rezolvare: K2Cr2O7 + HCl KCl + Cl2 + H2O+ CrCl3 (I)

215
 Din reacţia substanţei a cu HCl se obţine substanţă f şi, de
asemenea KCl, Cl2 şi H2O. a este deci un oxidant care trebuie
să conţină în moleculă atomi de K şi O, iar în urma reacţiei cu
HCl să formeze 4 produşi, a = KMnO4:
KMnO4 + HCl KCl + H2O + Cl2 + MnCl2 (II)
Substanţa b este un oxidant ce conţine K şi O, eventual şi Cl.
B = KClO3:
KClO3 + HCl KCl + Cl2 + H2O (III),
ce conţine Mn şi O : MnO2
MnO2 + HCl MnCl2 + Cl2 + H2O (IV).
Din compararea reacţiei (II) cu reacţia (IV) rezultă că e este
KCl, iar g şi h, Cl2 şi H2O. d nu poate să fie decât oxigenul:
O2 + HCl Cl2 + H2O (V).
Exemplul 14. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor ce corespund
schemei următoare (fiecare săgeată corespunde unei reacţii):
Exemplul 1.14.1

1
Cl2 Ba(ClO3)2
4 9 2
10
KClO3 3 HClO3
Ba(OCl)2 5 BaCl2
12 11
8 6
KCl HCl
7
Rezolvare:
o
1) 6 Cl2 + 6 Ba(OH)2 (t C) =
=5 BaCl2 + Ba(ClO3)2 + 6 H2O;
2) Ba(ClO3)2 + H2SO4 =

216
 =BaSO4↓ + 2 HClO3;
3) HClO3 + KOH = KClO3 + H2O;
4) KClO3(s) + 6 HCl(conc) =
=3 Cl2 + KCl + 3 H2O;
5) Ba(OCl)2 + 4 HCl = 2 Cl2 + BaCl2 + 2 H2O;
6) 2 HCl + Ba(OH)2 = BaCl2 + 2 H2O;
7) 2 KCl(s) + H2SO4(conc) (toC) = 2HCl + K2SO4;
8) 3Ba(OCl)2 + 4K3[Cr(OH)6]= 3BaCrO4↓ + K2CrO4 +
+ 10H2O + 6 KCl + 4 KOH;
9) 2 Cl2 + 2 Ba(OH)2 = BaCl2 + Ba(OCl)2 + 2 H2O;
10) Ba(ClO3)2 (to C, MnO2) = BaCl2 + 3 O2;
11) HClO3 + 3 SO2 + 3 H2O = 3 H2SO4 + HCl;
12) 4 KClO3 (t 500oC) = 3 KClO4 + KCl;

Exemplul 1.14.2
Rezolvare:
1 1) 2 H2S + O2 =
S H 2S
=2 S + 2 H2O;
2 5 4 8 2) S + 2 Na (t o) =
3 = Na2S;
N a 2S FeS
7 3) FeCl2 + Na2S =
6 N a 2S 2O 3 9 SO 2 = FeS↓ + 2 NaCl;
10 4) FeS + 2 HCl =
12
11 =FeCl2 +H2S↑;
N a 2S O 4 F e 2 (S O 4 ) 3
5) Na2SO3 +
+S (to) = Na2S2O3;
6) Na2S + H2SO4(dil.) = Na2SO4 + H2S↑;
7) 2 FeS + 10 H2SO4(conc.) = Fe2(SO4)3 + 9 SO2↑+ 10 H2O;
8) 2 H2S + 3 O2 = 2 H2O + 2 SO2;

217
 9) Na2S2O3 + H2SO4(dil.) = Na2SO4 + H2S2O3 (→ S + SO2↑ +
+H2O);
10) Na2S2O3 + 4 Cl2 + 5 H2O = Na2SO4 + H2SO4 + 8 HCl;
11) Fe2(SO4)3 + 6 NaOH = 2 Fe(OH)3↓ + 3 Na2SO4;
12) Fe2(SO4)3 (to) → Fe2O3 + 3 SO3 (→ 3 SO2 + 3/2 O2).
Exemplul 1.14.3

1
NO2 KNO2
4 2
9 10
HNO3 3 HNO2
NH3 5 N2
12 8 11
6
NH4NO3 7 N2O
Rezolvare:
1) 2 NO2 + 2 KOH =
= KNO2 + KNO3 + H2O;
2) KNO2 + HCl = HNO2 + KCl;
3) 5 HNO2 + 2 KMnO4 + 3 H2SO4 =
=2 MnSO4 + 5 HNO3 + K2SO4 + 3H2O;
4) 4 NO2 + O2 + 2 H2O = 4 HNO3;
5) 4 NH3 + 3 O2 = 2 N2 + 6 H2O;
6) N2O + H2 = N2 + H2O;
7) NH4NO3 (t = 170oC) = N2O + 2 H2O;
8) NH3 + HNO3 = NH4NO3;
9) 4 NH3 + 7 O2 (t = 700oC, Pt) = 4 NO2 + 6 H2O;
10) KNO2 + NH4Cl (to C) = KCl + N2 + 2 H2O;
11) 2 HNO2 + 2 SnCl2 + 4 HCl = N2O + 2 SnCl4 +
+ 3 H2O;
12) HNO3 + NH3 = NH4NO3.

218
 Exemplul 1.14.4

2
KNO2 N2
5 6

1 NH3 3
8 7

KNO3 NO
4 Rezolvare:

1) 2 KNO3 (to) → 2 KNO2 + O2 ;

2) KNO2(sol. satur) + NH4Cl(sol. satur) (to) = N2 +
+ 2 H2O + KCl;
3) N2 + O2 (t 1500oC) 2 NO;
4) NO + 3 KMnO4 + 4KOH = KNO3 + 3 K2MnO4 +
+ 2 H2O;
5) KNO2 + 3 Zn + 5 KOH + 5 H2O = NH3 +
+ 3 K2[Zn(OH)4];
Sau KNO2 + 2 Al + 5 KOH + 5 H2O = NH3 +
+ 2 K3[Al(OH)6];
6) N2 + 3 H2 (P = 300-1000 atm, t 500oC,
Catalizator) 2 NH3;
7) 4 NH3 + 5 O2 (Catalizator Pt-Rh, 700oC) = 4 NO +
+6 H2O;
8) NH3 + 8 KMnO4 + 9 KOH = KNO3 + 8 K2MnO4 +
+6 H2O.

219
 Exemplul 1.14.5

Al

3
1
2
4 K3[Al(OH)6]
Al2O3
5 6
Al4C3
Rezolvare:
1) 2 Al2O3(electroliza topiturii)→ 4Al + 3O2;
2) 4 Al + 3 C = Al4C3;
3) 2Al+6KOH+6H2O = 2K3[Al(OH)6] +3H2 ;
4) Al2O3 + 6 KOH + 3 H2O = 2 K3[Al(OH)6];
5) 2 Al2O3 + 9 C (to C) = Al4C3 + 6 CO ;
6) Al4C3 + 12 KOH + 12 H2O = 4 K3[Al(OH)6] + 3 CH4 .
Exemplul 1.14.6

K3[Fe(OH)6]

1 K2FeO4
Fe3O4
3 4

5 2

Fe(OH)3 Fe

220
Rezolvare:
1) Fe3O4 + 5 Cl2 + 16 KOH =
=3 K2FeO4 + 10 KCl;
2) 2 K2FeO4 + 2 NH3 + 2 H2O = 2 Fe(OH)3 + N2 + 4 KOH
3) Fe(OH)3 + 3 KOH = K3[Fe(OH)6];
4) 2 K3[Fe(OH)6] + Zn =
= 3 K2[Zn(OH)4] + Fe;
5) 3 Fe + 2 O2 = Fe3O4.

Exemplul 15 de reacţie în care şase elemente schimbă stările

de oxidare. Egalaţi reacţia de oxido-reducere (autor Roland
Stautz, SUA):

[Cr((NH2)2CO)6]4[Cr(CN)6]3 + KMnO4 + H2SO4 →

→K2Cr2O7+CO2 + KNO3 + MnSO4 + K2SO4 + H2O;

+III -III +IV +II +II -III +VII

[Cr((NH2)2CO)6]4[Cr(CN)6]3 + KMnO4 + H2SO4
+VI +IV +V +II
K2Cr2O7 + CO2 + KNO3 + MnSO4 + H2O

4 Cr+III -12e- 4 Cr+VI

48 N –III – 384e- 48 N+V
3 Cr+II – 12e- 3 Cr+VI - 588e- 5
18 C+II – 36e- 18 C+IV
18 N-III – 144e- 18 N+V
Mn+VII + 5e- Mn+II 588

10 [Cr((NH2)2CO)6]4[Cr(CN)6]3 + 1176 KMnO4 + 1399 H2SO4

→ 35 K2Cr2O7 + 420CO2 + 660 KNO3 + 1176 MnSO4 +
+ 223 K2SO4 + 1879 H2O
Această ecuaţie poartă denumirea de monstru chimic.

221
 Exerciţii propuse

1. Alcătuiţi schemele iono-electronice ale reacţiilor de

oxido-reducere:
a) P + HNO3+ H2O H3PO4 + NO;
b) H2S + HNO3 S + NO2 + H2O;
c) Hg + H2SO4 HgSO4 + SO2 + H2O;
d) FeCl3 + HI FeCl2 + HCl + I2;
e) H2S + SO2 S + H2O.
2. Echilibraţi următoarele reacţii de disproporţionare
(autooxidare-autoreducere):
a) HClO3 ClO2+HClO4+H2O;
b) H2MnO4 HMnO4+MnO2+H2O;
c) P+H2O H3PO3+PH3;
d) KbrO KBrO3+KBr;
e) I2+Ba(OH)2 Ba(IO3)2+BaI2+H2O.
3. Alcătuiţi ecuaţiile semireacţilor de oxido-
reducere şi găsiţi coeficienţii stoichiometrici la următoarele
reacţii:
a) I2+H2O2 HIO3+H2O;
b) HIO3+H2O2 I2+O2+H2O;
c) HOCl+H2O2 HCl+O2+H2O;
d) PbS+H2O2 PbSO4+H2O;
e) KI+H2O2 I2+KOH.
4. Echilibraţi următoarele ecuaţii ale reacţiilor de
oxido-reducere intramoleculare:
a) KClO3 O2+KCl;
b) AgNO3 Ag+NO2+O2;
c) NH4NO3 N2O+H2O;
d) HgO Hg+O2;
e) Pb(NO3)2 PbO+NO2+O2.
5. Folosind metoda iono-electronică, echilibraţi
următoarele ecuaţii redox:

222
 a) NaBr+MnO2+H2SO4 MnSO4+Na2SO4+Br2+H2O;
b) HCl+MnO2 MnCl2+Cl2+H2O;
c) H2SO4+Cl2+H2O H2SO4+HCl;
d) KNO2+KI+H2SO4 NO2+K2SO4+I2+H2O;
e) Na2SO3+K2Cr2O7+H2SO4
Cr2(SO4)3+Na2SO4+K2SO4+H2O.
6. Completaţi ecuaţiile redox cu produsele finale şi
găsiţi coeficienţii stoichiometrici prin metoda iono-electronică:
a) S+HNO3(d) H2SO4+…;
b) Fe+HNO3(c) Fe(NO3)3+…;
c) As2S3+HNO3(d) H3AsO3+H2SO4+…;
d) Pb+HNO3(d) Pb(NO3)2+…;
e) Au+HNO3(c)+HCl H[AuCl4]+…

7. Influenţa mediului de reacţie asupra reacţiilor

redox cu participarea KMnO4: în mediu acid reducere la
Mn(II), în mediu neutru – la Mn(IV) şi în mediu alcalin – la
Mn(VI). Completaţi produşii de reacţie în ecuaţiile respective
şi alcătuiţi schemele iono-electronice:
a) KNO2+KMnO4+H2O2 KNO3+…;
b) H3PO3+KMnO4+H2SO4 H3PO4+…;
c) PH3+KMnO4+HCl H3PO4+…;
d) Na3AsO3+KMnO4+KOH Na3AsO4+…;
e) H2S+KMnO4+HCl S+…
8. Arătaţi produşii de reacţie şi alcătuiţi schemele
iono-electronice de balanţă electronică în reacţiile redox:
a) Al+HNO3 NH4NO3+…;
b) HgS+HNO3+HCl S+NO+…;
c) H2S+HOCl S+HCl+…;
d) KBr+MnO2+H2SO4 Br2+MnSO4+…;
e) FeS+HNO3 Fe(NO3)3+H2SO4+NO2+….
9. Găsiţi coeficienţii stoichiometrici prin metoda
de semireacţii pentru următoarele ecuaţii ale reacţiilor redox:

223
 a) H2SO4+Cu CuSO4+SO2+H2O;
b) FeSO4+HNO3+H2SO4 Fe2(SO4)3 +NO+H2O;
c) Zn+KOH+H2O K2[Zn(OH)4]+H2;
d) HCl+KMnO4 Cl2+MnCl2 +KCl+H2O;
e) HBr+H2SO4 SO2+Br2+H2O.
10. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor dintre:
a) carbon şi acid nitric;
b) iodură de hidrogen şi permanganat de potasiu în
mediu acid;
c) iodură de potasiu şi dicromatul de potasiu în
mediu acid;
d) sulfură de cadmiu şi acid nitric;
e) argint şi acid nitric diluat.
Arătaţi schemele iono-electronice şi găsiţi coeficienţii
stoichiometrici.

CHIMIA ELEMENTELOR

11. Stabiliţi coeficienţii în schemele reacţiilor de oxido-

reducere:

Subgrupa IA
1) Na2O2 + KI + H2SO4 → Na2SO4 + K2SO4 + I2 + H2O;
2) Na2O2 + Fe(OH)2 + H2O → NaOH + Fe(OH)3;
3) Na2O2 + KMnO4 + H2SO4 → O2 + Na2SO4 + K2SO4 +
+MnSO4 + H2O;
4) KO2 + H2SO4 → …?;
5) KO2 + CO2 → …?;
6) KO2 + Na2SO3 + H2SO4 → K2SO4 + Na2SO4 + O2 +
+H2O;
7) RbO2 + KI + H2SO4 → Rb2SO4 + K2SO4 + I2 + H2O;
8) KO2 + KMnO4 + H2SO4 → MnSO4 + O2 +K2SO4 +
+H2O;
9) KO3 + H2O → …?;

224
 10) KO3 + KI + H2SO4 → K2SO4 + O2 + I2 + H2O.

Subgrupa IIA
1) Mg + H2S2O7 → S + MgSO4 + H2O;
2) Mg(NO3)2 + Na2CO3 + H2O → CO2 + NaNO3 +
+Mg2(OH)2CO3;
3) Mg2(OH)2CO3 + CO2 + H2O → Mg(HCO3)2;
4) CaH2 + H2O → …?;
5) CaH2 + O2 → …?.

Subgrupa IIIA
1) Al + KNO3 + KOH + H2O → NH3 + K3[Al(OH)6];
2) AlN + KOH + H2O → NH3 + K3[Al(OH)6];
3) Al4C3 + KOH + H2O → K3[Al(OH)6] + CH4;
4) Al + Cr2O72- + H+ → Al3+ + Cr3+ + H2O;
5) Al + MnO4 - + H+ → Al3+ + Mn2+ + H2O;
6) Al + OH- + H2O → [Al(OH)6]3- + H2 ;
7) Al + NO2 + OH- + H2O → NH3 + [Al(OH)6]3-;
8) Al + KClO4 + H2SO4 → KCl + Al2(SO4)3 + H2O;

9) B + KOH + H2O2 → ;
10) B + HNO3 + H2O → H3BO3 + NO;
11) B2H6 + Cl2 → BCl3 + HCl;
12) B2H6 + K2Cr2O7 + H2SO4 → Cr2(SO4)3 + H3BO3 + K2SO4
+ H2O;
13) B4H10 + KMnO4 → MnO2 + KBO2 + KOH + H2O;
14) Na[BH4] + H2SO4 + H2O → NaHSO4 + H3BO3 + H2;
15) B2Cl3 + HClO + H2O → H3BO3 + HCl;
16) BF3 + Na2CO3 → Na2B4O7 + Na[BF4] + H2O;

17) TlCl3 + H2S → Tl2S + S + HCl;

18) Tl2(SO4)3 + KMnO4 + H2SO4 → Tl2(SO4)3 + K2SO4 +
+MnSO4 + H2O;
19) Tl + HNO3(dil) → TlNO3 + … ?;

225
20) Tl + HNO3(conc) → Tl(NO3)3 + … ?.

Subgrupa IVA
1) C2H5OH + KMnO4 → CH3COOK + MnO2 + H2O + KOH;
2) C6H12O6 + KMnO4 + H2SO4 → K2SO4 + MnSO4 + CO2 +
+H2O;
3) C3H7OH + KMnO4 + H2SO4 → CO2 + K2SO4 + MnSO4 +
+H2O;
4) H2C2O4 + KMnO4 + H2SO4 → MnSO4 + CO2 + H2O +
+K2SO4;
5) H2C2O4 + KMnO4 → MnO2 + CO2 + H2O + K2CO3;
6) C3H7OH + K2Cr2O7 + H2SO4 → CO2 + Cr2(SO4)3 + K2SO4
+ H2O;
6) CH3OH + K2Cr2O7 + H2SO4 → HCOOH + Cr2 (SO4)3 +
+K2SO4 + H2O;
7) HCOONa + KMnO4 → MnO2 + Na2CO3 + NaHCO3 +
+K2CO3 + H2O;
8) C + AlPO4 → CO + Al2O3 + P;

9) Ge + HNO3 + HCl → …?;

10) Sn + HNO3 + HCl → …?,
11) GeH4 + AgNO3 + H2O → Ag + HNO3 + H2GeO3
(GeO2 . nH2O);
12) Pb(NO3)2 + NaClO + NaOH → PbO2 + … ?;
13) Na2[Pb(OH)4] + Na2O2 → PbO2 + NaOH;
14) Na2[Pb(OH)6] + CO2 → PbO2 + Na2CO3 + H2O;
15) Pb3O4 + Mn2+ + SO42- + H+ → PbSO4 + MnO4- + H2O;
16) Na2PbO2 + HCl(conc) → Na2[PbCl4] + …?;
17) Na2SnO2 + Bi(OH)3 + H2O → Bi + Na2[Sn(OH)6];
18) SnCl2 + KClO3 + KOH + H2O→ K2[Sn(OH)6] + KCl;
19) SnCl2 + NaBiO3 + HCl → H2[SnCl6] + BiCl3 + NaCl +
+H2O;
20) SnCl2 + NH2OH . H2O + NaOH → Na2[Sn(OH)6] + NH3 +
+NaCl.

226
Subgrupa VA
1) Mg + HNO3 → Mg(NO3)2 + N2O + H2O;
2) Mg + HNO3 → Mg(NO3)2 + N2 + H2O;
3) Ca + HNO3 → Ca(NO3)2 + NH4NO3 + H2O;
4) CuFeS2 + HNO3 → Cu(NO3)2 + Fe(NO3)3 + H2 SO4 + NO +
+H2O;
5) NH3 + KMnO4 + KOH → KNO3 + K2MnO4 + H2O;
6) NH2OH + KMnO4 + H2SO4 → N2 + MnSO4 + K2SO4 +
+ H2O;
7) NH2OH HCl + K2Cr2O7 + HCl → CrCl3 + N2 + KCl +
+H2O;
8) N2H4 · H2SO4 + K2S2O8 + KOH → N2 +K2SO4 + H2O;
9) N2H4 · HCl + K2Cr2O7 + HCl → CrCl3 + N2 +KCl + H2O;
10) N2H4 + K2Cr2O7 + H2SO4 → Cr2(SO4)3 + N2 +K2SO4 +
+H2O;
11) HN3 + Mg → Mg(N3)2 + N2 + NH3 ;
12) HN3 + KMnO4 + H2SO4 → N2 + MnSO4 + K2SO4 + H2O;
13) NO + CrCl2 + HCl → N2 + CrCl3 + H2O;
14) HNO3 + Cu2S → CuSO4 + Cu(NO3)2 + NO + H2O;
15) KNO3 + C + S → N2 + CO2 + K2S;
16) KNO2 + Zn + KOH + H2O → NH3 + K2[Zn(OH)4];
17) NH2OH + Br2 → N2 + Br – + H+ + H2O;
18) N2H5+ + ClO3 - → N2 + Cl – + H+ + H2O;
19) HN3 + Zn + H+ → N2 + Zn2+ + NH4+;

20) P + NaOH + H2O → NaH2PO2 + PH3;

21) P + NaOH + H2O → NaH2PO2 + P2H4;
22) P + NH4ClO4 → H3PO4 + N2 + Cl2 + H2O;
23) P + H2O2 + NaOH → Na2H2P2O6 + H2O;
24) PH3 + KMnO4 + H2SO4 → Mn3(PO4)2 + K2SO4 +
+ MnSO4 + H2O;
25) P2H4 + KMnO4 + H2SO4 → Mn3(PO4)2 + K2SO4 + MnSO4
+ H2O;
26) PH3 + CuSO4 + H2O → H3PO4 + Cu + HNO3;

227
27) PH4I + HClO3 → H3PO4 + HIO3 + HCl;
28) Ca3(PO4)3 + Cl2 + C → POCl3 + CO + CaCl2;
29) As2S3 + HNO3 + H2O → H3AsO4 + H2SO4 + NO;
30) As2S3 + H2O2 + NH3 → (NH4)2SO4 + (NH4)3AsO4 +H2O;
31) H2PO2- + Cu2+ +OH- → PO43- + Cu + H2O;
32) P + IO3- + OH- → PO43- + I- + H2O;
33) HPO32- + Hg2+ + H2O → HPO42- + Hg + H+;
34) PCl3 + ClO3- + H2O → PO43- + Cl- + H+;
35) AsH3 + HClO3 → H3AsO4 + HCl;
36) FeAsS + NO3- + H+ → Fe3+ + AsO43- + SO42- + NO2 +
+H2O.

Subgrupa VIA
1) H2S + SO2 → S + H2O;
2) S + KOH → K2S + K2SO3 + H2O;
3) S + KClO3 + H2SO4 → Cl2 + K2SO4 + H2O;
4) H2S + MnO4- + H+ → Mn2+ + S + H2O;
5) H2S + Cr2O72- + H+ → Cr3+ + S + H2O;
6) S2- + MnO4- + H+ → S + Mn2+ + H2O;
7) (NH4)2S2 + H2SO4(conc) → SO2 + (NH4)2SO4 + H2O;
8) Na2S3 + KMnO4 + H2SO4 → MnSO4 + S + Na2SO4 + K2SO4
+ H2O;
9) Na2S3 + NaClO3 + H2O → Na2SO4 + NaCl + H2SO4;
10) (NH4)2S5 + HNO3 → (NH4)2SO4 + H2SO4 + NO + H2O;
11) Na2S5 + Cl2 + H2O → NaHSO4 + HCl + H2SO4;
12) Zn + H2S2O7 → H2S + ZnSO4 + H2O;
13) Mg + H2S2O7 → S + Mg|SO4 + H2O;
14) K2S2O8 + K2S2 + H2O → KHSO4;
15) Na2SO3 + KIO3 + H2SO4 → I2 + Na2SO4 + H2O;
16) Na2SO3 → Na2S + Na2SO4;
17) Na2S4O6 + KMnO4 + HNO3 → Na2SO4 + H2SO4 +
+Mn(NO3)2 + KNO3 + H2O;
18) KNCS + K2Cr2O7 + H2SO4 → Cr2(SO4)3 + SO2 + NO2 +
CO2 + K2SO4 + H2O;

228
19) KMnO4 + SO2Cl2 + H2O → K2SO4 + MnSO4 + Cl2 +
+H2SO4;
20) S2O82- + Mn2+ + H2O → MnO4- + SO42- + H+;
21) S2O82- + Cr3+ + H2O → Cr2O72- + SO42- + H+;
22) HSO5- + S2- → SO42- + H+;
23) HSO5- + S2O42- + H2O → SO42- + H+;
24) S2O32- + MnO4- + H+ → Mn2+ + SO42- + H2O;
25) S2O32- + ClO- + OH-→ SO42- + Cl- + H2O;
26) S2O32- + S2O82- + H2O → SO42- + H+;
27) S4O62- + MnO4- + H+ → Mn2+ + SO42- + H2O;
28) S4O62- + Zn + H+ → H2S + Zn2+ + H2O;
29) S3O62- + Cl2 + OH-→ SO42- + Cl- + H2O;
30) S2O42- + ClO- + H2O → SO42- + Cl- + H+;
31) Se + Cl2 +H2O → H2SeO4 + HCl.

Subgrupa VIIA
1) Cl2 + KOH → KCl + KClO3 + H2O;
2) Br2 + F2 + H2O → HBrO3 + HF;
3) Cl2 + KOH (to) → KCl + KClO3 + H2O;
4) Cl2 + I2 + Ba(OH)2 → BaCl2 + Ba(IO3)2 + H2O;
5) I2 + H2O2 → HIO3 + H2O;
6) Cl2 + FeCl3 + NaOH → Na2FeO4 + NaCl + H2O;
7) Br2 + KCrO2 + KOH → KBr + K2CrO4 + H2O;
8) KBr + KMnO4 + H2SO4 → Br2 + K2SO4 + MnSO4 + H2O;
9) NaI + K2Cr2O7 + HCl → I2 CrCl3 + NaCl + KCl + H2O;
10) KClO3 + H2C2O4 → ClO2 + K2CO3 + CO2 + H2O;
11) KClO3 → KClO4 + KCl;
12) HClO3 + Ag → AgClO3 + AgCl + H2O;
13) HClO3 + Fe → Fe(ClO3)3 + FeCl3 + H2O;
14) I2 + HNO3 → HIO3 + NO2 + H2O;
15) HI + H2SO4 → I2 + H2S + H2O;
16) HCl + HNO3 → Cl2 + NO + H2O;

17) H2O2 + MnO4- + H+ → Mn2+ + O2 + H2O;

229
18) H2O2 + I- + H+ → I2 + H2O;
19) H2O2 + HIO3 → I2 + O2 + H2O;
20) H2O2 + H2S → H2SO4 + H2O;
21) H2O2 + [Cr(OH)6]3- → CrO42- + HO-;
22) H2O2 + Ag2O → …?;
23) H2O2 + HClO → HCl + ... ?;
24) H2O2 + Cr2O72- + H+ → CrO5 + H2O.

Subgrupa IB
1) Cu + O2 + CO2 + H2O → Cu(OH)2 CuCO3;
2) Cu + O2 + NaOH + H2O → Na2[Cu(OH)4];
3) Cu2S + HNO3 → Cu(NO3)2 + CuSO4 + NO2 + H2O;
4) Cu2S + HNO3 → Cu(NO3)2 + H2SO4 + NO2 + H2O;
5) Cu2S + O2 + CaCO3 → CuO + CaSO3 + CO2;
6) Cu2+ + SO2 + H2O → Cu+ + SO42- + H+;
7) Cu2+ + NH2OH + OH- → Cu2O + N2 + H2O;
8) Cu2S + H+ + NO3- → Cu2+ + SO42- + NO + H2O;
9) AgNO3 + HCHO + NH3 + H2O → Ag + NH4NO3 + CO2;
10) Ag+ + SO32- + OH- → Ag + SO42- + H2O;
11) Ag + AsH3 + H2O → Ag + H3AsO3 + H+;
12) Au + HCl + HNO3 → H[AuCl4] + NO + H2O;
13) Cu2+ + NH2OH + OH- → Cu2O + N2 + H2O;
14) Ag+ + Mn2+ + OH- → MnO2 + Ag + H2O;
15) Ag+ + Sn2+ + OH- → Ag + [Sn(OH)6]2-.

Subgrupa IIB
1) Zn + NH3 + H2O → [Zn(OH)4](OH)2 + H2;
2) Zn + NH4Cl (+H2O) → ZnCl2 + H2 + NH3;
3) Zn + MnCl2 + KCN → K2[Zn(CN)4] + K5[Mn(CN)6];
4) Cd + Hg2(NO3)2 → …?;
5) K2[HgI4] + KOH + NH4Cl → H2O + KCl + KI +
+ [NH2Hg2O]I;
6) Zn + NO3- +H+ → Zn2+ + NH2OH + H2O.

230
Subgrupa IIIB
1) Ce(OH)3 + O2 + H2O → …?;
2) Sm(SO4)3 + NH2OH . H2SO4 → SmSO4 + H2SO4 +
+H2O;
3) SmCl2 + KMnO4 + H2SO4 → SmCl3 + Sm2(SO4)3 +
+KCl + MnSO4 + H2O;
4) EuSO4 + K2Cr2O7 + H2SO4 → Eu2(SO4)3 + K2SO4 +
+Cr2(SO4)3 + H2O;
5) YbCl2 + KClO + H2SO4→ Yb2(SO4)3 + KCl + HCl +
+H2O;
6) Ce(OH)4 + KI + H2SO4→ Ce2(SO4)3 + O2 + H2O;
7) Ce(SO4)2 + H2O2 → … ?;
8) Ce3+ + Ag+ + OH- → …?;
9) CeO2 + SO32- + H+ → …?;
10) UO2Cl2 + CrCl2 + HCl → UCl4 + CrCl3 + H2O;
11) K2NpO4 + O3 + KOH → O2 + K3NpO5 + H2O;
12) Ba3(NpO5)2 + HCl → MpO2Cl2 + Cl2 + BaCl2 + H2O;
13) NpO2Cl2 + SnCl2 → NpO2Cl + …?;
14) PuO2Cl2 + H2O2 + H2SO4 → Pu(SO4)2 +HCl + O2 +
+H2O.

Subgrupa IVB
1) CaH2 + TiO2 → TiH2 + H2 + CaO;
2) Na + K2[ZrF6] → Zr + NaF + KF;
3) TiO2 + C + Cl2 → …?

Subgrupa VB
1) VOSO4 + KMnO4 + H2O → HVO3 (V2O2 . nH2O) +
+MnSO4 + KHSO4 + H2SO4;
2) VOSO4 + KMnO4 + KOH → KVO3 + K2 MnO4 +
+K2SO4 + H2O;
3) VOSO4 + HNO3 + H2O → VO2NO3 + NO + H2SO4;
4) NH4VO3 + (NH4)2S → (NH4)3VS4 + NH3 + H2O;
5) NaVO3 + Zn + HCl → VCl3 + ZnCl2 + NaCl + H2 O;

231
 6) NaVO3 + KI + H2SO4 → V2(SO4)3 + I2 + K2SO4 +
+Na2SO4 + H2O;
7) NaVO3 + FeSO4 + H2SO4 → VOSO4 + Fe2(SO4)3 +
+Na2SO4 + H2O.

Subgrupa VIB
1) Cr + KNO3 + KOH → K2CrO4 + KNO2 + H2O;
2) Cr + NaNO3 + Na2CO3 → K2CrO4 + NaNO2 + CO2;
3) Cr(NO3)3 + K2S2O8 + H2O → H2Cr2O7 + KHSO4 + HNO3;
4) CrCl3 + H2O2 + KOH → K2CrO4 + KCl + H2O;
5) Fe(CrO2)2 + K2CO3 + O2 → Fe2O3 + K2CrO4 + + CO2 ;
6) Na2CrO4 + NaBr + HCl → CrCl3 + Br2 + NaCl + H2O;
7) K2Cr2O7 + H2C2O4 + K2C2O4 → K3[Cr(C2O4)3] + CO2 +
+H2O;
8) K2Cr2O7 +C2H5OH + H2SO4 → Cr2(SO4)3 + K2SO4 +
+CH3CHO + H2O;
9) K2Cr2O7 + C12H22O11 + H2SO4 → CO2 + Cr2(SO4)3 + K2SO4
+ H2O;
10) Cr3+ + ClO- + OH- → CrO42- + Cl- + H2O;
11) Cr(OH)3 + Br2 + OH- → CrO42- + Br- + H2O;
12) Cr3+ + S2O82- + H2O → Cr2O72- + SO42- + H+;
13) CrO2- + ClO3- + OH- → CrO42- + Cl- + H2O;
14) [Cr(OH)6]3- + Cl2 + OH- → CrO42- + Cl- + H2O;
15) Cr2O72- + S2- + H2O → Cr(OH)3 + S + OH-;
16) CrO42- + H2S + H+ → Cr3+ + S + H2O;
17) Cr2O72- + N2H5+ + H+ → Cr3+ + N2 + H2O;
18) CrO42- + Zn + H+ → Cr2+ + Zn2+ + H2O;
19) MoO3 + HCl → …?;
20) W + HNO3 + HF → H2[WF8] + … ?;
21) MoS2 + HNO3(conc) → H2SO4 + H2MoO4 + NO2 + H2O;
22) K2WO4 + H2S → K2WS4 + H2O.

Subgrupa VIIB
1) MnO2 + KClO3 + NaOH → Na2MnO4 + KCl + H2O;

232
2) Zn + MnCl2 + KCN → K2[Zn(CN)4] + K5[Mn(CN)6] +KCl;
3) MnSO4 + K2S2O8 + H2O → HMnO4 + KHSO4 + H2SO4;
4) MnSO4 + Br2 + NaOH → Na2MnO4 + NaBr + Na2SO4 +
+H2O;
5) Mn3O4 + KNO3 + K2CO3 → K2MnO4 + KNO2 + CO2;
6) K2MnO4 + H2SO4 → KMnO4 + MnO2 + K2SO4 + H2O;
7) K2MnO4 + CO2 → KMnO4 + MnO2 + K2CO3;
8) Ba(MnO4)2 + H2SO4 → BaSO4 + MnSO4 + H2SO4 + H2O +
+O2;
9) KMnO4 + C3H5(OH)3 + H2SO4 → MnSO4 + CO2 + K2SO4 +
+H2O;
10) KMnO4 + C2H5OH + H2SO4 → CH3CHO + MnSO4 +
+K2SO4 + H2O;
11) KMnO4 + C2H5OH → CH3CHO + MnO2 + KOH + H2O;
12) Mn2+ + BiO3- + H+ → MnO4- + Bi3+ + H2O;
13) MnO4- + Cr3+ + H2O → MnO2 + Cr2O72- + H+;
14) Mn2+ + ClO- + OH- → MnO42- + Cl- + H2O;
15) Mn2+ + BrO3- + H2O → MnO2 + Br2 + H+;
16) MnO4- + S2O32- + OH- → MnO42- + SO42- + H2O;
17) Re + H2O2 + NH3 → (NH4)2ReO4 + H2O;
18) NaReO4 + C2H5OH → ReO2 + CH3CHO + H2O + NaOH.

Subgrupa VIIIB
1) FeS2 + HNO3 → Fe2(SO4)3 + H2SO4 + NO + H2O;
2) FeCl3 + (NH3OH)2SO4 → FeCl2 + N2O + HCl + H2O +
+H2SO4;
3) Fe2(SO4)3 + NH2OH → FeSO4 + H2SO4 + N2O + H2O;
4) Fe(OH)3 + Cl2 + KOH → K2FeO4 + KCl + H2O;
5) K2FeO4 + HCl → FeCl3 + Cl2 + KCl + H2O;
6) K2FeO4 + NH3 + H2O → Fe(OH)3 + N2 + KOH;
7) Fe2+ + BrO3- + H+→ Fe3+ + Br- + H2O;
8) [Fe(CN)6]4- + MnO4- + H+ → [Fe(CN)6]3- + Mn2+ + H2O;
9) Fe + KNO3 → Fe2O3 + N2 + K2O;
10) FeCuS2 + NO3- + H+ → Fe3+ + Cu2+ + NO + H2O + SO42-;

233
 11) Ru + KNO3 + KOH → K2RuO4 + KNO2 + H2O;
12) OsO4 + HCl + KCl → K2[OsO2Cl4] + Cl2 + H2O.

12. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor ce corespund schemelor (fiecare

săgeaţă corespunde unei reacţii:
1) 2)
1 1
Cl2 Ba(ClO3)2 S H2S
4 9 2 4
9 2 10
3 10
KClO3 HClO3 Na2S 3
FeS
Ba(OCl)2 5 BaCl2 5 SO2
12 11 12 Na2S2O3
8 6
11
8 6
KCl HCl
7 Na2SO4 Fe2(SO4)3
7
3) 4)

1 Ca3(PO4)2 1 K3PO4
NO2 KNO2
4 2 4 2
9 10 9 10
3 HNO2 P2O5 3 H3PO4
HNO3
5
NH3 5 N2 12 P KH2PO2
12 8 11 8 11
6 6
NH4NO3 N2O Mg3N2 7 PH3
7

234
5)
1
AgCl Ag2O
4 2
109
Ag 3
AgNO3
[Ag(NH3)2]2SO4 5 [Ag(NH3)2]OH
12 8 11
6
Ag2SO4 C3H3Ag
7

6)
1
CuCl2 CuCl
4 2
9 10
3 Cu(NO3)2
Cu
CuO 5 [Cu(NH3)2]Cl
12 11
8 6
CuSO4 C3H3Cu
7

7) 8)

1 K2MnO4 1
Mn(NO3)2 KCrO2 K2CrO4
4 2 4 2
9 10 9
3
MnCl2 Mn(OH)2 Cr2O3 Cr(OH)3 10
3
MnO2 5 KMnO 5 K Cr O
4 K3[Cr(OH)6] 2 2 7
12 8 11 6 12 11 6
8
Mn MnSO4
7 CrCl3 Cr2(SO4)3
7
235
 Capitolul X

COMPUŞI COORDINATIVI

Exemplul 1. Determinaţi gradul de oxidare al

generatorului de complex în [Cr(H2O)5Cl]2+.
Rezolvare: Fie X – gradul de oxidare al cromului în
complex. Sarcina apei este egală cu zero, sarcina ionului de
clor este egală cu -1, sarcina ionului complex este +2.
Alcătuim ecuaţia algebrică:
X + 5(0) + (-1) = +2
X = +3
Exemplul 2. Nomenclatura compuşilor coordinativi:
K4[Fe(CN)6] – hexacianoferat(II) de potasiu
[Pt(NH3)3Cl]Cl – clorură de clorotriamminplatină(II)
[Co(NH3)3(NO2)3 – trinitrotriammincobalt.
Na[BH4] – tetrahidroborat de sodiu

nitrat de carbonatotetraammincobalt(III)

clorura de tetraamminzinc(II)

236
 bis(dimetilglioximato)nichel

di-( -hidroxo)-bis(oxolatocobaltat(III)) de amoniu

Exemplul 3. Scrieţi formula coordinativă a compusului

platinei cu următoarea compoziţie: PtCl4 2NH3.
Rezolvare: Deoarece avem sarea PtCl4, deci generatorul
de complex este ionul Pt +4, iar numărul de coordinaţie al Pt(IV)
este egal cu 6. Înseamnă, că ionii de clor şi două molecule de
amoniac joacă rolul liganzilor. Formula coordinativă va fi
următoarea: [Pt(NH3)2Cl4].
Exemplul 4. Pentru dizolvarea a 2g de clorură de argint
sunt necesari 20 ml soluţie de amoniac. Aflaţi concentraţia
molară a soluţiei de amoniac.
Rezolvare: Clorura de argint reacţionează cu amoniacul
conform reacţiei:
AgCl + 2NH3 = [Ag(NH3)2]Cl.
2g de AgCl reprezintă 0,013 mol. Cantitatea de
substanţă de NH3 trebuie să fie, conform ecuaţiei reacţiei, de

237
două ori mai mare decât cantitatea de AgCl, adică 0,026 mol.
Deci:
0,026mol mol
CM 1,3 .
0,02l l

Metoda legăturilor de valenţă ( MLV)

MLV – este o teorie care descrie formarea legăturilor

chimice în compuşii coordinativi. Această metodă aplicată de
Pauling la combinaţiile complexe, admite că perechea de
electroni donată de ligand atomului central intră în orbitalii
neocupaţi ai acestuia. Pentru realizarea acestui proces trebuie
ca atomul sau ionul metalic să aibă liberi un număr de orbitali
egal cu numărul liganzilor. Formarea ionului [FeF6]4– poate fi
reprezentată astfel: Ionul liber Fe2+ are configuraţia electronică
d6 şi următoarea repartizare a electronilor pe orbitali:

Şase ioni F– deplasează câte un cuplu de electroni pe

orbitalii vacanţi hibridizaţi sp3d2-ai ionului Fe2+. Patru
2+
electroni necuplaţi ai ionului Fe se menţin şi determină spinul
maxim ai ionului [FeF6]4–:

hibridizarea sp3d2

Deoarece numărul electronilor necuplaţi în complex şi

în ionul liber Fe2+ coincide, complexul [FeF6]4–se numeşte
complex cu spin maxim.
Ionii CN- sunt liganzi care creează câmp puternic, sub
238
influenţa căruia are loc cuplarea electronilor d ai ionului Fe 2+ şi
formarea complexului cu spin minim [Fe(CN) 6]4–, în care se
realizează hibridizarea d2sp3 a orbitalilor generatorului de
complex.

2 3
hibridizarea d sp

În cazul unor ioni cu configuraţie electronică d 8 cum

sunt Ni2+, Pd2+ şi Pt2+, care formează combinaţii complexe cu
numărul de coordinaţie 4, există două posibilităţi de formare a
orbitalilor hibridizaţi. Primul caz (hibridizare dsp 2) apare la toţi
complecşii paladiului (II) şi platinei (II) care posedă geometrie
plan-pătrată. Combinaţiile nichelului (II) cu liganzi care
generează câmp puternic sunt diamagnetice şi posedă
geometrie plan-pătratică (hibridizare dsp2), dar se cunosc şi
combinaţii cu geometrie tetraedrică (hibridizarea sp 3), ca şi în
cazul ionului [Co(CNS)]2-, care sunt paramagnetice:

hibridizarea dsp2

239
 3
hibridizarea sp

În mod analog, poate fi reprezentată şi formarea ionilor

complecşi liniari:

hibridizarea sp

Metoda câmpului cristalin

Această metodă, dezvoltată de Bethe şi Van Vleck,

admite că interacţiunea dintre ionul central şi liganzi este de
natură pur electrostatică.
Liganzii sunt ionii negativi sau molecule polare
îndreptate cu capătul negativ al dipolului (electroni
neparticipanţi) înspre atomul metalic. Metoda câmpului
cristalin îşi propune drept scop să analizeze care este influenţa
liganzilor, consideraţi ca sarcini negative punctiforme, asupra
orbitalilor ionului central sau, cu alte cuvinte, să explice ce se
întâmplă din punct de vedere energetic cu orbitalii ionului
metalic, atunci când acesta este plasat într-un câmp cristalin cu
aceeaşi geometrie ca şi a câmpului creat de liganzi. Se remarcă
de la început că această teorie neglijează complet legătura
dintre metal şi liganzi.

240
 Sub influenţa unui câmp electrostatic cu simetrie
octaedrică, toţi orbitalii d sunt destabilizaţi prin interacţiunea
cu sarcinile negative, însă orbitalii d z 2 şi d x 2 y 2 într-o măsură
mai mare decât orbitalii dxy, dyz şi dzz.
Rezultatul plasării ionului metalic într-un cîmp de
sarcini negative (liganzi) cu simetrie octaedrică este deci
ridicarea (suprimarea) degenerării orbitalilor d (scindarea
nivelurilor energetice).
Orbitalii d se grupează astfel în două categorii distincte
şi anume, orbitalii d z 2 şi d x 2 y 2 (orbitali eg) mai bogaţi în
energie şi orbitalii dxy, dyz şi dzx.(orbitali t2g) mai stabili.

0,6 o
0,4 t

o ion liber t

0,6 t
0,4 o

cîmp octaedric cîmp tetraedric

Diagrama scindării subnivelelor 3d în câmpul

octaedric şi tetraedric al liganzilor

Diferenţa de energie între cele două grupe de orbitali

241
(t2g şi eg) în câmp octaedric a fost notată cu 0. Dacă energia
orbitalilor d în câmp sferic este luată drept referinţă, atunci
energia orbitalilor eg este +3/5 0, iar a orbitalilor t2g este
2/5 a.
Dacă într-un complex octaedric ML6 şi unul tetraedric
ML4, în care M şi L sunt aceiaşi, distanţa M-L se păstrează
neschimbată, se poate arăta că diferenţa de energie dintre
orbitalii eg şi t2g în cele două cazuri corespunde relaţiei:
t = 4/9 0.
Scindarea nivelelor de energie sub influenţa câmpului
de liganzi este în cazul unui complex tetraedric aproximativ
jumătate din valoarea corespunzătoare unui complex octaedric.
Valorile 0 depind de natura ligandului. Pentru
elemente 3-d, liganzii se pot aranja într-o serie spectrochimică
în ordinea creşterii tăriei câmpului liganzilor:
I-, Br-, SCN-, Cl-, NO3-, C2O42-, H2O, NCS-, Py, NH3,
en, NC-, NO2-, CN-, CO.
Tipul de hibridizare depinde de numărul electronilor 3d
şi de tăria câmpului creat de liganzi:
Nr. 3d-electro-

Atomul central
hibridizare
nilor

Configuraţia
Tipul de
Câmpul

4 slab 3d3 3d1 4s04p04d0 dsp3d CrII MnIII

puternic 3d4 3d0 4s04p0 d2sp3 CrII MnIII
5 slab 3d3 3d2 4s04p04d0 sp3d2 MnII FeIII
puternic 3d5 3d0 4s04p0 d2sp3 V0 MnII
FeIII CoIV
6 slab 3d4 3d2 4s04p04d0 sp3d2 FeII CoIII

242
 puternic 3d6 3d0 4s04p0 d2sp3 Cr0 FeII
CoIII NiIV
7 slab 3d5 3d2 4s04p04d0 sp3d2 CoII FeI
puternic 3d6 3d1 4s04p04d0 dsp3d CoII NiIII
8 slab 3d6 3d2 4s04p04d0 sp3d2 NiII
puternic 3d6 3d2 4s04p04d0 dsp3d NiII

Metoda orbitalilor moleculari

[FeF6]4–– spin maxim [Fe(CN)6]4– – spin minim

243
 MOM

TCC

Chib

ridi
zar
MLV
ea
Chib
d2s
ridiz
Compararea МOМ,p3МLV şi ТCC în cazul complecşilor
are
octaedrici ai elementelor 3d
Ca
2
Izomeria
d scombinaţiilor complexe
p3
1. Izomeria de hidratare
Unii cristalohidraţi
C cu aceeaşi formulă pot să se
deosebească între ei după compoziţia sferei interne şi a celei
externe. De exemplu sarea CrCl3 6H2O există sub formă de
trei izomeri: [Cr(H2O)6]Cl3; [Cr(H2O)5Cl]Cl2 H2O;
[Cr(H2O)4Cl2]Cl 2H2O;

2. Izomeria de ionizare
Exemplul 5: Se cunosc doi izomeri cu formula
Co(SO4)Br 5NH3. Un izomer formează precipitat alb la
interacţiunea cu BaCl2 şi nu reacţionează cu AgNO3, iar
celălalt nu reacţionează cu BaCl2, dar formează precipitat de
culoare galbenă cu AgNO3. Scrieţi formulele coordinative ale
izomerilor.
Rezolvare:
Compuşii cu aceeaşi compoziţie formează în soluţie ioni

244
diferiţi.

CoBrSO4(NH3)5 CoBrSO4(NH3)5
violet-închis roşu-violet

La adăugarea: BaCl2 AgNO3 AgNO3 BaCl2

Se depune BaSO4 AgBr

Deci, formulele coordinative ale celor doi izomeri sînt:

NH3 NH3
H3 N H3 N SO4
Br
SO4 2- Br-
Co Co
H3 N NH3 H3 N NH3
NH3 NH3

[CoIII(NH3)5Br]SO4 – violet-închis
[CoIII(NH3)5SO4]Br – roşu-violet
3. Izomeria de coordinare se întâlneşte la compuşii
în care atât cationul, cât şi anionul sunt complecşi. De
exemplu, se cunosc doi compuşi cu aceeaşi compoziţie
CoCr(NH3)6(CN)6, dar cu proprietăţi diferite:

[Co(NH3)6]Cl3+K3[Cr(CN)6]=[Co(NH3)6][Cr(CN)6]+
+3KCl;

[Cr(NH3)6]Cl3+K3[Co(CN)6]=[Cr(NH3)6][Co(CN)6]+
+3KCl.
4. Unii liganzi poliatomici, de exemplu NO2 - şi
SCN-, se pot lega de atomul metalic în două moduri diferite
(liganzi ambidentaţi) dând naştere astfel unor izomeri de
legătură. Gruparea NO2- poate coordina fie prin azot

245
(nitrocomplecşi M-NO2), fie prin oxigen (nitrito-complecşi,
M-ONO), ca în cei doi izomeri de legătură formulaţi mai jos:

[Co(NH3)5NO2]Cl2 [Co(NH3)5ONO]Cl2
galben brun roşu
izomer nitro izomer nitrito
5. Izomeria geometrică a fost pusă în evidenţă
pentru prima dată de Werner, în compuşii de tipul [MA2B2] cu
geometrie plan-pătratică, care a izolat izomerii cis- şi trans- ai
complecşilor [Pt(NH3)2Cl2] şi [PtPy2Cl2]:
Cl Cl

Cl Pt NH3 NH3 Pt NH3

NH3 Cl
cis-[Pt(NH3)2Cl2] trans-[Pt(NH3)2Cl2]-
culoarea oranj culoare cafenie
Izomeria geometrică este caracteristică şi complecşii cu
geometrie octaedrică. Spre exemplu, complexul [Co(NH3)4Cl2],
un reprezentant al complecşilor de tip [MA4B2], există sub
forma a doi izomeri geometrici (cis- şi trans-) care au culori
diferite.
Exemplul 6. Reprezentaţi izomerii geometrici pentru ionii
complecşi [Co(NH3)4Cl2]+, [Co(en)2Cl2]+ şi [Cr(C2O4)2(H2O)2]-

Răspuns:

246
 + +
NH3 NH3
H3 N Cl H3 N Cl
Co Co
H3 N Cl Cl NH3
NH3 NH3

cis-[CoIII(NH3)4Cl2]+ – verde trans-[CoIII(NH3)4Cl2]+ – violet

cis- [Co(en)2Cl2]+ trans- [Co(en)2Cl2]+

cis- [Cr(C2O4)2(H2O)2]- trans- [Cr(C2O4)2(H2O)2]-

Exemplul 7. Reprezentaţi cei trei izomeri geometrici

posibili pentru [Pt(NH3)(H2O)(CN)(Cl)].
Răspuns:

247
 6. Izomeria optică. Modelul octaedric la
complecşi cu numărul de coordinaţie 6 a permis să se prevadă
la anumite combinaţii complexe bine definite proprietatea de a
roti planul de polarizare a luminii manifestând, fenomenul de
activitate optică. Condiţia principală pentru apariţia activităţii
optice la un ion complex este asimetria lui structurală (lipsa
unui plan de simetrie). Combinaţia cis poate să scindeze în
antipozi optici, iar combinaţia trans – nu. Între cei doi antipozi
ai ionului cis trebuie să existe acelaşi raport, ca între obiect şi
imaginea sa din oglindă. Structura celor doi antipozi optici
pentru complexul [M(en)3]n+ (unde en = ) poate fi
reprezentată prin următoarele formule:

oglindă

Unii compuşi complecşi de tipul:

248
 = C2O42-

sunt predispuşi racemizării, adică formează un amestec

stoechiometric de izomeri dextrogiri (d) şi levogiri (l) conform
schemei de reacţie:

Stabilitatea combinaţiilor complexe

Sărurile complexe, de regulă, sunt electroliţi puternici.

În soluţiile apoase, ele practic disociază complet în ionul
complex şi ionul sferei externe. De exemplu:
[Ag(NH3)2]Cl = [Ag(NH3)2]+ + Cl-.
Sfera interioară a ionului complex disociază mai mult sau
mai puţin în părţile ei componente – ionul central şi liganzi:
[Ag(NH3)2]+ =Ag+ + 2NH3.

249
 În soluţie se stabileşte un echilibru între particula
complexă şi produsele ei de disociere. Drept măsură a
stabilităţii complexului serveşte constanta de echilibru a
procesului de descompunere. Ea se numeşte constanta de
nestabilitate:

[ Ag ][NH 3 ]2
k nest .
[[ Ag( NH 3 ) 2 ] ]

Stabilitatea combinaţiilor complexe în soluţii, deseori,

se caracterizează cantitativ prin valoarea inversă a constantei
de nestabilitate. Această mărime se numeşte constantă de
stabilitate:
1
k stab .
k nest
Există şi compuşi, care în stare cristalină conţin ioni
complecşi atât de nestabili, încât disociază complet în părţile
lor componente – atomul central şi liganzi. Aşa combinaţii se
întâlnesc mai ales la săruri şi poartă denumirea de săruri duble,
ca, de exemplu, alaunii:
KAl(SO4)2 ) = K+ + Al3+ + 2SO42-
(cristal) (soluţie)
Exemplul 9. Calculaţi concentraţia ionilor de Ag + în
soluţia 0,001N de Na3[Ag(S2O3)2], care mai conţine şi câte
0,01mol de Na2S2O3 la fiecare litru de soluţie.
Rezolvare:
Sarea Na3[Ag(S2O3)2] disociază ca un electrolit
puternic:
Na3[Ag(S2O3)2] = 3Na+ + [Ag(S2O3)2]3-
Gradul de disociere este egal practic cu 1, deci
concentraţia [[Ag(S2O3)2]3-] = [Na3[Ag(S2O3)2]] = 0,001mol/l,
iar
[Ag(S2O3)2]2-] = Ag+ + 2(S2O3)2- , de unde:

250
 2
[ Ag ][S 2 O3 ]2 13
k nest 3
1,1 10.
[[ Ag( S 2 O3 ) 2 ]
Na2S2O3 disociază complet. Excesul mare al ionilor
S2O32- deplasează echilibrul disocierii ionului complex spre
stînga. De unde rezultă că [S2O32-] = 0,01mol/l,
k nest [[ Ag( S 2 O3 ) 2 ]3 ] 1,1 1013 0,001
[ Ag ] 2 2 2
1,1 10 12 .
[ S 2 O3 ] (0,01)
Exemplul 10. Se va forma oare precipitatul Cu(OH) 2,
dacă vom amesteca volume egale de soluţii KOH cu
concentraţia 1,0 M şi [Cu(NH3)2]Cl2 de 1,0 M, care mai
conţine 0,5 mol exces de amoniac? (PS (Cu(OH)2) =5,6 10-20),
knest ([Cu(NH3)2]2+) =9,33 10-13).
Rezolvare:
O substanţă se va precipita, dacă PI PS.
La amestecarea volumelor egale a două soluţii,
concentraţia fiecărui component se va micşora de două ori şi va
deveni: C([Cu(NH3)2]Cl2) = 0,5 M, C (KOH)= 0,5 M şi
C(NH3) = 0,25 M.
În prezenţa excesului de amoniac, echilibrul reacţiei
de disociere a ionului
[Cu(NH3)2]2+ Cu2+ + 4NH3
se va deplasa spre stânga. Concentraţia amoniacului, care se
obţine la disocierea acestui ion, poate fi neglijată, iar
concentraţia NH3 în soluţie poate fi considerată egală cu
0,25 mol/l.
Din expresia matematică pentru constanta de
nestabilitate a ionului complex [Cu(NH3)2]2+ rezultă:
C (Cu 2 ) 0,25 4
k nest 9,33 10 13 ;
0,5
0,5 9,33 10 13
C (Cu 2 ) 1,17 10 10 mol/l .
(0,25) 4
Deoarece soluţia hidroxidului de potasiu este un
251
electrolit puternic, gradul de disociere poate fi considerat egal
cu 1, de unde rezultă că CK+ = COH- .
Atunci PI = C(Cu2+) C2(OH-) = 1,17 10-10 (0,5) =
=2,9 10-11, adică
C(Cu2+) C2(OH-) PS(Cu(OH)2).
Rezultă că se va precipita Cu(OH)2.

Exerciţii propuse

1. Determinaţi gradul de oxidare al generatorului de

complex:
a) [Co(CO3)(NO2)4]3-; [Ir(C2O4)2Cl2]3-; [Rh(en)2Cl2]+;
b) [Ni(H2O)4(CO3)2]2-; [Co(en)3]3+; [Cu(NH3)4]2+;
c) [Al(OH)6]3-; [Co(NH3)5Cl]2+; [Ni(NH3)6]2+;
d) [Cr(H2O)5Cl]2+; [Pt(NH3)2Cl2]; [Co(en)2Cl2]+.

2. Determinaţi sarcina ionului complex în următorii

compuşii:
a) K3[Fe(CN)6]; [Cr(NH3)3Cl3]; [Co(NH3)3(NO2)3];
b) Na3[Co(NO2)6]; [Rh(NH3)5Cl]Cl2 ; [Cu(H2O)4]SO4;
c) Na3[AlF6]; [Co(en)(NH3)2Cl2]Cl; [Pt(NH3)4Cl2 ]Cl2;
d) [Cr(CO)6]; [Zn(en)4]SO4; [Co(NH3)4CO3]NO3.
3. Daţi denumirea compuşilor cu următoarea compoziţie:
a) K2[SiF6]; [Pt(NH3)2Cl4]; Na2[Ni(CN)4];
b) [Os(CO)5]; [Cr(H2O)4Cl2]Cl; [Sn(H2O)Cl2];
c) [Rh(NH3)3Cl3]; Na2[Be(CO3)2]; [Cd(NH3)4](ClO4)2;
d) [Co(NH3)5Cl]Cl2; [PtPy2(NH3)2Br2]Br2; K4[Fe(CN)6].
4. Daţi denumirea compuşilor cu următoarea compoziţie:
a) [Pt(NH3)5Br]Br2; [CoEn(H2O)(NO2)]Br2; H2[SiF6];
b)[Cr(H2O)6][SbCl6]3;[Cr(En)2Cl2]Cl;[Pt(NH3)5I]2(CO3)3;
c) [Co(NH3)5SO4]HSO4; [Ni(En)3][PtCl4]; K2[Hg(SO3)2].
5. Scrieţi formulele următoarelor combinaţii complexe:
triclorotripiridinrodiu; pentacianoamminferat(II) de
potasiu; dihidroxodioxalato-manganat(IV) de sodiu;

252
 hexafloroaluminat(III) de sodiu; tetraiodomercurat(II) de
bariu.
6. Scrieţi formulele următoarelor combinaţii complexe:
sulfat de nitropentammincrom(III); nitrat de carbonato-
pentammincobalt(III); tetracianoaurat(III) de potasiu;
hexahidroxostanat(IV) de sodiu; trinitrotriammincobalt.
7. Scrieţi formulele coordinative ale compuşilor, care se pot
obţine prin combinarea Co III, x NH3, yNO2 -, zK+.
Numărul de coordinaţie pentru Co III este egal cu 6. Daţi
denumirea compuşilor alcătuiţi.
8. Scrieţi formulele coordinative ale următorilor compuşi ai
cromului şi platinei: CrCl3 6H2O; PtCl2 2NH3;
PtCl4 6H2O.
9. Scrieţi formulele coordinative ale compuşilor:
AlF3 3KF; Cu(NO3)2 2KNO3.
10. Scrieţi ionii complecşi în următoarele săruri:
CoCl3 6NH3; CoCl3 5NH3.
11. Cum se schimbă sarcina ionului complex la substituirea
treptată a moleculelor de NH3 cu ionii NO2 - în sarea
[Cr(NH3)6]Cl3? Scrieţi formulele coordinative ale
sărurilor formate.
12. Clorura de argint reacţionează cu amoniacul şi tiosulfatul
de sodiu. Care substanţe se obţin? Scrieţi ecuaţiile
reacţiilor.
13. Cum reacţionează hidroxidul de cupru cu amoniacul?
Scrieţi ecuaţia reacţiei. Aflaţi sarcina ionului complex.
14. Pentru precipitarea ionilor de clor din soluţia
[Cr(H2O)4Cl2]Cl sunt necesare 20 ml de soluţie de
AgNO3 0,1N. Calculaţi cantitatea sării complexe ce se
conţinea în soluţie.
15. Câţi moli de NH3 sunt necesari pentru dizolvarea a
0,1 mol de AgBr?
16. Scrieţi formula coordinativă a compusului cobaltului cu
compoziţia Fe(CN)3 3KCN, dacă în soluţie nu s-au

253
 descoperit ionii de fier(III) şi CN- (N.C.=6).
17. Arătaţi greşelile în următoarele formule:
[Co(NO2)4(NH3)2]-, [Co(NH3)3(NO2)3]+,
[Co(en)2(NCS)2]2, [(NH3)4CoCl2]+, [Co(H2O)3(NH3)2].
18. Cum disociază în soluţie următorii compuşi?
[Cu(NH3)4]SO4, K[Co(NH3)2(NO2)4],
[Co(NH3)3(NO2)3].
19. Alcătuiţi formulele compuşilor coordinativi pentru Cu 2+,
Ag2+, Au3+ (N.C.=4) cu diferiţi liganzi: NH3, S2O32-, H2O,
Cl-, CN-, SCN-.
20. Scrieţi formulele compuşilor coordinativi ai scandiului cu
ionii F-, SO42-, C2O42-.
21. Numărul de coordinaţie al Co(III) este egal cu 6.
Alcătuiţi formulele coordinative ale compuşilor cu
următoarea compoziţie:
a) CoBr3 4NH3 2H2O;
b) CoCl3 4NH3;
c) CoCl3 4NH3 H2O;
d) PtCl2 4NH3;
e) PtCl2 3NH3;
f) PtCl2 KCl NH3;
g) PdCl2 2NH3 H2O;
h) Pd(NO2)2 2NH3.
Scrieţi ecuaţiile reacţiilor de disociere ale complecşilor.
22. La acţiunea ionilor de Fe3+ asupra sării
Co(NO3)2 SCN 5NH3, nu se obţine Fe(SCN)3 de
culoare roşie. Lipsesc reacţiile caracteristice pentru ionul
de cobalt şi amoniac. Sarea disociază în trei ioni. Scrieţi
formula coordinativă a substanţei. Scrieţi ecuaţia de
disociere a sării complexe.
23. Presiunea osmotică a soluţiei de Fe(CN) 2 4KCN 0,01M
la 00C este egală cu 11,2 kPa. Cum disociază această
sare? Scrieţi formula coordinativă a sării.
24. Dintre substanţele enumerate mai jos indicaţi

254
 neelectroliţii şi scrieţi ecuaţiile reacţiilor de disociere ale
electroliţilor:
(NH4)2PtCl6;
Pt(NH3)2Cl2;
K2Cu(C2O4)2;
(NH2COO)2Cu;
KCr(SO4)2 12H2O;
Fe2(CO)9.
25. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor de substituţie completă a
liganzilor în soluţiile apoase ale următorilor complecşi:
K3[RhCl6] + K2C2O4 =
[Co(NH3)5Cl]Cl2 + en =
[Ni(H2O)6]2+ + NH4OH =
[Cr(H2O)6]3+ + OH- =
[Ni(en)2]SO4 + KCN =
26. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor de obţinere a compuşilor care
conţin un singur tip de ligand în sfera interioară
(N.C.= 6):
CrCl3 + en =
NiCl2 + NH3 =
CoCl2 + H2O =
FeCl2 + KCN =
TiCl4 + HCl =
27. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor de obţinere a compuşilor cu doi
liganzi (cantităţi egale):
K2[PtCl4] + 2Py =
[Cr(H2O)6]3+ + 3OH- =
[Cd(H2O)6]2+ + 3NH3=
28. Scrieţi reacţiile protolitice pentru complecşi cu
proprietăţi acide:
[Co(H2O)(NH3)5]3+; [Cr(H2O)5Cl]2+; [Pt(H2O)2(NH3)4]4+;
[Co(H2O)(NH3)4(NO2)]2+.
29. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor protolitice pentru complecşi cu
proprietăţi bazice:

255
 [Cr(Py)2(H2O)3(OH)-]2+; [Co(NH3)5(OH)]2+;
[Rh(NH3)5OH]2+; [Pt(NH3)5(OH)]3+.
30. De egalat ecuaţiile reacţiilor propuse mai jos:
[Fe(CO)5] + OH- = [ Fe(CO)4]2 - + CO32 - + H2O;
[Pt(NH3)3(NO2)]+ + H3O+ + Zn + H2O = [Pt(NH3)4]2+ +
+ [Zn(H2O)4]2+;
[Co(H2O)6]2+ + NH4+ + NH3 + NO2 - + O2 =
= [Co(NH3)3(NO2)3] + H2O.
31. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor formării amino-complecşilor de
Co(III) în soluţii apoase:
[Co(NH3)6]Cl2 + NH4Cl + O2 =
[Co(H2O)6]Cl2 + NH4Cl + NH3 + O2 =
[Co(H2O)6]Cl2 + NH4Cl + NH3 + PbO2 =
32. Cum disociază în ioni următorii compuşi:
Cr(NH3)5Cl3; Cr(NH3)4(H2O)Cl3; KCr(SO4)2 12H2O;
Cu(NH3)4SO4; CuSO4 5H2O; Co(NH3)5(NO2)3;
KCo(NH3)2(NO2)4?
33. Zirconiul şi stronţiul (IV) pot forma compuşi complecşi
cu ionul oxalat. Scrieţi formulele lor şi daţi denumirile.
34. Ce numere de coordinaţie pot avea ionii Cu+; Cu2+; Co2+;
Co3+; Pt2+; Pt3+?
35. Daţi exemple de compuşi coordinativi, în componenţa
cărora generatorul de complex este un nemetal.
36. Au fost pregătite soluţiile diluate cu concentraţii egale de
K2Pt(NO2)4; Pt(NH3)3(NO2)2; Pt(NH3)4(NO2)2;
K3Co(CN)6; (NH4)Fe(SO4)2; Pt(NH3)2Cl2.
Scrieţi ecuaţiile reacţiilor de disociere şi indicaţi valorile
aproximative ale conductibilităţii electrice moleculare
pentru fiecare caz.
37. În ce se dizolvă AgCl, AgCN, PbCl2, Ni(OH)2 ?
38. Cum se obţine H[AuCl4] din aurul metalic? Scrieţi
ecuaţiile reacţiilor.
39. Cum se poate obţine hexacianoferatul(III) de potasiu din
FeCl2 ? Scrieţi ecuaţiile reacţiilor.

256
40. Cum disociază sarea dublă KFe(SO4)2?
41. Mineralul carnalita are formula KCl MgCl2 6H2O. Cum
disociază el în soluţie?
42. Ce cantitate de soluţie AgNO3 0,1 N este necesară pentru
precipitarea ionilor de Cl- din soluţia care conţine 0,1mol
de carnalită (KCl MgCl2 6H2O)?
43. Piatra vânătă are formula [Cu(H2O)4]SO4 H2O. Cum
disociază ea în soluţie? Ce volum de soluţie BaCl2 0,5N
este necesar pentru precipitarea ionilor SO42- din soluţia
care conţine 1 mol de piatră vânătă?
44. Câte grame de apă intră în sfera interioară şi exterioară la
hidratarea a 159,5g de CuSO4?
45. Ce cantitate de NaOH e necesară pentru precipitarea
Al3+din soluţia ce conţine 1 mol de sare dublă
KAl(SO4)2?
46. Hidroxidul de zinc se dizolvă în exces de NaOH cu
formarea Na2[Zn(OH)4]. Câte grame soluţie de 20% de
NaOH sunt necesare pentru dizolvarea a 99,4g Zn(OH)2?
47. Aplicaţi metoda legăturilor de valenţă pentru a explica
tipul de hibridizare ce se realizează în complecşii
cobaltului(III): [CoF6]3-, [Co(CN)6]3-. Ce proprietăţi
magnetice au aceşti ioni?
48. Determinaţi tipul de hibridizare a atomului central în
compuşii [Hg(CN)4]2- şi [Ag(CN)2]-. Reprezentaţi forma
geometrică a acestor compuşi.
49. Care din substanţele enumerate mai jos sunt colorate:
Na2[Zn(OH)4]; [Cu(NH3)4](OH)2; [Co(NH3)6]Cl3 ;
H[CuCl2]; Na3[AlF6] ?
50. Alcătuiţi diagrama energetică a formării legăturilor în
complexul [Fe(C2O4)3]3- (câmpul liganzilor este slab).
Determinaţi tipul hibridizării orbitalilor atomului central.
51. Alcătuiţi diagrama energetică a formării legăturilor în
complexul [Fe(NO2)6]3- (câmpul liganzilor este puternic).
Determinaţi tipul hibridizării orbitalilor atomului central.

257
52. Alcătuiţi diagrama energetică a formării legăturilor şi
arătaţi tipul de hibridizare în complecşii: [CoCl4]2-,
[CuCl4]2- , [Ni(CO4)].
53. Alcătuiţi diagrama energetică a formării legăturilor în
compuşi octaedrici a elementelor 4d şi 5d: [Pd(NH3)6]4-,
[PtF6]-, [RuBr6]2-, [OsF6]2-, [Rh(CO)Cl5]2-.
54. Ce proprietăţi magnetice manifestă următorii compuşi:
[Fe(CN)6]3-, [Co(H2O)6]3+, [NiF6]2-?
55. Aranjaţi următorii compuşi în ordinea descreşterii
stabilităţii:
a) [Hg(SCN)4]2- knest=1,0 10-22
2-
b) [HgBr4] knest=2,2 10-22
c) [Fe(CN)6]3- knest=5 10-44
d) [Cu(NH3)4]2+ knest=4,6 10-14 ?
3-
e) [AlF6] knest=2 10-24
f) [Co(CN)4]2- knest=8 10-20
g) [AgCl2]- knest=2,3 10-6
2+
h) [Zn(CN)4] knest=1,06 10-26 ?
56. Determinaţi concentraţia ionului Ag+ în soluţia 0,1M
de[Ag(NH3)2]NO3, care mai conţine 1mol exces de
amoniac. Constanta de nestabilitate a ionului
[Ag(NH3)2]+ este egală cu 5,7 10-8.
57. Constanta de nestabilitate a ionului de [Cd(CN) 4]2- este
egală cu 7,8 10-18. Determinaţi concentraţia ionilor de
cadmiu în soluţia 0,1M de K2[Cd(CN)4], care conţine
exces de KCN în cantitate de 0,1 mol/l.
58. Constanta de nestabilitate a ionului de [Cu(NH3)4]2+ este
egală cu 2,1 10-13. Determinaţi conţinutul ionilor de
cupru în 0,5 l de soluţie 0,01M a sării [Cu(NH3)4]SO4.
59. La ce concentraţie a ionilor de clor se formează precipitat
de AgCl din soluţia de [Ag(NH3)2]NO3 0,1M care
conţine 1 mol de amoniac într-un litru de soluţie?
PSAgCl = 1,8 10-10.
60. Se formează oare precipitatul de halogenură de argint la
258
 adăugarea la 1 litru soluţie [Ag(NH3)2]NO3, ce conţine
1mol de amoniac:
a) 1 10-5 mol Br2; b) 1 10-5 mol I2 ?
PSAgBr = 5,3 10-13; PSAgI = 8,3 10-17.
61. La ce concentraţie a ionilor de S2- se depune precipitatul
CdS din soluţia 0,05M K2[Cd(CN)4], care conţine
0,1 mol de KCN în 1 l de soluţie? PSCdS=7,9 10-27.
Constanta de nestabilitate a ionului de [Cd(CN) 4]2- este
egală cu 7,8 10-18.
62. Câţi moli de amoniac conţine 1 litru de soluţie
[Ag(NH3)2]NO3 0,1M, dacă la adăugarea a unui litru de
soluţie de 1,5 g KCl nu s-a format precipitat de AgCl?
PSAgCl = 1,8 10-10.
63. Se va precipita oare sulfura de mercur la amestecarea
soluţiei de K2[HgI4] 0,01M cu volumul de 1 l, ce mai
conţine 0,05 mol KI, cu un volum egal de soluţie saturată
CdS? Constanta de nestabilitate a ionului de [HgI 4]2- este
egală cu 1,5 10-31 PSCdS = 7,9 10-27, PSHgS = 1,6 10-52.
64. Se formează oare precipitatul de iodură de argint, dacă la
1 l soluţie 0,01 M de K2[Ag(CN)2], ce conţine 0,02 mol
de KCN,a fost adăugat 1 10-3 mol KI ?Se formează oare
precipitat de Ag2S, dacă amestecăm volume egale de
soluţii 0,001M [Ag(CN)2]-, concentraţia CN- este egală
cu 0,112 mol/l şi 3,5 10-3 M a soluţiei cu ionii de S2-?
65. La adăugarea excesului de AgNO3 la soluţia apoasă de
0,5 mol OsCl3, în care sunt prezenţi în cantităţi
echimoleculare izomerii [Os(H2O)4Cl2]Cl şi
[Os(H2O)5Cl]Cl2, se formează un precipitat. Calculaţi
cantitatea lui.
66. Se cunosc doi izomeri cu formula Pt(SO4)(OH)2 4NH3.
pH al primului izomer este egal cu 7, iar pH pentru al
doilea -13,3. Scrieţi formulele coordinative ale
izomerilor.
67. Scrieţi toţi izomerii geometrici pentru compuşii:

259
 a) [Co(NCS)3(NO2)3]3-;
b) [Co(NH3)4(NO2)2]+;
c) [Co(en)2Br2]+;
d) [Pt(NH3)2(NCS)2].
68. Determinaţi tipul de izomerie în următorii compuşi
complecşi:
a)[Cr(H2O)6]Cl3 ; [Cr(H2O)5Cl]Cl2 H2O;
[Cr(H2O)4Cl2]Cl 2H2O;
b) [Pt(NH3)4][PtCl6]; [Pt(NH3)3Cl][Pt(NH3)Cl5];
[Pt(NH3)4Cl2][PtCl4];
c) [Co(NH3)6][Cr(C2O4)3];
[Co(NH3)4(C2O4)][Cr(NH3)2(C2O4)2].
69. Determinaţi tipul de izomerie pentru fiecare pereche de
compuşi coordinativi:
a) [Co(en)3][Cr(C2O4)3] şi [Cr(en)3][Co(C2O4)3];
b) [Pt(NH3)4Cl2]Br2 şi [Pt(NH3)4Br2]Cl2;
c) [Pt(NH3)4][PtCl4(OH)2] şi [Pt(NH3)4(OH)2] [PtCl4].
70. Ce fel de izomeri cis- sau trans- se obţin la tratarea
termică a [Pt(NH3)4]Cl2 ?
71. Pot avea izomeri cis- si trans- următoarele substanţe:
a) dinitrotetramincobalt(III);
b) dinitrodiaminplatină;
c) clorura de cloropentamincobalt(III) ?

260
 CHESTIONAR

PROPRIETĂŢILE ELEMENTELOR
ŞI COMPUŞILOR LOR

Grupa I A
1. Care sunt argumentele ce justifică plasarea hidrogenului
atât în grupa I, cât şi în grupa VII?
2. Arătaţi metodele de obţinere şi de culegere a hidrogenului
în laborator. Cum se controlează puritatea hidrogenului?
3. Izotopii hidrogenului. Care sunt metodele de separare a
izotopilor?
4. Enumeraţi proprietăţile fizice ale hidrogenului. Unde se
utilizează hidrogenul?
5. Proprietăţile reducătoare ale hidrogenului. Daţi mai
multe exemple.
6. Proprietăţile oxidante ale hidrogenului. Hidrurile ionice,
covalente şi interstiţiale.
7. Cum se comportă în prezenţa apei hidrurile metalelor şi
ale nemetalelor?
8. Daţi exemple din care să se vadă diferenţa dintre
activitatea hidrogenului atomar şi a celui molecular.
9. Care este structura moleculei peroxidului de hidrogen?
10. Cum se obţine peroxidul de hidrogen în laborator şi
industrie?
11. În ce reacţii peroxidul de hidrogen manifestă proprietăţi
de acid? Daţi exemple.
12. Scrieţi câteva reacţii, din care să se vadă proprietăţile
oxidante şi reducătoare ale peroxidului de hidrogen.
13. Cum se poate stabiliza soluţia peroxidului de hidrogen?
În ce domenii se utilizează apa oxigenată?
14. Care reacţii se folosesc pentru identificarea peroxidului
de hidrogen?

261
15. Cum se acordă între ele valorile potenţialelor de
ionizare ale metalelor alcaline cu potenţialele lor
standard de electrod? Faceţi comparaţie şi explicaţi.
16. Ce produse se obţin la interacţiunea metalelor alcaline cu
oxigenul, apa, acizii şi hidrogenul? Scrieţi ecuaţiile
reacţiilor.
17. Cum pot fi obţinuţi oxizii de litiu, sodiu şi potasiu?
18. Care ioni se află în reţeaua cristalină a substanţelor:
Na2O2; KO2 şi KO3?
19. Ce asemănări există între litiu şi magneziu şi care este
cauza acestor asemănări?
20. Cum se schimbă solubilitatea şi tăria hidroxizilor de la
litiu spre cesiu?
21. Din ce material trebuie făcut creuzetul folosit la topirea
bazelor alcaline?
22. Ce reacţii de identificare a ionilor de sodiu şi potasiu
cunoaşteţi?
23. Cum se schimbă solubilitatea fluorurilor, carbonaţilor,
percloraţilor şi hexacloroplatinaţilor de la litiu spre cesiu?

Grupa II A
1. Prin ce se deosebesc beriliul şi compuşii lui de celelalte
elemente din grupa II A? Care proprietăţi ale beriliului
amintesc proprietăţile aluminiului?
2. Cum pot fi obţinuţi oxizii şi hidroxizii metalelor
alcalino-pămîntoase? Scrieţi ecuaţiile reacţiilor.
3. Cum se schimbă proprietăţile hidroxizilor în seria
Be(OH)2 → Ba(OH)2?
4. De ce magneziul aprins nu poate fi stins cu apă? Scrieţi
ecuaţiile reacţiilor respective.
5. Cum influenţează asupra solubilităţii hidroxidului de
magneziu clorura de amoniu? Daţi explicaţii.
6. Cum variază solubilitatea în apă a carbonaţilor, sulfaţilor,
cromaţilor şi oxalaţilor metalelor alcalino-pămîntoase?

262
7. Se va forma carbonat de bariu sau nu, dacă vom trece un
curent de CO2 prin soluţia de nitrat sau clorură de bariu?
8. Prezenţa căror ioni în soluţie cauzează duritatea apei? Ce
metode de dedurizare cunoaşteţi?
9. Care compuşi ai metalelor alcalino-pămîntoase posedă
proprietăţi de materiale aglutinante?
10. Dioxidul de carbon în laborator se obţine în urma reacţiei
dintre marmură şi acid clorhidric. Putem oare înlocui
acidul clorhidric cu acid sulfuric? Explicaţi.
11. Cum se colorează flacăra becului de gaz în prezenţa
sărurilor de calciu, stronţiu, bariu?

Grupa III A
1. Din care compuşi naturali se obţin borul şi aluminiul? Ce
procese chimice şi electrochimice se folosesc aici?
2. Cum se schimbă razele atomilor şi potenţialele de ionizare
ale elementelor din subgrupa III A?
3. Cum se explică schimbarea bruscă a proprietăţilor
aluminiului faţă de cele ale borului?
4. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor de interacţiune a acizilor şi
bazelor cu elementele din subgrupa III A.
5. Prin ce se aseamănă şi prin ce se deosebesc proprietăţile
borazinei de cele ale benzenului?
6. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor de obţinere a tetrahidruro-
boratului de sodiu, diboranului, oxidului de bor şi acizilor
borici. Explicaţi particularităţile structurii diboranului şi
acizilor borici.
7. Daţi exemple de reacţii, în care se manifestă tendinţa
atomilor de bor de a forma combinaţii complexe.
8. Care compuşi ai borului au structură polimerică? Daţi
exemple.
9. Cum se comportă oxidul de aluminiu calcinat faţă de apă,
baze şi acizi? Cu ajutorul căror reacţii oxidul de aluminiu
cristalin poate fi transformat într-o substanţă solubilă în

263
 apă?
10. E posibilă oare deshidratarea în aer a AlC13 · 6H2O prin
încălzire? Daţi răspuns motivat.
11. Cum se obţine din Na3[Al(OH)6] sulfatul de aluminiu?
Scrieţi ecuaţiile reacţiilor în formă ionică şi moleculară.
12. Prin ce se deosebesc reacţiile dintre AlC13 şi BCl3 cu apa?
13. Care din oxizii Ga2O3, In203 şi Tl203 este oxidant mai
puternic?
14. Cum se schimbă tăria bazelor şi proprietăţile lor în seria
Ga(OH)3→In(OH)3→Tl(OH)3?
15. Ce proprietăţi manifestă compuşii taliului(I) şi
taliului(III) în soluţii? Ilustraţi răspunsul cu ecuaţii
chimice.

Grupa IV A
1. Enumeraţi factorii care influenţează asupra capacităţii
carbonului de a exista în patru forme alotropice. E
posibilă oare existenţa a mai multor modificări alotropice
la siliciu?
2. Explicaţi comportarea faţă de acizi şi baze a elementelor
din grupa IVA.
3. Ce reacţii chimice au loc în procedeele industriale de
obţinere a metalelor din subgrupa germaniului?
4. Cum se schimbă temperaturile de fierbere în seria metan-
hidrură de plumb?
5. Prin ce se explică faptul că siliciul nu este în stare să
formeze un număr mare de compuşi cu hidrogenul ca şi
carbonul?
6. Explicaţi proprietăţile oxidului de carbon (II), pornind
de la structura moleculei acestei substanţe pe baza
teoriilor LV şi OM.
7. Scrieţi ecuaţiile de obţinere a oxizilor de carbon în
laborator şi industrie.
8. Comparaţi proprietăţile şi structurile oxizilor de carbon

264
 (IV) şi siliciu (IV).
9. La precipitarea carbonaţilor ce se hidrolizează uşor nu
se recomandă a folosi exces de soluţie a carbonatului
solubil. Explicaţi de ce.
10. Cum se explică existenţa unui mare număr de silicaţi şi
alumosilicaţi cu cele mai diferite proprietăţi?
11. Obţinerea şi proprietăţile hidroxizilor elementelor din
subgrupa germaniului. Care dintre ei au mai mult
caracter acid şi care au caracter bazic?
12. Cum se schimbă proprietăţile reducătoare în seria
Ge2+→Pb2+ şi proprietăţile oxidante în seria Ge4+→Pb4+?
13. Care din compuşii staniului sunt folosiţi ca reducători şi
care din compuşii plumbului sunt folosiţi ca oxidanţi?
Daţi exemple în formă de ecuaţii chimice.

Grupa VA
1. Trasaţi diagrama orbitalilor moleculari pentru molecula de
azot, arătaţi numărul de legături dintre atomi şi explicaţi,
totodată, proprietăţile chimice ale azotului.
2. Din ce substanţe şi în ce condiţii se obţine azotul în
laborator şi în industrie?
3. Daţi exemple de nitruri ionice, interstiţiale şi covalente.
Cum se comportă aceste nitruri faţă de apă?
4. Ce compuşi formează azotul cu hidrogenul? Cum se
obţin aceşti compuşi? Caracterizaţi proprietăţile lor
reducătoare.
5. Explicaţi structura spaţială a moleculei de amoniac pe
baza teoriei legăturilor de valenţă. Care proprietăţi ale
amoniacului sunt explicate pe baza acestei structuri?
6. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor caracteristice pentru amoniac:
de substituţie, adiţie, oxidare şi formare a complecşilor.
7. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor de descompunere termică a
nitriţilor, nitraţilor, fosfaţilor şi carbonaţilor de amoniu.
8. Care este reacţia de identificare a ionului de amoniu în

265
 soluţie?
9. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor de obţinere a oxizilor de azot în
laborator.
10. Explicaţi structura şi proprietăţile oxidului de azot (II) de
pe poziţiile metodei OM.
11. Care din oxizii azotului vor reacţiona cu bazele alcaline?
Scrieţi ecuaţiile reacţiilor respective.
12. Ce proprietăţi manifestă nitriţii în reacţiile redox? Daţi
exemple.
13. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor de obţinere a acidului azotic din
amoniac şi arătaţi condiţiile în care ele decurg.
14. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor dintre acidul azotic, diluat şi
concentrat, şi următoarele substanţe: Zn, Sn, Cu, S, SO2,
P, C.
15. Cum se transformă nitraţii metalelor la încălzire? Daţi
exemple.
16. Ce modificări alotropice are fosforul? Cum depinde
activitatea chimică a fosforului de modificarea lui
alotropică?
17. Prin ce se explică stabilitatea mai mare a sărurilor de
amoniu faţă de sărurile de fosfoniu?
18. Daţi mai multe exemple ale reacţiilor de dispropor-
ţionare în care participă fosforul şi compuşii săi.
19. Scrieţi formulele grafice şi coordinative ale următorilor
acizi: H3PO2, H3PO3 şi H3PO4.
20. Care dintre acizii fosforului: H3PO2, H3PO3, H4P2O6,
H3PO4, HPO3. H4P2O7 şi H4P2O8 posedă: a) proprietăţi
reducătoare, b) proprietăţi oxidante?
21. Scrieţi ecuaţiile tuturor reacţiilor în urma cărora se obţine
acid ortofosforic.
22. În ce condiţii fosfatul unui metal poate trece în polifosfat?
23. Cum se comportă As, Sb şi Bi în soluţiile diluate şi
concentrate ale acidului sulfuric şi celui azotic?
24. Cum se schimbă electronegativitatea atomilor de As, Sb,

266
 Bi şi cum se schimbă în legătură cu aceasta stabilitatea şi
capacitatea de reducător în compuşii AsH3, SbH3, BiH3?
25. Comparaţi proprietăţile chimice ale oxizilor şi
hidroxizilor de As, Sb şi Bi cu gradul de oxidare +3.
26. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor de obţinere a oxizilor şi
hidroxizilor de As şi Sb cu gradul de oxidare +5. Cum se
obţin compuşii Bi(V)?
27. Ce proprietăţi oxido-reducătoare manifestă compuşii As,
Sb şi Bi cu gradele de oxidare +3 şi +5? Cum se schimbă
aceste proprietăţi de la As spre Bi? Scrieţi ecuaţiile
reacţiilor.
28. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor de obţinere a sulfurilor
elementelor din subgrupa arsenului. Cu ajutorul căror
reactivi se pot dizolva aceste substanţe?

Grupa VI A
1. Care sunt metodele de obţinere a oxigenului în
laborator şi industrie?
2. Explicaţi structura moleculei de oxigen şi
paramagnetismul ei folosind metoda orbitalilor
moleculari.
3. În ce ramuri ale industriei se utilizează oxigenul? Daţi
exemple.
4. Comparaţi proprietăţile fizice şi chimice ale oxigenului şi
ozonului.
5. Cum se clasifică şi ce proprietăţi chimice au oxizii
metalelor şi nemetalelor? Cum se schimbă proprietăţile
oxizilor elementelor care aparţin aceleiaşi perioade şi
aceleiaşi grupe?
6. Cu ajutorul căror reacţii se pot deosebi oxizii de
peroxizi? Daţi exemple.
7. Cum se obţine sulful în industrie?
8. Enumeraţi modificările alotropice ale sulfului. Care din
ele sunt mai stabile în condiţiile obişnuite?

267
9. La ce grad de oxidare sulful poate fi: a) numai reducător;
b) reducător şi oxidant; c) numai oxidant? Ilustraţi
răspunsul cu ecuaţii chimice.
10. Cum se obţin compuşii sulfului, seleniului si telurului cu
hidrogenul? Comparaţi stabilitatea termică şi proprietăţile
reducătoare ale acestor compuşi.
11. Cum se schimbă caracterul legăturii chimice în compuşii
Na2S, H2S, CS2?
12. Daţi exemple de compuşi ai sulfului, care în apă: a) nu se
hidrolizează; b) se hidrolizează parţial; c) se hidrolizează
complet.
13. În ce caz sulfurile metalelor nu pot fi precipitate din
soluţiile sărurilor respective cu ajutorul hidrogenului
sulfurat?
14. Scrieţi formulele grafice ale oxizilor de sulf (IV) şi
(VI). Arătaţi caracterul legăturilor chimice şi tipul de
hibridizare în aceşti compuşi.
15. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor de obţinere a oxizilor de sulf
(IV) şi (VI) în laborator şi industrie.
16. Comparaţi proprietăţile oxido-reducătoare ale acizilor
sulfuros şi selenos.
17. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor dintre tiosulfatul de sodiu cu
acidul clorhidric, apa de clor şi apa de iod.
18. Prin ce se deosebesc mecanismele reacţiilor de
interacţiune a metalelor cu acidul sulfuric diluat şi cel
concentrat?
19. Comparaţi proprietăţile oxidante ale acizilor sulfuric,
selenic şi teluric.
20. Scrieţi formulele grafice ale disulfatului şi
peroxodisulfatului de potasiu.

Grupa VII A
1. Starea naturală a halogenilor.
2. Metodele de obţinere a halogenilor în laborator şi

268
 industrie.
3. Proprietăţile fizice şi chimice ale halogenilor.
4. Cum se schimbă potenţialul de ionizare, afinitatea pentru
electron şi electronegativitatea in seria F2→I2?
5. Combinaţiile halogenilor cu hidrogenul. Metodele de
obţinere şi proprietăţile lor.
6. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor de interacţiune a fluorurilor,
clorurilor, bromurilor şi iodurilor cu acidul sulfuric
concentrat.
7. Cum se schimbă stabilitatea termică şi proprietăţile
reducătoare ale hidracizilor în seria HF→HI?
8. Cum se explică că: a) fluorura de hidrogen are cea mai
înaltă temperatură de fierbere din compuşii HHal?
b) acidul fluorhidric disociază cel mai slab din toţi
hidracizii?
9. Care sunt reacţiile de identificare ale ionilor de halogen
în soluţie?
10. Compuşii interhalogenici şi proprietăţile lor.
11. Metodele de obţinere şi proprietăţile compuşilor
oxigenaţi ai clorului.
12. Cum se schimbă proprietăţile oxidante, tăria şi
stabilitatea acizilor in seria: ClO→HClO2→ HClO3→
→HClO4 ?
13. Utilizarea compuşilor oxigenaţi ai clorului.
14. Obţinerea şi proprietăţile compuşilor oxigenaţi ai
bromului şi iodului. Compararea acestor combinaţii cu
compuşii oxigenaţi ai clorului.
15. Scrieţi toate reacţiile consecutive ce vor avea loc la
acţiunea clorului asupra unei soluţii ce conţine KBr şi
KI.
16. Din care compuşi iodul poate substitui clorul?
17. Cum se schimbă proprietăţile oxidante şi tăria acizilor în
seria HIO→HIO3→H5IO6?
18. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor de transformări consecutive

269
 după schema:

KClO→KClO3-→KClO4→ HClO4→Cl2O7
I2 →HIO3 →Na3H2IO6

Grupa VIII A
1. Cum se schimbă razele atomilor, potenţialele de ionizare
şi activitatea chimică a gazelor inerte?
2. Ce metode de separare a gazelor inerte sunt folosite în
practică?
3. Ce substanţe se numesc clatraţi? Daţi exemple.
4. Cum explică teoria OM posibilitatea existenţei
particulelor HeH, HeH*, HeF şi He+2?
5. Atomii de cripton, xenon şi radon au în compuşii lor
numai grade de oxidare pare. Cum se explică acest
fenomen?
6. Din ce cauză criptonul, xenonul şi radonul formează, de
regulă, compuşi numai cu fluorul şi oxigenul?
7. Prin ce se explică proprietăţile oxidante foarte puternice
ale fluorurilor de xenon?
8. Ce utilizări au gazele inerte şi compuşii lor?

Grupa I B
1. Temperaturile de topire şi fierbere ale metalelor din
subgrupa cuprului sunt cu mult mai înalte decât cele ale
metalelor alcaline. Explicaţi aceste date.
2. De ce obiectele de argint se înnegresc în aer? Scrieţi
ecuaţia reacţiei corespunzătoare.
3. În ce acizi şi amestecuri de acizi se dizolvă elementele
din subgrupa cuprului? Scrieţi ecuaţiile reacţiilor cu
acizi de diferite concentraţii.
4. Ce grade de oxidare manifestă atomii de Cu, Ag şi Au
în compuşii lor. Daţi exemple şi explicaţi-le.
5. Explicaţi cauza dizolvării Cu, Ag şi Au în soluţiile

270
 apoase ale cianurilor metalelor alcaline. Ce influenţă
are oxigenul din aer asupra procesului de dizolvare?
Care este rolul ionilor CN - în soluţie? Folosiţi pentru
explicare valorile potenţialelor standard de electrod şi
ecuaţia lui Nernst.
6. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor, după care din sulfat de cupru
(II) s-ar putea obţine în condiţii de laborator CuO şi
Cu2O.
7. Descrieţi proprietăţile hidroxizilor de cupru, argint şi
aur. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor respective.
8. Prin ce se explică că ionii complecşi ai cuprului (II) şi
aurului (III) cu numărul de coordinaţie 4 au structură
plan-pătratică?
9. Explicaţi cauza micşorării solubilităţii sărurilor de
argint în soluţie de amoniac în ordinea AgCl →
→AgBr→AgI.

Grupa II B
1. Cum se comportă zincul, cadmiul şi mercurul în
soluţiile acizilor diluaţi şi concentraţi? Scrieţi ecuaţiile
reacţiilor.
2. Cum se comportă zincul şi cadmiul în soluţiile bazelor
alcaline, amoniacului şi clorurii de amoniu? Scrieţi
ecuaţiile reacţiilor respective.
3. Caracterizaţi proprietăţile hidroxizilor de zinc, cadmiu
şi mercur. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor respective.
4. Care reactivi precipită mai complet sulfura de zinc din
soluţiile sărurilor lui: H2S sau (NH4)2S? Motivaţi
răspunsul.
5. De ce conductibilitatea iodurii de cadmiu este mai mică
decât conductibilitatea iodurii de zinc de aceeaşi
concentraţie?
6. Care este cauza creşterii intensităţii culorii oxizilor şi
sulfurilor metalelor în seria zinc→mercur?

271
7. Care hidroxid posedă proprietăţi bazice mai puternice:
Zn(OH)2 sau [Zn(NH3)4] (OH)2?
8. Care sunt deosebirile dintre sărurile de mercur (I) şi
sărurile de mercur(II)? Motivaţi răspunsul cu ajutorul
ecuaţiilor reacţiilor chimice.
9. Ce reacţie va avea loc, dacă vom introduce zinc metalic
în soluţia ce conţine ionii [Cu(CN)4]3-?
10. Ce efect vom observa, dacă în soluţia ce conţine ionul
[HgS2]2- vom adăuga: a) acid clorhidric; b) acid azotic
concentrat? Scrieţi ecuaţiile reacţiilor.

Grupa III B
1. Cum se schimbă razele atomilor în seria lantanoidelor?
2. Prin ce se explică faptul că proprietăţile chimice ale
lantanoidelor se deosebesc între ele cu mult mai puţin
decât proprietăţile actinoidelor?
3. Ce metode de separare a lantanoidelor cunoaşteţi?
Caracterizaţi părţile lor pozitive şi negative.
4. Cu ajutorul căror reacţii se separă toriul de elementele
pământurilor rare?
5. Ce tipuri de oxizi, hidroxizi şi peroxizi sunt
caracteristice pentru lantanoide?
6. Cum se schimbă tăria bazelor în seria Ce(OH) 3 →
→ Lu(OH)3?
7. Ce produse se formează în urma reacţiilor CeO2 · nH2O
cu acizii şi bazele?
8. Se ştie că la unele actinoide gradele de oxidare sunt mai
mari decât la lantanoide. Cum se explică aceste
deosebiri?
9. Pentru care actinoide este caracteristic gradul de
oxidare constant?
10. Ce metode de separare a izotopilor de uraniu
cunoaşteţi?
11. Cu care liganzi lantanoidele formează combinaţii

272
 complexe? Daţi exemple şi arătaţi utilizarea lor în
practică.
12. Care sunt combinaţiile complexe mai importante ale
toriului? Ce aplicare au ele în practică?
13. Care sunt asemănările şi deosebirile combinaţiilor
uraniului cu compuşii elementelor din subgrupa
cromului?
14. Cum au fost obţinute elementele transuranice?

Grupa IV B
1. Valorile razelor atomice ale zirconiului şi hafniului practic
sunt identice. Cum explicaţi acest fapt?
2. Prin ce metode poate fi obţinut titanul în industrie?
Calculaţi dacă titanul poate fi obţinut prin metoda
aluminotermică.
3. Ce metode de separare a zirconiului şi hafniului din
minereuri cunoaşteţi? Scrieţi ecuaţiile reacţiilor
respective.
4. Zirconiul şi hafniul au valori relativ mici ale primelor
potenţiale de ionizare şi valori negative ale potenţialelor
standard de electrod. Totuşi, în condiţii obişnuite, aceste
metale sunt destul de inerte. Cum explicaţi acest
fenomen?
5. Explicaţi mecanismul interacţiunii amestecului de acizi
azotic şi fluorhidric asupra zirconiului şi hafniului.
6. Din ce cauză la titan, zirconiu şi hafniu ionii de tipul E4+
sunt puţin caracteristici? Pot oare exista în soluţii apoase
aşa ioni?
7. Cum se obţin tetrahalogenurile de titan, zirconiu şi
hafniu? Ce proprietăţi au aceste substanţe?
8. Din ce cauză tetraclorura de titan la temperatura camerei
este lichidă, iar tri- şi diclorura sunt solide? Ce se
întâmplă cu clorurile inferioare la încălzire?
9. Cum se schimbă caracterul acido-bazic, stabilitatea şi

273
 proprietăţile oxido-reducătoare ale hidroxizilor titanului
în seria Ti(OH)2 →Ti(OH)3 →TiO2 · nH2O?
10. Prin ce proprietăţi se aseamănă şi prin ce proprietăţi se
deosebesc halogenurile din subgrupa titanului şi cele din
subgrupa germaniului?
11. Cum se explică tendinţa titanului, zirconiului şi hafniului de
a forma combinaţii interstiţiale cu compoziţie variabilă?

Grupa V B
1. Care reacţii chimice alcătuiesc baza metodelor industriale
de obţinere a vanadiului, niobiului şi tantalului? Scrieţi
ecuaţiile reacţiilor.
2. În ce se dizolvă vanadiul, niobiul şi tantalul? Scrieţi
ecuaţiile reacţiilor.
3. Scrieţi formulele oxizilor de vanadiu şi arătaţi cum se
schimbă proprietăţile lor chimice, începând de la gradul
de oxidare inferior până la cel maxim.
4. Arătaţi metodele de separare a niobiului şi tantalului din
minereuri.
5. De care factori depinde compoziţia ionilor de vanadaţi în
soluţie? Cum influenţează aceşti factori asupra
echilibrelor VO43- V2O74- V3O93- V10O286- ?
6. Cum se obţine tiovanadatul de amoniu din vanadat? Cum
se obţine V2S5? Scrieţi ecuaţiile reacţiilor.
7. Cu ajutorul căror reacţii putem reduce compuşii V(5+)
până la V(4+) sau VO2+? Scrieţi ecuaţiile reacţiilor
respective.
8. În ce stare de oxidare vanadiul poate forma în compuşi
legături ionice? Daţi exemple.
9. Explicaţi, din ce cauză la încălzirea vanadiului şi tantalului
cu halogenii se formează produse ce diferă după valenţa
lor? De exemplu, în cazul vanadiului se formează VF5,
VCl4, VBr3 şi VI3, iar în cazul tantalului TaF5, TaCl5,

274
 TaBr5?
10. Care din halogenurile vanadiului, niobiului şi tantalului
aparţin la săruri? Care dintre ele sunt de tip cluster?
11. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor dintre vanadaţi şi peroxidul de
hidrogen.

Grupa VI B
1. În ce acizi se dizolvă cromul, molibdenul şi wolframul?
Cum se comportă aceste metale faţă de baze? Scrieţi
ecuaţiile reacţiilor respective.
2. Din ce cauză creşte temperatura de topire şi de fierbere,
precum şi temperatura de sublimare în seria metalelor
crom, molibden şi wolfram? Daţi explicaţiile necesare.
3. Care din oxizii EO, E2O3, EO2, E2O5, EO3 sunt
caracteristici pentru crom, molibden şi wolfram? Scrieţi
formula de structură a peroxidului EO5.
4. Cum se schimbă stabilitatea, proprietăţile acido-bazice
şi oxido-reducătoare în seria hidroxizilor cromului:
Cr(OH)2 → Cr(OH)3 → H2CrO4?
5. Cum influenţează mediul şi concentraţia soluţiei asupra
compoziţiei ionilor de cromat, molibdat şi wolframat?
Daţi mai multe exemple.
6. Cum se schimbă proprietăţile oxidante ale compuşilor
elementelor din grupa VI B cu gradul de oxidare (+6) de
la crom spre wolfram? Argumentaţi răspunsul.
7. Dacă adăugăm soluţia clorurii de bariu la soluţiile de
cromat sau dicromat, se obţine acelaşi precipitat. Cum
explicaţi acest rezultat?
8. Ce reacţii sunt posibile, dacă asupra cromatului de potasiu
vom acţiona cu soluţiile acizilor clorhidric şi sulfuric?
Scrieţi ecuaţiile reacţiilor.
9. Cum vom obţine din oxidul de crom(III): a) cromit de
potasiu; b) cromat de potasiu? Scrieţi ecuaţiile reacţiilor.
10. Din ce cauză pentru molibden şi wolfram sunt mai

275
 caracteristici compuşii de tip cluster decât la crom? Care
din halogenurile molibdenului şi wolframului aparţin la
clasa clusterilor?

Grupa VII B
1. În ce se dizolvă manganul, tehneţiul şi reniul? Scrieţi
ecuaţiile reacţiilor.
2. Cum se schimbă proprietăţile oxizilor şi hidroxizilor
manganului în dependenţă de gradul lui de oxidare?
3. Cum se obţin tehneţiul şi reniul în industrie? Cu care
elemente se aseamănă mai mult aceste metale: cu cele din
aceeaşi grupă sau cu cele din acelaşi rând?
4. Din ce cauză gradul maxim de oxidare a elementelor din
subgrupa manganului în compuşii cu clorul este mai mic
decât în compuşii cu oxigenul?
5. Cei mai stabili oxizi ai reniului sunt: Re2O7, ReO3 şi
ReO2. Ce substanţe se obţin la topirea acestor oxizi cu
NaOH: a) în prezenţa aerului; b) în lipsă de oxidanţi?
6. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor în care MnO2 joacă rol de
oxidant sau rol de reducător.
7. Din ce cauză manganaţii în stare solidă sunt stabili, iar
în soluţie apoasă se descompun? Scrieţi ecuaţia reacţiei
de descompunere.
8. Ce produse se formează, dacă se acţionează în apă
separat asupra permanganatului de potasiu cu acizii
clorhidric şt sulfuric concentraţi? Scrieţi ecuaţiile
reacţiilor.
9. Folosind valorile potenţialelor standard de electrod, aflaţi
dacă permanganatul poate oxida Cr(3+) până la dicromat
în mediu acid.
10. Ce se va forma, dacă vom oxida sarea de mangan (II) cu
bismutat de sodiu în mediu acid? Scrieţi ecuaţia reacţiei.
11. Comparaţi proprietăţile oxidante ale permanganaţilor cu
cele ale perrenaţilor.

276
 Grupa VIII B
1. Cum reacţionează fierul, cobaltul şi nichelul cu acizii
clorhidric, sulfuric şi azotic diluaţi şi concentraţi, la rece
şi la încălzire? Scrieţi ecuaţiile reacţiilor.
2. Cum pot fi obţinuţi oxizii şi hidroxizii de fier (II), cobalt
(II) şi nichel (II) fără impurităţi? Comparaţi comportarea
acestor hidroxizi în prezenţa aerului.
3. Indicaţi metodele de obţinere a oxizilor şi hidroxizilor
fierului, cobaltului şi nichelului cu gradele de oxidare +3.
Comparaţi proprietăţile chimice ale acestor hidroxizi.
4. Prin ce metode se poate obţine fierul pur? Scrieţi
ecuaţiile reacţiilor.
5. În ce condiţii fierul este supus coroziunii? Cum
influenţează asupra acestui proces oxigenul şi oxidul de
carbon (IV) din aer?
6. Ce vom obţine, dacă vom acţiona cu amoniac asupra
soluţiilor sărurilor de fier (II), cobalt (II) şi nichel (II) în
prezenţa aerului? Scrieţi ecuaţiile reacţiilor.
7. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor cu ajutorul cărora se pot
identifica în soluţie ionii de fier (II) si fier (III).
8. Care din sărurile enumerate ale fierului hidrolizează mai
puternic în soluţie: FeCl2, FeCl3, NaFeO2, Na2FeO4 ?
Argumentaţi răspunsul.
9. Explicaţi schimbarea culorii ionilor hidrataţi de cobalt (II)
în prezenţa acidului clorhidric concentrat pe baza teoriei
câmpului cristalin.
10. Explicaţi stabilitatea termică diferită a complecşilor
[Ni(NH3)6]Cl2 şi K2[Ni(CN)4].
11. Ce asemănări există între metalele platinice? Daţi mai
multe exemple.
12. Care din metalele platinice se dizolvă în acid azotic?
13. Din ce cauză bazele alcaline nu pot fi topite în creuzete
de platină?

277
14. Scrieţi reacţiile de interacţiune a hidroxidului de Pt (IV)
cu: a) exces de hidroxid de potasiu; b) exces de acid
clorhidric.
15. Ce se va obţine la încălzirea ruteniului în prezenţa
nitratului şi hidroxidului de potasiu? Scrieţi ecuaţia
reacţiei.
16. Cu ajutorul căror reactivi poate fi dizolvat iridiul?

278
 BIBLIOGRAFIE

1. Gulea A., Sandu I., Popov M. // Lucrări practice de

Chimie Anorganică. – Chişinău, Ed Ştiinţa, 1994, 400p.
2. Sandu I., Şova S., Gulea A. // Structura atomului. -
Chişinău, Ed.USM, 1994, 146p.
3. Sandu I., Gulea A. // Legătura chimică. Structura şi
proprietăţile moleculelor. – Chişinău, Ed.USM, 1996,
240p.
4. Романцева Л.М., Лещинская З.Л., Суханова В.А. //
Сборник задач и упражнений по химии. – Москва.
Изд.В.Ш., 1991, 288 С.
5. Peters E.I. // Chemical Skills. – Mcgaw-Hill Book
Company, New York, 1984, 450 P.
6. Holtzelaw H.F., Robinson W.P .// College Chemistry. –
DC. Health and Company, Lexington USA, 1988,
1016 P.
7. Robinson W.P. // Archive Test Item file of General
Chemistry. – DC. Health and Company, Lexington
USA, 1988, 600 P.
8. Atkins P.V., Trapp C.A .// Exerciţii şi probleme
rezolvate de Chimie Fizică. – Ed. Tehnica, Bucureşti,
1977.
9. Jordan A., Palamaru M., Cecal Al. // Introducere în
Chimia Compuşilor de Coordinaţie. – Ed.Tehnopress,
Iaşi, 1997, 271 P.
10. Negoiu D. // Structura electronică a Combinaţiilor
Complex. – Ed.Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1974, 390 P.
11. Day M.C., Selbin J. // Theoretical Inorganic Chemistry
– New York, Amsterdam, 1974.
12. Gulea A., Kudriţchi S. // Lucrări practice la chimia
anorganică – Chişinău, 1988.
13. Hocart R., Kern R. // Problemes de chimie generale et

279
 de chrystallochimie – Paris, 1967.
14. Kudriţchi S. // Teoria atomo-moleculară. Legile de bază
ale chimiei – Chişinău, 1987.
15. Negoiu D. // Tratat de chimie anorganică Vol I, II. –
Bucureşti, Ed.Tehnică, 1972.
16. Niac G., Voiculescu V., Baldea I., Preda M. // Formule,
tabele, probleme de chimie fizică – Cluj-Napoca,
Ed.Dacia, 1984.
17. Popov M. // Noţiuni despre termodinamică şi cinetica
chimică – Chişinău, Ed.USM, 1985.

280
ANEXE

281
282
283
284
285
286
287
288
289
290
291
292
293
294
295
296
297
298
299
300
301
302
303
304
305
306
307
308
309
310
311
312
313
314
315
316
317
318
319
320
321
322
 CUPRINS

INTRODUCERE 3

CAPITOLUL I
Măsurători şi tratarea matematică a datelor 5
1.1. Sistemul internaţional de unităţi (SI) în chimie 5
1.2. Erorile măsurătorilor 7
1.3.Calcularea rezultatelor măsurătorilor 9

CAPITOLUL II
Nomenclatura chimiei anorganice 11
2.1. Număr de oxidare 11
2.2. Denumiri de elemente chimice 11
2.3. Prefixe sau afixe folosite în nomenclatura
anorganică 12
2.4. Notaţia stock 18
2.5. Denumiri pentru cationi şi radicali 19
2.6. Denumirea combinaţiilor complexe 25
2.7. Denumirea acizilor 29
2.8. Săruri 36

CAPITOLUL III
Energetica reacţiilor chimice.
Elemente de termodinamică chimică 39
3.1.Termochimia 39
3.2. Termochimia si termodinamica 40
3.3. Legea întâi a termodinamicii. Legea lui Hess 46
3.4. Legea a doua a termodinamicii. Entropia 55
3.5. Energia liberă şi sensul în care evoluează
un proces chimic 65

CAPITOLUL IV
Noţiuni generale şi legile fundamentale ale chimiei 76
4.1. Masa atomică relativă şi masa moleculară relativă 76
4.2. Cantitatea de substanţă. Molul ca unitate a cantităţii
de substanţă 77
4.3. Masa molară 79
4.4. Legile gazelor 81
4.5. Determinarea maselor molare şi moleculare relative
ale substanţelor gazoase 86
4.6. Echivalentul. Legea echivalenţilor 96
4.7. Determinarea masei atomice relative a elementului 109
4.8. Deducerea formulelor chimice 114

CAPITOLUL V
Structura atomului. Legea periodicităţii şi sistemul
periodic a lui D.I.Mendeleev 117
5.1. Structura atomului 117
5.2. Legea periodicităţii şi sistemul periodic al
lui D.I.Mendeleev 121

CAPITOLUL VI
Legătura chimică şi structura moleculelor 126
6.1. Parametrii de legătură chimică 126
6.2. Legătura covalentă şi legătura ionică 129
6.3. Legătura chimică. Explicaţii cuanto-mecanice 132

CAPITOLUL VII
Viteza de reacţie şi echilibrul chimic 136
7.1. Viteza de reacţie 136
7.2. Echilibrul chimic 149
7.3. Deplasarea echilibrului chimic 158

CAPITOLUL VIII
Concentraţia soluţiilor. Proprietăţile soluţiilor 164

324
8.1. Metodele de exprimare a compoziţiei soluţiilor 164
8.2. Solubilitatea 174
8.3. Proprietăţile soluţiilor de neelectroliţi 184
8.4. Proprietăţile soluţiilor de electroliţi. Soluţiile de
electroliţi slabi. Concentraţia şi gradul de disocie 194
8.5. Electroliţii tari. Activitatea ionilor 206

CAPITOLUL IX
Reacţii de oxido-reducere.
Stabilirea coeficienţilor reacţiilor redox 208

CAPITOLUL X
Compuşi coordinativi 236

CHESTIONAR 261

BIBLIOGRAFIE 279

ANEXE 281

325
 Aurelian GULEA, Maria BÎRCĂ, Mihail POPOV,
Svetlana KUDRIŢCAIA, Victor ŢAPCOV, Aliona
COTOVAIA, Lilia POPOVSCHI, Ion BULIMESTRU

PROBLEME ŞI EXERCIŢII
DE CHIMIE ANORGANICĂ

Machetare computerizată: Ludmila Cebotari

Redactor: Antonina Dembiţchi

Bun de tipar 17.11.2008

Formatul 60 × 841/16
Coli editoriale 17,0
Coli de tipar 20,4
Comanda 90
Tirajul 50

Centrul Editorial-Poligrafic al USM

str. Al. Mateevici, 60, Chişinău, MD 2009.

326