Universitatea din Piteşti

Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane

Specializarea: Relaţii internaţionale şi studii europene
Anul I

PRINCIPIILE
CONSTITUŢIEI ROMÂNIEI

Student: Mareş Elena Sonia

 Cuprins

• Notă introductivă
• Analiza Constituţiei României
 Constituţia României – Titlul I
 Constituţia României – Titlul II
Notă introductivă
Fiecărui moment istoric de mare importanţă din istoria statului român modern îi corespund
reforme constituţionale. Constituţiile au fost martorii şi expresiile transformărilor istorice pe care le-a
cunoscut societatea romanească.
Constituţiile se adoptă într-un anumit timp, dar ele sunt destinate viitorimii, reprezentând atât o
reflectare a momentului adoptării, cât şi un program pentru istorie. O Constituţie este rezultatul unor
condiţionări istorice, politice, sociale şi economice specifice. Importanţa ei pentru funcţionarea
democratică a instituţiilor statului şi a societăţii este esenţială, de vreme ce prin Constituţie se
reglementează atât drepturile fundamentale ale cetăţeanului, cât şi principiile de organizare şi
funcţionare a puterilor în stat.
Constituţia României a fost adoptată prin referendum la 8 decembrie 1991. Rolul său a fost acela
de a consfinţi noua ordine politică, socială şi economică creată în România în urma revoluţiei din
decembrie 1989. Ea a corespuns exigenţelor de reglementare a societăţii româneşti la momentul istoric
respectiv, autorităţile optând inclusiv pentru varianta creării unor forme ce urmau să îşi determine
conţinutul la un moment ulterior.
Revizuirea unei Constituţii, ca şi adoptarea acesteia, este, însă, şi un delicat exerciţiu de
democraţie şi de negociere politică, ea implicând o înţelegere între diferitele forţe politice şi curente de
idei, precum şi interese, iar interpretarea soluţiilor juridice, mai ales a celor mai dificile, trebuie realizată
prin luarea în considerare şi a acestor aspecte. În constituţionalism idealul îl reprezintă realizarea unei
Constituţii care să dea expresie „pactului“ la care au ajuns dupa laborioase negocieri forţele politice ale
ţării. Este motivul pentru care textele Constituţiei sau, după caz, ale Legii de revizuire a acesteia, conţin
uneori şi soluţii ce reprezintă rezultatul unui compromis politic.
La baza revizuirii Constituţiei din 2003 au stat la bază două importante cerinţe: obiectivele
politice fundamentale de integrare europeană pentru care cetăţenii României au optat, alături de faptul
că, atât cetăţenii cât şi instituţiile publice sau de utilitate publică au avut ocazia să constate că există
domenii constituţionale incomplet formulate sau că unele soluţii constituţionale nu mai corespund
prezentului şi viitorului societăţii.
În acest sens, în anul 2003 s-a iniţiat procedura de revizuire a Constituţiei din anul 1991 în
scopul adaptării acesteia la noile realităţi politice, economice, sociale şi culturale din societatea
românească. Astfel, pe data de 19 octombrie 2003 s-a desfăşurat referendumul naţional pentru revizuirea
Constituţiei, care s-a soldat cu un rezultat favorabil.
CONSTITUŢIA ROMÂNIEI. TITLUL I

Articolul 1
Trăsăturile statului: caracterul naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, sunt
esenţiale pentru încadrarea sa în cadrul democraţiei constituţionale. Din aceste trăsături rezultă şi
celelalte elemente caracteristice cu privire la forma de guvernământ şi caracterul său democratic. Astfel,
demnitatea omului, libera dezvoltare a personalităţii sale, dreptatea şi pluralismul politic, ce se exprimă
în drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, sunt constituţional garantate. Tot prin această
lege s-a consacrat si principiul separaţiei şi echilibrului puterilor care sunt la baza organizării statului.
Toate aceste trăsături sunt instituite de Constituţie şi trebuiesc obligatoriu respectate. Prin aceasta se
exprimă principiul legitimităţii constituţionale, aşa cum respectarea obligatorie a legii exprimă
principiul legalităţii.
Principiul separaţiei şi colaborării puterilor în stat are ca scop evitarea abuzurilor în dauna
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Deoarece separaţia vizează cele trei funcţii principale (legislativă,
executivă şi judecătorescă) prin care se exercită puterea în stat, acestea trebuie îndeplinite de autorităţi
diferite, dar care să colaboreze între ele, pentru a evita ruperea puterii statului, care prin natura ei nu
poate fi decât unică, deşi se manifestă în forme diferite.
Principiul supremaţiei Constituţiei şi al obligativităţii legilor generează supralegalitatea
constituţională, astfel că legalitatea este de esenţa cerinţelor statului de drept, adică a preeminenţei legii
în reglementarea relaţiilor sociale, în sensul art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „nimeni nu
este mai presus de lege“.
În procesul de revizuire a Constituţiei s-a urmărit eliminarea caracterului naţional al statului de la
alin. (1), cu argumentul că ar fi o trăsătură depăşită, însă a eşuat. Deformarea etnică a conceptului de
naţiune este o chestiune diferită, neavând legătură cu concepţia democratic a statului democratic
naţional. Naţiunea este a tuturor cetăţenilor şi, de aceea, în Tratatul instituind o Constituţie pentru
Europa al Uniunii Europene se prevede că Uniunea respect identitatea naţională a statelor member.

Articolul 2
Suveranitatea naţională este una din consecinţele caracterului naţional al statului. Ea aparţine
naţiunii, însă este exercitată prin intermediul organelor sale reprezentative, îmbinând asfel principiul
suveranităţii naţionale cu cel al suveranităţii populare. Pentru a se sublinia caracterul democratic al
reprezentativităţii autorităţilor constituite s-a precizat prin Legea revizuită din noiembrie 2003, că
acestea se formează prin alegeri libere, periodice şi corecte, deoarece în lipsa unor asemenea alegeri,
organele reprezentative nu ar mai fi ale poporului, ci suprapuse lui. Astfel, nimeni nu poate exercita
suveranitatea pentru sine şi în numele său.

Articolul 3
Teritoriul este unul din elementele constitutive ale statului, alături de populaţie şi organizarea
politică. Acesta este inalienabil, adică nu poate fi nici înstrăinat, nici cedat, nici concesionat sau
colonizat, iar apărarea sa este o problemă de interes naţional.
Organizarea teritoriului presupune o latură internă, care presupune organizarea teritoriului în
commune, orase şi judeţe, şi una externă, care presupune apărarea sa împotriva oricărei agresiuni,
indiferent de unde ar veni.
Potrivit tradiţiilor constituţionalismului românesc, este intrezisă colonizarea pe teritoriul naţional
de populaţii străine prin strămutare sau colonizare.

Articolul 4
Unitatea poporului şi solidaritatea cetăţenilor sunt fundamentele statului, ce rezultă din caracterul
naţional, democratic şi social al acestuia, potrivit art. 1 alin. (1) şi (3).
Solidaritatea cetăţenilor reprezintă atât fundamentul social al unităţii poporului, cât şi principiul
de bază al Uniunii Europene şi al democraţiilor occidentale în care solidaritatea este esenţa vieţii în
comun a oamenilor. Solidaritatea presupune loialitatea ca element component, adică un comportament
loial, atât în relaţiile dintre autorităţile publice, cât şi dintre cetăţeni.
Datorită faptului că solidaritatea corespunde unui principiu fundamental al Uniunii Europene, în
vederea integrării României în Uniunea Europeană, era normal ca revizuirea Constituţiei să se refere şi
la acest aspect.
România este patria tuturor cetăţenilor săi, comună şi indivizibilă, în care sunt interzise orice
discriminare pe criterii de rasă , naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de
apartenenţă politică, de avere sau de origine social, conform precizărilor din art. 16 alin. (1) din
Consituţia revizuită.

Articolul 5
Cetăţenia exprimă relaţia politico-juridică dintre o persoană şi un stat şi constituie unul dintre
motivele solidarităţii cetăţenilor şi a unităţii poporului nostru. Dobândirea cetăţeniei are loc potrivit
principiului filianţei matrene şi nu a principiului locului de naştere, cunoscut în alte ţări. Cetăţenia se
dobândeşte, se păstrează sau se pierde cu îndeplinirea procedurilor, actelor, deciziilor şi celorlalte
condiţii prevăzute de legea organică. În cazul în care cetăţenia română este dobândită prin naştere,
aceasta nu poate fi retrasă, fiind o dispoziţie care se justifică prin tradiţiile constituţionalismului
românesc.

Articolul 6
Dreptul la identitate constituie un drept individual, nu colectiv. Astfel persoanele aparţinând
minorităţilor naţionale fac parte din poporul român, însă nu au o situaţie privilegiată. Legea şi
autorităţile publice trebuie să le asigure păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor entice,
culturale, lingvistice şi religioase. În acelaşi timp, aceste măsuri nu trebuie să conducă la discriminarea
majorităţii populaţiei de origine etnică română şi, în consecinţă, trebuie respectate principiile de egalitate
şi nediscriminare în raport cu populaţia română majoritară.
Criteriul etnic se bazează pe originea maternă a cetăţeanului şi se determină liber, el trebuie să
corespundă tradiţiilor, formate istoric şi să nu provoace atâtea suferinţe cum a provocat şi la noi şi în alte
ţări. Pentru aceasta solidaritatea internaţională este esenţială.

Articolul 7
Întărirea legăturilor cu românii din străinătate se întemeiază pe apartenenţa lor etnică la poporul
român. Sprijinul statului este esenţial, atât pentru păstrarea identităţii lor entice, cât şi pentru asigurarea
loialităţii faţă de statul pe teritoriul căruia se află. Aceasta nu împietează obligaţiile ce le revin românilor
faţă de statul unde se află, dar presupune stabilirea de ajutoare şi măsuri care să contribuie la asigurarea
identităţii lor.

Articolul 8
Pluralismul este de esenţa democraţiei constituţionale şi, în cadrul său, cel politic este decisiv. El
condiţionează întreaga noastră viaţă statală şi social, mai exact, dezvoltarea sa prin realizarea
obiectivelor stabilite prin programul de guvernare aprobat.
Clasa politică socială are un rol esenţial în dezvoltarea ţării şi a societăţii în ansamblul său.
Aceasta este formată din: partidele politice, autorităţile publice şi grupurile de presiune. Partidele
politice sunt subiecte de drept public şi reprezintă intermediarii dintre stat şi societate. Acţiunea acestora
trebuie să respecte principiul suveranităţii naţionale, integrităţii teritoriale a ţării, ordinea de drept, ca o
consecinţă a statului de drept, şi principiile democraţiei, în sensul autentic al termenului. Acestea se
deosebesc de grupurile de presiune, care nu au reprezentativitate politică, ci constituie grupări care
urmăresc anumite interese specifice, cum sunt organizaţiile neguvernamentale şi sindicatele.
Democraţia constituţională presupune poziţia suprapusă a Constituţiei în cadrul sistemului
juridic, supremaţia normei constituţionale şi respectul ei de către toate autorităţile publice şi cetăţeni.

Articolul 9
Pluralismul mai implică şi rolul societăţii civile, îndeosebi al sindicatelor, al patronatelor şi al
celorlalte forme asociative. Fiind forme asociative, statutul, aprobat cu respectarea legii, reglementează
acţiunea sindicatului, a organizaţiei patronale sau a oricărei alte modalităţi de asociere. Rolul acestor
forme de asociere este de a apăra drepturile şi de a promova interesele de ordin profesional, economic şi
social ale sindicaliştilor, patronilor sau membrilor altor asociaţii, după caz, cu respectarea prevederilor
legale. Drepturile aparţin asociaţiei, iar membrii sunt doar beneficiari ai rezultatelor obţinute.

Articolul 10
Politica externă a României ca stat democrat se întemeiază pe promovarea relaţiilor de bună
vecinătate, astfel că în relaţiile cu alte state, raporturile statului nostru trebuie să se întemeieze atât pe
principiile generale ale dreptului internaţional, cât şi pe temeiul unor tratate istorice.

Articolul 11
În definirea comunităţii internaţionale, tratatele obligă părţile între care au fost încheiate la
respectarea lor şi asigură cadrul legal pentru angajarea răspunderii statelor ca urmare a încălcării
obligaţiilor asumate. În cazul în care un tratat este contrar unei dispoziţii constituţionale, conform
principiului supremaţiei Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.
Sunt exceptate, însă, cazurile în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Prioritar este şi dreptul comunitar, prin intermediul căruia se asigură faptul că prioritar este interesul
naţional.

Articolul 12
Simbolurile naţionale identifică ţara. Din acest motive ele sunt prezente în orice manifestare de
bucurie sau de tristeţe ori, după caz, pe acte oficiale, în care însăşi ţara este reprezentată. Acestea sunt:
Drapelul, Ziua Naţională, Imnul Naţional, Stema ţării şi sigiliul statului.
 Articolul 13
Limba oficială este limba română. Ea este limba în care sunt redactate actele oficiale ale statului
nostru. Pe cale de consecinţă, limba oficială implică şi obligativitatea exprimării oficiale în cadrul
autorităţilor publice, indiferent de nivel, conform exigenţelor sale.
Dispoziţia privind limba maternă trebuie corelată cu prevederile art. 120 alin. (2) şi ale art. 128
alin. (1), (2) şi (3) din Constituţie.

Articolul 14
Capitala României este municipiul Bucureşti, oraşul în care sunt concentrate autorităţile publice
centrale.
CONSTITUŢIA ROMÂNIEI. TITLUL II

Articolul 15
Titlul privind drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale încep prin consacrarea
principiului universalităţii drepturilor şi îndatoririlor. Este admis şi recunoscut faptul că drepturile şi
libertăţile sunt universale şi indivizibile. În primul rând, acest lucru exprimă vocaţia cetăţeanului de a
beneficia de toate drepturile şi libertăţile, iar în al doilea rând exprimă ideea că toţi cetăţenii unui stat se
pot bucura de acestea, însă valorificarea concretă şi exerciţiul efectiv al acestora sunt garantate de
Constituţie, dar depind de capacităţile şi eforturile fiecăruia.
Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor. Este firesc faptul că cetăţeanul
are atât drepturi, cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de societate.
Constituţia consacră un principiu de drept de incontestabilă tradiţie, actualitate şi justiţie, şi
anume neretroactivitatea legii. Aceasta se referă la faptul că o lege adoptată produce şi trebuie să
producă efecte juridice numai pentru viitor. De aceea, aşa cum este formulat în Codul Civil „legea
dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă“.
Neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional, este obligatorie pentru toate ramurile de
drept, fără excepţie numai pentru acelea care îl prevăd explicit. Principiul neretroactivităţii legii se
prezintă ca o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, îndeosebi a libertăţii şi siguranţei
persoanei. Valoarea şi actualitatea principiului sunt incontestabile şi de notorietate, orice atenuare a sa
semnificând o suprimare sau o limitare a drepturilor şi libertăţilor umane.

Articolul 16
Universalitatea, ca principiu de bază al instituţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor, este completată printr-un alt principiu: egalitatea în drepturi, egalitate acordată de către
Constituţie tuturor cetăţenilor. Aceasta se corelează cu art.4 alin. (2), care determină criteriile
nediscriminării. În ideea de a întări principiul egalităţii în drepturi, Adunarea Constituantă adaugă alin.
(2), potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege“.
Pentru a putea ocupa funcţii şi demnităţi publice, civile sau militare, persoanele trebuie să aibă
cetăţenie română şi domiciliu în ţară. Este neîndoielnic faptul că textul se referă la acele persoane care
presupun exerciţiul autorităţii statale şi este firesc ca ocuparea unei funcţii să se facă numai de
persoanele care îndeplinesc toate condiţiile legale cerute. O altă completare a alin. 16 se regăseşte în
alin. (4) care dă dreptul cetăţenilor europeni de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei
publice locale.

Articolul 17
Cetăţenia română reprezintă legătura politică şi juridică dintre cetăţean şi stat, care determină
statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla. Astfel cetăţenii români care se află în străinătate au dreptul
să apeleze la protecţia autorităţilor române, iar acestea au obligaţia constituţională de a le acorda
protecţia necesară. Deasemenea, absenţa din ţară nu-l exonerează pe cetăţeanul român, astfel că acesta
nu este scutit de la îndeplinirea obligaţiilor sale normale şi fireşti.

Articolul 18
Populaţia unui stat cuprinde în afara cetăţenilor şi străinii şi apatrizii care locuiesc pe teritoriul
său. Sistemul juridic şi Constituţia nu pot să nu recepteze această realitate şi să nu reglementeze, plecând
de la categoria generală de om sau de fiinţă umană, statutul juridic al tuturor persoanelor fizice. În
calitatea lor de oameni, străinii şi apatrizii au anumite drepturi naturale, inalienabile şi imprescriptibile,
însă din punct de vedere juridic anumite drepturi pot aparţine numai cetăţenilor români.
Dreptul la azil este prin excelenţă un drept care aparţine străinilor şi apatrizilor, reprezentând
găzduirea şi protecţia pe care statul român le acordă acelor persoane, deoarece în statul lor de origine
sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi păcii.
Azilul se acordă numai celor urmăriţi pentru activităţi politice şi nu pentru fapte de drept comun.

Articolul 19
Extrădarea şi expulzarea sunt două măsuri foarte grave care privesc prin excelenţă libertatea
individuală şi dreptul la liberă circulaţie. Este motivul pentru care cele mai generale reguli în acest
domeniu sunt cuprinse chiar în corpul Constituţiei, urmând ca reglementările de detaliu să fie realizate
prin lege. Cetăţenii proprii nu pot fi nici extrădaţi, nici expulzaţi, decât în baza convenţiilor
internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul căruia s-a
refugiat unul dintre cetăţenii săi să i-l predea. Expulzarea este instituţia juridică în virtutea căreia
autorităţile publice dintr-un stat pot sa oblige o persoană să părăsească ţara, punând capăt, în mod silit,
şederii acestei persoane pe teritoriul său. Numai justiţia poate hotărî extrădarea sau expulzarea. Faţă de
realitatea că ambele măsuri aduc atingeri grave unor libertăţi fundamentale, apare motivat textul
constituţional în sensul căruia justiţia trebuie să decidă, pentru că în structura şi sistemul Constituţiei
României puterea judecătorească este unul din garanţii drepturilor şi libertăţilor constituţionale.

Articolul 20
Interpretarea şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se fac în concordanţă cu prevederile
tratatelor internaţionale la care România este parte. România proclamă ataşamentul explicit mai întâi
faţă de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, document care a marcat începutul unei ere noi în
proclamarea şi protecţia drepturilor omului şi faţă de Pactul internaţional relativ la drepturile economice,
sociale şi culturale şi Pactul relativ la drepturile civile şi politice.
Consecinţele juridice îl privesc atât pe legiuitor, care va trebui întotdeauna şi obligatoriu să
verifice dacă proiectele de legi pe care le discută şi le adoptă să coreleze cu tratatele internaţionale la
care România este parte, cât şi autorităţile publice care vor trebui să manifeste o atenţie sporită în
observarea corelaţiei dintre prevederile actului interaţional şi dreptul românesc.

Articolul 21
În sistemul Constituţiei României, justiţia a devenit una dintre garanţiile exercitării efective a
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, de către judecătorii care sunt
independenţi şi se supun numai legii, fapt ce asigură aplicarea necondiţionată a legii şi numai a legii.
Prin generalitatea formulării sale, art. 21 permite oricărei persoane accesul la justiţie: cetăţean român,
străin sau apatrid. Legea fundamental şi celelalte legi nu apără şi nu garantează orice interese, ci numai
pe acelea care se întemeiază pe drept, pe cutumă, în general pe izvoarele de drept.
Pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime se poate realiza fie pe calea
acţiunii directe, fie prin orice altă cale procedurală. Se garantează dreptul părţilor la un proces echitabil
şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, fără întârzieri care să compromită eficienţa şi
credibilitatea sa.

Articolul 22
Acest articol reglemetează cele trei drepturi fundamentale într-un unic conţinut normativ, anume
dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi dreptul la integritate psihică. Deşi sunt într-o legătură
indisolubilă, aceste drepturi nu sunt totuşi confundabile din punct de vedere juridic.
Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului, fiind consacrat încă din primele declaraţii de
drepturi. Reglemetarea sa la nivelul legilor fundamentale ale statelor lumii a devenit regulă în materie
după cel de-al doilea război mondial, urmare a consacrării sale în cele mai importante acte intrenaţionale
din acest domeniu.
Dreptul la integritate fizică este clar definit prin formularea sa constituţională. Respectul
integrităţii fizice obligă în egală măsură atât autorităţile publice cât şi toate celelalte subiecte de drept să
nu aducă nici o atingere integrităţii fizice a persoanei, sub sancţiunea aplicării rigorilor legale.
Dreptul la integritate psihică este ocrotit şi considerat de valoare constituţională, omul fiind
conceput, sub aspect juridic, ca un complex de elemente în care fizicul şi psihicul nu pot fi depăşite.
Mutilarea uneia sau alteia dintre integrităţi este contrară drepturilor umane.
Respectul vieţii, integrităţii fizice şi a celei psihice implică în mod firesc interzicerea torturii, a
pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, ceea ce face în mod expres ca practicarea unor
asemenea procedee şi tratamente să fie o încălcare a demnităţii şi a personalităţii omului, amintind
obiceiuri primitive care trebuie repudiate şi reprimate de către lege.

Articolul 23
Noţiunile de libertate individuală şi de siguranţă a persoanei sunt distincte, dar trebuie folosite şi
explicate împreună. Libertatea individuală priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea
comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinută în sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reţinută, arestată
sau deţinută decât în cazurile şi după formele expres prevăzute de Constituţie şi legi. Ca toate drepturile
subiective, ea cunoaşte anumite limite în exercitare, prima dintre ele fiind libera exercitare a drepturilor
celorlalte subiecte de drept. Prin urmare ea se realizează în coordonatele impuse de ordinea de drept.
Încălcarea ordinii de drept de către individ îndreptăţeşte autorităţile publice la intervenţii de tip
represiv, ceea ce implică, în funcţie de gravitatea încălcărilor, chiar unele măsuri care privesc direct
libertatea persoanei precum percheziţii, reţineri, arestări. Constituţia stabileşte însă şi două reguli
fundamentale, de mare tradiţie în sistemele juridice şi de incontestabilă actualitate, şi anume prezumţia
de nevinovăţie şi legalitatea pedepsei.

Articolul 24
Dreptul la apărare este un fundament cetăţenesc, de tradiţie în istoria instituţiei drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti. Constituţia îl reglementează distinct, pentru că prezintă un egal interes pentru
întreaga activitate judiciară, atât pentru procesele penale, cât şi pentru cele civile, comerciale, de muncă,
de contencios administrativ etc. În accepţiunea sa restrânsă, dreptul de apărare cuprinde doar
posibilitatea folosirii unui avocat. În unele cazuri, legea obligă autoritatea publică competentă să
desemneze un avocat care să apere persoana în cauză.

Articolul 25
Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a cetăţeanului.
Constituţia reglementează ambele aspect care formează conţinutul dreptului la liberă circulaţie şi anume:
libera circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara teritoriului. Este firesc însă că libera
circulaţie nu poate fi absolută, ea trebuie să se desfăşoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea şi
respectarea unor condiţii stabilite de lege, a unor norme (reglementări legale privind actele de identitate,
paşapoartele sau alte documente) ce conferă un cadru eficient şi civilizat exercitării acestui drept.
Libera circulaţie pe teritoriul României asigură posibilitatea pentru orice cetăţean de a circula
nestânjenit pe teritoriul statului nostru şi de a-şi stabili reşedinţa sau domiciliul în orice localitate. Cât
priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate ea este, de asemenea, garantată prin
permiterea emigrării şi revenirii în ţară.

Articolul 26
Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private are un conţinut complex. El se referă doar la
o parte din aspectele ce privesc obligaţia de respectare a demnităţii şi personalităţii omului, proclamată
ca valoare supremă prin art. 1 din Constituţie. Constituţia impune autorităţilor publice obligaţia de a
respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată, recunoscându-se faptul că orice persoană fizică are
acest drept. În dimensiunile vieţii intime, familiale şi private intră şi dreptul persoanei la propria
imagine, fiind interzisă şi sancţionată aducerea la cunoştinţă publică a aspectelor din viaţa conjugală a
persoanelor sau a unor date personale.
Un alt aspect al vieţii intime şi private este dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi. Acesta
cuprinde două aspecte: numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea fizică şi de libertatea
sa, însă prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică sau
bunele moravuri.

Articolul 27
Respectul personalităţii umane implică şi respectul domiciliului său, care cuprinde două aspecte
şi anume: inviolabilitatea domiciliului său şi libera alegere, schimbare sau folosire a domiciliului.
Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicţia pătrunderii în domiciliul unei persoane şi se
fundamentează mai mult pe respectul personalităţii umane decât pe dreptul de proprietate.
Pătrunderea în domiciliul unei persoane se poate face numai cu consimţământul acesteia, iar fără
învoirea acesteia, dar numai în cazurile prevăzute de art. 27 alin. (2) din Constituţie.
Percheziţiile pot fi înfăptuite numai de către autoriatea competentă, care este exclusiv
judecătorul. Este interzis potrivit textului constituţional ca acestea să fie înfăptuite în timpul nopţii, în
afară de situaţia flagrantului delict.

Articolul 28
Un principiu fundamental care urmăreşte să protejeze posibilitatea persoanei fizice de a-şi
comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de comunicare gândurile şi opiniile sale, fără a-i fi
cunoscute de alţii, cenzurate sau făcute publice este inviolabilitatea corespondenţei. Acest principiu este
rezultatul unei îndelungate istorii, în care nu au lipsit abuzurile, primitivismul, încălcările repetate.
Nimeni nu are dreptul să atenteze la corespondenţa cuiva, nu poate reţine, deschide, citi,
distruge, da publicităţii o corespondenţă care nu-i este adresată, având obligaţia de a o restitui
destinatarului dacă din întâmplare a intrat în posesia ei. De asemenea, nimeni nu are dreptul de a
intercepta o convorbire telefonică sau de a divulga conţinutul unei convorbiri telefonice de care a luat
cunoştinţă întâmplător.

Articolul 29
Libertatea conştiinţei reprezintă posibilitatea cetăţeanului de a avea şi de a exprima public o
concepţie a sa despre lumea înconjurătoare. Aceasta este una dintre primele libertăţi înscrise în catalogul
drepturilor umane, pentru că mai ales libertatea religioasă (ca parte a acestei libertăţi) a avut o istorie
îndelungată şi presărată cu intoleranţă, dureri, prejudecăţi şi suferinţe. În timp ce în unele concepţii se
consideră că libertatea religioasă include libertatea conştiinţei, iar în altele se consideră că libertatea
conştiinţei şi libertatea religioasă sunt două libertăţi distincte, astăzi este acceptată teoria în sesul căreia
libertatea conştiinţei are o sferă largă cuprinzând în ea şi libertatea religioasă. Mai mult, se consideră că
există şi libertatea cultelor ca libertate distinctă.
Libertatea conştiinţei ca libertate fundamental cetăţenească are un conţinut complex,
încorporează mai multe aspecte, mai multe „libertăţi“, care sunt şi trebuiesc analizate numai împreună
pentru că există şi se pot concretiza numai împreună şi pentru că ele configurează din punct de vedere
juridic un singur drept, o singură libertate. Ea comandă existenţa şi conţinutul altor libertăţi, precum
libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea asocierii, pentru că, în fond, aceste libertăţi sunt
mijloace de exprimare a gândurilor, religiei, opiniilor. Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasă şi ca factor
de continuitate spirituală în cadrul familiei, părinţii având dreptul natural dar şi obligaţia de a se ocupa
de creşterea şi educarea copiilor lor.

Articolul 30
Gândurile, credinţele religioase, creaţiile spirituale de orice fel intră în circuitul juridic numai
dacă sunt exteriorizate, comunicate, exprimate. Strâns legată de libertatea conştiinţei, libertatea de
exprimare este posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau
prin alte mijloace de comunicare în public gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile spirituale
de orice fel. Aşa cum este reglementată la nivel constituţional libertatea de exprimare are un conţinut
complex. Ea este una dintre cele mai vechi libertăţi cetăţeneşti, o libertate de tradiţie, cunoscută fie sub
această denumire, fie sub denumirile diferitelor aspecte ale sale, libertatea cuvântului sau libertatea
presei. Exprimarea în „public“ este definitorie pentru conţinutul juridic al acestei libertăţi, termenul
public fiind desigur cel definit prin legi.
Una dintre prevederile constituţionale decisive pentru libertatea de exprimare este interzicerea
cenzurii de orice fel. Suprimarea unei publicaţii, ca sancţiune, este o sancţiune exagerată. Ea vine, prin
duritatea sa, în conflict cu ideea de respectare a libertăţilor umane.
Libertatea de exprimare ridică şi probleme de ordin material. Aspectul acesta are o importanţă
aparte pentru libertatea presei, ştiut fiind faptul că aceasta nu se poate realiza în afara existenţei unor
tipografii, edituri, stocuri de hârtie, mijloace de difuzare etc.

Articolul 31
Dreptul la informaţie este un drept receptat de Constituţia României din instrumentele
internaţionale în acest domeniu. El este un adevărat drept fundamental deoarece dezvoltarea materială şi
spirituală a omului, exercitarea libertăţilor prevăzute prin Constituţie şi mai ales a acelora prin care se
exprimă gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile de orice fel, implică şi posibilitatea de a
putea recepţiona date şi informaţii privind viaţa socială, politică, economică, ştiinţifică şi culturală.
Dreptul la informaţie presupune şi colaborarea internaţională.
Asigurând dreptul la informaţie, Constituţia stabileşte obligaţii corelative în sarcina autorităţilor
publice: de a informa corect cetăţenii asupra problemelor de ordin public dar şi de ordin personal; de a
asigura prin serviciile publice dreptul la antenă; de a asigura protecţia tinerilor şi securitatea naţională.
 Dreptul la informaţie, ca toate drepturile şi libertăţile de exprimare şi de răspândire a opiniilor,
credinţelor, ideilor, comportă anumite coordonate juridice, anumite limite. Astfel, prin exercitarea
acestui drept nu se poate şi nu trebuie să se prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea
naţională.

Articolul 32
Dreptul la învăţătură este o parte a dreptului la educaţie, de aceea el nu poate lipsi din catalogul
drepturilor fundamentale. Prin semnificaţiile sale juridice, prin conţinutul său şi prin numărul mare de
subiecte de drept, acesta este un drept social-cultural, prin intermediul căruia se urmăreşte deplina
dezvoltare a personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale, întărirea toleranţei şi prieteniei între
popoare, grupuri rasiale, etnice sau religioase, promovarea ideii de pace.
Formele organizatorice prin care se realizează dreptul la învăţătură sunt: învăţământul general
obligatoriu, învăţământul liceal, învăţământul profesional, învăţământul superior şi alte forme de
perfecţionare. Unele dispoziţii constituţionale privesc instituţiile de învăţământ. Din analiza acestor
dispoziţii rezultă că există trei categorii de instituţii de învăţământ: de stat, particulare şi confesionale.
Dreptul la învăţătură, mai mult decât alte drepturi şi libertăţi, implică obligaţii şi prestaţii
materiale din partea statului. Se garantează gratuitatea învăţământului de stat, în condiţiile legii, precum
şi posibilitatea de a beneficia de burse sociale de studii acordate copiilor şi tinerilor care provin din
familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi.
Limba în care trebuie să se realizeze organizarea şi desfăşurarea învăţământului este limba
oficială a statului. Astfel limba română este cea în care se desfăşoară învăţământul de toate gradele, însă
Constituţia garantează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor
maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă.

Articolul 33
Accesul la cultură este un drept fundamental nou, introdus în urma revizuirii Constituţiei din
2003, care pune accentul pe posibilitatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea, care nu trebuie să fie
îngrădită de nimeni, nici de autorităţile publice, dar nici de alte persoane. Titularii acestui drept nu sunt
numai cetăţenii români, ci şi toate persoanele cărora nu trebuie să le fie îngrădit accesul la valorile
culturale, naţionale şi universale.
 Articolul 34
Dreptul la ocrotirea sănătăţii ţine de condiţia umană la nivelul cerinţelor actuale de viaţă, prin
conţinutul său asigurând cetăţeanului păstrarea şi dezvoltarea calităţilor sale fizice şi mentale care să-i
permită o reală şi eficientă paricipare la întreaga viaţă politică, economică şi culturală. Realizarea acestui
drept implică obligaţii corelative clare şi ferme în sarcina statului şi anume de a lua măsurile ce se impun
pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice.

Articolul 35
Acest articol precizează că statul recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu înconjurător
sănătos şi echilibrat ecologic, astfel arătând că titularii acestui drept nu sunt doar cetăţenii români, ci
orice subiecte individuale de drept. Dincolo de obligaţiile de ordin legislativ care îi sunt impuse prin
chiar textul constituţional, statul trebuie să participe activ la cooperarea internaţională în acest domeniu.
Dreptul la un mediu sănătos este un drept subiectiv datorită conţinutului normativ complex, dar şi o
obligaţie pentru orice subiect individual de drept.

Articolul 36
Dreptul la vot este un drept fundamental înscris în categoria drepturilor electorale fundamentale,
denumite şi drepturi exclusiv politice, întrucât prin intermediul lor cetăţenii paricipă în mod direct la
guvernare. Dreptul la vot are ca titulari doar pe cetăţenii români, numai aceştia putând să participe
nemijlocit la exercitarea puterii statale şi la desemnarea autorităţilor reprezentative ale statului. În
România votul este universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Cetăţeanul român poate participa la
vot dacă a împlinit vârsta de 18 ani cel mai târziu până în ziua alegerilor inclusiv, dacă este în
deplinătatea facultăţilor mintale şi dacă are aptitudinea morală de a vota.

Articolul 37
Dreptul de a fi ales, cel de-al doilea drept fundamental exclusiv politic de tradiţie, este un drept
prin care cetăţenii pot participa la guvernare. Acesta revine doar unei categorii precis delimitate de
subiecte de drept. De aici rezultă faptul că un cetăţean poate fi ales ca deputat, senator, şef de stat sau în
alte organe reprezentative dacă are drept de vot şi dacă îndeplineşte şi celelalte condiţii stabilite de
constituant: îndeplinirea condiţiilor prevăzute pentru dreptul de vot, domiciliu în ţară, cetăţenia română,
să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice, în conformitate cu art. 40 alin. (3). Există deasemenea şi
anumite limite de vârstă: 23 de ani pentru cei care candidează pentru Camera Deputaţilor sau organele
locale, 33 de ani pentru cei care candidează pentru Senat şi 35 de ani pentru cei care candidează pentru
funcţia de Preşedinte. Orice nesocotire a acestor condiţii atrage nulitatea alegerii, de aceea înregistrarea
candidaturilor trebuie făcută numai cu verificarea atentă a îndeplinirii condiţiilor legale.

Articolul 38
Drepturile electorale sunt prin excelenţă drepturi cetăţeneşti fundamentale. În condiţiile aderării
României la Uniunea Europeană, drepturile fundamentale electorale ale cetăţenilor români s-au
îmbogăţit. Acestea nu implică participarea la guvernare la nivel naţional, ci participarea cetăţenilor
români în cadrul singurei instituţii europene reprezentative, aleasă printr-un proces electoral asemănător
celui utilizat pentru desemnarea parlamentelor naţionale.

Articolul 39
Libertatea întrunirilor este o libertate cu caracter social-politic care constă în posibilitatea
oamenilor de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-şi exprima gândurile, opiniile,
credinţele. Această libertate se poate exercita prin mai multe forme şi mijloace: mitinguri, demonstraţii
şi procesiuni. Întrunirile pot fi publice şi private şi trebuie să respecte trei reguli cu caracter
constituţional: libertatea întrunirilor, caracterul paşnic al întrunirilor şi interzicerea la întruniri al oricărui
fel de arme.

Articolul 40
Dreptul de asociere este un drept fundamental, social-politic, clasificat de regulă în categoria
libertăţilor de opinie, alături de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare etc. Acesta cuprinde
posibilitatea cetăţenilor români de a se asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni politice, în
sindicate, patronate sau alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi şi uniuni, cu scopul de a participa la viaţa
politică, ştiinţifică, socială şi culturală, pentru realizarea unei serii de interese legitime comune.

Articolul 41
Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este un drept social-economic de tradiţie, un
drept cu un conţinut juridic complex, ce poate fi considerat şi o obligaţie. Unele constituţii consacră în
egală măsură dreptul şi obligaţia de a munci. Desigur, obligaţia de a munci poate fi considerată o
obligaţie morală, dar exprimările constituţionale evocă importanţa vitală a muncii pentru orice societate
organizată de stat. Dreptul la muncă este un drept inerent fiinţei umane, natural şi imprescriptibil.
Constituţia dă fiecărui om posibilitatea de a-şi alege liber profesia, meseria sau ocupaţia şi, desigur, de a
îşi alege singur locul de muncă, iar statul este obligat să ofere oamenilor protecţie socială.

Articolul 42
Deoarece dreptul la muncă este o expresie a libertăţii şi personalităţii umane, în complexitatea
dimensiunilor juridice, nimeni nu poate fi ţinut în sclavie, în servitute şi nu va putea fi constrâns să
îndeplinească o muncă forţată sau obligatorie. Munca forţată nu presupune munca unei persoane
condamnate, presată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată.

Articolul 43
Dreptul la grevă este, prin natura sa, atât un drept social-economic, cât şi un drept social-politic,
încadrarea sa riguroasă în una dintre categoriile dreptului nefiind posibilă. Greva reprezintă încetarea
colectivă şi voluntară a muncii de către salariaţii unei întreprinderi, a unui compartiment sau a unui
sector de muncă, prin care se urmăreşte obţinerea, prin constrângere, a modificării condiţiilor de muncă
şi de viaţă. Dreptul la grevă aparţine numai salariaţilor, iar scopul grevei este apărarea intereselor
profesionale, economice şi sociale.

Articolul 44
Dreptul de proprietate privată este un drept fundamental de veche tradiţie, garantat fiecărui
cetăţean. Constituţia poate stabili unele limitări cât priveşte sfera proprietăţii, limitări clar şi expres
definite şi determinate numai de interesul constituirii unor regii sau monopoluri în exclusivitate statale.
Garantând dreptul de proprietate Constituţia conţine reglementări privitoare la naţionalizare, expropriere
şi folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare de către autorităţile publice, limite care se constituie în
tot atâtea garanţii ale dreptului de proprietate privată.
Prevederile constituţionale dau dreptului de proprietate un conţinut complex, de drept şi
obligaţie. Astfel dreptul de proprietate privată obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului
şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau
obiceiului, revin proprietarului.

Articolul 45
Libertatea economică ţine de esenţa unei economii de piaţă şi presupune posibilitatea oricărei
persoane de a iniţia şi întreprinde o activitate cu scop lucrativ.
 Articolul 46
În mod firesc dreptul la proprietate presupune şi dreptul la moştenire, drept în temeiul căruia o
persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii, orice bun.

Articolul 47
Dreptul la un nivel de trai decent include dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile de viaţă care
să-i asigure, lui şi familiei, un trai civilizat, decent. Traiul decent se realizează prioritar prin munca
cetăţeanului şi a familiei sale, însă Constituţia obligă statul la luarea măsurilor de dezvoltare economică
şi de protecţie şi asistenţă socială corespunzătoare.

Articolul 48
Dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii reprezintă un drept fundamental mai rar
reglementat de Constituţie, deşi constituie unul din drepturile elementare ale oricărei fiinţe. Familia
trebuie să se întemeieze pe căsătoria liber consimţită şi pe egalitatea femeii şi a bărbatului.

Articolul 49
Dreptului copiilor şi a tinerilor la protecţie şi asistenţă îi corespunde obligaţia statului de a
asigura copiilor şi tinerilor condiţiile necesare dezvoltării armonioase a aptitudinilor lor fizice şi
intelectuale. Statul este obligat să acorde alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului
bolnav ori handicapat, să asigure condiţii pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială,
economică, culturală şi sportivă a ţării.

Articolul 50
Dreptul persoanelor cu handicap la o protecţie specială din partea statului are la bază nu doar
necesitatea asigurării pentru aceste persoane a egalităţii de şanse cu persoanele fără handicap, dar şi
trăsătura statului român de a fi un stat social. Conform principiului egalităţii de şanse, este redefinită
politica naţională încât să permită o participare efectivă a persoanelor cu handicap la viaţa comunităţii.

Articolul 51
Dreptul de petiţionare este un drept cetăţenesc de tradiţie în sistemul juridic românesc, prin
exercitarea căruia se aduc modalităţi eficiente de rezolvare a unor probleme personale sau de interes
colectiv. Petiţiile se pot prezenta cel puţin sub patru forme: cereri, reclamaţii, sesizări şi propuneri.
Scutirea de taxă pentru exercitarea acestui drept este o regulă constituţională care asigură acestui drept
posibilitatea realizării sale depline.

Articolul 52
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică este un drept fundamental, încadrat tradiţional
în marea categorie a drepturilor garanţii, alături de dreptul de petiţionare, cu care, de altfel, este în
strânsă corelaţie. Acest articol este temeiul constituţional al răspunderii autorităţilor publice pentru
vătămările produse cetăţenilor prin încălcarea sau nesocotirea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor
legitime ale acestora.

Articolul 53
Pentru ca autorităţile publice să îşi poată îndeplini misiunile chiar şi în situaţii particulare, fără
însă a renunţa la protecţia judiciară a drepturilor omului, articolul 53 permite restrângerea exerciţiului
unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar numai cu titlu de excepţie şi numai condiţionat. Restrângerea se
poate face numai prin lege, numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea securităţii naţionale, a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor etc.

Articolul 54
Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară este o consecinţă logică a legăturii de cetăţenie şi reprezintă
fundamentul tuturor celorlalte îndatoriri cetăţeneşti înscrise în Constituţie. Obligaţia de fidelitate faţă de
patrie exprimă şi un conţinut moral, nu numai juridic, dând expresia devotamentului pe care orice
cetăţean trebuie să îl manifeste faţă de patria sa.

Articolul 55
Îndatorirea de apărare a patriei impune cetăţenilor să fie întotdeauna pregătiţi de riposta cuvenită
atât în cazul unei agresiuni armate, cât şi în cazul altor acţiuni îndreptate împotriva ţării. Această
îndatorire aparţine tuturor cetăţenilor români, revenind în egală măsură atât bărbaţilor cât şi femeilor.

Articolul 56
Îndatorirea cetăţenilor de a contribui prin impozite şi taxe la cheltuielile publice se referă la orice
fel de cheltuieli publice, nu numai la cele legate de constituirea veniturilor bugetului de stat sau ale
bugetului asigurărilor sociale de stat.
 Articolul 57
Principiul exercitării drepturilor cu bună-credinţă consacră la nivel constituţional două principii
extrem de generoase ale dreptului. Buna credinţă (bona fides) este atât un principiu tradiţional de drept
civil, cât şi un concept de mare valoare morală , fiind considerată o regulă constituţională obligatorie.
Dimensiunea socială, de raportare a individului la societate, a fost inclusă în cuprinsul aceleiaşi norme
juridice prin referire la îndatorirea de a nu încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Articolul 58
Avocatul Poporului este denumirea constituţională sub care s-a organizat şi funcţionează în
România clasica instituţie a ombudsmanului – comisar parlamentar, apărătorul public etc. Acesta este o
persoană independentă, numită de regulă de către Parlament, pentru a supraveghea administraţia în
relaţia sa cu cetăţeanul. Numirea acestuia se face o dată la 5 ani.

Articolul 59
În acest articol sunt stabilite aspectele procedurale prin care Avocatul Poporului îşi realizează
competenţa şi obligaţia constituţională a autorităţilor publice de a îl sprijini pe acesta în realizarea
atribuţiilor ce îi revin. În temeiul dispoziţiilor constituţionale şi legale, Avocatul Poporului se poate
autosesiza în problemele ce ţin de competenţa sa.

Articolul 60
Avocatul Poporului este o autoritate publică autonomă şi independentă faţă de orice altă
autoritate publică, nu se substituie autorităţilor publice, nu poate fi supusă nici unui mandat imperativ,
iar activitatea sa are un caracter public. Acesta răspunde numai în faţa Parlamentului, răspundere ce se
materializează prin obligaţia prezentării de rapoarte.
 Bibliografie

• Ioan Muraru, „Drept constituţional şi instituţii politice“, Editura Actami, 1998

• Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tătărescu, „Constituţia
României revizuită“, Editura All Beck, 2004
• www.sferapoliticii.ro/sfera/114/art3-chirtes.html