Cauzele schimbarii climei

In 1972, un grup de oameni de stiinta au scris o scrisoare catre presedintele SUA in care isi
exprimau ingrijorarea in ceea ce priveste clima planetei. Scrisoarea il prevenea pe presedinte ca
trebuie sa se pregateasca nu pentru incalzirea globala, ci pentru o noua era glaciara. Pentru prima
data, clima devenise o preocupare politica.

In urma analizarii datelor adunate in acea perioada, oamenii de stiinta erau convinsi ca vremea
se raceste. In anii 60’ tarile europene au trecut printr-o serie de ierni cu temperature scazute si s-
a constatat ca aceasta racire era un fenomen global. In aceasta perioada s-a dezvoltat o teorie a
racirii globale, si arderea intense de combustibili fosili era factorul considerat responsabil
pentru aceasta schimbare de temperatura . Se credea ca particulele eliberate in atmosfera formau
un strat dens, care bloca lumina solara sa atinga suprafata planetei. Oameni de stiinta de-ai
vremii, precum Steve Schneider anuntau o racire cu trei grade, schimbare care era suficienta sa
declanseze o noua era glaciara.

Anul 1976 a adus una dintre cele mai calduroase veri de pana atunci si a incheiat o perioada de
30 de ani de temparaturi scazute. Teoria racirii globale s-a dovedit a fi falsa. In aceasta perioada
a prins contur teoria incalzirii globale, in fundamentarea careia cel mai important rol l-a avut
omul de stiinta Dave Keeling . Acesta incepuse inca din anii 50’ sa studieze nivelul de dioxid de
carbon din aer, adunand periodic mostre pentru studiu, din toata lumea. Keeling a furnizat un
important material de studiu pentru conturarea teoriei incalzirii globale. Conform studiilor sale,
dioxidul de carbon a crescut de la 315 parti la milion in 1958 la 386 parti la milion in 2008 . Este
evident ca nivelul de dioxid de carbon e responsabil pentru schimbarile climatice.

In 1978 un grup de oameni de stiinta americani denumit „Jason” , care pana in acel
moment era insarcinat de catre guvernul SUA sa studieze probleme legate de aparare , a primit
sarcina de a efectua un studiu privind schimbarile climatice. Acest studiu, denumit "The Jason
Model Of The World “ estima: o dublare a nivelului de dioxid de carbon din aer pana in 2035, o
modificare de temperatura de 2-3 grade in medie si chiar 10-12 grade pentru regiunile polare .

Desi previziunile erau ingrijoratoare, clasa politica nu a luat masuri in privinta diminuarii
emisiilor de dioxid de carbon. Statele Unite erau, in acea perioada, cel mai mare producator de
gaze cu efect de sera si ,o acceptare a rolului acestor gaze in schimbarea climatica ar fi fost o
lovitura grava in economia acestui stat. Bill Nierenberg , om de stiinta din cadrul Jason , a
devenit in aceea perioada unul dintre cei mai vehementi contestatari ai fenomenului de incalzire
rapida a climei, aducand argumente privind complexitatea climei si modul in care oamenii s-au
adaptat permanent schimbarilor climatice.

Anul 1984 a adus insa o descoperire socanta. Cercetatorii britanici din Antarctica au
descoperit ca deasupra acestei regiuni s-a format o gaura in stratul de ozon. S-a descoperit ca
gazul responsabil pentru aceasta catastrofa era clorofluorocarbon-ul , compus chimic folosit
intens in industria vremii . Aceasta descoperire a demonstrat ca atmosfera poate fi modificata.
 De-a lungul anilor 80’ temperaturile au continuat sa creasca si in anul 1988 Jim Hansen
specialist NASA a declarat in Congresul SUA ca efectul gazelor cu efect de sera este destul de
puternic pentru a putea provoca fenomene meteorologice extreme. In urma acestei pledoarii a
devenit cert faptul ca incalzirea globala este un fenomen imediat si ingrijorator.

La inceputul anilor 90’ s-a desfasurat la Rio de Janeiro summit-ul Rio Earth in care liderii
lumii s-au adunat pentru a adopta un program comun pentru a combate schimbarea climei. Insa
consensul privind incalzirea globala nu a durat mult deoarece inca exiatau oameni de afaceri,
politicieni si cativa oameni de stiinta care combateau faptul ca planeta se incalzeste si ca aceasta
incalzire este efectul activitatii umane.

S-au folosit doua metode pentru testarea modului in care temperatura planetei a evoluat .

O prima metoda, cea clasica, a fost amplasarea de statii meteo pe toata suprafata planetei,
care au inregistrat in timp evolutia temperaturii din acele zone. Conform termometrelor ,
incepand cu 1910, temperatura globala a continuat sa creasca pana in 1940 atingand valori
record. In anii 70’ temperatura a inceput sa creasca iarasi pentru ca, in urmatorii ani, fiecare
valoare sa o depaseasca pe cea anterioara. In medie, conform termometrelor, temperatura a
crescut cu 1⁰ Celsius in ultimul secol. Aceste concluzii au fost contestate de sceptici, deoarece
existau zone pe glob unde nu s-au efectuat masuratori. O alta problema adusa in discutie era ca,
in timp, nu s-a tinut cont de influenta pe care apropierea de asezarile umane a acestor statii meteo
ar putea sa o aiba in influentarea masuratorilor.

O metoda mult mai precisa de masurare a evolutiei climei, a fost pusa la dispozitie de
dezvoltarea tehnologiei spatiale. Satelitii sunt instrumente mult mai precise pentru masurarea
evolutiei temperaturilor pe glob. Satelitii au efectuat masuratori timp de 10 ani si au ajuns la
concluzia initiala ca vremea tindea sa se raceasca. Comunitatea stiintifica a vremii a fost socata.
S-a stabilit ulterior, ca datele furnizate de satelit au fost eronate. Desi aflati la 800 de km de
Pamant, satelitii erau inca afectati de atmosfera apropiindu-se in fiecare an cu 1 km de aceasta.
Recalcularea datelor a evidentiat faptul ca planeta s-a incalzit in ultimul deceniu.

Oamenii de stiinta au incercat sa reconstruiasca evolutia climei in ultimul mileniu realizand

numeroase grafice, dintre care cel mai renumit este cel realizat de Michael Mann, care arata o
crestere alarmanta a temperaturii dupa anul 1900. Aceasta crestere este legata direct de cresterea
emisiilor de gaze cu efect de sera din secolul trecut.
 Se estimeaza ca nivenul de dioxid de carbon din atmosfera se va dubla pana in anul 2050
si temperatura va creste cu 2 grade . Schimbarea dramatica este cauzata direct de cresterea
alarmanta a dioxidului de carbon din aer.