UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

Economia
întreprinderii.

Rodica Burbulea doctor în economie,

conferențiar universitar.

Chișinău 2018

1
 Tema 1. Întroducere în economia
întreprinderii.
1.1. Esenţa noţiunilor de „economie” şi „economia întreprinderii”
1.2.Obiectul de studiu, sarcinile, conţinutul şi structura disciplinei „ Economia
intreprinderii ” .
1.3 Metodele de studiere a disciplinei „Economia
intreprinderii”.

1.1. Esenţa noţiunilor de „economie” şi „economia întreprinderii”

Termenul economie provine de la „oikos” (în limba greaca semnifica casă,

gospodărie casnică) şi „nomos” (lege). Astfel cuvantul grecesc „oikonomia”
semnifică legea gospodăririi, arta unei gospodăriri raţionale, econome.

Economia intreprinderii este considerată o disciplină teoretico-aplicativă.

 Teoretico - economia intreprinderii descrie procesele şi fenomenele
economice care se derulează in cadrul intreprinderii, elucidează relaţiile cantitative
dintre componentele acestora, apeland la metodele: abstractizarea, inducţia,
deducţia etc.
 Aplicativă - economia intreprinderii, bazandu-se pe principiul maximizării
profitului (aceasta reprezentand de fapt şi scopul de bază al oricărei activităţi
economice), fundamentează şi evaluează afirmaţiile teoretice utilizand
instrumentele de calcul economic.

Relaţia dintre conceptul de economie şi conceptul de intreprindere poate fi

redată astfel: intreprinderea este component fundamentală a economiei naţionale -
celula sa de bază.
Aportul economiei in cunoaşterea intreprinderii costă in:
- explicarea naturii activităţilor realizate de întreprindere şi a dezvoltării acesteia;
- analiza raportului de forţe intre diferite categorii de agenţi economici implicaţi in
funcţionarea intreprinderii;
- argumentarea strategiilor intreprinderii etc.
1.2. Obiectul de studiu, sarcinile, conţinutul şi structura disciplinei
2
 „ Economia intreprinderii ”

Economia intreprinderii are ca obiect studiul relaţiilor organizatorice in

vederea coordonării şi armonizării optime a diferitor laturi de activitate şi a
asigurării, pe această bază, a unei eficienţe economice maxime.
Drept obiect al economiei intreprinderii este considerată microeconomia,
inţeleasă prin modul de manifestare a comportamentului agenţilor economici intr-
un anumit cadru instituţional.

Sarcinile economiei intreprinderii pot fi redate succint astfel:

• descrierea si explicarea fenomenelor ce se derulează in intreprindere;

• identificarea direcţiilor de eficientizare a folosirii resurselor ei;
• găsirea soluţiilor optime pentru problemele ce persistă in intreprindere.

Conţinutul şi structura disciplinei rezidă din sarcinile ei şi vizează:

• aspectele teoretice şi reglementările legislative ale antreprenoriatului, clasificarea
intreprinderilor, esenţa, formele şi indicatorii specializării intreprinderilor.
• esenţa şi direcţiile gestionării eficiente a resurselor intreprinderii cum ar fi cele
funciare, umane, materiale.
• studierea indicatorilor eficienţei economice a activităţii intreprinderilor, precum şi
direcţiile de sporire a acestora.
studierea principiilor organizator – economice ale intensificării producţiei, activităţii
investiţionale, comerciale şi externe.

Din complexitatea metodelor de studiere a disciplinei „Economia

intreprinderii” am putea evidenţia următoarele:

 metoda abstracţiei ştiinţifice,

 analiza,
 sinteza,
 metodele economico –matematice,
 metoda monografică,
 metoda balanţei,
3
  metodele istorice,
 sociologice etc.
 Metoda abstracţiei ştiinţifice constă in faptul că la studierea evenimentelor
economice complexe e necesar să facem abstracţie de anumiţi factori. Astfel situaţia
aparent se simplifică şi se cuantifică influenţa unui factor separat, ceilalţi
considerand-se neschimbaţi.

 Analiza reprezintă o metodă de cercetare care constă in descompunerea sau

desfacerea unui intreg (fie el obiect, fenomen sau proces) in elementele, laturile sau
trăsăturile sale componente, procedand la identificarea factorilor, cauzelor şi
condiţiilor care le-au generat şi, respectiv, influenţat.

 Sinteza este operaţiunea logică de reunire intr-un tot unitar a elementelor,

laturilor, trăsăturilor, factorilor, cauzelor şi condiţiilor izolate anterior prin
operaţia de analiză.

 Metodele economico-matematice se aplică in procesul studierii unor

fenomene economice complexe, influenţate de o multitudine de factori şi constau in
modelarea, analiza, pronosticarea, reglarea şi gestiunea proceselor şi sistemelor
economice prin metode matematice, in crearea instrumentelor şi suportului
informatic adecvat pentru asemenea activităţi.

 Metoda monografică presupune studierea componentelor separate ale unui

ansamblu, acestea fiind nişte elemente tipice sau reprezentand o grupă de
intreprinderi performante.

 Metoda balanţei reprezintă un complex de procedee ce constau in

evidenţierea corelaţiei şi proporţionalităţii dintre diferite procese şi fenomene.

 Metoda istorică (studierea proceselor şi fenomenelor in evoluţia sa istorică).

 Metoda sociologică (studierea fenomenelor şi a comportamentului social al

oamenilor prin intermediul anchetelor, interviurilor, chestionărilor sociometrice,
experimentelor sociale)

4
 Tema 2. Întreprinderea – veriga de bază a
economiei naţionale.
2.1. Noţiune de întreprindere şi rolul acesteia în economia de piață.
2.2. Conținutul și structura mediului întreprinderii.
2.3. Tipologia întreprinderilor.
2.4. Procesul de creare şi înregistrare de stat a întreprinderii.

2.1. Noţiune de întreprindere şi rolul acesteia în economia de piață.

• Termenul de întreprindere provine din cuvantul francez entreprise - organizaţie
autonomă care işi asigură existenţa şi dezvoltarea prin folosirea şi comercializarea
unor produse cu scopul de a obţine profit.
• terminologia anglo-saxonă. Sinonimele cuvantului „întreprindere” sunt: „unitate
economică”, „entitate”, „firmă”.

 Henri Fayol (1841 – 1925) - un ansamblu tehnic şi economico-social, care

are funcţii specifice şi este condusă după principii de piaţă.
 Dumitru Moldovanu - întreprinderea este o unitate economică producătoare
care combină factorii de producţie in scopul obţinerii unor bunuri sau servicii care,
fiind realizate pe piaţă, aduc proprietarului întreprinderii un anumit profit.
In conformitate cu legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi
intreprinderi: intreprinderea constituie un agent economic cu firmă (titulatură)
proprie infiinţată de antreprenor in modul stabilit de legislaţie.
Conform aceleiaşi legi, intreprinderea este desemnată ca forma
organizatorico-juridică a activităţii de antreprenoriat.

5
 Rolul intreprinderii in economia de piaţă este dublu:
economic şi social.
Rolul economic al întreprinderii poate fi redat astfel:
• intreprinderile atrag şi combină factorii de producţie.

O preocupare permanentă a managerilor întreprinderilor este găsirea variantei

optime de combinare a factorilor in vederea folosirii lor cat mai raţionale şi cu o
eficienţă maximă;

• scopul fundamental al întreprinderii este de a obţine bunurile şi serviciile

solicitate de piaţă la costuri minime;

• întreprinderile, prin remunerarea factorilor utilizaţi, distribuie veniturile.

Instrumentele de repartiţie a veniturilor sunt: salariile, impozitele şi taxele,
dobânzile pentru credite, dividendele ş.a., iar beneficiarii sunt: salariații, statul,
băncile, asociaţii etc.

Rolul social al întreprinderii se manifestă prin anumite atribuţii şi atitudini

faţă de salariaţi şi consumatori

 Salariaţi – favorizarea promovării personalului, crearea condiţiilor pentru

perfecţionare continuă in aspect profesional şi cultural, pentru odihnă, distracţii etc.
 Consumatorii - adaptarea continuă a bunurilor şi serviciilor propuse la
solicitările clienţilor.

2.2. Conținutul și structura mediului întreprinderii.

• Ca agent economic întreprinderea își desfășoară activitatea sub

influenţa unei serii de factori ai mediului ambiant.

• Prin mediul ambiant al intreprinderii se desemnează un

ansamblu de factori eterogeni de natură economică, socială, politică,
ştiinţifico -tehnică, juridică, geografică, demografică, factori naturali etc.,
ce acţionează pe plan naţional şi internațional asupra întreprinderii,
influențând puternic deciziile şi relațiile acesteia cu piaţa.

6
 În funcţie de intensitatea schimbărilor mediul întreprinderii poate fi:

MEDIUL ÎNTREPRINDERII

Stabil - specific Instabil - caracterizat Turbulent -

perioadelor de „linişte”, prin modificări rapide modificările sunt bruşte
de evoluţii lente şi în majoritatea în forme şi direcţii
previzibile componentelor sale; neprevizibile

Figura 1. Mediul întreprinderii în funcţie de intensitatea schimbărilor.

In funcţie de circumstanţele existente şi a efectelor acestora asupra activităţii

intreprinderii, se evidenţiază trei tipuri de mediu ambiant:

• mediu stabil - se caracterizează prin schimbări rare, cu o amploare redusă;

• mediu schimbător - se caracterizează prim schimbări frecvente,
previzibile, amploarea acestora fiind variată;
• mediu turbulent - se impune prin schimbări foarte frecvente, cu o
amploare variată, greu de anticipat, cu o influenţă mare asupra activităţii
intreprinderii.
Structura mediului întreprinderii:
În funcţie de natura relaţiilor dintre întreprindere şi componentele mediului, precum
şi de posibilităţile firmei de a influenţa aceste componente, se disting:
- micromediul întreprinderii;
- macromediul întreprinderii.
Micromediul întreprinderii este alcătuit din:
Agenţii externi care se află în anturajul imediat sau acţionează în strânsă şi directă
legătură cu firma:
• clienţii,
• furnizorii,
• intermediarii,
• concurenţii
• organismele publice.
7
Macromediul intreprinderii cuprinde un ansamblu de factori de ordin general, ce
influenţează indirect şi un termen indelungat asupra activităţii intreprinderii.
1. Mediul demografic
• - nevoile de consum;
• - numărul populaţiei;
• - structura pe diferite criterii;
• - migraţia populaţiei;
• - scăderea natalităţii;
• - îmbătrânirea populaţiei.
2. Mediul economic
• - nivelul de dezvoltare;
• - situaţia financiar-valutară;
• - nivelul preţurilor;
• - gradul de ocupare al forţei de muncă;
• - posibilitatea de cumpărare a populaţiei;
• - accesibilitatea creditelor.
3. Mediul cultural
• - obiceiuri;
• - tradiţii;
• - credinţe;
• - norme.
4. Mediul instituţional
• - ansamblul de instituţii şi reglementări prin care se legiferează diferite
restricţii, măsuri protecţioniste.
5. Mediul social-politic

• - clasele şi grupele sociale;

• - familia şi rolul ei în societate;
• - forţele politice şi raporturile dintre ele;
• - tipul de guvernare şi gradul de implicare a statului în economie;
• - gradul de stabilitate politică.
6. Mediul natural
• - deficitul unor tipuri de resurse;
• - existenţa problemelor impurificării mediului ambiant;
• - apariţia calamităţilor naturale.
7. Mediul tehnologic
• -progresul tehnico -științific
• - mărimea fondului de cercetare dezvoltare a întreprinderii

8
 2.3. Tipologia întreprinderilor
1.După forma de proprietate intreprinderile economice sunt:
• · private;
• · publice;
• · mixte (semipublice).
2. După ramura in care funcţionează intreprinderile pot fi:
• industriale;
• agricole;
• de construcţii;
• de transporturi;
• de comerţ;
• de servicii etc.
3. După factorul de producţie predominant se deosebesc:
• intreprinderi care folosesc predominant munca vie;
• intreprinderi care folosesc predominant capitalul fix;
• intreprinderi care folosesc predominant capitalul circulant.
4. După mărime pot fi: intreprinderi mici, mijlocii si mari.
• micro-intreprinderea (1-9 angajaţi);
• intreprinderea mică (10-99 angajaţi);
• intreprinderea mijlocie (100-499 angajaţi).
5. După apropierea de sursele de aprovizionare şi/sau de pieţele de desfacere, pot
fi:
• intreprinderi care depind de pieţele de aprovizionare cu materii prime
(energie, materii prime agricole);
• intreprinderi dependente de un anumit loc (intreprinderile agricole,
exploatările miniere, şantierele navale etc.);
• intreprinderile care depind de pieţele de desfacere (obţin produse
perisabile etc.).
6. După mobilitatea de amplasare, pot fi:
• intreprinderi cu poziţie fixă, respectiv legate de folosirea pămantului sau
resurselor naturale;
• intreprinderi parţial fixe (zootehnice, forestiere etc.);

9
 • intreprinderi cu mobilitate relativ mare (intreprinderile industriei uşoare
alte intreprinderi industriale şi de servicii).

Clasificarea întreprinderilor după forma juridică se efectuează in

corespundere cu prevederile legislative ale fiecărei ţări. Conform legislaţiei
Republicii Moldova, in baza criteriului respectiv distingem următoarele tipuri de
intreprinderi:
1. întreprinderi individuale;
2. societăţi in nume colectiv;
3. societăţi in comandită;
4. societăţi pe acţiuni;
5. societăţi cu răspundere limitată;
6. cooperative de producţie;
7. cooperative de intreprinzător,
8. intreprinderi de arendă;
9. intreprinderi de stat şi intreprinderi municipale.

2.4. Procesul de creare şi înregistrare de stat a întreprinderii.

• În conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, întreprinzătorul este obligat să
înregistreze întreprinderea, filialele şi reprezentanţele,
infiinţate de către acesta pe teritoriul Republicii Moldova pană la inceperea
activităţii lor economice.

• Întreprinderea (cu excepţia gospodăriei ţărăneşti) se inregistrează de Camera

Înregistrării de Stat a Ministerului Dezvoltării Informaţionale. Gospodăria
ţărănească se înregistrează de organele administrării publice locale.

• In funcţie de forma de organizare juridică a întreprinderii, pentru iniţierea

procedurii de înregistrare de stat se prezintă următoarele documente de constituire
(5, art.11):

a) cererea de inregistrare de modelul aprobat de Cameră;

b) hotărarea cu privire la fondare şi documentele de constituire ale intreprinderii
sau organizaţiei, in funcţie de forma ei de organizare juridică;
c) buletinele de identitate ale fondatorilor sau ale persoanelor imputernicite in
temeiul legii, precum şi al managerului principal al întreprinderii;

10
 d) documentul ce confirmă depunerea de către fondatori (asociaţi) a cotei - părţi
in capitalul social al intreprinderii, prevăzute de legislaţie;
e) dovada achitării taxei de timbru şi a taxei de inregistrare;
f) documentul eliberat de organul fiscal teritorial ce confirmă că fondatorii
întreprinderii nu au datorii la bugetul public naţional.

La documentele de constituire a întreprinderii, menţionate in

punctual b) se referă:
 decizia privind înființarea întreprinderii – pentru întreprinderile
individuale;
 contractul de constituire (de societate) –pentru societăţile in
nume colectiv şi societăţile in comandită;
 contractul de constituire (de societate) şi statutul – pentru
societăţile pe acţiuni, societăţile cu răspundere limitată şi cooperativele de
intreprinzător (in cazul infiinţării unei societăţi pe acţiuni sau a unei
societăţi cu răspundere limitată de către o singură persoană, in loc de
contract de constituire (de societate) fondatorul întocmește declaraţia de
constituire a societăţii);
 statutul – pentru cooperativele de producţie;
 contractul de arendare a bunurilor statului (municipiului) şi
statutul – pentru intreprinderile de arendă;
 statutul şi decizia fondatorului – pentru întreprinderile de stat;
 statutul şi decizia autorităţilor administraţiei publice locale – pentru
întreprinderile municipale.

Tema 3. Resursele funciare ale întreprinderii.

3.1. Semnificaţia şi particularităţile pămantului ca factor principal de
producţie.
3.2. Componenţa şi structura fondului funciar al Republicii Moldova. Cadastrul
funciar.
3.3. Indicatorii nivelului şi eficienţei economice a gestionării terenurilor agricole
de către intreprindere.
3.4. Direcţiile de sporire a eficienţei gestionării fondului funciar al întreprinderii.

11
3.1. Semnificaţia şi particularităţile pămantului ca factor principal de
producţie.
Pămantul se consideră cel mai important factor de producţie în activitatea
agricolă, avand valoare:
Economică - se argumentează prin rolul acestuia în obţinerea producţiei
agricole vegetale şi animaliere.
Socială - rezidă din contribuţia pămantului la formarea PIB-ului şi asigurarea
securităţii alimentare a populaţiei.

Particularităţile pămantului ca factor de producţie:

 1. Spre deosebire de alţi factori de producţie, care sunt un rezultat al
muncii omului, pămantul este un produs al naturii;
 2. Pămantul reprezintă un factor nesubstituibil al producţiei agricole,
adică este imposibil de a fi inlocuit cu alte mijloace de producţie;
 3. Este limitat in suprafaţă;
 4. Este static, adică nu poate fi transferat dintr-un loc in altul;
 5. Spre deosebire de alte mijloace de producţie, in condiţiile gestionării
corecte şi raţionale, nu se uzează;
 6. Sectoarele de teren diferă după fertilitate, relief, compoziţie chimică;
 7. Cea mai semnificativă insuşire a solului este fertilitatea acestuia.
3.2.Componenţa şi structura fondului funciar al Republicii Moldova.
Cadastrul funciar.
 Toate terenurile, indiferent de destinaţie şi de proprietate, constituie
fondul funciar al Republicii Moldova.
 In conformitate cu articolul 2 al Codului funciar, fondul funciar al
Republicii Moldova, în dependenţă de destinaţia principală, se compune din
următoarele categorii de terenuri:
 cu destinaţie agricolă;
 din intravilanul localităţilor;
 destinate industriei, transporturilor, telecomunicaţiilor şi cu alte destinaţii

12
speciale;
 destinate ocrotirii naturii, ocrotirii sănătăţii, activităţii recreative,
terenurile de valoare istorico-culturală, terenurile zonelor suburbane şi ale zonelor
verzi;
 ale fondului silvic;
 ale fondului apelor;
 ale fondului de rezervă.

Repartizarea fondului funciar al Republicii Moldova pe categorii de folosinţă

Categorii de destinaţie a 01.01. 2010 01.01.2011 01.01.2012

Terenurilor
mii ha % mii ha % mii ha %
Terenuri cu destinaţie agricolă 1974,1 58,33 1978,9 58,47 1984,6 58,64
Terenurile localităţilor 319,6 9,44 315,7 9,33 311,4 9,20
Terenurile destinate industriei, 58,4 1,73 58,6 1,73 58,5 1,73
transporturilor şi cu altă destinaţie

Terenurile destinate protecţiei 3,7 0,11 4 0,12 3,95 0,12

naturii, ocrotirii sănătăţii, activităţilor
recreative, cu valoare istorico-culturală,
zonele suburbane şi zonele verzi

Terenurile fondului silvic 435,4 12,86 440,1 13,00 443,1 13,09

Terenurile fondului apelor 84,8 2,51 85,2 2,52 86 2,54
Terenurile fondului de rezervă 508,6 15,03 502,1 14,83 497 14,68
Total terenuri 3384,6 100 3384,6 100 3384,55 100

Conform prevederilor legii Republicii Moldova privind reglementarea de stat

a regimului proprietăţii funciare, cadastrul funciar de stat şi monitoringul funciar
nr.1247-XII din 22.12.92.
Cadastrul funciar ca parte componentă a cadastrului general al naturii este un
sistem unitar, de sine stătător, şi obligator de evidenţă tehnică, economică şi
juridică, prin care se realizează stabilirea, inregistrarea, descrierea şi marcarea pe

13
harţi şi planuri topografice a tuturor terenurilor de pe teritoriul republicii, indiferent
de destinaţie şi de tipul de proprietate.
În Republica Moldova este implementat un sistem unic de documentaţie
cadastrală.
Drepturile deţinătorilor de teren pot fi confirmate prin:
 titlul de autentificare a drepturilor deţinătorului de teren,
 certificatul de moştenire,
 contractul de vanzare-cumpărare,
 contractul de schimb,
3.3. Indicatorii nivelului şi eficienţei economice a gestionării
terenurilor agricole de către intreprindere.
Indicatori, care exprimă nivelul de gestionare a terenurilor agricole de către
întreprinderi:
 ponderea terenului agricol în suprafaţa totală a fondului funciar;
 ponderea terenului arabil în suprafaţa totală a terenurilor agricole;
 ponderea terenurilor prelucrate în suprafaţa totală a terenurilor agricole;
 ponderea semănăturilor în suprafaţa totală a terenului arabil;
 ponderea anumitor culturi (tehnice, legumicole etc.) în suprafaţa totală a
terenului arabil;
 ponderea terenurilor irigate în suprafaţa totală a terenului agricol

Eficienţa economică a folosirii terenurilor se exprimă printr-un sistem de

indicatori naturali şi valorici.
La indicatorii naturali se referă:
 recolta la hectar (productivitatea) culturilor;
 obţinerea diferitor tipuri de producţie vegetală (cereale,sfeclă de
zahăr etc.) la 100 ha arături;
 obţinerea laptelui, cărnii de bovine, cărnii de ovine (in masă vie) ,
a lînii la 100 ha terenuri agricole;
 obţinerea cărnii de porcine (in masă vie) la 100 ha arături;
 obţinerea cărnii de pasăre şi a ouălor (mii bucăţi) la 100 ha de
terenuri cu culturi cerealiere.

14
 La indicatorii valorici ai eficienţei gestionării terenurilor agricole se referă:
 randamentul terenurilor (prin raportarea producţiei globale agricole la
valoarea resurselor funciare).
 capacitatea terenurilor - este indicatorul invers al randamentului;
 valoarea producţiei agricole globale, producţiei-marfă, venitul global, venitul
net la 1 ha teren agricol;
 profitul obţinut de la comercializarea producţiei agricole la 1 ha teren
agricol.
 rentabilitatea producţiei agricole (raportul procentual al profitului obţinut de
la comercializarea producţiei agricole şi costul producţiei comercializate).

3.4. Direcţiile de sporire a eficienţei gestionării fondului funciar al

întreprinderii.

Direcţii de eficientizare a folosirii terenurilor

 alegerea culturilor pentru anumite categorii de terenuri în conformitate cu

însuşirile terenurilor respective, trăsăturile pedoclimatice ş.a. Este vorba de faptul că
terenurile să fie favorabile pentru o cultură sau alta;
 dimensionarea corespunzătoare a terenurilor pentru o cultură sau alta în
vederea creării posibilităţii aplicării unor tehnologii avansate, organizării mai
raţionale a muncii etc.;
 valorificarea acelor culturi agricole, produsele cărora sunt solicitate pe piaţă;
 efectuarea de investiţii în primul rand în culturile de valoare mare etc.
 întreprinderii.

Tema 4. Resursele de muncă ale întreprinderii.

4.1. Esenţa şi rolul resurselor umane în economie
4.2. Disponibilităţile si necesităţile de forţă de muncă ale
unităţilor economice
4.3. Indicatorii eficienţei economice a gestionării personalului
întreprinderii
15
 4.4. Căile de sporire a eficienţei economice a gestionării
personalului întreprinderii.

4.1. Esenţa şi rolul resurselor umane în economie

 Resursele umane -ca totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale pe care omul
le utilizează in procesul de producţie.
 Resursele de muncă - o categorie social – economică, care caracterizează
rezervele potenţiale de muncă de care dispune societatea la etapa actuală de
dezvoltare, precum şi relaţiile care se stabilesc în procesul de reproducere a
acestora.
Importanţa factorului uman in orice activitate economică rezidă din următoarele:
 este singurul creator de valori;
 reprezintă un factor conştient al procesului de producţie, care contribuie
direct la perfecţionarea mijloacelor de producţie;
 este cel mai dinamic şi mobil element al activităţii economice;
 are o influenţă decisivă asupra eficienţei utilizării celorlalţi factori de
producţie.
 spre deosebire de alţi factori, resursele umane au capacitatea de a se
autoperfecţiona;
 deţin o importantă pondere in costul produselor obţinute (20-25%) etc.
 - populația ocupată cuprinde toate persoanele care desfăşoară o activitate
economică sau socială producătoare de bunuri şi servicii in scopul obţinerii
unor venituri in formă de salarii sau alte beneficii;
 - salariat este considerată persoana care-şi exercită activitatea in baza unui
contract de muncă in schimbul unei remunerați sub formă de salariu, in bani
sau in natură.
Conform prevederilor metodologiei Biroului Internaţional al Muncii (BIM)
indicatorii de bază care relevă gradul de utilizare a resurselor de muncă în aspect
macroeconomic sunt:
 rata de activitate,
 rata de ocupare,
16
  rata şomajului,
 rata subocupării
Rata de activitate a populaţiei reprezintă proporţia populaţiei active de 15 ani şi
peste în populaţia totală de aceeaşi categorie de varstă.
Rata de ocupare a populaţiei se prezintă ca proporţia populaţiei ocupate de 15
ani şi peste în populaţia totală de aceeaşi categorie de varstă.
Rata şomajului reprezintă proporţia şomerilor în numărul populaţiei active.
Rata subocupării este raportul dintre numărul persoanelor subocupate şi
numărul total al persoanelor ocupate. Acest indicator indică gradul de subutilizare a
resurselor de muncă.

Subocupate se consideră persoanele ocupate care au lucrat, independent de

voinţa lor, mai puţin de 40 ore pe săptămană, fiind disponibili să lucreze mai mult.
Fenomenul subocupării este răspandit în deosebi în ţările tradiţional agrare.

4.2. Disponibilităţile si necesităţile de forţă de muncă ale unităţilor

economice.
Disponibilităţile reprezintă ansamblul de forţă de muncă de care dispune o unitate la
un moment dat şi cu ajutorul cărora urmăreşte executarea lucrărilor, de regulă, pe
parcursul unui an.
Pentru evaluarea disponibilităţii personalului unei intreprinderi concrete se
folosesc următorii indicatori:
 Numărul scriptic al lucrătorilor pe fiecare zi, Ns , care se stabileşte în
corespundere cu lista personalului angajat la întreprindere la data respectivă;
 numărul mediu scriptic Ns al lucrătorilor, pe săptămană, lună, an, se
calculează prin raportarea sumei numărului scriptic pe toate zilele calendaristice la
numărul total al zilelor calendaristice în intervalul respectiv.
 numărul efectiv al lucrătorilor pe fiecare zi, Nef - reprezintă numărul celor
prezenţi la muncă în fiecare zi.
 numărul mediu efectiv al lucrătorilor, Nef pe o perioadă oarecare - se
calculează prin raportarea numărului lucrătorilor prezenţi zilnic la serviciu la
numărul zilelor lucrătoare din perioada luată în calcul.
17
  coeficientul circulaţiei lucrătorilor după numărul nouangajaţilor, Ka, care se
determină prin raportarea numărului persoanelor angajate in perioada respectivă,
Na, la numărul mediu scriptic al lucrătorilor în aceeaşi perioadă Ns.
Ka = Na/Ns
 coeficientul circulaţiei lucrătorilor după numărul celor concediaţi, Kc, care
se determină prin raportarea numărului lucrătorilor concediaţi pe parcursul perioadei
respective, Nc, la numărul mediu scriptic al lucrătorilor în aceeaşi perioadă, Ns.
Kc = Nc/Ns
 coeficientul circulaţiei lucrătorilor după numărul celor concediaţi, Kc, care
se determină prin raportarea numărului lucrătorilor concediaţi pe parcursul perioadei
respective, Nc, la numărul mediu scriptic al lucrătorilor în aceeaşi perioadă, Ns.
Kc = Nc/Ns
 coeficientul stabilităţii personalului Kst, care se determină ca raportul dintre
numărul angajaţilor aflaţi în lista personalului pe parcursul tuturor zilelor perioadei
examinate, Nst, şi numărul mediu scriptic al lucrătorilor aceleaşi perioade,Ns :
Kst = Nst /Ns
Atribuţie managerială semnificativă constă în calcularea necesarului de forţă de
muncă. Întreprinderile se diferenţiază sub multe aspecte de aceea şi necesarul de
forţă de muncă este diferit, fiind influenţat de următorii factori:
 dimensiunea unităţii;
 structura de producţie a intreprinderii;
 intensivitatea produselor valorificate de intreprindere (se are in vedere că
unele produse solicită consum mai mare de forţă de muncă);
 tehnologiile de producţie (numărul, felul şi succesiunea lucrărilor, gradul lor
de mecanizare);
 nivelul de organizare a muncii;
Determinarea necesarului de forţă de muncă se efectuează in baza fişelor
tehnologice, în care se conţine: lucrările ce urmează să fie executate, volumul
fiecăreia, perioada de efectuare etc. şi se prezintă printr-o serie de indicatori:

18
 Pentru a calcula necesarul de forţă de munca (Nm) pentru o lucrare (de
exemplu, recoltarea merelor), sunt necesare trei elemente:
 volumul acesteia (V),
 cantitatea (C) din lucrare executată pe zi de o persoană (norma de muncă),
 numărul de zile din perioada în care trebuie să se efectueze lucrarea (Z).
Ca urmare, se obţine relaţia:
N m =V/С*Z
Dacă este vorba de o lucrare complexă (executată de un grup de persoane) C
reprezintă volumul ce-l indeplineşte intregul grup, iar Nm se inmulţeşte cu numărul
de persoane din grupul respectiv;
Ţinand cont de specificul producţiei, in aceleaşi perioade de timp se indeplinesc
mai multe lucrări. Pentru a determina necesarul de personal pentru o lună (Nml),
spre exemplu, iniţial se calculează numărul total de zile-om (ZO) in baza
elementelor:
 volumul de lucrări şi norma de muncă.
 Insumand numărul de zile-om pe toate lucrările necesare de a fi executate pe
parcursul lunii, obţinem numărul total de zile-om. Ulterior, numărul necesar
de lucrători se calculează astfel:
Nml =ZO/Z
în care Z – numărul de zile lucrătoare dintr-o lună.

4.3. Indicatorii eficienţei economice a gestionării personalului

întreprinderii.
In vederea aprecierii eficienţei gestionării forţei de muncă in cadrul unei
intreprinderi se utilizează indicatorii:
 indicele de utilizare a timpului de muncă,
 productivitatea muncii,
 indicele productivităţii muncii,
 efectul economic al pierderilor de timp asupra valorii producţiei,
 raportul dintre indicele productivităţii muncii şi cel al salariului mediu,
 efectul economic al pierderilor de timp asupra numărului de lucrători

19
 Indicele sau coeficientul de utilizare a timpului de muncă, It
se determină conform relaţiei:
It=Te/Tn
în care:
Te – timpul efectiv de muncă prestat de lucrători;
Tn – timpul normat de lucru.

Productivitatea muncii este indicatorul principal care reflectă eficienţa

utilizării forţei de muncă in toate domeniile activităţii economice şi exprimă
capacitatea muncii vii de a produce intr-o unitate de timp o anumită cantitate de
produse sau a realiza un anumit volum de lucrări.
Productivitatea muncii poate fi determinată în unităţi de timp de muncă. In acest caz
ea reprezintă cantitatea de muncă utilizată pentru obţinerea unei unităţi de producţie
şi se calculează prin raportarea consumurilor de muncă la volumul producţiei
obţinute:
W=T/Q

Raportul dintre indicele productivităţii muncii şi cel al salariului mediu, Rc, se

calculează in baza relaţiei:
Rc = Iv\Is
Is – indicele salariului mediu.
20
 W=T/Q
Raportul dintre indicele productivităţii muncii şi cel al salariului mediu, Rc, se
calculează in baza relaţiei:

Rc = Iv\Is

Is – indicele salariului mediu.

4.4. Căile de sporire a eficienţei economice a gestionării personalului

întreprinderii.
Eficienţa gestionării personalului intreprinderii reprezintă un factor decisiv
al eficienţei de ansamblu a activităţii acesteia. Factorii eficienţei utilizării
personalului pot fi sistematizaţi in următoarele grupe:

 organizator-economici;
 tehnico – economici;
 social-economici ;

La factorii organizator – economici ai eficienţei gestionării personalului

intreprinderii se referă:
 adancirea specializării producţiei,
 îmbinarea ramurilor în aşa fel, încat perioadele de lucru să nu se suprapună
calendaristic, organizarea raţională a muncii,
 normarea muncii prin metode ştiinţifice,
 raţionalizarea structurii organizatorice a întreprinderii ş.a.

21
Factorii tehnico – economici includ:
 perfecţionarea tehnologiilor de producţie,
 mecanizarea complexă a proceselor de muncă,
 implementarea activă a performanţelor tehnico – ştiinţifice în activitatea de
producţie.

Factorii social – economici sunt reprezentaţi prin următoarele acţiuni:

 elaborarea strategiei şi politicii de personal în baza unor studii multilaterale
a situaţiei actuale şi evoluţiei personalului in perspectivă;
 dimensionarea necesarului de personal prin metode ştiinţifice, ţinand cont de
volumul şi complexitatea lucrărilor;
 urmărirea procesului de integrare a noilor angajaţi în grupul de muncă;
 menţinerea unui climat favorabil de muncă;
 asigurarea condiţiilor necesare pregătirii şi perfecţionării profesionale a
personalului;
 crearea condiţiilor pentru promovarea personalului în baza aprecierii reale a
rezultatelor şi potenţialului candidaţilor;
 perfecţionarea permanentă a sistemului motivaţional;
 asigurarea unor condiţii bune de muncă şi odihnă ş.a.

Tema 5. Mijloacele fixe ale întreprinderii

5.1. Esenţa, însemnătatea şi clasificarea mijloacelor fixe
5.2. Evaluarea, reevaluarea şi uzura mijloacelor fixe
5.3. Evaluarea disponibilităţii, stării şi circulaţiei mijloacelor fixe
5.4. Estimarea eficienţei economice a utilizării mijloacelor fixe
5.5. Căile de sporire a eficienţei economice a utilizării mijloacelor fixe

5.1. Esenţa, însemnătatea şi clasificarea mijloacelor fixe

Mijloacele fixe reprezintă activele materiale, al căror preţ unitar depăşeşte

plafonul stabilit de legislaţie (3000 lei), planificate pentru utilizare în activitatea de
producţie, comercială şi alte activităţi, în prestarea serviciilor mai mult de un an,
sunt destinate închirierii sau în scopuri administrative

22
Principalele caracteristici ale mijloacelor fixe pot fi redate astfel:
 - au o durată lungă de folosire;

 - nu-şi modifică forma iniţială in timpul folosirii;

 - au o valoare mare;

 - îşi transmit treptat valoarea totală in costul produselor obţinute.

In componenţa natural – substanţială a mijloacele fixe intră:

 clădiri;
 construcţii speciale;
 instalaţii de transmisiune;
 maşini şi utilaje care, la randul său, se impart in:
 maşini şi utilaje de forţă;
 maşini şi utilaje de lucru;
 aparate şi instalaţii de măsurare şi reglare şi utilaj de laborator;
 tehnică de calcul;
 alte maşini şi utilaje etc.;
 unelte şi scule, inventar de producţie şi gospodăresc şi alte tipuri de mijloace

fixe;

 animale de producţie şi reproducţie;

 plantaţii perene;

 alte mijloace fixe (fondurile de bibliotecă, investiţiile, valorile muzeale,

exponatele lumii animale in managerii, investiţiile ulterioare in mijloacele fixe

arendate).

Mijloacele fixe pot fi clasificate in mai multe grupe, în funcţie de diferite criterii
 a) după destinaţia economică:
 direct productive - participă direct în procesul de producţie (tractoarele şi
maşinile agricole, animalele de reproducţie, plantaţiile);

23
indirect productive - nu influenţează direct nivelul producţiei, dar in procesul de
producţie sunt indispensabile (magazii,construcţii de locuit, căi de comunicaţie);
b) după modul în care participă la procesul de producţie:
· active fixe în funcţiune;
· active fixe în rezervă;
· active fixe în conservare;
· active fixe în lichidare.
c) după destinaţia ramurală: mijloace fixe ale industriei, agriculturii, transportului,
construcţiilor, comerţului, invăţămantului, ocrotirii sănătăţii, culturii etc.

d) după apartenenţa proprietară: mijloace fixe proprii şi arendate.

e) În funcţie de gradul de influenţă asupra obiectului muncii in

 mijloace fixe active – care au influenţă nemijlocită asupra obiectului muncii

(maşini şi utilaje, linii tehnologice, mijloace de transport);
 · mijloace fixe pasive – care nu exercită influenţă nemijlocită asupra
obiectului muncii (clădiri, construcţii ş.a.).

5.2. Evaluarea, reevaluarea şi uzura mijloacelor fixe.

In funcţie de scopul propus pentru care se efectuează evaluarea mijloacelor
fixe, sunt prevăzute următoarele forme de apreciere valorică a acestora:

- valoarea de intrare – reprezintă suma mijloacelor băneşti achitate sau a

echivalentelor acestora sau valoarea venală sub formă de compensare, acordată la
achiziţionarea sau crearea activelor pe termen lung. Valoarea de intrare a obiectelor
create de întreprindere (clădiri, construcţii speciale etc.) este egală cu costul lor
efectiv, iar pentru cele construite prin metode de antrepriză – cu valoarea
contractului negociat de ambele părţi;
- valoarea de bilanţ – suma cu care mijloacele fixe sunt evaluate la data
intocmirii bilanţului contabil, diminuată cu uzura acumulată la această dată;
- valoarea corectată a mijloacelor fixe – valoarea acestora, determinată
dupăefectuarea unor investiții in cazul îmbunătățirii stării lor (reparație capitală,
modernizare, reconstrucție);
24
valoarea reevaluată – valoarea mijloacelor fixe determinată ca urmare a reevaluării
acestora;
- valoarea venală – suma cu care un activ ar putea fi schimbat in procesul unei
operaţiuni comerciale – se mai numeşte valoare de piaţă şi se determină prin
expertiza estimativă, efectuată de specialişti calificaţi;
- valoarea uzurabilă – valoarea de intrare a obiectului de
mijloace fixe diminuată cu valoarea probabilă rămasă;
- valoarea rămasă – suma netă (valoarea bunurilor materiale utilizabile) pe
care intreprinderea prevede să o obţină la expirarea datei de utilizare a mijloacelor
fixe. Acesta poate fi, de exemplu, valoarea metalului uzat la scoaterea din uz a
maşinilor, utilajelor, mijloacelor de transport sau valoarea materialelor de
construcţie care se obţin la demolarea clădirilor;
- valoarea sau suma de recuperare – expresia valorică pe care întreprinderea
presupune să o recupereze ca rezultat al utilizării activului, inclusiv valoarea rămasă
în cazul ieşirii din funcţiune a acestuia.
Matematic această sumă este egală cu valoarea uzurabilă plus valoarea rămasă.
 Uzura mijloacelor fixe este desemnată ca repartizarea sistematică a valorii
uzurabile pe parcursul perioadei de funcţionare utilă.

Mijloacele fixe sunt supuse:

 uzurii fizice
 uzurii morale.

Uzura fizică (propriu – zisă) a unui obiect oarecare este determinată de

intensitatea folosirii acestuia, intreţinerea, repararea, asistenţa tehnică etc.

Uzura morală a activului se produce sub influenţa schimbărilor în

tehnologiile de producţie a acestuia, a modificării cererii la produsele obţinute sau
serviciile prestate, precum şi în rezultatul unor restricţii juridice, apărute ca urmare a
expirării termenilor contractuali de închiriere, spre exemplu.
 Pentru calcularea uzurii mijloacelor fixe se recomandă următoarele metode:

25
a) metoda casării liniare;

b) în raport cu volumul de produse (articole) fabricate (metoda de producţie);

c) metoda soldului degresiv;

d) metoda degresivă cu rată descrescătoare.

 Metoda casării liniare constă în repartizarea uniformă a valorii uzurabile a

obiectului pe parcursul duratei de funcţionare utilă. Astfel, suma anuală a uzurii nu
depinde de intensitatea utilizării activului şi se determină prin raportarea valorii
uzurabile la numărul de ani ai duratei de funcţionare utilă.
 Casarea valorii amortizabile a activului proporţional volumului produselor
(serviciilor) se realizează prin trecerea la consumuri şi cheltuieli a sumei uzurii in
funcţie de volumul produselor (serviciilor) obţinute. Metoda respectivă se
recomandă de a fi aplicată la calcularea uzurii utilajului tehnologic care participă
nemijlocit la fabricarea produselor sau prestarea serviciilor.
La utilizarea metodei soldului degresiv mărimea uzurii calculate pe toată durata de
funcţionare utilă se micşorează treptat.
 Metoda degresivă cu rată descrescătoare (cumulativă) presupune calcularea
uzurii prin produsul unui coeficient şi a valorii uzurabile. Acest coeficient se
calculează anual prin raportul numărului de ani ai duratei de funcţionare (in ordinea
descrescătoare) către suma anilor duratei de funcţionare utilă (numărul cumulativ).
Astfel, dacă obiectul are durata de funcţionare utilă egală cu cinci ani, numărul
cumulativ de ani ai duratei de funcţionare va fi 1+2+3+4+5 =15, iar coeficientul
respectiv in primul an va fi: 5:15=0,33. In al doilea an coeficientul va fi: 4:15=0,26.

5.3. Evaluarea disponibilităţii, stării şi circulaţiei

mijloacelor fixe
Pentru evaluarea disponibilităţii de mijloace fixe se utilizează indicatorii:
 asigurarea intreprinderii cu mijloace fixe de producţie – se determină prin
raportarea valorii medii anuale a mijloacelor fixe de producţie la suprafaţa terenului
agricol ( productivă a întreprinderii);
26
  inzestrarea muncii cu mijloace fixe de producţie – se determină prin
raportarea valorii medii anuale a mijloacelor fixe de producţie la numărul mediu
anual de lucrători.
 asigurarea cu energie mecanică – reprezintă capacitatea energetică a
intreprinderii in calcul la o unitate de suprafaţă agricolă sau arabilă, suprafața
productiva a întreprinderii;
 inzestrarea cu energie mecanică –exprimă capacitatea energetică a
intreprinderii in calcul la un lucrător mediu anual;
Resursele energetice ale unei întreprinderi includ maşinile agricole,
mijloacele de transport, motoarele şi instalaţiile electrice, animalele de tracţiune ş.a.,
iar capacitatea lor totală se exprimă in cai – putere.
 asigurarea cu energie electrică – exprimă cantitatea de energie
electrică folosită in scopuri productive in calcul la o unitate de suprafaţă agricolă
sau arabilă, suprafața productiva a întreprinderii ;
 inzestrarea muncii cu energie electrică – reprezintă cantitatea de energie
electrică folosită în scopuri productive în calcul la un lucrător mediu anual;
 coeficientul asigurării intreprinderii cu mijloace fixe de producţie –
reprezintă raportul procentual dintre disponibilitatea de mijloace fixe de producţie şi
necesităţile normative.

5.4. Estimarea eficienţei economice a utilizării mijloacelor fixe.

Eficienţa economică a utilizării mijloacelor fixe de producţie exprimă gradul
de influenţă a acestora la sporirea volumului de producţie, productivităţii muncii şi a
veniturilor intreprinderii.
Principalii indicatori care caracterizează eficienţa economică a folosirii mijloacelor
fixe de producţie sunt:
 Randamentul mijloacelor fixe de producţie,
 Capacitatea mijloacelor fixe de producţie,
 Rentabilitatea mijloacelor fixe de producţie,
 termenul de recuperare a mijloacelor fixe de producţie.
27
 Randamentul mijloacelor fixe exprimă producţia globală, marfă sau venitul
din vanzări obţinute de intreprindere la fiecare leu al valorii medii anuale a
mijloacelor fixe din activitatea de bază şi este un indicator reprezentativ al eficienţei
cu care se gestionează mijloacele fixe de producţie de către intreprindere.
Capacitatea mijloacelor fixe este indicatorul invers randamentului şi exprimă
valoarea mijloacelor fixe de producţie care revine la fiecare leu de producţie
globală, producţie marfă sau venit din vanzări obţinute de intreprindere.
 Rentabilitatea mijloacelor fixe de producţie exprimă profitul obţinut la fiecare
leu de mijloace fixe de producţie şi reprezintă raportul procentual al profitului brut
la valoarea medie anuală a mijloacelor fixe de producţie.
 Termenul de recuperare a mijloacelor fixe de producţie exprimă perioada în
care mijloacele fixe de producţie ale intreprinderii se recuperează completamente
din contul profitului şi se determină prin raportarea valorii medii anuale a
mijloacelor fixe de producţie la profitul brut, obţinut în anul de referinţă.

5.5. Căile de sporire a eficienţei economice a utilizării mijloacelor

fixe.
Eficienţa utilizării mijloacelor fixe depinde de mai mulţi factori, care pot fi grupaţi
in factori externi şi interni.
La factorii externi se referă:
 situaţia economică generală,
 particularităţile legislaţiei fiscale,
 condiţiile de obţinere a creditelor bancare şi mărimea dobanzilor pentru
creditele oferite de bănci,
 nivelul preţurilor la maşini, utilaje, mijloace de transport şi alte obiecte de
mijloace fixe care se achiziţionează din exterior, precum şi la materialele
necesare pentru construcţia unor obiecte,
 posibilităţile de participare in diverse proiecte investiţionale etc.
La factorii interni, care influenţează asupra eficienţei utilizării mijloacelor fixe de
către intreprindere, se referă:
28
  specializarea intreprinderii,
 tehnologiile de producţie aplicate,
 Structura mijloacelor fixe,
 asigurarea şi inzestrarea cu mijloace fixe,
 gradul de uzură a mijloacelor fixe,
 sistemul de relaţii care s-au stabilit in cadrul intreprinderii şi care vizează
direct atitudinea faţă de mijloacele fixe,
 nivelul organizării muncii ş.a.

Tema 6. Activele circulante ale întreprinderii

6.1. Conceptul de active circulante. Componența activelor circulante în
întreprindere
6.2. Indicatorii disponibilităţii şi eficienţei economice a utilizării activelor
circulante
6.3. Direcţiile de sporire a eficienţei utilizării activelor circulante ale
intreprinderii

6.1. Conceptul de active circulante. Componența activelor circulante în

întreprindere

 Activele circulante (mijloacele circulante) sunt resurse de o importanţă

majoră pentru orice intreprindere. Ele sunt desemnate ca mijloacele de producţie ce
se intrebuinţează numai intr-un singur ciclu de producţie, se consumă in intregime,
pierzand forma sa naturală şi materială.

Comparativ cu alţi factori de producţie, activele circulante au următoarele

particularităţi:
 valoarea mică raportată la o unitate fizică;
 de regulă se folosesc intr-un singur ciclu de producţie;
 işi modifică forma şi conţinutul prin participarea la obţinerea producţiei;
 işi transmit integral valoarea in produsul obţinut la fiecare ciclu de producţie.

29
Componenţa activelor circulante
 Stocurile de mărfuri şi materiale sunt cantităţi de resurse materiale care se
acumulează in depozitele şi magaziile unităţilor economice, intr-un anumit volum şi
o anumită structură, pe o perioadă de timp determinată, cu un anumit scop.
 Creanţele constituie o parte a activelor care trebuie achitate intreprinderii de
către alte persoane fizice şi juridice la scadenţa stabilită prin condiţiile contractului,
cambiei sau ale actelor normative.
 Investiţiile pe termen scurt sunt investiţiile pe care intreprinderea are intenţia
să le stingă sau să le comercializeze in curs de un an, cu excepţia titlurilor de valoare
de piaţă care au termenul de stingere pană la trei luni.
 Mijloacele băneşti sunt activele cele mai lichide ale intreprinderii şi
reprezintă disponibilităţi băneşti in casierie, depozite, conturi curente, valutare şi
alte conturi la bănci.

6.2. Indicatorii disponibilităţii şi eficienţei economice a utilizării activelor

circulante.

 Disponibilitatea activelor circulante ale unei intreprinderi se estimează prin

nivelul acestora la o anumită dată, nivelul mediu pe o anumită perioadă şi structura
lor.
 Structura activelor circulante ale întreprinderii reprezintă ponderea
procentuală a elementelor de active in valoarea lor totală. Cunoaşterea şi analiza
structurii activelor circulante ale întreprinderii este deosebit de importantă, deoarece
acest indicator in mare măsură reflectă starea financiară a întreprinderii.

Spre exemplu, o pondere excesivă a creanţelor denotă înrăutăţirea situaţiei

financiare a întreprinderii.
Pentru o estimare cat mai obiectivă a nivelului (disponibilităţii) activelor circulante
se recomandă examinarea acestora pe elemente.

30
 In procesul de gestionare a stocurilor, acestea se analizează prin prisma
indicatorilor:
 stocul curent,
 stocul de siguranţă,
 stocul mediu,
 structura stocurilor ş.a.
Referindu-ne la creanţe, investiţii pe termen scurt şi mijloacele băneşti,
constatăm că in procesul de gestiune a acestora managerii şi specialiştii
intreprinderii deseori au nevoie de
 mărimea (nivelul) acestora la o anumită dată,
 mărimea lor la inceputul sau sfarşitul perioadei de gestiune,
 mărimea medie
Nivelul la care sunt gestionate mijloacele băneşti ale intreprinderii mai poate fi
estimat, utilizand următorii indicatori:
 rata suficienţei fluxului mijloacelor băneşti = fluxul net din activitatea
operaţională : (procurarea activelor pe termen lung +creşterea stocurilor de mărfuri
şi materiale + plata dividendelor);
 rata de acoperire a datoriilor cu fluxul mijloacelor băneşti = fluxul net din
activitatea operaţională : (datorii pe termen lung + datorii pe termen scurt);
 durata achitării dividendelor anunţate = dividende anunţate : incasări băneşti
operaţionale medii pe zi;
 rata suficienţei activelor perfect lichide = mijloace băneşti disponibile: plăţi
băneşti operaţionale medii pe zi;
 coeficientul reinvestirii mijloacelor băneşti = (fluxul net din activitatea
operaţională – plata dividendelor):(total active – datorii pe termen scurt).
 In vederea aprecierii complexe a eficienţei utilizării mijloacelor circulante se
recomandă diverse modele. In continuare vom apela la modelul Du Pont, conform
căruia indicatorul generalizator al eficienţei activelor circulante este rentabilitatea
activelor circulante.

31
 Rentabilitatea activelor circulante = rentabilitatea vanzărilor x rotaţia
activelor circulante.
Rentabilitatea vanzărilor =(profitul operaţional : venitul din vanzări) x 100;
Rotaţia activelor circulante (coeficientul de rotaţie) = venitul din vanzări: valoarea
medie a activelor circulante.
Eficienţa utilizării activelor circulante mai poate fi exprimată prin indicatorul
viteza de rotaţie-viteza cu care mijloacele circulante trec dintr-o formă funcţională
in alta:
 mijloace băneşti– materiale pentru producţie – producţie neterminată –
produse finite – bani.
Viteza de rotaţie a activelor circulante reflectă durata unui circuit şi se calculează
prin raportarea
 numărului de zile calendaristice ale perioadei de referinţă (de regulă se iau
360 zile) la numărul de rotaţii ale activelor circulante (coeficientul de rotaţie).
Pentru estimarea eficienţei gestionării stocurilor se vor calcula indicatorii:
 numărul de rotaţii a stocului mediu (coeficientul de rotaţie a stocului mediu)
prin raportarea venitului din vanzări la stocul mediu;
 viteza de rotaţie a stocului mediu (durata unei rotaţii) – prin raportarea
numărului de zile calendaristice (de regulă 360) la numărul de rotaţii a stocului
mediu.
 consumul specific de materiale (capacitatea materialelor) – se determină prin
raportarea valorii totale a materialelor consumate la valoarea producţiei globale şi
exprimă valoarea materialelor consumate pentru obţinerea 1 leu de producţie
globală.
Reducerea indicatorului respectiv este o dovadă a utilizării mai eficiente a
materialelor de către intreprindere.

6.3. Direcţiile de sporire a eficienţei utilizării activelor circulante ale

întreprinderii.

32
O strategie de gestionare a activelor circulante pe principii de eficienţă trebuie să fie
concretizată in următoarele acţiuni:
 dimensionarea corectă a stocurilor intreprinderii stabilirea mărimii optime a
acestora in dependenţă de necesităţile procesului de producţie şi in corespundere cu
caracteristicile pieţei factorilor de producţie
 promovarea unei politici precaute de gestionare a creanţelor.
 aplicarea metodelor avansate de selectare a proiectelor investiţionale in
vederea sporirii eficienţei investiţiilor pe termen scurt şi, implicit, imbunătăţirii
situaţiei financiare a intreprinderii;
 monitorizarea iscusită a mijloacelor băneşti ale intreprinderii prin
prognozarea fluxurilor băneşti, determinarea nivelului optim al acestora, analiza
permanentă a mişcării mijloacelor băneşti.

Tema 7. Activitatea investiţională a întreprinderii.

7.1. Noţiune de investiţie. Clasificarea investiţiilor
7.2. Sursele de investiţii şi metodele de finanţare a investiţiilor
7.3. Metodele de evaluare a eficienţei investiţiilor
7.4. Căile de sporire a eficienţei economice a investiţiilor

7.1. Noţiune de investiţie. Clasificarea investiţiilor.

Legea Republicii Moldova cu privire la investiţiile in activitatea de
intreprinzător Nr.81-XV din 18 martie 2004: investiţia reprezintă o totalitate de
bunuri (active) depuse in activitatea de intreprinzător pe teritoriul Republicii
Moldova, inclusiv pe baza contractului de leasing financiar, pentru a se obţine
venit.
Conform aceleiaşi legi, cheltuielile efectuate de către investitor in legătură cu
procurarea şi/sau imbunătăţirea activelor pe termen lung, care nu se atribuie la
rezultatele perioadei curente, dar urmează a fi capitalizate (atribuite la majorarea
valorii activelor pe termen lung) sunt desemnate ca investiţii (cheltuieli) capitale (1,
art.3)

33
 Economiştii definesc investiţia ca un flux de capital orientat spre modificarea
resurselor existente, care, impreună cu factorul „munca” constituie factorii de
producţie principali.

Investiţia - un activ deţinut de intreprinderea investitor in scopul ameliorării

situaţiei sale financiare prin obţinerea veniturilor (dobanzilor, dividendelor,
redevenţelor etc.), majorarea capitalului propriu şi obţinerea altor profituri (in
special, ca rezultat al operaţiilor comerciale)

Investiţiile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:

pe forme

 Financiară (prin plasarea mijloacelor pentru procurarea titlurilor de valoare,

cotelor de participaţie in capitalul statutar al altor intreprinderi etc.)

 Materială (prin investirea mijloacelor in terenuri, clădiri etc.).

Pe tipuri - titluri de valoare, cote de participaţie, proprietate investiţională, alte

investiţii financiare.

 Titlurile de valoare sunt desemnate ca documente băneşti prin care se

certifică dreptul patrimonial al proprietarului sau imprumutătorului faţă de emitentul
acestora.
La titlurile de valoare se referă acţiunile, obligaţiunile, titlurile de creanţe de
stat, certificatele bancare şi alte titluri de valoare.
 Cota de participare este cota din patrimoniul unui agent economic care
aparţine participantului, stabilită prin contractul de constituire a intreprinderii
(contractul de societate) şi statutului acesteia.
 proprietatea investiţională sunt desemnate investiţiile in terenuri, clădiri, care
nu se utilizează şi nu se exploatează la intreprinderea-investitor sau la altă
intreprindere din aceeaşi categorie.
Pe direcţii de investire
• părţi legate întreprinderile asociate, fiice şi cele aflate sub control mixt, cota
investitorului în capitalul statutar al cărora depăşeşte 20%.
• parte nelegată cînd investitorul deţine pană la 20% din capitalul statutar al
întreprinderii.
34
 După termenul de deţinere investiţiile unei întreprinderi pot fi:
 pe termen scurt - dacă au un termen de comercializare sau stingere pană la un
an
 pe termen lung – dacă sunt deţinute de întreprindere mai mult de un an.

7.2. Sursele de investiţii şi metodele de finanţare a investiţiilor.

 Sursele de finanţare a investiţiilor reprezintă mijloacele băneşti care pot fi

utilizate in calitate de resurse investiţionale. Astfel, întreprinderea poate folosi
mijloace proprii şi obţinute din exterior.
 Metodele de finanţare a investiţiilor reprezintă mecanismul de atragere a
resurselor investiţionale.
Metodele de bază de finanţare a investiţiilor:
 autofinanţarea;
 emiterea acţiunilor;
 finanţarea în bază de credit;
 leasing-ul;
 finanţarea prin proiecte şi programe de stat;
 finanţarea combinată (prin folosirea concomitentă a diferitor metode) ş.a.

La stabilirea surselor de finanţare a investiţiilor o semnificaţie deosebită o are

indicatorul coeficientul de autofinanţare a investiţiilor, care se determină după
formula:

Kaf =MP /I în care:

Kaf - coeficientul de autofinanţare;

MP – mijloacele proprii;
I – valoarea totală a investiţiei.

7.3. Metodele de evaluare a eficienţei investiţiilor.

Eficienţa investiţiei-obţinerea unor efecte superioare eforturilor depuse.

7.4. Căile de sporire a eficienţei economice a investiţiilor

Eficienţa economică a investiţiilor este determinată de o serie întreagă de factori
care pot fi clasificaţi în două mari grupe:

 interni
 externi.

35
 Factorii interni:
 Alegerea corectă a obiectului investiţiei
 Selectarea variantei de proiect investiţional prin metode cât mai exacte
 Monitorizarea strictă a lucrărilor la etapa implementării proiectului
 Promovarea unui regim strict de economie de resurse
 Aplicarea tehnologiilor avansate de producţie
 Organizarea muncii după principii ştiinţifice
 Investigarea permanentă a pieţelor de desfacere pentru producţia
întreprinderii
Factori externi:
 Nivelul dobânzii pentru creditele bancare
 Rata inflaţiei
 Preţurile la producţia agricolă, agroalimentară, industrială, servicii
şi mijloacele de producţie
 Nivelul impozitelor
 Cererea la producţia fabricată
 Caracterul producţiei (sezonier sau permanent)
 Influenţa condiţiilor climaterice etc.

Tema 8. Costurile de producție ale întreprinderii.

8.1. Esenţa economică a costului de producţie

8.2. Metodele de calculare a costului de producție

8.3. Căile de reducere a costului de producție

8.1. Esenţa economică a costului de producţie

Noţiunea de cost este de origine latină şi derivă din verbul „constatare”, care
inseamnă „a stabili”, „a fixa”. Din acest cuvant ulterior s-a desprins noţiunea de
cost.

Costul producţiei se poate defini ca unul din cei mai sintetici şi importanţi
indicatori utilizaţi în gestiunea întreprinderii; el caracterizează priceperea, spiritul de
ordine, de bună gospodărire a mijloacelor economice din cadrul intreprinderii.

 Costuri de producţie – resurse exprimate valoric şi consumate pentru

fabricaţia produselor/prestarea serviciilor.

36
  Calculaţia costului – totalitatea procedeelor folosite pentru determinarea
costului produselor fabricate/serviciilor prestate.
 Costuri directe – costuri care pot fi atribuite unui anumit obiect de calculaţie
în mod direct fără calcule intermediare.
 Costuri repartizabile – costuri care pot fi atribuite unui anumit obiect de
calculaţie, doar după calcule intermediare de repartizare.
 Costul de producţie se poate enunţa ca unul dintre elementele fundamentale
care, alături de profit, formează imaginea de forţă a intreprinderii pe piaţă,
determină alegerea unui proiect de investiţii, precum şi a variantelor de decizii
strategice şi tactice ale intreprinderii.
In funcţie de modul de includere a elementelor de consumuri în cost, precum şi
de evoluţia în raport cu cantitatea de bunuri obţinute, se disting mai multe categorii
de costuri unitare:
 cost unitar fix,
 cost unitar variabil,
 cost unitar total sau global,
 cost marginal,
 cost complet,
 cost de oportunitate
Costul unitar fix exprimă nivelul consumurilor fixe pentru obţinerea unei
unităţi de produs sau lucrare.
Costul unitar variabil reflectă consumurile variabile pe unitate de produs sau
lucrări.
Costul unitar total insumează consumurile fixe şi variabile pentru o unitate
de produs sau lucrări.
Costul marginal reprezintă surplusul de consumuri pentru a obţine o unitate
suplimentară de producţie sau lucrări.
Costul complet reprezintă costul la care produsul este oferit pieţei şi include
costul unitar (costul de producţie) şi o cotă de profit stabilită de fermier (marja
profitului individual).
Costul de oportunitate exprimă valoarea efortului făcut pentru atragerea in
activitate a unui factor rar de producţie cu utilizări alternative sau randamentul net al
unui factor in cazul unei utilizări mai productive.
37
 In calitate de indicator economic de bază, costul indeplineşte următoarele
funcţii:
1. De măsurare a consumurilor.
2. Constituie reperul în stabilirea preţurilor.
3. De control şi reglare a activităţii economice
4. De determinare a eficienţei economice a întreprinderii
5. De calculare a profitului unitar
6. Indicator în evaluarea deciziilor privind continuarea sau întreruperea activităţii

8.2. Metodele de calculare a costului de producție

Metodologic calcularea costurilor se efectuiază prin două metode:
- metode tradiţionale;
- metode moderne
Metodele tradiţionale au următoarele trăsături comune: sunt orientate spre
activitatea deja desfăşurată, spre costul efectiv in detrimentul costului prestabilit;
implică un volum mare de muncă nejustificată, ţinand cont de faptul că se
prelucrează o informaţie post-factum.
La metodele tradiţionale de calculare a costurilor se referă:
 metoda globală,
 metoda pe secţii,
 metoda pe faze,
 metoda pe comenzi,
 metoda THM( metoda tarif-oră-maşină),
G.P. (George Perinn –metoda coeficienţilor de echivalenţă)

Metodele moderne de calculare a costurilor se axează pe previzionarea acestora pe

baze ştiinţifice.
Printre metodele moderne de dimensionare a costurilor pot fi evidenţiate:
 metoda direct costing,
 metoda standard cost,
 metoda „analizei valorii”,
 metoda PERT (Program evolution and review tehnique) ş.a.

8.3. Căile de reducere a costului de producție

Printre cele mai eficace acţiuni orientate la reducerea costurilor de producţie sunt
evidenţiate următoarele:
 creşterea productivităţii muncii,
 concentrarea şi specializarea producţiei,
 imbunătăţirea calităţii producţiei şi a lucrărilor,

38
  reducerea pierderilor la producere, păstrare, transportare şi alte sectoare ale
producerii,
restructurarea sistemului de evidenţă a costurilor ş.a.

Tema 9. Eficienţa economică a activităţii

întreprinderii.
9.1. Esenţa şi insemnătatea eficienţei economice în economie
9.2. Indicatorii eficienţei economice a producţiei

9.1. Esenţa şi insemnătatea eficienţei economice in economie

În procesul de evaluare a activităţilor desfăşurate este important să fie făcută
distincţia între noţiunile de efect şi eficienţă economică.

Termenul „efect” este de provenienţă latină (effectus) şi se traduce ca rezultat

obţinut în urma unui fenomen, proces sau acţiuni

Dacă ne referim la sfera activităţii economice, prin noţiunea de efect se

desemnează rezultatul muncii, rezultatul consumurilor şi cheltuielilor materiale,
băneşti, de muncă etc.

 Eficienţa economică exprimă efectul obţinut in raport cu consumurile şi

cheltuielile de resurse materiale şi umane.

 Eficienţa economică a activităţii de producţie reprezintă o categorie

economică ce exprimă insuşirea de a produce efecte economice maxime cu

minimum de consumuri şi cheltuieli de muncă vie şi materializată.

La examinarea eficienţei economice se evidenţiază următoarele tipuri ale ei:

 eficienţa productiv –tehnologică,

 eficienţa productiv – economică,
 eficienţa social – economică,
 eficienţa economico – ecologică
Eficienţa productiv - tehnologică exprimă eficienţa utilizării resurselor de
producţie şi se exprimă printr-un sistem de indicatori ce reflectă gradul de utilizare a
resurselor funciare, materiale şi umane în procesul de producţie (randamentul
mijloacelor fixe de producţie, capacitatea materialelor, capacitatea muncii etc).

39
 Eficienţa productiv – economică reflectă cumulativ eficienţa productiv –
tehnologică şi influenţa mecanismului economic şi se exprimă prin indicatori
valorici, cum ar fi: costul producţiei, venitul global, venitul net, profitul ş.a.

Eficienţa social – economică caracterizează rezultatul realizării intereselor

economice şi reflectă eficienţa activităţii întreprinderii în ansamblu. Indicatorii care
exprimă eficienţa social – economică a activităţii întreprinderii sunt: producţia
globală, venitul global, venitul net, profitul obţinute la o unitate de teren agricol,
rentabilitatea ş.a.
Eficienţa social – ecologică caracterizează rezultatul economic al activităţii
de producţie ţinând cont şi de influenţa acesteia asupra mediului natural ambiant.

Eficienţa economică se calculează la următoarele niveluri:

 la nivelul economiei naţionale;
 la nivelul ramurilor de producţie din cadrul economiei naţionale;
 la nivelul întreprinderii;
 la nivelul unor ramuri şi subdiviziuni din cadrul întreprinderii;
 eficienţa unor produse;
 eficienţa unor activităţi;
 eficienţa tehnologiilor sau maşinilor şi echipamentelor noi etc.

9.2. Indicatorii eficienţei economice a producţiei

Eficienţa economică a activităţii intreprinderilor agricole se caracterizează
printr-un sistem de indicatori. Pentru o estimare mai amplă şi mai exactă a eficienţei
economice este binevenită examinarea evoluţiei indicatorilor respectivi pe o
perioadă de timp de caţiva ani.

Ţinand cont de faptul că eficienţa economică a producţiei se determină, in

unele cazuri, prin raportarea efectului la resursele utilizate, iar in altele – a efectului
la consumuri, toţi indicatorii eficienţei economice pot fi sistematizaţi in două grupe

 indicatorii eficienţei economice a utilizării resurselor (randamentul

suprafetelor, randamentul mijloacelor fixe de producţie, productivitatea muncii etc.);
 · indicatorii eficienţei cheltuielilor de producţie (costul de producţie,
capacitatea materialelor, capacitatea muncii etc.).
In dependenţă de scopul analizei se recurge concomitent la ambele grupe de
indicatori.
Indicatorii eficienţei economice a producţiei agricole pot fi clasificaţi, de
asemenea, în indicatori particulari şi generalizatori.
40
  Indicatorii particulari exprimă eficienţa utilizării unor resurse sau consumuri
concrete şi includ, spre exemplu, randamentul terenurilor agricole, randamentul
mijloacelor fixe de producţie, costul unitar, consumul specific de materiale etc.
 Indicatorii generalizatori permit de a efectua o apreciere deplină a eficienţei
economice a gestionării potenţialului de resurse şi a consumurilor de ansamblu ale
intreprinderii. Cei mai reprezentativi indicatori generalizatori ai eficienţei
economice sunt: randamentul resurselor şi capacitatea resurselor utilizate.
Randamentul resurselor se determină prin raportarea producţiei agricole
globale la potenţialul de resurse al intreprinderii.
Capacitatea resurselor, la randul său, se calculează prin raportarea
potenţialului de resurse la producţia agricolă globală.
Potenţialul de resurse reprezintă totalitatea de resurse (umane, naturale şi
materiale) ale întreprinderii. Calculul potențialului de resurse se efectuează prin
sumarea valorii resurselor întreprinderii, estimate la acelaşi etalon.

La indicatorii generalizatori care exprimă eficienţa economică a

activităţii intreprinderii se referă:
 Valoarea producției reprezintă volumul total al producţiei obţinute într-un
interval de timp (de regulă 1 an), estimată la prețuri comparabile.
 Venitul global se determină ca diferența dintre valoarea producției globale şi
consumurile materiale,
 Venitul net se calculează ca diferenţa dintre valoarea producţiei globale şi
consumurile totale.
 Profitul obţinut din vanzarea producţiei este definit ca rezultatul financiar
pozitiv şi se determină ca diferența dintre venitul din vanzarea producţiei şi costul
producţiei vîndute.
In practica economică sunt utilizate următoarele noţiuni legate de calcularea şi
repartizarea profitului: profitul brut, profitul perioadei de gestiune pană la
impozitare şi profitul net.
 Profitul brut exprimă rezultatul financiar al întreprinderii obţinut din
vânzările nete.
41
  Profitul perioadei de gestiune până la impozitare reflectă rezultatul
financiar al întreprinderii obţinut din activitatea de bază şi din alte activităţi.
 Profitul net reflectă rezultatul financiar net obţinut de întreprindere în cursul
anului de gestiune sau diferenţa rămasă la dispoziţia întreprinderii după impozitare.

Rentabilitatea este considerată ca fiind cel mai reprezentativ indicator al

eficienţei economice a activităţii unei întreprinderii, criteriu generalizator care
reflectă cumulativ toate aspectele activităţii.
 Rentabilitatea producţiei;
 rentabilitatea activelor;
 rentabilitatea economică;
 rentabilitatea financiară;
 rentabilitatea a vânzărilor.
Rentabilitatea producţiei se calculează ca raportul procentual dintre profitul
obţinut din vânzarea producţiei şi costul producţiei finite vândute.
Rentabilitatea activelor (raportul procentual dintre profitul până la
impozitare şi valoarea medie a activelor) reflectă eficienţa utilizării activelor
angajate în activitatea întreprinderii, indiferent de sursele provenienţei lor.
Rentabilitatea financiară (raportul procentual dintre profitul net şi valoarea
medie a capitalului propriu) denotă capacitatea întreprinderii de a utiliza capitalul
propriu.
Rentabilitatea vânzărilor, % (raportul procentual dintre profitul brut şi
venitul din vânzări) reflectă în ce măsură întreprinderea este capabilă să obţină
profit din activitatea de desfacere.

42