Sunteți pe pagina 1din 9

MONARHIA ȘI PARTIDELE POLITICE

Casa Regală a României a fost întemeiată de Carol de Hohenzollern-Sigmaringen,


care a devenit la 10 mai 1866 domnitorul Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei, iar în
1881, după dobândirea independeței statale, primul rege al României, schimbare consfințită
prin amendarea constituției. Țara a devenit „Republică Populară” la 30 decembrie 1947, în
urma abdicării de la tron a regelui Mihai I, care a fost nevoit să părăsească țara împreună cu
restul familiei sale.
Ferdinand
Întrucât în 1881 la proclamarea Regatului, Carol și
Elisabeta nu aveau nici un urmaș direct care să asigure
continuitatea dinastiei, succesiunea s-a făcut din rândurile
familiei regelui. Astfel a ajuns pe tronul României în 1914
Ferdinand I de Hohenzollern, născut în 1865, fiul cel mare al
fratelui lui Carol, Leopold. Ferdinand vine pentru prima oară
în România în 1884, apoi se întoarce în țara natală unde își
continuă liceul la Düsseldorf, urmează cursurile Universității
din Leipzig și Școala superioară de Științe Politice și
Economice din Tübingen. Învață totodată cu profesorul Păun
limba, literatura, istoria și geografia românilor, instruindu-se totodată și din punct de vedere
militar. Își însușește limbile franceză, engleză și rusă, iar româna îi devine familiară, ținând
cont că va fi în viitor regele românilor. Iată portretul făcut de profesorul V.D. Păun : bălai,
năltuț, subțirel la trup, cu ochi albaștri, foarte blânzi, cu nasul arcat, semnul cel mai
caracteristic al liniei șvabe de Hohenzollern cu expresia feței așa de fină și curată că ai
crede-o de fată mare. Acest tânăr zvelt cu nasul coroiat al Acvilelor Negre, cu urechi foarte
mari, ca niște pâlnii enorme sosește la București în anul 1889. Prins în anturajul regelui și al
reginei care îl instruiau de aproape, el se îndrăgostește de fumoasa Elena Văcărescu,
domnișoara de onoare a reginei Elisabeta, poetă și ea, ce descindea din vechea familie
boierească a Văcăreștilor. Cea care le-a influențat și sprijinit idila a fost nimeni alta decât

1
regina Elisabeta, romantică din fire, neluând în seama statutul casei regale care a stabilit ferm
prin lege că nu îngăduia căsătoria moștenitorului decât cu o fată străină. Consiliul de miniștri
s-a împotrivit categoric în frunte cu prim-ministrul Lascăr Catargiu, moldovean vârstnic și cu
o limbă lată care i-a spus reginei: Maiestate, aiasta nu se poate!, referindu-se la idila
prințului cu preafrumoasa poetă. Cel care a intervenit autoritar a fost regele însuși, care a
expediat-o pe regină la castelul natal din Neuwied pentru vreo doi ani, iar Ferdinand s-a dus
la Castelul din Sigmaringen. Cât despre Elena Văcărescu ea a fost pur si simplu exilată
stabilindu-se pentru totdeauna în Franța. Corespondența celor doi îndrăgostiți va urma o viață
întreagă prin scrisori în care ei își plângeau iubirea nedorită care însă nu a incetat niciodată.
Pentru a-și stinge amarul regele se căsătorește, respactând Constituția, cu prințesa Maria,
născută în țara cețurilor dese, Marea Britanie, la 3 octombrie 1875 în castelul Eastwel Park
din comitatul Kent, fiind primul copil al ducelui Alfred de Edinburg (fiul reginei Victoria) și
al ducesei Maria (fiica țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și a prințesei Maria de Hesse a
Germaniei). Cei doi se căsătoresc în plină iarnă de decembrie 1892, Ferdinand având 27 de
ani, iar Maria 17. Cel care însă i-a condus din umbră atent și sever, urmărindu-le fiecare pas
și instruindu-i a fost însuși regele care le-a rezervat Palatul Cotroceni, iar la Sinaia, lângă
superbul Castel Peleș, a construit dupa gustul preafrumoasei englezoaice, Castelul
Pelișor care găzduiește Camera de Aur, Capela sau Dormitorul de Aur al Reginei, întregul
palat fiind construit în stilul Art-Nouveau. La moartea regelui Carol lumea era în prag de
razboi, iar România trebuia să decidă de partea cui să intre: a Antantei
(Anglia, Franța, Rusia) sau a Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria). Ferdinand ar fi
înclinat spre Puterile Centrale fiind prusac de origine, crescut în spiritul războiului nemțesc.
Însă în comparație cu firea neînduplecată și severă a unchiului său Carol, Ferdinand era
stângaci, timid, șovăielnic, astfel că vulcanica sa soție, englezoaica Maria, l-a influențat
puternic să accepte intrarea României de partea Antantei, ca o garanție a împlinirii visului de
unitate național-statală. Așa se face că românii conduși de un monarh german au dat lupte
grele începând din 1916, anul intrării în război, cu armatele germane și austro-ungare. Sfatul
reginei Maria, ea însuși un ambasador de nădejde al țării ei natale, s-a dovedit a se adeveri.

2
După calvarul războiului întregirii neamului românesc, s-a realizat epopeea Marii Uniri de
la 1918. La Alba Iulia, în 15 octombrie 1922, după făurirea României Mari, regele Ferdinand
împreună cu regina Maria au fost încoronați în Catedrala ortodoxă, ca Regi ai tuturor
românilor de la Nistru la Tisa. Domnia regelui Ferdinand cu toate că a durat doar 13 ani,
Întregitorul sau Fidelul, cum i s-a spus, a dus țara spre o nouă treaptă de
prosperitate, România având la moartea sa 17 milioane de locuitori și o suprafață de
295.000 km pătrați. Cel care dăduse pământ luptătorilor de la Mărășești, putea acum să
moară liniștit. Deși scăpase de febra tifoidă ce-l lovise în 1897rămăsese cu o paloare gălbuie
și cu sechele toată viața. Lunga suferință pricinuită de un cancer la intestine s-a încheiat la
Pelișor, cu cartea de rugăciuni pe genunchi, chinuit fiind și sufletește de escapadele și
renunțarea la tron ale fiului mai mare, Carol II. Deși fusese inițial operat de un chirurg
parizian, Suveranul se stinge din viață în 1927 la 63 de ani. A fost înmormântat tot la Curtea
de Argeș în necropola regală. În urma sa a rămas o preafrumoasă soție (de care I. G. Duca în
Amintiri Politice spunea: e o ființă de care trebuie să te sfiești, fiind strălucitoare la fizic ca
și la moral, încât îți ia văzul, nimeni nu o poate întrece. De o frumusețe încântătoare, nu
cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu ea…) și 6 copii.
Carol al II-lea
Următorul succesor pe tronul
României avea să fie Carol II, regele
român despre care s-au scris cele mai
multe monografii. S-a născut la 15
octombrie 1893. Era botezat la 17
octombrie cu alai mare în Mănăstirea
Sinaia. În 1913urma Academia
militara de la Potsdam, Germania iar
la 20 de ani, când se stingea Carol I,
vlăstarul regal care-i purta numele, era un june înalt, zvelt, prestant, foarte cultivat și instruit,
de o personalitate debordantă. A urmat apoi o tinerețe trăită la maxim care a provocat multă

3
suferință și indignare atât în rândurile Casei Regale cât și ale poporului. Prima sa căsătorie a
fost îndelung contestată întrucât aleasa era o româncă Ioana (Zizi) Lambrino, care provenea
dintr-o familie aristocratică greco–bizantină. Carol hotărăște fără știrea părinților să se
căsătorească cu aceasta, părăsește garnizoana din Târgu Neamț și deghizat în ofițer rus
pleacă împreună cu Zizi la Odessa, unde în mare taină, la 31 august 1918 se căsătoresc.
Ferdinand și Maria aflând vestea iau imediat măsuri drastice, pe Carol trimițându-l la
Mănăstirea Horaița, îndepărtându-l de soția sa cu care însă a reușit să mențină legătura prin
scrisori de o mare intensitate emoțională. În 1920 se naște Carol Mircea, rodul acestei
legături, care este tatăl prințului Paul de Hohenzollern. Nemaiavând altă alternativă Zizi
trebuie să ia calea exilului în brațe cu un copil mic, nemaiîntorcându-se în țară, la fel
ca Elena Văcărescu. A doua căsătorie, una legală de această dată (respectând Constituția), a
fost cuElena, Prințesă a Greciei, fiica regelui Constantin. Cei doi se căsătoresc la 10
mai 1921, iar la nici opt luni s-a născut unicul lor fiu, Mihai I. Între Elena și Carol exista însă
o răceală încă de la început, care odată cu trecerea anilor s-a înrăutățit, la acest lucru
contribuind și Elena Magda Lupescu, fiica unui evreu creștinat pe care Carol o cunoaște
în1922 și care avea să-i domine viața până la moarte. Astfel el părăsea o Elena regală pentru
o Elena frivolă din popor care va purta diferite nume precum Lupeasca sau Duduia, ultimul
fiind apelativul cu care i se adresa Carol. În 1925amanta Lupescu a fost somată să părăsească
țara, iar Carol mândru și neînduplecat, pleacă după ea la Paris șiVeneția de unde îl anunță pe
rege că renunță la toate obligațiile de principe moștenitor, pentru a doua oară de data aceasta.
Înca o lovitură grea pentru preaîncercații săi părinți și țară. A treia căsătorie are loc mult mai
târziu cu Elena Lupescu, spre apusul vieții lor dupa ce Carol viețuise cu ea timp de 28 de ani.
Ea a trăit cu Carol timp de 10 ani, 1930-1940, ca regină, nerecunoscută și neîncoronată însă,
apoi îl urmează fidelă în exil prin America și Occident unde în 1949 se cunună religios în
vila lor din Estoril, Portugalia, asistați de un preot ortodox. Carol se stinge din viață
în 1953 la 59 de ani. Marea lui dragoste, Elena Lupescu, devenită Elena de Hohenzollern i-a
supraviețuit un sfert de secol până în 1977. Trupurile lor au fost aduse de curând în România,
acțiune sprijinită de nepotul regelui, Printul Paul al Romaniei, Carol fiind înmormantat într-o

4
capelă în curtea Bisericii din Curtea de Argeș, iar Elena Lupescu într-un cimitir apropiat.
România a atins între 1937 și 1938 cel mai înalt prag de dezvoltare economică, situându-se în
fruntea țărilor exportatoare de grâu și nu numai. Carol a fost un rege autoritar, dizolvând
partidele și înființând unul singur condus de el însuși, numit Frontul Renașterii, a avut aspre
conflicte cu legionarii, Corneliu Zelea Codreanu fiind ucis din comanda sa, se presupune
chiar că ar fi avut 3 întâlniri cu Hitler care căuta în regele român un aliat.
Dotat cu o inteligență extraordinară, autor de asasinate politice, cu o reputație pătată de
escapandele sale amoroase, Carol rămâne o personalitate controversată și este probabil cel
mai impopular dintre cei patru Regi ai României, chiar și istorici simpatizanți ai monarhiei
contabilizând doar influența sa pozitivă asupra culturii printre realizările sale majore. De
altfel, nici Mihai nu a mai reluat vreodată legătura cu el, neluând parte nici la ceremonia de
înhumare a rămășițelor lui Carol la Mănăstirea Curtea de Argeș, în 2003.

PRINCIPALELE PARTIDE POLITICE DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA


INTERBELICĂ

Regimul politic din perioada interbelică are la bază Constituţia din anul 1923, una din
cele mai democratice la nivel european. Caracteristica epocii o constituia pluripartitismul,
având la bază votul universal, menţinerea şi consolidarea democraţiei parlamentare, iar în
arena politică se impuneau două partide principale: PNL (Partidul Naţional Liberal) şi PNŢ
(Partidul Naţional Ţărănesc), aflate în competiţie pentru putere. Tot acum apar organizaţii
extremiste (Legiunea Arhanghelului Mihail – devenită Garda de Fier şi Partidul Comunist).
Partidul Național Liberal. Partidul Național Liberal (P.N.L.) este unul din principalele
partide politice din România, cu rol însemnat în modernizarea țării. A fost înființat sub acest
nume în data de 24 mai 1875. P.N.L. a fost în epoca interbelică cel mai puternic partid
politic. La finele Primului Război Mondial, România și-a împlinit obiectivul național al
Marii Uniri, în timp ce la putere se afla tot un cabinet liberal. De altfel, P.N.L. s-a aflat la
guvernare aproape neîntrerupt între 1914 și 1919 (cu excepția perioadei martie - noiembrie

5
1918). Baza socială a partidului a fost asigurată cu precădere de burghezie (industrială şi
bancară); conducerea aparţinea aşa-numitei oligarhii financiare, grupate în jurul familiei
Brătianu. Cei mai reprezentativi conducători ai partidului până în anul 1930 au fost I.I.C.
Brătianu (Ionel), Vintilă Brătianu, I. G. Duca. Acesta a promovat ideologia neoliberalistă,
care susținea:
- în plan social: întărirea pozițiilor burgheziei și respectarea echilibrului;
- în plan economic: doctrina “prin noi înșine”, adică dezvoltarea economică a țării pe
baza capitalului romanesc si reducerea investitiilor straine; considera industria ca principala
cale de progres economic; P.N.L. a conturat sistemul financiar-bancar al țării;
- în plan politic: dezvoltarea democrației parlamentare.
Partidul Național Țărănesc. P.N.Ţ. a fost cel de-al doilea partid politic principal în
perioada interbelică, format în anul 1926 prin fuziunea P.Ţ. (Partidul Ţărănesc, înfiinţat în
1918, având ca preşedinte pe Ion Mihalache) şi P.N.R. (Partidul Naţional Român) din
Transilvania (condus de Iuliu Maniu). Baza socială a partidului era asigurată de ţărănime,
intelectualitate şi de burghezia bancară şi industrială, care după 1918 se simţea ameninţată de
oligarhia financiară liberală din Vechiul Regat. P.N.Ţ. a avut o bază socială mult mai largă
comparativ cu P.N.L., dar a guvernat mult mai puţin (1928-1931; 1932-1933); liderii politici
admirabili sub aspect moral erau lipsiţi de abilitatea politică a liberalilor. Ideologia partidului
a fost ţărănismul, având ca reprezentanţi pe Constantin Stere, Gh. Zane şi Virgil Madgearu.
Ideologia țărănistă promova următoarele idei:
- în plan social: susținea primatul țăranimii;
- în plan economic: doctrina “porților deschise” față de capitalul strain; agricultura
ocupa locul principal în dezvoltarea statului;
- în plan politic: țărăniștii au propus constituirea statului național țărănesc, au susținut
ideea “luptei de clasă”, dar apoi au abandonat-o și au susținut democrația parlamentară.
Primul guvern național-țărănist a depus jurământul la 10 noiembrie 1928. Alegerile din
decembrie 1928 au adus victoria P.N.Ț., care a câștigat 77,76% din voturi și 348 de mandate
de deputat. Președinția Consiliului de Miniștri a fost păstrată de Iuliu Maniu. Guvernele

6
P.N.Ț. au fost însă nevoite să opereze într-un context economic dificil, dominat de marea
criză economică începută în anul 1929. Prețul petrolului și al produselor agricole
(principalele mărfuri de export ale României) a scăzut dramatic, ajungându-se ca, în ciuda
dublării sau triplării producției și a exporturilor sumele încasate să fie mai scăzute.
Alături de cele două partide principale, putem menţiona şi Liga Poporului (ulterior
Partidul Poporului), creat în 1918 sub conducerea lui Alexandru Averescu. Baza socială a
fost eterogenă, iar pentru a ajunge la putere, Averescu a realizat o înţelegere cu liberalii,
guvernând în 1920-1921, 1926-1927.
Partidul Comunist Român. Extrema stângă, marxismul în varianta leninistă,
reprezenta ideologia Partidului Comunist din România. Creat la 8 mai 1921, la Congresul
General al Partidului Socialist de la Bucureşti, comuniştii au pus bazele instituţionale ale
partidului un an mai târziu, la Ploieşti (partidul s-a afiliat la Internaţionala Comunistă, au ales
un comitet central şi au aprobat statutul). Extrema stângă considera România o ţară înapoiată
sub raport economic, iar în 1931 s-a adoptat teza conform căreia România se afla în faţa
desăvârşirii revoluţiei burghezo-democratice, care se va realiza “fără burghezie” şi împotriva
ei, sub hegemonia proletariatului şi sub conducerea Partidului Comunist. Partidul s-a
identificat cu interesele sovietice şi în 1923 şi-a însuşit “teza Buharin”, conform căreia
România era declarată stat multinaţional imperialist (pe baza tezei negându-se actul de
desăvârşire al unităţii statal-naţionale, România urma să fie dezmembrată în “zone
revolţionare”). Politica antinaţională şi intervenţia în răscoala de la Tatar-Bunar au oferit
motivele pentru autorităţile din România să scoată partidul în afara legii.
În ceea ce priveşte partidele de stânga, reţinem că o mare parte a socialiştilor, care au
respins afilierea la Internaţionala Comunistă, au înfiinţat Federaţia Partidelor Socialiste din
România. În anul 1927 s-a unificat cu partidele socialiste din Transilvania, Banat şi Bucovina
şi au alcătuit Partidul Social-Democrat, condus de Constantin Titel Petrescu. După 1931
influenţa politică a social-democraţilor a scăzut continuu.
El promova:

7
- instaurarea dictaturii proletariatului (concept care desemnează puterea de stat a clasei
muncitoare, instaurată prin revoluţia socialistă, exercitată cu sprijinul maselor muncitoare
neproletare de la oraşe şi sate, şi care se poate concretiza sub forma de alianţa între clasa
muncitoare şi ţărănime);
- naționalizarea mijloacelor de producție;
- desființarea proprietății private.
Liga Apararii Naţional-Creştine. A fost un partid politic de orientare naționalistă și
antisemită din România, în perioada interbelică. Congresul de înființare a avut loc în 4 martie
1923, în Aula Universității din Iași. Președinte a fost ales profesorul Alexandru C. Cuza.
Corneliu Zelea Codreanu a fost însărcinat cu organizarea L.A.N.C. pe întreaga țară. La 26
martie 1923, Parlamentul a modificat art. 7 din Constituție astfel fiind acordată din oficiu
cetățenie deplină tuturor evreilor aflați pe teritoriul patriei. LANC s-a împotrivit acestei
măsuri și a îndemnat studențimea la manifestări de protest. Au loc ciocniri cu poliția. În
aceste mișcări studențești un rol important l-a avut Corneliu Codreanu, pe atunci membru
LANC, ulterior fondator al Mișcării Legionare. L.A.N.C. a avut sub guvernarea Averescu
(1926 - 1927), 10 deputați. În anul 1927 Legiunea Arhanghelul Mihail condusă de Corneliu
Zelea Codreanu se desprinde din Ligă. Acesta nu izbutise să obțină un loc de deputat în
alegerile din mai 1926.
În ciuda atâtor aspecte negative, în România interbelică clasa politică a produs şi
bunăstare în industrie şi comerţ, în educaţie şi învăţământ, ca şi în cultură. Nu a reuşit să
păstreze România între fruntariile de la 1918. Parte şi din cauza mediului politic atât de
schimbător de pe continent, prin politica de compromis a Marilor Puteri, în detrimentul
statelor mici.
Mișcarea legionară. Legiunea Arhanghelul Mihail, sau pe scurt Mişcarea Legionară
(ML), a avut drept cauze ale apariţiei sale crearea României Mari şi modificarea condiţiilor
politice şi economice atât interne cât şi internaţionale, odată cu terminarea primului război
mondial. Legiunea Arhanghelului Mihail, numită și Mișcarea Legionară, a fost înființată în
România interbelică, la 24 iunie 1927 de Corneliu Zelea Codreanu - în urma rupturii dintre

8
acesta și mentorul și principalul său susținător, A.C. Cuza - ca o organizație paramilitară
teroristă de orientare naționalistă-fascistă, creată după modelul organizațiilor naziste S.A. și
S.S., cu un caracter mistic-religios, violent anticomunist, antisemit și antimasonic.
Corneliu Zelea Codreanu se implică în mişcarea studenţească, iar în 1919 este ales
preşedinte al Societăţii Studenţilor în Drept din Iaşi. Prin acţiunile sale şi ale colegilor se
realizează în mai 1922 “Asociaţia Studenţilor Creştini” în locul “Centrului Studenţesc din
Iaşi”. Alături de Codreanu, supranumit „Căpitanul”, fondatori ai Mișcării Legionare au mai
fost Ion Moța, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu și Ilie Gârneață, dar dominarea
„Căpitanului” era absolută, inalienabilă, indisputabilă, iar criticarea sa era pasibilă cu
moartea (asasinarea lui Mihai Stelescu).
Această mişcare se declară românească, ortodoxă, ataşată de tradiţie, respectând munca,
dreptatea şi legalitate. Doreau să instaleze un regim de dictatură, deoarece credeau că
sistemul democratic este ineficient: se discută prea mult, prea mulţi pot influenţa deciziile, pe
când un dictator ar obţine tot ceea ce consideră necesar mult mai repede. Au fost sprijiniţi de
studenţi şi alţi nemulţumiţi de regimul parlamentar şi de guvernarea liberal. În 1937 obţin
15,58% din voturi situându-se pe locul 3.
Din cauză că nici un partid politic nu a obţinut numărul minim de voturi ca să poată fi
proclamat câştigător, Carol II instalează la guvernare un mic partid de dreapta condus de
Octavian Goga şi A.C. Cuza. Ştia că acest guvern nu va fi în stare să rezolve problemele
României şi el se putea prezenta ca o soluţie salvatoare, justificând astfel instalarea dictaturii
regale.