Sunteți pe pagina 1din 41

UNIVERSITATEA „ANDREI ȘAGUNA”

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE


COMUNICĂRII

PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ

TITULAR CURS
Lect.univ.dr. DOINIȚA BENTU
PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ
CURSUL 1

CONCEPTE DE BAZĂ
DEFINIREA PSIHOTERAPIEI
 „Psihoterapia este un proces interacțional conștient și
planificat ce-și propune să influențeze tulburările de
comportament și stările de suferință care, printr-un
consens (între pacienți, terapeut și grupul de referință),
sunt considerate ca necesitând un tratament, prin
metode psihologice (prin comunicare, cel mai adesea
verbală, dar și neverbală), în sensul unui scop bine
definit, pe cât posibil elaborat în comun (minimalizarea
simptomelor și/sau schimbarea structurală a
personalității), cu ajutorul unor tehnici ce pot fi învățate
în baza unei teorii a comportamentului normal și
patologic. În general, aceasta implică o relație
emoțională solidă” (Strotzka, 1978 apud Dafinoiu, 2007,
p. 16)
METODE ȘTIINȚIFICE
 Pentru ca o metodă de intervenție să fie considerată
psihoterapie, ea trebuie să îndeplinească următoarele condiții
(Huber, 1994 apud Dafinoiu, 2007, p. 17):
 Să se bazeze pe o teorie științifică asupra personalității și
tulburărilor sale;
 Să se întemeieze pe o teorie științifică asupra modificării
tulburărilor și pe o tehnologie verificată;
 Să prezinte evaluări empirice ale efectelor sale, pozitive și
negative;
 Să ofere o intervenție în tulburările de comportament sau în
stările de suferință ce necesită ajutor;
 Să fie practicată de persoane calificate și competente.
 La momentul actual, există peste patru sute de forme de
psihoterapie, incluzând atât numărul școlilor, cât și a
abordărilor psihoterapeutice.
PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ
„Termenul integrativă se referă la o
sinteză completă de teorii și de metode
de psihoterapie afectivă,
comportamentală, cognitivă și corporală
și în egală măsură la rezultatul
psihoterapiei și anume, integrarea sau
asimilarea de către client a aspectelor
fixate sau fragmentate ale personalității”
(Erskine și Moursund, 2012).
FACTORI DE AMELIORARE
 Lambert, Shapiro și Bergin (1966 apud Dafinoiu, 2007, p. 28) au ajuns la
concluzia că ameliorarea pacienților se datorează următorilor factori:
 40% - schimbare extraterapeutică: factori ce țin parțial de client (forța Eului,
factori homeostatici ) și parțial de mediu (evenimente întâmplătoare, suport
social) care contribuie la vindecare, independent de participarea la terapie;
 15% - așteptări (efecte placebo): rezultă din cunoașterea de către client a
faptului că este tratat și din credibilitatea pe care o acordă tehnicilor și
principiilor specifice tratamentului;
 15% - tehnici: factorii proprii terapiilor specifice (bio-feed-back, hipnoză,
desensibilizare sistematică);
 30% - factori comuni: variabilele ce pot fi găsite în diverse terapii, indiferent de
orientarea teoretică a terapeutului: empatie, căldură, acceptare, încurajare în
asumarea riscurilor etc.
FORME DE MANIFESTARE A
INTEGRĂRII
Eclectismul tehnic;
Integrarea teoretică;
Factorii comuni.
ECLECTISMUL TEHNIC
 „Utilizarea sistematică de către terapeut a unui ansamblu
de tehnici care provin din școli și orientări, altele decât a
sa, fără ca aceasta să provoace o restructurare teoretică
a orientării sale de bază sau încercarea unei sinteze
suprateoretice” (Dafinoiu, 2007, p. 30).
TERAPEUȚI ECLECTICI

Opțiunile eclectice se găsesc în cazul


următoarelor școli teoretice anterioare:
punctul de vedere psihodinamic: 44%;
orientarea comportamentală: 27%;
abordarea centrată pe client: 12%;
abordarea cognitivă: 6%;
psihanaliza: 6%.
Integrarea teoreticĂ
În psihoterapie, integrarea este o formă de
sinteză în care sunt incluse cel puțin două
teorii, cu speranța de a obține rezultate
superioare celor ale utilizării separate a
teoriilor inițiale. În acest proces, prioritatea
este integrarea teoriilor ce stau la baza
psihoterapiilor, realizându-se ceea ce London
(1986) numește metaforic un „piure de teorii”
care se deosebește de „salata de tehnici” pe
care o propun eclecticii”.
OBSTACOLE ÎN NTEGRAREA TEORIILOR

 implicarea personală a indivizilor în teoriile și


percepțiile particulare proprii (3,97);
 angajarea insificientă în formarea în mai multe
abordări terapeutice (3,74);
 postulatele divergente asupra psihopatologiei și
sănătății ale diferitelor abordări (3,67);
 insuficiența cercetărilor empirice asupra integrării
psihoterapiilor (3,58);
 absența unui limbaj „comun” în rândul
psihoterapeuților (3,47).
FACTORI COMUNI
C. Rogers (cf. Dafinoiu, 2007, p. 33) afirmă că
printre cei mai frecvent studiați factori comuni
considerați ca fiind „condiții necesare și
suficiente” ale schimbării terapeutice sunt:
empatia, considerația pozitivă, căldura
nonposesivă și congruentă sau autenticitatea.
Factori comuni asociați rezultatelor pozitive
Factori de susținere Factori de învățare Factori de acțiune
o Catharsis o Sfaturi o Regalrea
o Identificarea cu o Trăire afectivă comportamentului
terapeutul o Asimilarea o Control cognitiv
o Atenuarea experiențelor o Încurajarea în a-și
sentimentului de problematice înfrunta temerile, a-și
singurătate o Modificarea asuma riscuri, a-și
o Relație pozitivă așteptărilor controla eforturile
o Securizare privind eficiența o Modelaj
o Descărcarea tensiunii personală o Antrenament
o Structurare o Învățare o Confruntarea cu
o Alianța terapeutică cognitivă realitatea
o Participare activă o Experiență o Trăirea succesului
terapeut-client efectivă o Perlaborare
o Imaginea clientului corectivă
despre pregătirea o Explorarea
terapeutului cadrului de
o Căldură, respect, referință intern
empatie, acceptarea o Retroacțiune
autenticității o Priză de
terapeutului conștiință
o Încredere o Justificare
ANALIZA TRANZACȚIONALĂ INTEGRATIVĂ –
RICHARD ERSKINE
ANALIZA TRANZACȚIONALĂ
ANALIZA
TRANZACȚIONALĂ
CONCEPTELE INTEGRATIVE
 Constructele conceptuale, teoriile, subteoriile și ideile inter-
relaționate sunt organizate în trei clase de teorii: motivație,
personalitate și a metodelor. O teorie a motivației oferă atât o
înțelegere comprehensivă a funcționării umane și o
metaperspectivă care adună și unifică teoriile personalității și a
metodelor. Imperativele biologice ale nevoii de stimuli, nevoii de
structură și nevoia pentru relație oferă o astfel de teorie a
motivației umane.
TEORIA MOTIVAȚIEI
 Imperativele biologice ale nevoii de stimuli, nevoii de structură și nevoia pentru relație
oferă o astfel de teorie a motivației umane.
 Stimulii „operează atât intern cât și extern și oferă feedback informațional care conduce
la satisfacerea nevoilor de bază”.
 Structura: „Nevoia de structură este o pornire de a organiza experiența ... (o) pornire
înnăscută de a forma patternuri conceptuale și configurații ... care creează semnificație
și predictibilitate ... organizează continuitate experienței de-a lungul timpului”.
 Relația: „Satisfacerea nevoii de structură depinde de recunoașterea nevoilor relaționale
(stimuli interni), a ceea ce crede despre sine și despre ceilalți persoana în relațiile
interpersonale (structură), și comportamentul celeilalte persoane din relație (stimul
extern)”.
 Contactul este o parte importantă a teoriei motivației. Contactul intern constă în
„senzații, emoții, idei, fantezii, dorințe și nevoi”
 Relația cu ceilalți este, de asemenea, o componentă importantă a teoriei motivației.
 Premisa majoră a psihoterapiei integrative este că nevoia de relație este „o experiență
motivatoare primară pentru comportamentul uman, iar contactul este mijlocul prin care
nevoia (relațională) este îndeplinită”.
Sistemul Sinelui în relaȚie
 Conceptele contactului intern și extern în întreruperile de contact
sunt reprezentate în modelul Sinelui în relație. Acest model
identifică domeniile cognitiv, afectiv, comportamental și fizic
precum și spațiul interpersonal de contact cu ceilalți. Oferă un
drum pentru direcția terapeutică.
SCENARIUL DE VIAȚĂ
Scenariul de viață este un plan autoprotector care se
naște din introiecții, reacții de supraviețuire și decizii din
copilărie; este o serie fixată de apărări care împiedică
nevoile și sentimentele nesatisfăcute în copilărie să
ajungă în plan conștient.
Scenariul răspunde la întrebarea; „Ce face o persoană
ca mine într-o lume ca aceasta, cu oameni ca voi?”.
 Scenariul de viață este o repetiție a dramelor din
copilărie nerezolvate.
Scenariul poate fi stabilit în două moduri:
prin mecanismul de apărare al introiecției;
prin deciziile și reacțiile autoprotectoare ale copilului.
INTROIECȚII
 Un copil poate integra imaginea figurilor parentale – introiecție – incluzând emoțiile,
gândurile, convingerile, comportamentele și stilul lor de a percepe lumea. Introiecția riscă
mai mult să se producă în absența contactului și/sau în prezența unui conflict. Copiii
interiorizează caracteristicile amenințătoare sau dăunătoare ale părinților sau ale altor
persoane importante pentru ei, în scopul de a controla aceste caracteristici („Dacă se
întâmplă în interiorul meu, măcar eu sunt stăpânul”) și pentru a menține refularea nevoilor
nesatisfăcute și a sentimentelor corelate (L. Perls, 1978b). Dacă modalitatea părinților de
a fi grijulii este inadecvată sau nepotrivită, pentru că există o lipsă de contact, copiii pot,
de asemenea, să interiorizeze aspectele vizibil bune și iubitoare ale părinților, pentru a trăi
ei înșiși ca fiind buni, iubitori și acceptabili – precum Mama și Tata.
 Părinții și figurile de autoritate importante furnizează două tipuri de mesaje: cele ce îi
dictează copilului ce trebuie să facă sau să simtă și cele care îi spun ce este el/ea.
 Mesajele care compun scenariul pot fi directe sau indirect și sunt adesea communicate
pe două căi simultane. De exemplu, o mamă ignoră adesea cererile fiului său și îi spunea:
„Tu nu ai nevoie de nimic”. Se poate ca băiatul să fi interiorizat această definiție a lui-
însuși, literalmente, reacționând la acest aspect printr-un plan de viață constând în
negarea nevoilor și a dorintelor. Sau, la fel de bine, mesajul poate fi dedus și luat ca o
directivă: copilul ignorant poate înțelege că nu este văzut ca fiind ceea ce este, sau pur
și simplu ca existând. Mesajul „nu exista” devine atunci o parte a scenariului de viață,
căruia acesta ar putea să i se supună mai târziu stând în umbră, eșuând sau sinucigându-
se.
DECIZIILE SCENARIULUI
 O a doua modalitate prin care un scenariu se formează, trece prin deciziile și
reacțiile copilului în legătură cu viața, fondate de percepția opțiunilor care îi sunt
oferite.
 Irina, o persoană istovită, a crescut alături de o mamă alcoolică, care era
adesea incapabilă să pregătească cina sau să răspundă nevoilor Irinei în termeni
de îngrijire maternă. În jurul vârstei de 5 ani, Irina decide că cea mai bună
modalitate de a se descurca în viață este aceea de a deveni competentă și
eficace. Astăzi, ea este foarte organizată, controlată și suprasolicitată la locul de
muncă. Sentimentul său de „responsabilitate” o antrenează în dificultățile cu alții
la muncă și acasă.
 La polul opus, Tom, în vârstă de 31 ani, se află la al cincilea „locșor de muncă”. El
nu depune nici un efort ca să reușească și a refuzat o specializare care i-ar fi
oferit o avansare la actualul său loc de muncă. În școala primară, el suferea de
dislexie. Comparându-se cu tatăl său, un distins profesor universitar sau cu mama
sa, lector avid, el a tras concluzia că este „prost” și c-ar fi „inutil să mai încerce”.
Astăzi, el își menține credințele : „Eu sunt prost” și „la ce bun să mai încerc, oricum
voi eșua” pentru a-și continua viața anticipată și pentru a o justifica.
DECIZIILE SCENARIULUI
 Reacțiile și deciziile din copilărie apar în primul rând ca un mijloc de acomodare cu
neliniștea, iar după aceea, prin efectul întăririi interne și externe, ele vin să formeze
sistemul general de convingeri/credințe ale unei persoane.
 Aceste convingeri de scenariu încep să se dezvolte când un copil suportă presiunea
comportamentului parental din jurul său sau a unui traumatism, îndeosebi în
circumstanțele în care exprimându-și sentimentele, nu ajunge neapărat la
satisfacerea nevoilor sale.
 Deciziile „eu sunt prost” și „la ce bun să încerc” au fost mecanismele lui Tom pentru a
face față vieții luate în urmă cu 40 sau 44 de ani; aceste decizii sunt menținute astăzi
sub forma credințelor de scenariu.
 Convingerile/credințele de scenariu sunt în mod obișnuit trăite în termeni concreți,
similari modului de gândire copilăresc și servesc drept apărare cognitivă împotriva
conștientizării selecției emoțiilor și nevoilor nesatisfăcute în copilărie.
 Ele devin o profeție care se autoîmplinește și datorită căreia așteptările copilului se
verifică ca fiind sigur adevărate.
 Scenariul de viață este repetiția de-a lungul vieții a evenimentelor și reacțiilor care s-
au produs în copilărie.
MenȚinerea scenariului
 Pe măsură ce o persoană crește, scenariul său de viață este menținut
pentru:
 a evita să retrăiască nevoile nesatisfăcute și sentimentele
corespunzătoare, suprimate în perioada în care copilul a introiectat
injocțiunile și definițiile parentale și/sau a luat deciziile scenariului;
 a furniza un model predictiv pentru viață și pentru relațiile
interpersonale.
 Predicția este importantă, mai cu seamă în cazul crizei și a traumei;
cei mai mulți dintre noi consideră ca fiind inconfortabil a nu ști ceea
ce urmează, a nu înțelege ceea ce se întâmplă sau a ignora cum
conduita noastră va fi percepută de ceilalți. Deși scenariul este
adesea distrugător, el furnizează totuși un echilibru psihologic sau
homeostazie: el ne transmite cel puțin iluzia predictibilității. Orice fisură
în acest model predictibil generează anxietate, iar noi ne organizăm
pentru a evita disconfortul percepțiilor și experiențelor trăite, astfel
încât să reușim să menționăm convingerile noastre de scenariu.
ManifestĂrile scenariului
 Când nevoile actuale nu sunt satisfăcute în viața adultă, s-ar putea întâmpla ca
sentimentele corelate și convingerile scenariului să fie stimulate ca și cum ar aparține
perioadei în care scenariul a fost scris. Atunci, este probabil ca persoana să se angajeze în
comportamente destinate să verifice convingerile scenariului. Acestea sunt acele
comportamente pe care le numim manifestările scenariului, care pot include orice
comportamente observabile (alegerea cuvintelor, secvențe de fraze, tonul vocii, manifestări
emoționale, gesturi și mișcări ale corpului) care sunt atât manifestări directe ale convingerilor
scenariului cât și nevoi și sentimente refulate (proces intrapsihic).
 Printre manifestările scenariului, există reacțiile fiziologice individuale, care vin în plus sau în
locul comportamentelor vizibile. Aceste experiențe trăite nu sunt ușor observabile; cu toate
acestea, persoana poate să le expună: crampe la stomac, încordări musculare, dureri de
cap, colită – o imensitate de reacții somatice ale convingerilor scenariului și refulării nevoilor
și sentimentelor.
 Manifestările scenariului cuprind în mod egal fantasmele în care individul își imaginează
comportamente, ale sale sau ale altcuiva, care sprijină convingerile sale de scenariu.
Aceste comportamente imaginare funcționează la fel de eficace ca și comportamentele
reale, ducând la întărirea convingerilor și a sentimentelor de scenariu, iar uneori sunt mult
mai eficiente. Ele acționează asupra sistemului exact ca și cum evenimentele s-ar fi petrecut
în realitate.
ExperienȚele întĂritoare
 Orice manifestare a scenariului poate avea ca rezultat o
experiență întăritoare, adică un eveniment consecutiv care
dovedește valabilitatea convingerii de scenariu și justifică astfel
comportamentul aparținând manifestărilor scenariului.
 Experințele întăritoare sunt o colecție de amintiri încărcate
emoțional, reale sau imaginare, referitoare la comportamentele
proprii sau ale altora; o colecție de trăiri corporale interioare sau
relicve fantasmatice, onirice sau halucinatorii.
 Experiențele întăritoare servesc ca mecanism retroactiv destinat
să consolideze convingerile de scenariu; dar amintirile care
întăresc convingerile de scenariu sunt acceptate și reținute cu
ușurință. Cât despre amintirile care anulează convingerile de
scenariu, ele vor fi refuzate sau uitate, deoarece ar risca să
sfideze convingerea și ansamblul procesului de apărare.
SISTEMUL DE SCENARIU
 Sistemul scenariilor interconectate ne ajută să înțelegem cum
fiecare membru al familiei susține și ajută pe alții zi de zi, făcând să
funcționeze convingerile lor de scenariu. El descrie dimanicile
familiilor sau grupurilor disfuncționale atât pe plan interpersonal, cât
și intrapersonal. Fiecare dintre aceste convingeri de scenariu ale
unei persoane expune un punct de vedere diferit desprea ea însăși
și despre alții și nu în ultimul rând despre calitatea vieții.
 Sistemul de scenariu se găsește distorsionat și se autoconsolidează
prin operarea celor trei subsisteme ale sale, corelate și
interdependente: convingeri/sentimente de scenariu, manifestări
scenarice și experiențe întăritoare.
 Sistemul de scenariu servește drept apărare împotriva conștientizării
experiențelor trăite, nevoilor și emoțiilor din copilărie, în același timp
cu repetarea trecutului.
Modelul conceptual al stĂrilor Eului
 Eul Adult (Neopsihic), Eul
Copil (Arheopsihic) și Eul
Părinte (Exteropsihic) sunt
cele trei stări principale ale
Eului descrise de către
Berne. Stările Eului Copil și
ale Eului Părinte sunt fixări
de experiențe trăite și de
reacții precoce sau
interiorizate (introiectarea)
inconștientă a altor persoane
importante. Psihoterapia
integrativă propune, în plus,
un alt proces prin care se
dobândesc fixările.
TEORIA METODELOR
PRINCIPII FILOSOFICE ALE PSIHOTERAPIEI
INTEGRATIVE

 Principiile fundamentale ale psihoterapiei integrative includ:


 • Recunoașterea faptului că oamenii caută relații și sunt interdependenți de-a
lungul vieții;
 • Afirmarea valorii interne a ființelor umane;
 • Normalizarea funcțiilor proceselor psihice;
 • Angajamentul pentru schimbări pozitive;
 • Concentrarea pe contactul intern și extern, esențiale pentru funcționarea umană;
 • Accent pe procesul de dezvoltare al persoanei;
 • Recunoașterea semnificației relației terapeutice.
 Aceste principii îi ghidează pe terapeuții analiști tranzacțional integrativi în cadrul
metodelor terapeutice prin oferirea unui sistem de valori cu privire la procesul
terapeutic, relația clientului cu terapeutul.
NEVOI RELAȚIONALE FUNDAMENTALE
Nevoia de securitate
Nevoia de validare, afirmare și semnificație în
relație
Nevoia de a fi acceptat de o persoană stabilă, de
încredere și protectivă
Nevoia de confirmare a experienței personale
Nevoia de auto-definire
Nevoia de a avea un impact asupra altei persoane
Nevoia de a primi inițiativa celuilalt
Nevoia de a exprima dragostea
METODE ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ

 Termenul „integrativ” are numeroase semnificații, referindu-se la procesul de


integrare a personalității, care include ajutarea clienților să devină
conștienți și să asimileze conținutul stărilor Eului fragmentate și fixate, într-o
stare a Eului neopsihic, să dezvolte un simț al sinelui care slăbește nevoia
pentru mecanismele de apărare și scenariul de viață, și de a se reangaja în
lume și relații cu contact total. În acest proces de reîntregire: preluarea
aspectelor inconștiente, negate și nerezolvate ale eului și făcându-le parte
dintr-un sine coeziv.
 „Integrativă” se referă la integrarea teoriilor – alăturarea sistemelor afective,
cognitive, comportamentale și fizice în psihoterapie.
 Psihoterapia integrativă ia în considerare multe teorii ale funcționării umane:
psihodinamică, orientată pe client, behavioristă, terapia familiei, terapia
gestalt, terapia corporală reichiană, teoria relațiilor de obiect și psihanaliza
sinelui în plus față de analiza tranzacțională, care formează baza pentru
teoria și metoda psihoterapiei integrative.
CONTACTUL ȘI RELAȚIILE
 O premisă majoră a psihoterapiei integrative este că nevoia de relație constituie o
experiență motivatoare primară pentru comportamentul uman, iar contactul este
mijlocul prin care nevoia este împlinită.
 Contactul are loc atât intern cât și extern: implică conștientizarea totală a
senzațiilor, sentimentelor, nevoilor, activității senzorio-motorie, gândurilor și
amintirilor persoanei și o mutare a atenției depline asupra evenimentelor externe,
înregistrată de fiecare dintre organele senzoriale.
 Contactul se referă, de asemenea, la calitatea tranzacțiilor dintre doi oameni:
conștientizarea atât a propriului sine cât și a celuilalt, o întâlnire sensibilă a celuilalt
și o recunoaștere autentică a propriului sine.
 În Psihoterapia integrativă relația client-terapeut este crucială.
 Sinele psihoterapeutului este utilizat într-o modalitate direcționată pentru a asista
procesul de dezvoltare al clientului și pentru integrarea contactului și satisfacerea
nevoilor relaționale.
 Ancheta, sintonizarea și implicarea sunt metode ce facilitează contactul și sunt
orientate spre relație.
ANCHETA

 Ancheta începe cu presupunerea că terapeutul nu știe nimic despre experiența


clientului și astfel trebuie să facă eforturi pentru a înțelege semnificația
subiectivă a comportamentului clientului și a proceselor intrapsihice.
 Procesul anchetei implică ca terapeutul să fie deschis la descoperirea
perspectivei clientului în timp ce clientul descoperă simultan simțul Sinelui cu
ajutorul afirmațiilor sau întrebărilor terapeutului menite să producă conștientizări.
 Ancheta terapeutului trebuie să fie empatică la experiența subiectivă a
clientului pentru a fi eficientă în descoperirea și relevarea fenomenelor interne și
în descoperirea întreruperilor interne și externe ale contactului.
 Ancheta terapeutică cu privire la fricile, așteptările și anticipările clientului
adesea relevă transferul experiențelor istorice, mecanismelor de apărare
arhaice și întreruperile din relațiile anterioare în viața curentă, inclusiv în relația
terapeutică.
ANCHETA
 Transferul din perspectivă integrativă poate fi privit ca:
 mijlocul prin care clientul își poate descrie trecutul, nevoile de
dezvoltare ce nu au fost îndeplinite și mecanismele de apărare la care
a apelat pentru a compensa;
 rezistența în a-și aminti și în mod paradoxal, o reiterare
inconștientă a experiențelor din copilărie (repetarea relației);
 expresia conflictului intrapsihic și dorința de a obține satisfacția
nevoilor relaționale precum și intimitatea relațională sau expresia
străduinței universal-psihologice de a organiza experiența și a obține
sens.
 A fi vulnerabil înseamnă a fi conștient pe deplin de nevoile relaționale
și a fi deschis înseamnă fără mecanisme de apărare la răspunsurile
celuilalt la acele nevoi. Ancheta cu privire la vulnerabilități atât din
interiorul cât și din exteriorul relației terapeutice descoperă nevoi
relaționale și efectele asupra clientului atât a satisfacerii cât și a
nesatisfacerii acelor nevoi.
SINTONIZAREA
 Sintonizarea este un proces alcătuit din două părți: începe cu empatia –
adică a fi sensibil și a se identifica cu senzațiile, nevoile sau sentimentele
celeilalte persoane - și comunicarea acelei sensibilități celeilalte
persoane.
 Sintonizarea este mai mult decât empatie: este un proces de comunicare
și uniune a contactului interpersonal. Sintonizarea eficientă necesită, de
asemenea, ca terapeutul să rămână conștient de propriile procese
interne. Sintonizarea este facilitată de capacitatea terapeutului de a
anticipa și observa efectele comportamentului său asupra clientului și de
a se decentra de pe propria experiență pentru a se concentra pe
procesul clientului.
 Comunicarea sintonizării validează nevoile și sentimentele clientului și
marchează fundația pentru repararea eșecurilor din relațiile anterioare.
Sintonizarea este comunicată nu numai prin ceea ce spune terapeutul,
dar de asemenea și prin mișcările faciale și corporale care semnalează
faptul că afectele și nevoile sale sunt percepute, sunt semnificative și au
impact asupra terapeutului.
 Sintonizarea pe nevoile relaționale este răspunsul la nevoile relaționale
pe măsură ce acestea reies în cadrul relației terapeutice.
SINTONIZAREA
 Sintonizarea ritmică este viteza anchetei și a implicării la un tempo și cadență care
facilitează cel mai bine procesarea de către client a informației interne și externe asupra
senzațiilor, sentimentelor și gândurilor.
 Sintonizarea afectivă se referă la simțirea afectelor altei persoane, iar răspunsul se face cu
un afect reciproc. Începe cu valorizarea afectului ca fiind o formă extrem de importantă
de comunicare umană, devenind disponibil de a fi influențat afectiv de o altă persoană,
și răspunzând cu un afect rezonant.
 În mod simbolic, sintonizarea afectivă poate fi privită ca fiind Ying-ul unei persoane la
Yang-ul alteia, care împreună formează un tot unitar. Sintonizarea afectivă este
rezonanța la afectul celuilalt care oferă un contact interpersonal nonverbal – o unitate în
relație.
 Sintonizarea pe nivelele de dezvoltare a funcționării psihologice și organizării experiențelor
clientului este esențială într-o relație psihoterapeutică centrată pe contact. Scopul
focusului de dezvoltare este de a răspunde clientului la nivelul vârstei la care a existat o
lipsă a contactului în relație, unde fixațiile au avut loc în sistemul reprezentațional al
sinelui, al altora și al calității vieții. Credințele de scenariu și defensele arhaice reprezintă
încercări a unei persoane mai tinere de a face față situațiilor de viață.
IMPLICAREA
 Implicarea terapeutică include: recunoaștere, validitate, normalizare și prezență
diminuează mecanismele defensive interne.
 Recunoașterea clientului de către terapeut începe cu sintonizarea la afectul
acestuia, nevoi relaționale, ritm și nivel de dezvoltare.
 Validarea comunică clientului că afectele, defensele, senzațiile fizice sau
patternurile comportamentale sunt legate de ceva semnificativ din experiența sa.
Sprijină clientul în valorizarea experienței sale fenomenologice și a comunicării
transferențiale în relația necesară, astfel crescând stima de sine.
 Intenția normalizării este de a schimba modul în care clienții sau alții
categorizează sau definesc experiența internă sau încercările lor
comportamentale de a face față patologiei sau perspectivei „ceva este în
neregulă cu mine” prezentă în încercările arhaice de rezolvare a conflictelor.
 Prezența este oferită prin răspunsurile susținute, sintonizate ale terapeutului atât la
exprimările verbale cât și la cele nonverbale ale clientului. Are loc atunci când
comportamentul și comunicarea psihoterapeutului se face cu respect și mărește
integritatea clientului
IMPLICAREA
 Implicarea terapeutului prin tranzacții care
recunosc, validează și normalizează experiența
fenomenologică a clientului, sistemul de
organizare și integritatea este antidotul la
toxicitatea actualizării existenței, semnificației
sau responsabilității pentru rezolvarea
întreruperilor de contact din relație. Prezența
sintonizată a terapeutului lucrează la
actualizarea propriului sine al clientului și la
valoarea de sine (Erskine, 1994).
VĂ MULŢUMESC PENTRU
ATENŢIA ACORDATĂ!