MO 1003bis P100-3-2019 PDF

PARTEA I
Anul 187 (XXXI) — Nr. 1003 bis LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ȘI ALTE ACTE Vineri, 13 decembrie 2019
SUMAR
Pagina
Anexa la Ordinul viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării

regionale și administrației publice, nr. 2.834/2019
pentru aprobarea reglementării tehnice „Cod de
proiectare seismică — Partea a III-a — Prevederi
pentru evaluarea seismică a clădirilor existente,
indicativ P 100-3/2019” .............................................. 3–593
2 MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, PARTEA I, Nr. 1003 bis/13.XII.2019
ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE

ALE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE CENTRALE
MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ȘI ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
ORDIN
pentru aprobarea reglementării tehnice „Cod de proiectare
seismică — Partea a III-a — Prevederi pentru evaluarea
seismică a clădirilor existente, indicativ P 100-3/2019”*)
În conformitate cu prevederile art. 10 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea
în construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 5 pct. 31
din Hotărârea Guvernului nr. 51/2018 privind organizarea și funcționarea
Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, cu modificările
ulterioare, precum și ale Hotărârii Guvernului nr. 1.016/2004 privind măsurile
pentru organizarea și realizarea schimbului de informații în domeniul standardelor
și reglementărilor tehnice, precum și al regulilor referitoare la serviciile societății
informaționale între România și statele membre ale Uniunii Europene, precum și
Comisia Europeană, cu modificările și completările ulterioare,
având în vedere procesele-verbale de avizare nr. 3 din 1.03.2019, respectiv
nr. 4 din 1.03.2019 ale Comitetelor tehnice de specialitate ale Ministerului
Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, CTS nr. 4 — Acțiuni asupra
construcțiilor și CTS nr. 5 — Structuri pentru construcții și Procesul-verbal de
avizare nr. 3 din 29.07.2019 al Comitetului tehnic de coordonare generală al
Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice,
în temeiul art. 12 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 51/2018 privind
organizarea și funcționarea Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației
Publice, cu modificările ulterioare,
viceprim-ministrul, ministrul dezvoltării regionale și administrației

publice, emite prezentul ordin.
Art. 1. — Se aprobă reglementarea tehnică „Cod de proiectare seismică —
Partea a III-a — Prevederi pentru evaluarea seismică a clădirilor existente, indicativ
P 100-3/2019” prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.
Art. 2. — Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I,
și intră în vigoare la data publicării.
Art. 3. — Contractele pentru serviciile de proiectare și execuție încheiate
până la data intrării în vigoare a prezentului ordin se finalizează cu respectarea
reglementărilor tehnice în vigoare la data semnării acestora.
Art. 4. — La data publicării prezentului ordin, Ordinul ministrului dezvoltării
regionale și locuinței nr. 704/2009 privind aprobarea reglementării tehnice „Cod
de proiectare seismică — Partea a III-a — Prevederi pentru evaluarea seismică a
clădirilor existente, indicativ P 100-3/2008”, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 647 și 647 bis din 1 octombrie 2009, precum și Ordinul
viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării regionale și administrației publice,
nr. 105/2014 privind completarea reglementării tehnice „Cod de proiectare seismică —
Partea a III-a — Prevederi pentru evaluarea seismică a clădirilor existente, indicativ
P 100-3/2008”, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 și 161 bis
din 5 martie 2014, se abrogă.
Viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale și administrației publice,
Vasile-Daniel Suciu
București, 9 octombrie 2019.

Nr. 2.834.
*) Ordinul nr. 2.834/2019 a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1003 din
13 decembrie 2019 și este reprodus și în acest număr bis.
MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, PARTEA I, Nr. 1003 bis/13.XII.2019 3
ANEX

&2''(352,(&7$5(6(,60,&Ă
±3$57($$,,,$±

35(9('(5,3(1758
(9$/8$5($6(,60,&Ă
$&/Ă',5,/25(;,67(17(

,1',&$7,93

%(1(),&,$5
0,1,67(58/'(=92/7Ă5,,5(*,21$/(‫܇‬,
$'0,1,675$‫܉‬,(,38%/,&(

± ±

&2/(&7,9'((/$%25$725,3

(/$%25$725,
9LRUHO3RSD
5DGX9ăFăUHDQX
5DGX3DVFX
‫܇‬HUEDQ'LPD
,RDQ3DXO
'DQLHO6WRLFD
+RUD‫܊‬LX3RSD
(XJHQ/R]LQFă
+HOPXWK.REHU
0LKDL3DYHO
,RQX‫'܊‬DPLDQ
)ORULQ3DYHO
'LHWOLQGH.REHU
'DQLHO%vWFă
0LUFHD%kUQDXUH
$QGUHL3DSXUFX
7LEHULX3DVFX
9DVLOH2SUL‫܈‬RUHDQX

‫(')(܇‬352,(&7
9LRUHO3RSD

$FHDVWăHGL‫܊‬LHDFRGXOXLDIRVWHODERUDWăFDUHYL]XLUHDHGL‫܊‬LHLGLQDQXO
FDUH D IRVW UHDOL]DWă GH FăWUH 8QLYHUVLWDWHD 7HKQLFă GH &RQVWUXF‫܊‬LL
%XFXUH‫܈‬WLFRRUGRQDWRU7XGRU3RVWHOQLFX‫܈‬LHODERUDWRUL7XGRU3RVWHOQLFX5DGX
3HWURYLFL 'DQ /XQJX 5DGX 9ăFăUHDQX ‫܇‬HUEDQ 'LPD 3DXO ,RDQ 'DQ
=DPILUHVFX‫܈‬L9LRUHO3RSD


(/$%25$725,3(&$3,72/(

&DSLWROXO 9LRUHO3RSD5DGX9ăFăUHDQX
&DSLWROXO 9LRUHO3RSD
&DSLWROXO 9LRUHO3RSD5DGX9ăFăUHDQX
&DSLWROXO 9LRUHO3RSD(XJHQ/R]LQFă
&DSLWROXO 9LRUHO3RSD5DGX3DVFX
&DSLWROXO 9LRUHO3RSD,RQX‫'܊‬DPLDQ0LKDL3DYHO
&DSLWROXO +RUD‫܊‬LX3RSD9LRUHO3RSD
&DSLWROXO 9LRUHO3RSD0LKDL3DYHO5DGX9ăFăUHDQX
$QH[D$ 5DGX9ăFăUHDQX)ORULQ3DYHO
$QH[D% 5DGX3DVFX(XJHQ/R]LQFă9LRUHO3RSD
,RQX‫'܊‬DPLDQ$QGUHL3DSXUFX0LKDL3DYHO
$QH[D& ‫܇‬HUEDQ'LPD3DXO,RDQ'DQLHO%vWFă+HOPXWK.REHU
$QH[D' 0LUFHD%kUQDXUH'DQLHO6WRLFD
$QH[D( 'LHWOLQGH.REHU9LRUHO3RSD
$QH[D) (XJHQ/R]LQFă9LRUHO3RSD'DQ%kWFă$QGUHL3DSXUFX
$QH[D* 9LRUHO3RSD5DGX9ăFăUHDQX‫܇‬HUEDQ'LPD3DXO,RDQ
'DQLHO%vWFă+HOPXWK.REHU0LUFHD%kUQDXUH'LHWOLQGH.REHU
$QH[D+ ,RQX‫'܊‬DPLDQ7LEHULX3DVFX9DVLOH2SUL‫܈‬RUHDQX
'DQ%vWFă0LUFHD%kUQDXUH'LHWOLQGH.REHU
$QH[D, $QGUHL3DSXUFX
$QH[D- 0LKDL3DYHO'DQLHO%vWFă'DQLHO6WRLFD0LUFHD%kUQDXUH

&XSULQV

*HQHUDOLWă‫܊‬L
2ELHFW‫܈‬LGRPHQLXGHDSOLFDUH
6WUXFWXUDFRGXOXL
'HILQL‫܊‬LLJHQHUDOH
8QLWă‫܊‬LGHPăVXUă
6LPEROXUL
'RFXPHQWHGHUHIHULQ‫܊‬ă

(YDOXDUHVHLVPLFă
2SHUD‫܊‬LLOHFDUHFRPSXQSURFHVXOGHHYDOXDUH
0HWRGRORJLLGHHYDOXDUH
0HWRGRORJLDGHQLYHO
0HWRGRORJLDGHQLYHO
0HWRGRORJLDGHQLYHO

&HULQ‫܊‬HGHSHUIRUPDQ‫܊‬ă
&HULQ‫܊‬HIXQGDPHQWDOH
&ODVHGHULVFVHLVPLF
1HFHVLWDWHDOXFUăULORUGHLQWHUYHQ‫܊‬LH
3URLHFWDUHDOXFUăULORUGHLQWHUYHQ‫܊‬LH

,QIRUPD‫܊‬LLSHQWUXHYDOXDUHDVHLVPLFă
,QIRUPD‫܊‬LLLQL‫܊‬LDOH
'HILQLUHDQLYHOXULORUGHLQVSHF‫܊‬LH‫܈‬LGHvQFHUFăUL
1LYHOXULGHFXQRD‫܈‬WHUH
./&XQRD‫܈‬WHUHOLPLWDWă
./&XQRD‫܈‬WHUHQRUPDOă
./&XQRD‫܈‬WHUHFRPSOHWă
)DFWRULGHvQFUHGHUH

(YDOXDUHFDOLWDWLYă
2ELHFWXOHYDOXăULLFDOLWDWLYH
$OFăWXLUHDFOăGLULL
&RQGL‫܊‬LLSULYLQGDOFăWXLUHDGHDQVDPEOX
7UDVHXOvQFăUFăULORU
5HGXQGDQ‫܊‬D
&ULWHULLSHQWUXUHJXODULWDWHDSHYHUWLFDOă
&ULWHULLSHQWUXUHJXODULWDWHDvQSODQ
&RQGL‫܊‬LLSHQWUXLQWHUDF‫܊‬LXQLOHFOăGLULL
'LVWDQ‫܊‬DID‫܊‬ăGHFRQVWUXF‫܊‬LLOHvQYHFLQDWH
6XSDQWH
&RPSRQHQWHQHVWUXFWXUDOH
$F‫܊‬LXQHDGHGLDIUDJPăDSODQ‫܈‬HHORU
&RQGL‫܊‬LLSULYLQGDOFăWXLUHDHOHPHQWHORUVWUXFWXUDOH
&RQGL‫܊‬LLSULYLQGLQIUDVWUXFWXUD‫܈‬LWHUHQXOGHIXQGDUH
'HJUDGDUHDFOăGLULL

(YDOXDUHFDQWLWDWLYă
6WDUHD/LPLWă8OWLPă
6WDUHD/LPLWăGH6HUYLFLX
$F‫܊‬LXQHDVHLVPLFă‫܈‬LFRPELQD‫܊‬LLOHGHvQFăUFăUL
0RGHODUHDFRPSRUWăULLVWUXFWXUDOH
0HWRGHGHFDOFXO
9HULILFăULDOHHOHPHQWHORUVWUXFWXUDOH
0HWRGRORJLDGHQLYHO±HYDOXDUHSULQFDOFXO

(YDOXDUHDIXQGD‫܊‬LLORU‫܈‬LWHUHQXOXLGHIXQGDUH
,QYHVWLJD‫܊‬LLJHRWHKQLFH
&DOFXOXOLQIUDVWUXFWXULL‫܈‬LPRGHOXOGHFDOFXO
0ăVXULGHLQWHUYHQ‫܊‬LH

&RQFOX]LLOHHYDOXăULL
6WDELOLUHDFODVHLGHULVFVHLVPLF
*UDGXOGHvQGHSOLQLUHDFRQGL‫܊‬LLORUGHDOFăWXLUHVHLVPLFă
*UDGXOGHDIHFWDUHVWUXFWXUDOă
*UDGXOGHDVLJXUDUHVHLVPLFă
0HWRGRORJLDGHQLYHO
0HWRGRORJLDGHQLYHO
0HWRGRORJLDGHQLYHO
&RQ‫܊‬LQXWXOUDSRUWXOXLGHH[SHUWL]ăWHKQLFă

$QH[D$+D]DUGXOVHLVPLF

$QH[D%6WUXFWXULGLQEHWRQ
%'RPHQLXGHDSOLFDUH
% ,GHQWLILFDUHD JHRPHWULHL VWUXFWXULL D GHWDOLLORU GH DOFăWXLUH ‫܈‬L D PDWHULDOHORU GLQ
VWUXFWXUDFOăGLULL
%6WDUHDHOHPHQWHORU
%*HRPHWULD
%'HWDOLLGHDOFăWXLUH
%0DWHULDOH
%(YDOXDUHDFDOLWDWLYă
%/LVWDGHFRQGL‫܊‬LLGHDOFăWXLUHDVWUXFWXULORUGLQEHWRQvQ]RQHVHLVPLFH
%0HWRGRORJLDGHQLYHO
%0HWRGRORJLLOHGHQLYHO‫܈‬L
%(YDOXDUHDVWăULLGHGHJUDGDUHDHOHPHQWHORUVWUXFWXUDOH
%(YDOXDUHDFDQWLWDWLYă
%0HWRGRORJLDGHQLYHO
%)DFWRULGHFRPSRUWDUH
%9DORULDGPLVLELOHDOHHIRUWXULORUXQLWDUHPHGLL
%0HWRGRORJLDGHQLYHO
%)DFWRULGHFRPSRUWDUH

%9DORULGHSURLHFWDUHDOHFDSDFLWă‫܊‬LORUGHUH]LVWHQ‫܊‬ă
%)DFWRUXOGHDPSOLILFDUHDGHSODVăULORU
%0HWRGRORJLDGHQLYHO

$QH[D&6WUXFWXULGLQR‫܊‬HO
&'RPHQLXGHDSOLFDUH
& ,GHQWLILFDUHD JHRPHWULHL VWUXFWXULL D GHWDOLLORU GH DOFăWXLUH ‫܈‬L D PDWHULDOHORU GLQ
VWUXFWXUDFOăGLULL
&6WDUHDHOHPHQWHORU
&*HRPHWULD
&'HWDOLLGHDOFăWXLUH
&0DWHULDOH
&(YDOXDUHDFDOLWDWLYă
&/LVWDFRQGL‫܊‬LLORUGHDOFăWXLUHDVWUXFWXULORUGLQR‫܊‬HODPSODVDWHvQ ]RQHVHLVPLFH

&0HWRGRORJLDGHQLYHO
&0HWRGRORJLLOHGHQLYHO‫܈‬L
&(YDOXDUHDVWăULLGHGHJUDGDUHDHOHPHQWHORUVWUXFWXUDOH
&(YDOXDUHDFDQWLWDWLYă
&0HWRGRORJLDGHQLYHO
&)DFWRULGHFRPSRUWDUH
&9DORULDGPLVLELOHDOHWHQVLXQLORUvQFD]XODSOLFăULLPHWRGRORJLHLGHQLYHO
&0HWRGRORJLDGHQLYHO
&)DFWRULGHFRPSRUWDUH
&9DORULGHSURLHFWDUHXWLOL]DWHvQFD]XODSOLFăULLPHWRGRORJLHLGHQLYHO
&)DFWRUXOGHDPSOLILFDUHDGHSODVăULORU
&0HWRGRORJLDGHQLYHO
&&DSDFLWă‫܊‬LGHGHIRUPDUHLQHODVWLFăvQHOHPHQWHOHVWUXFWXUDOHvQFD]XODSOLFăULL
PHWRGRORJLHLGHQLYHO

$QH[D'6WUXFWXULGLQ]LGăULH
''RPHQLXGHDSOLFDUH
',QIRUPD‫܊‬LLQHFHVDUH
',QIRUPD‫܊‬LLJHQHUDOHSULYLQGFRQVWUXF‫܊‬LD
',QIRUPD‫܊‬LLSULYLQGVWDUHDIL]LFăDFOăGLULL
',QIRUPD‫܊‬LLSULYLQGJHRPHWULD
''HWDOLLFRQVWUXFWLYH
'3URSULHWă‫܊‬LOHPDWHULDOHORU
'(YDOXDUHDVHLVPLFă
'0HWRGRORJLLGHHYDOXDUH
'(YDOXDUHDFDOLWDWLYă
'(YDOXDUHDFDOLWDWLYăSHQWUXPHWRGRORJLDGHQLYHO
'(YDOXDUHFDOLWDWLYăSHQWUXPHWRGRORJLLOHGHQLYHO‫܈‬L
'(YDOXDUHDFDQWLWDWLYă
'(YDOXDUHDVHLVPLFăSHQWUXHIHFWHOHDF‫܊‬LXQLLvQSODQXOSHUHWHOXL
'&DOFXOXOVWUXFWXUDOSHQWUXPHWRGRORJLLOHGHQLYHO‫܈‬L
'5H]LVWHQ‫܊‬D]LGăULHLSHQWUXDF‫܊‬LXQHDVHLVPLFăvQSODQXOSHUH‫܊‬LORU
'9DORDUHDDGPLVLELOăDHIRUWXOXLXQLWDUPHGLXSHQWUXPHWRGRORJLDGHQLYHO

' &DSDFLWDWHD GH UH]LVWHQ‫܊‬ă D SHUH‫܊‬LORU VWUXFWXUDOL SHQWUX IRU‫܊‬H vQ SODQ SHQWUX
PHWRGRORJLDGHQLYHO
' 9HULILFDUHD SULQ FDOFXO VWDWLF QHOLQLDU SHQWUX HIHFWHOH DF‫܊‬LXQLL VHLVPLFH vQ
SODQXOSHUH‫܊‬LORUSHQWUXPHWRGRORJLDGHQLYHO
'(YDOXDUHDVHLVPLFăSHQWUXHIHFWHOHDF‫܊‬LXQLLSHUSHQGLFXODUHSHSODQXOSHUHWHOXL

$QH[D(&RPSRQHQWHQHVWUXFWXUDOH
(*HQHUDOLWă‫܊‬L
(2ELHFWLYHOHHYDOXăULLVHLVPLFH
(&16VXSXVHHYDOXăULLVHLVPLFH
(&ULWHULLGHVWDELOLUHD&16VXSXVHHYDOXăULLVHLVPLFH
(&16FDUHVXQWVXSXVHHYDOXăULLVHLVPLFH
((YDOXDUHDVHLVPLFăD&16
(&ULWHULLGHHYDOXDUHFDOLWDWLYă
(&ULWHULLGHDFFHSWDUHSHQWUXHYDOXDUHDFDOLWDWLYă
((YDOXDUHDFDQWLWDWLYă
(9HULILFDUHDSULQFDOFXOD&16SHQWUXHIHFWXOGLUHFWDODF‫܊‬LXQLLVHLVPLFH
(9HULILFDUHDSULQFDOFXOD&16SHQWUXHIHFWXOLQGLUHFWDODF‫܊‬LXQLLVHLVPLFH
($OWHSUHYHGHULSULYLQGYHULILFDUHDSULQFDOFXO
$QH[D)LQIRUPDWLYăÌQGUXPăWRUGHUHDELOLWDUHVHLVPLFăDFOăGLULORUH[LVWHQWH

),QWURGXFHUH
)&RQ‫܊‬LQXW‫܈‬LGRPHQLXGHDSOLFDUH
)%D]HOHDOHJHULLVROX‫܊‬LLORUGHLQWHUYHQ‫܊‬LH
)&ULWHULLSHQWUXDOHJHUHDVROX‫܊‬LLORUGHLQWHUYHQ‫܊‬LH
)2S‫܊‬LXQLSHQWUXVWUDWHJLDGHLQWHUYHQ‫܊‬LH
)$OWHVWUDWHJLLSRVLELOH
)6ROX‫܊‬LLSHQWUXFRUHFWDUHDGHILFLHQ‫܊‬HORUGHDOFăWXLUHDVWUXFWXULL
),GHQWLILFDUHDGHILFLHQ‫܊‬HORUVWUXFWXUDOH
)7LSXULGHVROX‫܊‬LLSHQWUXUHPHGLHUHDQHUHJXODULWă‫܊‬LORUSHYHUWLFDOă
)7LSXULGHVROX‫܊‬LLSHQWUXUHPHGLHUHDQHUHJXODULWă‫܊‬LORUvQSODQ
)6ROX‫܊‬LLSHQWUXFRUHFWDUHDWUDVHXOXLvQFăUFăULORU
) 7LSXUL GH VROX‫܊‬LL SHQWUX FRUHFWDUHD GHILFLWXOXL GH UH]LVWHQ‫܊‬ă ULJLGLWDWH
‫܈‬LVDXGXFWLOLWDWH
)3URFHGHHGHLQWHUYHQ‫܊‬LHSHQWUXFOăGLULFXVWUXFWXUDGHEHWRQDUPDW
)7LSXULGHLQWHUYHQ‫܊‬LL
)5HSDUD‫܊‬LLODVWUXFWXULOHGHEHWRQDUPDW
)7LSXULGHFRQVROLGDUHSHQWUXVWUXFWXULGHEHWRQDUPDW
)6ROX‫܊‬LLFDUHXUPăUHVFVSRULUHDUH]LVWHQ‫܊‬HL
),QWHUYHQ‫܊‬LLFDUHXUPăUHVFVSRULUHDGXFWLOLWă‫܊‬LLHOHPHQWHORUGHEHWRQDUPDW
) ,QWHUYHQ‫܊‬LL FDUH XUPăUHVF HYLWDUHD FRQFHQWUăULL GHIRUPD‫܊‬LLORU ‫܈‬L
HIRUWXULORUvQHOHPHQWHOHVWUXFWXUDOH
),QWHUYHQ‫܊‬LLFDUHUHGXFIRU‫܊‬HOHVHLVPLFH
)&RQVROLGDUHDVWUXFWXULORUvQFDGUHGHEHWRQDUPDW
)&DUDFWHUL]DUHDWLSXOXLVWUXFWXUDO
)5ăVSXQVXOVHLVPLFDOVWUXFWXULORUWLSFDGUXGHEHWRQDUPDW
)'HILFLHQ‫܊‬HVSHFLILFHGHDOFăWXLUHVHLVPLFă‫܈‬LWHKQLFLGHFRQVROLGDUH
)'HILFLHQ‫܊‬HGHVLVWHP
)'HILFLHQ‫܊‬HGHDOFăWXLUHDHOHPHQWHORUVWUXFWXUDOH
),QWHUYHQ‫܊‬LLFDUHQXLPSOLFăPRGLILFDUHDVLVWHPXOXLVWUXFWXUDO

)$VSHFWHJHQHUDOH
)6SRULUHDUH]LVWHQ‫܊‬HLODIRU‫܊‬ăWăLHWRDUH
)6SRULUHDUH]LVWHQ‫܊‬HLODPRPHQWvQFRYRLHWRU
)ÌPEXQăWă‫܊‬LUHDGHIRUPDELOLWă‫܊‬LLGXFWLOLWă‫܊‬LLHOHPHQWHORUVWUXFWXUDOH
),QWHUYHQ‫܊‬LLFXWUDQVIRUPDUHDVLVWHPXOXLVWUXFWXUDO
)$VSHFWHJHQHUDOH
),QWURGXFHUHDGHFRQWUDYkQWXLULGHR‫܊‬HO
),QWURGXFHUHDGHSHUH‫܊‬LVWUXFWXUDOLGHEHWRQDUPDW
)/XFUăULGHFRQVROLGDUHDVWUXFWXULORUvQFDGUHGHEHWRQDUPDWFXSDQRXULGH
XPSOXWXUăGLQ]LGăULH
)3DUWLFXODULWă‫܊‬LGHDOFăWXLUH
)&RPSRUWDUHDODFXWUHPXU
)&RQVROLGDUHDVWUXFWXULORUFXSHUH‫܊‬LGHEHWRQDUPDW
)&DUDFWHUL]DUHDWLSXOXLVWUXFWXUDO
)5ăVSXQVXOVHLVPLFDOVWUXFWXULORUFXSHUH‫܊‬LGHEHWRQDUPDW
)'HILFLHQ‫܊‬HVSHFLILFHGHDOFăWXLUHVHLVPLFă‫܈‬LWHKQLFLGHUHDELOLWDUH
)'HILFLHQ‫܊‬HGHVLVWHP
)'HILFLHQ‫܊‬HGHDOFăWXLUHDHOHPHQWHORUVWUXFWXUDOH
)6ROX‫܊‬LLGHFRQVROLGDUHDSHUH‫܊‬LORUFDHOHPHQWHVWUXFWXUDOHLQGLYLGXDOH
)$VSHFWHJHQHUDOH
)&UH‫܈‬WHUHDUH]LVWHQ‫܊‬HLODvQFRYRLHUHDSHUH‫܊‬LORU
)&UH‫܈‬WHUHDGHIRUPDELOLWă‫܊‬LLFUH‫܈‬WHUHDGXFWLOLWă‫܊‬LL
)&UH‫܈‬WHUHDUH]LVWHQ‫܊‬HLODIRU‫܊‬ăWăLHWRDUH
)6SRULUHDFDSDFLWă‫܊‬LLGHFXSODUHDSHUH‫܊‬LORUVWUXFWXUDOL
)6ROX‫܊‬LLGHFRQVROLGDUHFXPRGLILFDUHDVWUXFWXULLvQDQVDPEOX
),QWHUYHQ‫܊‬LLDVXSUDSODQ‫܈‬HHORU
)3UREOHPHJHQHUDOH
)6ROX‫܊‬LLGHVSRULUHDUH]LVWHQ‫܊‬HLODIRU‫܊‬ăWăLHWRDUH
)6ROX‫܊‬LLGHVSRULUHDUH]LVWHQ‫܊‬HLODvQFRYRLHUH
)6SRULUHDFDSDFLWă‫܊‬LLGHWUDQVPLWHUHDIRU‫܊‬HORUGHOXQHFDUHvQWUHSODFă‫܈‬L
HOHPHQWHOHVWUXFWXULLYHUWLFDOH
)6ROX‫܊‬LLGHVSRULUHDUH]LVWHQ‫܊‬HLvQMXUXOJROXULORU
),QWURGXFHUHDFROHFWRULORUQRL
)7HKQLFLGHFRQVROLGDUHDIXQGD‫܊‬LLORU
)$VSHFWHJHQHUDOH
)$VSHFWHVSHFLILFHDOHOXFUăULORUGHFRQVROLGDUH
)7LSXULGHLQWHUYHQ‫܊‬LHDVXSUDIXQGD‫܊‬LLORUXQHLFRQVWUXF‫܊‬LLH[LVWHQWH
)$VSHFWHJHQHUDOH
)6XSOLPHQWDUHDIXQGD‫܊‬LLORUGHVXSUDID‫܊‬ă
)'H]YROWDUHDFRQVROLGDUHDIXQGD‫܊‬LLORUGHVXSUDID‫܊‬ăH[LVWHQWH
)'H]YROWDUHDVLVWHPXOXLGHIXQGDUHODDGkQFLPH
)0ăVXULGHFRQVROLGDUHDWHUHQXOXLGHIXQGDUH
)5HFRPDQGăULGHSURLHFWDUHSHQWUXOXFUăULOHGHFRQVROLGDUHDHOHPHQWHORU
VWUXFWXUDOHGHEHWRQDUPDW
)$VSHFWHJHQHUDOH
)5HFRPDQGăULGHSURLHFWDUHDHOHPHQWHORUFRQVROLGDWHSULQFăPă‫܈‬XLUHFX
EHWRQDUPDW
)$VSHFWHJHQHUDOH
)5HFRPDQGăULGHFDOFXO
) 5HFRPDQGăUL GH SURLHFWDUH D HOHPHQWHORU GH EHWRQ DUPDW FRQVROLGDWH

SULQFăPă‫܈‬XLUHFX)53
)$VSHFWHJHQHUDOH
)&DOFXOXOODIRU‫܊‬ăWăLHWRDUH
)(IHFWXOGHFRQILQDUHDO)53
)6WUkQJHUHD]RQHORUGHvQQăGLUH
)5HFRPDQGăULGHSURLHFWDUHDHOHPHQWHORUGHEHWRQDUPDWFRQVROLGDWHFX
SLHVHGHR‫܊‬HO
)$VSHFWHJHQHUDOH
)&DOFXOXOODIRU‫܊‬ăWăLHWRDUH
)(IHFWXOGHFRQILQDUHDOFăPă‫܈‬LLPHWDOLFH
)3URLHFWDUHD]RQHORUGHvQQăGLUHDOHDUPăWXULORUORQJLWXGLQDOH
)3URFHGHHGHLQWHUYHQ‫܊‬LHSHQWUXFOăGLULFXVWUXFWXULGHR‫܊‬HO
)3ULQFLSLLGHED]ă
)7LSXULGHLQWHUYHQ‫܊‬LH
)5HSDUD‫܊‬LL
)$VSHFWHJHQHUDOH
)0LMORDFHJHQHUDOHGHUHSDUDUH
)5HSDUD‫܊‬LLSULQXWLOL]DUHDVXGXULL
)5HSDUDUHDvPELQăULORUFX‫܈‬XUXEXUL
)3URFHGHHJHQHUDOHGHUHSDUDUHDHOHPHQWHORU
)5HSDUDUHDILVXULORUSULQVXGDUH
)ÌQORFXLUHDPDWHULDOXOXLGHJUDGDW
)(FOLVDUHD
)ÌQGUHSWDUHDHOHPHQWHORUGHIRUPDWH
)5HSDUDUHDHOHPHQWHORUVWUXFWXUDOHGLQR‫܊‬HO
)5HSDUDUHDVWkOSLORU
)5HSDUDUHDJULQ]LORUFXLQLPDSOLQă
)5HSDUDUHDQRGXULORUGHFDGUX
)5HSDUDUHDFRQWUDYkQWXLULORU
)&RQVROLGăUL
)$VSHFWHJHQHUDOH
)0LMORDFHGHFRQVROLGDUHDHOHPHQWHORU
)0HWRGHGHFRQVROLGDUHDHOHPHQWHORU
)&RQVROLGDUHDVHF‫܊‬LXQLORUSULQDGăXJDUHGHPDWHULDO
)6FKLPEDUHDVFKHPHLVWDWLFHGHOXFUXDHOHPHQWHORU
)&RQVROLGDUHDHOHPHQWHORUPHWDOLFHFXEHWRQ
)ÌPEXQăWă‫܊‬LUHDFRPSRUWăULLHOHPHQWHORUODSLHUGHUHDVWDELOLWă‫܊‬LLJHQHUDOH
)ÌPEXQăWă‫܊‬LUHDFRPSRUWăULLHOHPHQWHORUODSLHUGHUHDVWDELOLWă‫܊‬LLORFDOH
SULQULJLGL]DUHDSHUH‫܊‬LORUVHF‫܊‬LXQLORU
)0HWRGHGHFRQVROLGDUHDDQVDPEOXULORUVWUXFWXUDOH
)&RQVROLGDUHDVWUXFWXULORUDYDULDWHGLQvQFăUFăULVHLVPLFH
)0ăVXULGHLQWHUYHQ‫܊‬LHDVXSUDVWUXFWXULORU
)3URFHGHHGHLQWHUYHQ‫܊‬LHSHQWUXFOăGLULFXVWUXFWXUDGLQ]LGăULH
)2ELHFW‫܈‬LGRPHQLXGHDSOLFDUH
)7LSXOOXFUăULORUGHLQWHUYHQ‫܊‬LH
)/XFUăULGHUHSDUD‫܊‬LH
)5HIDFHUHDPRUWDUXOXLGLQURVWXUL
)5H‫܊‬HVHUHD]LGăULHL
),QMHFWDUHDILVXULORUFUăSăWXULORU

),QMHFWDUHDFXDPHVWHFXULSHED]ăGHFLPHQW
),QMHFWDUHDFXDPHVWHFXULSHED]ăGHUă‫܈‬LQLHSR[LGLFH
),QMHF‫܊‬LLDUPDWH
)$OWHSURFHGHH
)3ORPEDUHDFXEHWRQDFUăSăWXULORUGLQ]LGăULH
)0RQWDUHDVFRDEHORUvQ]RQHOHFXFUăSăWXULIUDFWXULH[WLQVH
)3ODFDUHDORFDOăSHWUDVHXOILVXULLFUăSăWXULLFXWHQFXLDOăDUPDWă
)5HSDUDUHDSDQRXULORUGH]LGăULHGHXPSOXWXUă
)5HSDUDUHDLQWHUYHQ‫܊‬LLORUQHFRQWURODWHDVXSUDSHUH‫܊‬LORUGLQ]LGăULH
)/XFUăULGHFRQVROLGDUH
)&RQVROLGDUHDLQGLYLGXDOăDHOHPHQWHORUVWUXFWXUDOH
)&RQVROLGDUHD]LGăULHLSULQSODFDUHFXPDWHULDOHFXSURSULHWă‫܊‬LVXSHULRDUH
)&RQVROLGDUHDORFDOăDSOLQXULORURUL]RQWDOHGH]LGăULHGHSHVWHJROXUL
)&RQVROLGDUHD]LGăULHLFXFHQWXUL‫܈‬LVWkOSL‫܈‬RULGLQEHWRQDUPDW
)&RQVROLGDUHDSHUH‫܊‬LORUFXSURILOHPHWDOLFHDSDUHQWH
)&RQVROLGDUHDHOHPHQWHORUQHVWUXFWXUDOHPDMRUHGH]LGăULHDOHID‫܊‬DGHORU
) ,QWHUYHQ‫܊‬LL GH FRQVROLGDUH GH DQVDPEOX IăUă PRGLILFDUHD DOFăWXLULL
VWUXFWXUDOHH[LVWHQWH
) 5HDOL]DUHD FRQOXFUăULL VXEDQVDPEOXULORU VWUXFWXUDOH YHUWLFDOH ‫܈‬L
RUL]RQWDOH
)&RQVROLGDUHDIXQGD‫܊‬LLORU
)&RQVROLGDUHDGHDQVDPEOXFXPRGLILFDUHDDOFăWXLULLVWUXFWXUDOHH[LVWHQWH
)5HGXFHUHDH[FHQWULFLWă‫܊‬LLFHQWUXOXLGHULJLGLWDWHID‫܊‬ăGHFHQWUXOGHPDVă
)$VLJXUDUHDFRQWLQXLWă‫܊‬LLWUDVHXOXLIRU‫܊‬HORUYHUWLFDOH‫܈‬LVHLVPLFHSkQăOD
IXQGD‫܊‬LL
)3URFHGHHGHLQWHUYHQ‫܊‬LHSHQWUXFRPSRQHQWHOHQHVWUXFWXUDOHGLQFOăGLUL&16
)2ELHFW‫܈‬LGRPHQLXGHDSOLFDUH
)&DWHJRULLGHOXFUăULGHLQWHUYHQ‫܊‬LH‫܈‬LFULWHULLSHQWUXDOHJHUHDDFHVWRUD
)(OLPLQDUHvQORFXLUHVDXPRGLILFDUH
)/LPLWDUHDGHSODVăULORUVDXDGHIRUPD‫܊‬LLORU
)/XFUăULGHUHSDUD‫܊‬LL
)3URFHGHHVSHFLILFHGHLQWHUYHQ‫܊‬LHSHQWUXGLIHULWHFDWHJRULLGH&16
)5HDELOLWDUHDVHLVPLFăDFOăGLULORUIRORVLQGVLVWHPHGHGLVLSDUHDHQHUJLHL
),QWURGXFHUH
)&HULQ‫܊‬HJHQHUDOH
)0RGHODUHDHOHPHQWHORUGHGLVLSDUHDHQHUJLHL
)6SHFWUXOGHUăVSXQVHODVWLFSHQWUXGLIHULWHIUDF‫܊‬LXQLGLQDPRUWL]DUHDFULWLFă
)&HULQ‫܊‬HVXSOLPHQWDUH
)5HDELOLWDUHDVHLVPLFăDFOăGLULORUSULQL]RODUHDVHLVPLFăDED]HL
)$VSHFWHJHQHUDOH'RPHQLXGHDSOLFDUH
)&HULQ‫܊‬HIXQGDPHQWDOH
)2SRUWXQLWDWHDLQWURGXFHULLL]RODWRULORUVHLVPLFL
)3UREOHPHVSHFLILFHGHSURLHFWDUH
)0HWRGRORJLDGHSURLHFWDUH‫܈‬LFDOFXODLQWHUYHQ‫܊‬LHLED]DWHSHL]RODUHVHLVPLFă
)$VSHFWHJHQHUDOH
)(WDSHOHSURFHVHORUGHSURLHFWDUH
)6HOHFWDUHDLQL‫܊‬LDOăDL]RODWRULORU
)&RQVWUXLUHDPRGHOXOXLGHFDOFXO
)(YDOXDUHDFHULQ‫܊‬HORUVHLVPLFH
)'LPHQVLRQDUHDSUHOLPLQDUăDL]RODWRULORU

)&DOFXOXOGHWDOLDWDOVWUXFWXULL
)3URLHFWDUHDGHGHWDOLXDPăVXULORUGHLQWHUYHQ‫܊‬LH

$QH[D*LQIRUPDWLYă&RPHQWDULL

$QH[D+LQIRUPDWLYă([HPSOHGHFDOFXODOXFUăULORUGHLQWHUYHQ‫܊‬LHVWUXFWXUDOă
ODFOăGLULH[LVWHQWHYXOQHUDELOHVHLVPLF
+6WUXFWXULvQFDGUHGHEHWRQDUPDW
+6WUXFWXULFXSHUH‫܊‬LGHEHWRQDUPDW
+6WUXFWXUăGXDOăFXFDGUHFRQWUDYkQWXLWHFHQWULF‫܈‬LFDGUHQHFRQWUDYkQWXLWHFX
VWUXFWXUăPHWDOLFă
+6WUXFWXULGLQ]LGăULH

$QH[D , LQIRUPDWLYă ÌQGUXPăWRU SHQWUX vQWRFPLUHD UDSRUWXOXL GH H[SHUWL]D
WHKQLFăVHLVPLFăODFOăGLUL

$QH[D-LQIRUPDWLYă([HPSOHGHUDSRDUWHGHHYDOXDUHVHLVPLFă
-6WUXFWXUăGLQEHWRQ
-6WUXFWXUăPHWDOLFă
-6WUXFWXUăFXSHUH‫܊‬LGLQ]LGăULHVLPSOăQHDUPDWăH[HPSOXO
-6WUXFWXUăFXSHUH‫܊‬LGLQ]LGăULHVLPSOăQHDUPDWăH[HPSOXO

1. Generalități
Obiect și domeniu de aplicare

Obiectul Codului de proiectare seismică - Partea a III-a - Prevederi pentru evaluarea
seismică a clădirilor existente, indicativ P 100-3/2019 (denumit în continuare P 100-3),
este stabilirea unor criterii și proceduri pentru evaluarea seismică a clădirilor existente
și, după caz, fundamentarea lucrărilor de intervenție pentru reducerea vulnerabilității
seismice a acestora.
Evaluarea seismică a clădirilor existente se face cu scopul determinării
susceptibilității avarierii acestora la acțiuni seismice severe.
Expertizarea tehnică a clădirilor la acțiuni seismice implică evaluarea seismică a
acestora conform prevederilor P 100-3 de către un expert tehnic atestat.
Prevederile P 100-3 se utilizează împreună cu prevederile P 100-1/2013 (denumit
în continuare P 100-1).
Prevederile codului P 100-3 sunt armonizate cu prevederile standardului național
SR EN 1998-3.
P 100-3 se aplică la evaluarea seismică a clădirilor și construcțiilor cu structuri
similare acestora amplasate pe teritoriul României, indiferent de perioada în care au fost
realizate. În P 100-3 toate aceste categorii de construcții sunt denumite clădiri.
Evaluarea seismică a construcțiilor cu funcțiuni speciale (de exemplu, centrale
nucleare, platforme maritime, poduri, baraje, diguri, coșuri de fum, rezervoare, silozuri,
turnuri de răcire și altele asemenea) nu face obiectul codului P 100-3.
Prevederile P 100-3 pot fi aplicate și în cazul clădirilor monument istoric în cazul
în care acestea nu contravin conceptelor, abordărilor și procedurilor cuprinse în
documentele normative specifice.
Evaluarea riscului seismic pentru populații de clădiri, în diferite scopuri (de
exemplu, pentru determinarea riscului în asigurarea clădirilor sau pentru stabilirea
priorităților de intervenție în vederea reducerii riscului seismic), nu constituie obiectul
prezentului cod.
Codul cuprinde prevederi pentru evaluarea seismică a clădirilor existente care se
utilizează împreună cu prevederile codurilor destinate proiectării clădirilor la alte tipuri
de acțiuni.
Prevederi specifice pentru evaluarea seismică a clădirilor existente cu structura
realizată din beton, oțel sau zidărie și a componentelor nestructurale ale clădirilor sunt
date în anexele B, C, D și E.
Se recomandă evaluarea seismică cu prioritate a tuturor clădirilor realizate înainte
de intrarea în vigoare a normativului P100/78 precum și a celor cu mai mult de 5 niveluri
supraterane realizate pe baza normativului P100/78 sau P100/81.
Expertizarea tehnică a clădirilor în situații în care evaluarea seismică nu este
necesară nu face obiectul acestui cod. Cazuri particulare de expertizare tehnică a
clădirilor pentru cerința fundamentală „rezistență mecanică și stabilitate” pentru care
evaluarea seismică a clădirii nu este necesară sunt date în reglementări tehnice specifice.
Prin prevederile codului se urmărește evaluarea seismică și stabilirea strategiei de

intervenție pentru reducerea vulnerabilității seismice a clădirilor existente astfel încât,
la incidența mișcărilor seismice severe, să se asigure cu un grad acceptabil de încredere:
(a) protecția vieții și integrității fizice a persoanelor;
(b) menținerea, fără întrerupere, a desfășurării de activități și servicii esențiale
pentru viața socială și economică;
(c) limitarea pagubelor materiale. ( )
Eficiența măsurilor de protecție seismică prezintă un anumit grad de incertitudine
din cauza caracterului imprevizibil, aleator, al cutremurelor. Astfel, calitatea
expertizelor tehnice și a documentațiilor tehnice pentru lucrările de intervenție trebuie
evaluată prin măsura în care se respectă prevederile documentelor normative în vigoare
la data elaborării acestora și nu prin prisma apariției, în cazul unei clădiri, a unor efecte
defavorabile, la incidența unei mișcări seismice severe.
Gradul de încredere în evaluarea seismică a clădirilor existente este, în cele mai
multe situații, mai redus decât cel asociat proiectării construcțiilor noi, deoarece
clădirile existente:
(a) sunt realizate conform nivelului de cunoaștere de la momentul construirii
acestora;
(b) pot ascunde erori de proiectare și execuție și nu sunt realizate în sistemele actuale
de management și control al calității lucrărilor de construcție;
(c) au suferit degradări specifice exploatării;
(d) pot să fi suferit acțiunea unor cutremure precedente și a unor acțiuni neseismice
cu efecte necunoscute. ( )
Pentru evaluarea seismică sunt necesare valori diferite ale factorilor de siguranță
pentru materiale și structuri, stabilite în funcție de informațiile disponibile și de gradul
de incertitudine al acestora.
Condițiile stabilite prin prezentul cod au caracter minimal și nu sunt limitative.
Prevederile codului reflectă nivelul de cunoaștere la data elaborării acestuia în ceea
ce privește acțiunea seismică, principiile și regulile de calcul și alcătuire ale
construcțiilor, precum și performanțele și cerințele privind construcțiile și produsele
pentru construcții utilizate.
Codul este supus actualizării periodice, pe măsura evoluției progresului tehnic în
domeniul evaluării și proiectării lucrărilor de intervenție la clădiri la acțiunea seismică.
Pe măsură ce prin cercetări teoretice și experimentale se vor obține informații
suplimentare privind performanțele, ipotezele, modelele, metodele și valorile de calcul
utilizate, acestea vor constitui baza fundamentării unor amendamente tehnice la
prezentul cod cu respectarea, în condițiile legii, a procedurii de actualizare sau revizuire
a reglementărilor tehnice.
Ierarhizarea clădirilor din punct de vedere al susceptibilității de avariere la acțiuni
seismice severe prin compararea directă a rezultatelor sintetice ale evaluărilor seismice
realizate pentru clădiri în diferite perioade nu este concludentă din cauza schimbării
periodice a documentelor normative pentru evaluarea seismică a clădirilor existente și a
stării evolutive de degradare a clădirilor.
Ierarhizarea clădirilor din punct de vedere al susceptibilității de avariere la acțiuni

seismice severe se face utilizând proceduri specifice, care nu fac obiectul P 100-3.
Concluziile și recomandările unei expertize tehnice devin caduce în cazul
schimbării documentelor normative față de cele aflate în vigoare la data elaborării
expertizei, în cazul schimbării semnificative a stării de degradare a clădirii față de
situația de la momentul expertizării sau atunci când s-au produs modificări ale clădirii
privitoare la: funcțiune, sistem structural sau componente nestructurale. Evoluția stării
de degradare a clădirii, față de situația de la momentul expertizării, se consemnează de
către un expert tehnic.
Prevederile codului se adresează specialiștilor cu activitate în construcții (experți
tehnici, verificatori de proiecte, ingineri proiectanți), beneficiarilor, investitorilor sau
proprietarilor construcțiilor, autorităților locale, precum și autorităților de control în
construcții.
Evaluarea seismică se face de către un inginer evaluator cu competențele și
experiența necesare pentru tipul de clădire evaluată. Procurarea datelor și încercările
sunt efectuate de personal calificat și cu experiență. (0)
Structura codului
Structura codului P 100-3 este următoarea:
1. Generalități
2. Evaluarea seismică
3. Cerințe de performanță
4. Informații pentru evaluarea seismică
5. Evaluarea calitativă
6. Evaluarea cantitativă
7. Evaluarea fundațiilor și terenului de fundare
8. Concluziile evaluării
Anexa A: Hazardul seismic
Anexa B. Structuri din beton
Anexa C: Structuri din oțel
Anexa D: Structuri din zidărie
Anexa E: Componente nestructurale
Anexa F: Îndrumător de reabilitare seismică a clădirilor existente
Anexa G: Comentarii
Anexa H: Exemple de calcul a lucrărilor de intervenție structurală la clădiri
existente, vulnerabile seismic
Anexa I: Îndrumător pentru întocmirea raportului de expertiza tehnică
seismică la clădiri
Anexa J: Exemple de rapoarte de evaluare seismică
Capitolele 1-8 și anexele A-E au caracter normativ. anexele F-J au caracter

informativ. (0)
Definiții generale
În P 100-3 sunt valabile definițiile date în P 100-1 cu următoarele completări: (0)
Avarie seismică: defecțiune structurală sau nestructurală (semnificativă) a unei
construcții, cauzată de acțiunea cutremurului.
Beneficiar: persoană (fizică sau juridică) sau autoritate publică care comandă expertiza
tehnică și căreia, în temeiul unui contract, i se prestează serviciile de expertizare tehnică
și i se predă raportul de expertiză tehnică.
Clasă de risc seismic: indicator sintetic al susceptibilității de avariere seismică a unei
clădiri existente la acțiunea cutremurului de proiectare, corespunzător stării limită
ultime.
Clădire: construcție supraterană și, după caz, subterană, alcătuită din unul sau mai multe
tronsoane, având încăperi care servesc la adăpostirea oamenilor, animalelor,
materialelor etc.
Consolidare: refacerea sau înnoirea oricărei componente structurale a unei clădiri cu
scopul îmbunătățirii comportării structurii la diferite tipuri de acțiuni.
Degradare a construcției: pierderea caracteristicilor inițiale ale unei construcții sau părți
de construcție din cauza unor acțiuni exterioare sau prin folosință îndelungată.
Evaluare seismică: ansamblul investigațiilor care se desfășoară pentru evaluarea
comportării seismice a unei clădiri la acțiunea mișcărilor seismice severe.
Evaluare calitativă: evaluare pe baza unor proprietăți care sunt observate și care nu pot
fi în general măsurate, bazată pe judecată inginerească.
Evaluare cantitativă: evaluare prin metode de calcul inginerești care conduce la rezultate
numerice cu unități de măsură.
Examinare vizuală: procedeu de verificare vizuală, prin măsurători efectuate prin sondaj
a unor elemente adecvat selectate, a corespondenței dintre geometria structurii existente
și planurile de ansamblu.
Expertiză tehnică: cercetare cu caracter tehnic făcută de un expert tehnic atestat asupra
unei situații sau probleme cu caracter tehnic pentru lămurirea acesteia și, după caz,
pentru identificarea soluției de remediere.
Expertiză tehnică la acțiuni seismice: expertiză tehnică referitoare la evaluarea seismică
a unei clădiri, la necesitatea lucrărilor de intervenție și, după caz, la tipul și anvergura
acestora.
Expunere: populația, bunurile materiale, valorile culturale și activitățile economice
expuse la risc, aflate în clădire și în imediata vecinătate a acesteia.
Inspecție în teren: activitățile desfășurate în teren pentru verificarea și completarea
informațiilor privind detaliile clădirii din documentația tehnică de proiectare originală
sau din proiectarea simulată.
Lucrări de intervenție: lucrări de construcție realizate în vederea reducerii
vulnerabilității construcțiilor existente.
Planurile de ansamblu: piesele desenate, parte a documentației tehnice de proiectare,

care descriu geometria structurii și permit identificarea componentelor structurale și a
dimensiunilor acestora.
Notă: De exemplu, asemenea planuri sunt reprezentate de planurile de cofraj la construcțiile de
beton armat sau planurile de montaj la construcțiile de oțel.
Planuri de detaliu: piese desenate, parte a documentației tehnice de proiectare, care
descriu detaliile de execuție.
Notă: De exemplu: planuri de armare ale elementelor de beton armat, planuri de execuție ale
elementelor metalice, ale nodurilor etc.
Proiectare simulată: procedeu de reconstituire a unor informații privind detalierea
elementelor structurale și componentelor nestructurale pe baza documentelor normative
și practicii de proiectare sau de execuție din perioada realizării clădirii.
Raport de expertiză tehnică la acțiuni seismice: raport întocmit de către expertul tehnic
atestat în urma expertizării tehnice a unei clădiri la acțiuni seismice.
Reabilitare: refacerea sau înnoirea componentelor unei clădiri pentru a se asigura un
nivel al funcțiunii similar sau superior celui anterior reabilitării.
Reabilitare seismică: refacerea sau înnoirea componentelor unei clădiri pentru reducerea
vulnerabilității acesteia la acțiuni seismice, în acord cu cerințele fundamentale din acest
cod.
Relevare clădire: activități de identificare a componentelor structurale și a principalelor
componente nestructurale, de măsurare a gabaritelor clădirii, elementelor structurale și
componentelor nestructurale, și de reprezentare grafică a planurilor de ansamblu.
Notă: Se pot obține, după caz, informații privind cantitatea și poziția armăturilor longitudinale
și transversale în elementele de beton, alcătuirea elementelor metalice etc.
Remodelare: refacerea sau înnoirea oricărei componente a unei clădiri în scopul
schimbării funcțiunii sau a gradului de ocupare.
Reparație: refacerea sau înnoirea oricărei componente degradate a unei clădiri cu scopul
de a obține caracteristici similare celor anterioare degradării.
Reparație capitală: refacerea sau înnoirea tuturor componentelor esențiale degradate ale
unei clădiri pentru a se asigura un nivel al funcțiunii similar celui anterior degradării.
Susceptibilitate de avariere seismică: capacitatea unei construcții de a suferi anumite
avarii seismice.
Vulnerabilitate seismică: susceptibilitate la avariere a unei clădiri în urma unei acțiuni
seismice.
Unități de măsură
Se utilizează unitățile de măsură conform prevederilor P 100-1. (0)
Simboluri
Se utilizează simbolurile așa cum sunt definite în P 100-1. (0)
Documente de referință
Documentele normative de referință sunt cele prevăzute în P 100-1 împreună cu
cele din tabelul 1.1.
Tabelul 1.1 Standarde de referință specifice părții a III-a a codului P 100.
1 SR EN 1997-2:2008 Eurocod 7: Proiectarea geotehnică. Partea 2:
Investigarea și încercarea terenului
2 SR EN 1998-3:2005 Eurocod 8: Proiectarea structurilor pentru

rezistența la cutremur. Partea 3: Evaluarea și
consolidarea construcțiilor
3 SR EN 1998-3:2005/NA:2010 Eurocod 8: Proiectarea structurilor pentru
rezistența la cutremur. Partea 3: Evaluarea și
consolidarea construcțiilor. Anexa națională
Întrucât documentele normative sunt supuse actualizării periodice, lista

documentelor de referință va fi consultată împreună cu lista documentelor normative
aflate în vigoare publicată de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice.
(0)
2. Evaluare seismică
Generalități
Evaluarea seismică a clădirilor constă dintr-un ansamblu de operații pe baza cărora
se stabilește susceptibilitatea avarierii seismice. Susceptibilitate de avariere se stabilește
în funcție de gradul în care sunt satisfăcute cerințele evaluării stabilite conform
P 100-3.
Activitatea desfășurată pentru evaluarea clădirii, rezultatele examinării și studiilor
efectuate în vederea evaluării, concluziile referitoare la siguranța seismică a clădirii,
necesitatea lucrărilor de intervenție și, după caz, natura și proporțiile acestor lucrări,
sunt prezentate în raportul de evaluare seismică a construcției, parte a expertizei tehnice.
Conținutul detaliat al raportului de expertiză tehnică este prezentat la 8.2.
Scopul expertizelor tehnice la acțiuni seismice se stabilește în acord cu prevederile
P 100-3 și cu solicitările beneficiarului.
Expertizele tehnice la acțiuni seismice se întocmesc pentru stabilirea
susceptibilității avarierii la acțiuni seismice severe, a necesității lucrărilor de intervenție
și pentru stabilirea tipului și anvergurii acestora.
Expertizele tehnice pot să nu conțină recomandări privind tipul și anvergura
lucrărilor de intervenție, în următoarele situații:
(a) expertize tehnice comandate de către autoritățile judiciare sau alte autorități
publice, de către proprietari sau investitori necesare în cadrul unor spețe;
(b) expertize tehnice comandate de potențiali investitori pentru stabilirea
oportunității investițiilor;
(c) expertize tehnice comandate de către companii de asigurare pentru stabilirea
primelor de asigurare;
(d) expertize tehnice comandate de către proprietari pentru a stabili măsura în care
este posibilă organizarea și desfășurarea de activități permanente sau temporare
în spațiile publice ale unor clădiri. ( )
Evaluarea seismică se realizează pentru ansamblul clădirii, alcătuit din structură și
elemente nestructurale, sub acțiunea componentelor verticale și orizontale ale acțiunii
seismice.
Evaluarea seismică se finalizează prin încadrarea clădirii într-o clasă de risc seismic
și stabilirea necesității lucrărilor de intervenție și, după caz, descrierea tipului și
anvergurii acestora.
În cazul în care expertiza tehnică conține recomandări privind tipul și anvergura
lucrărilor de intervenție, nivelul minim de asigurare care trebuie îndeplinit în urma
acestor lucrări se stabilește conform prevederilor 3.3.
În cazul realizării lucrărilor de intervenție recomandate, expertiza tehnică se poate
completa, detalia sau definitiva la încheierea lucrărilor de decopertare a elementelor
structurale, situație care poate influența volumul, costurile și durata lucrărilor de
reabilitare seismică.
Evaluarea seismică poate să se refere la clădiri realizate parțial în raport cu
prevederile documentației tehnice de proiectare. În acest caz, evaluarea seismică se face
ca pentru clădiri existente.
Evaluarea seismică a unui tronson dintr-o clădire realizată din două sau mai multe
tronsoane învecinate, izolate între ele prin rosturi seismice care traversează întreaga
structură, se face:
(a) independent de restul tronsoanelor, dacă nu se așteaptă interacțiunea între
tronsoane ca urmare a deplasărilor seismice orizontale;
(b) independent, cu evaluarea efectelor defavorabile ale interacțiunii, dacă este
așteptată interacțiunea între tronsoane și degradarea acestora ca urmare a
deplasărilor orizontale, din cauza dimensiuni mici a rostului seismic. ( )
Clădirile alcătuite din tronsoane separate parțial, prin rosturi care nu traversează
întreaga structură, se evaluează seismic în totalitate.
Prin excepție de la (12), în cazul clădirilor multietajate realizate din două sau mai
multe tronsoane având suprastructura separată și infrastructură comună, evaluarea
seismică a unui tronson se poate face independent, conform (11), la decizia motivată a
expertului.
În cazul clădirilor care, din cauza acțiunii seismice orizontale, pot interacționa cu
clădiri învecinate de care nu sunt separate prin rosturi seismice suficient de mari, la
evaluarea seismică se vor evalua efectele defavorabile ale interacțiunii asupra clădirilor
în cauză.
Evaluarea seismică poate să se refere exclusiv la documentația tehnică de proiectare
a unei clădiri. În această situație, concluziile expertizei se vor referi strict la
documentația analizată și nu la o eventuală clădire realizată pe baza acestei documentații.
(0)
Operațiile care compun procesul de evaluare

Evaluarea seismică a unei clădiri implică următoarele categorii de activități:
(a) colectarea informațiilor pentru evaluarea seismică a clădirii;
(b) stabilirea cerințelor fundamentale ale evaluării, a stărilor limită asociate și a
cerințelor seismice;
(c) stabilirea metodologiei de evaluare în corelare cu informațiile disponibile și
stările limită selectate;
(d) evaluarea propriu-zisă a clădirii;
(e) stabilirea lucrărilor de intervenție, după caz;
(f) întocmirea raportului de evaluare seismică. ( )
Cerințele seismice și stările limită pentru care se face evaluarea susceptibilității de
avariere a clădirii se selectează în acord cu prevederile capitolului 3.
Colectarea informațiilor pentru evaluarea seismică a clădirii se face conform
prevederilor capitolului 4.
Pentru evaluarea seismică se utilizează una sau mai multe dintre metodologiile de
evaluare date în P 100-3.
Criteriile de alegere a metodologiilor de evaluare și descrierea acestora sunt
prevăzute la 2.3.
Operațiile care alcătuiesc procesul de evaluare a clădirii se pot grupa în două
categorii care constituie:
(a) evaluarea calitativă;

(b) evaluarea cantitativă, prin calcul. ( )
Evaluarea calitativă a clădirilor se face pe baza criteriilor generale prevăzute în
capitolul 5.
Evaluarea cantitativă a clădirilor se face pe baza modelelor și metodelor generale
de calcul prevăzute în capitolul 6.
Evaluarea sistemului de fundare se face conform prevederilor capitolului 7.
La evaluarea calitativă și cantitativă se va ține seama de aspectele specifice de
alcătuire a structurilor din diferite materiale precizate în anexa B pentru structurile de
beton armat, în anexa C pentru structurile din oțel, și în anexa D pentru structurile cu
pereți din zidărie.
Evaluarea componentelor nestructurale ale clădirilor se face pe baza prevederilor
date în anexa E.
Raportul de evaluare se întocmește conform prevederilor 8.2. (0)
Metodologii de evaluare
P 100-3 prevede trei metodologii de evaluare a clădirilor, diferite din punct de
vedere al complexității, definite prin baza conceptuală, nivelul de rafinare a metodelor
de calcul și nivelul de detaliere a operațiunilor de verificare:
(a) Metodologia de nivel 1, de complexitate scăzută;
(b) Metodologia de nivel 2, de complexitate medie;
(c) Metodologia de nivel 3, de complexitate ridicată. ( )
La evaluarea seismică a clădirilor se recomandă utilizarea metodologiei cu cel mai
înalt nivel de complexitate care poate fi aplicată în condițiile limitărilor specificate la
2.3.1, 2.3.2 și 2.3.3.
Pentru evaluarea seismică a unei clădiri, alegerea metodologiilor de evaluare se face
în funcție de: (0)
- cunoștințele tehnice din perioada realizării proiectului și execuției clădirii;
- complexitatea clădirii, în special din punct de vedere structural, definită de
dimensiuni (deschideri, înălțime), regularitate etc.;
- datele disponibile pentru întocmirea evaluării (nivelul de cunoaștere);
- funcțiunea, importanța și valoarea clădirii;
- condițiile privind hazardul seismic din amplasament, valorile accelerației
seismice pentru proiectare, ag, și condițiile locale de teren;
- tipul sistemului structural;
- cerințele fundamentale stabilite pentru clădire;
- scopul expertizei tehnice;
- alte condiții relevante pentru clădirea evaluată.
2.3.1. Metodologia de nivel 1

Metodologia de nivel 1 este o metodologie simplificată care se poate aplica la
clădirile aparținând claselor de importanță și expunere la cutremur III și IV, cu
regularitate în plan și în elevație, având următoarele caracteristici:
(a) clădiri cu structura în cadre din beton armat cu până la 3 niveluri supraterane, cu
sau fără pereți de umplutură din zidărie, amplasate în zone seismice cu valori ale
accelerației terenului pentru proiectare ag≤0,15g;
(b) clădiri cu structura cu pereți din beton armat cu până la 3 niveluri supraterane,
cu sau fără pereți de umplutură din zidărie, amplasate în zone seismice cu valori
ale accelerației terenului pentru proiectare ag≤0,20g;
(c) clădiri cu structura din pereți de zidărie, cu sau fără planșee rigide și rezistente
la acțiuni în planul lor, în condițiile precizate în anexa D;
(d) clădiri cu orice fel de structură amplasate în zone seismice cu valori ale
accelerației terenului pentru proiectare ag=0,10g.( )
Metodologia de nivel 1 poate fi utilizată și pentru evaluarea altor clădiri decât cele
prevăzute la (1), în scopul obținerii unor informații preliminare, dar rezultatele acestei
evaluări nu pot fi utilizate pentru fundamentarea concluziilor, încadrarea clădirii într-o
clasă de risc seismic sau stabilirea lucrărilor de intervenție.
Prin excepție de la (2), metodologia de nivel 1 poate fi utilizată la evaluarea
seismică de ansamblu a clădirilor concepute numai pentru încărcări gravitaționale, fără
un sistem structural clar pentru preluarea forțelor orizontale seismice, la care necesitatea
lucrărilor de intervenție este evidentă expertului tehnic care stabilește această necesitate
prin concluziile expertizei. În acest caz, la proiectarea lucrărilor de intervenție se vor
utiliza metode de calcul mai complexe, în acord cu prevederile codului.
Metodologia de nivel 1 implică: (0)
(a) evaluarea calitativă a clădirii pe baza criteriilor de conformare, de alcătuire și de
detaliere a construcțiilor și a nivelului de degradare - listele de condiții sunt date
în anexele specifice structurilor din diferite materiale;
(b) evaluarea cantitativă, utilizând metode simplificate de calcul structural și
verificări globale ale structurii (ale efectelor acțiunii seismice), în elementele
esențiale. ( )

Metodologia de evaluare de nivel 2 se poate aplica la clădiri cu orice tip de structură,
aparținând oricărei clase de importanță-expunere la cutremur.
Metodologia de evaluare de nivel 2 se poate aplica la clădiri care îndeplinesc
condițiile de la 2.3.1(1) pentru utilizarea metodologiei de nivel 1, pentru determinarea
cu precizie mai mare a susceptibilității de avariere la acțiuni seismice.
Rezultatul evaluării prin metodologia de nivel 2 prezintă un grad de încredere
superior celui obținut prin aplicarea metodologiei de nivel 1.
Metodologia de nivel 2 implică: (0)(0)
(a) evaluarea calitativă a clădirii pe baza criteriilor de conformare, de alcătuire și de
detaliere a construcțiilor și a nivelului de degradare - listele de condiții sunt date
în anexele specifice structurilor din diferite materiale;
(b) evaluarea cantitativă bazată pe un calcul structural static liniar și factori de

comportare. ( )( )

Metodologia de nivel 3 se aplică pentru evaluarea cu un grad de încredere mai
ridicat a comportării seismice.
Metodologia de nivel 3 nu poate fi aplicată pentru clădiri la care, în urma colectării
datelor pentru evaluarea structurală, nivelul de cunoaștere este KL1, conform 4.3.
Nivelul de cunoaștere recomandat pentru această metodologie este KL3.
Pentru clădirile cu structura de zidărie, condiții suplimentare de aplicare a
metodologiei de nivel 3 sunt date în anexa D.
Rezultatul evaluării prin metodologia de nivel 3 prezintă un grad de încredere
superior celui obținut prin aplicarea metodologiilor de nivel 1 și 2.
Metodologia de nivel 3 implică: (0)
(a) evaluarea calitativă pe baza criteriilor de conformare, de alcătuire și de detaliere
a clădirilor și a nivelului de degradare - listele de condiții sunt date în anexele
specifice structurilor din diferite materiale;
(b) evaluarea cantitativă care ia în considerare în mod explicit comportarea neliniară
a elementelor structurale sub acțiunea cutremurelor severe. ( )
3. Cerințe de performanță
Cerințe fundamentale
Evaluarea seismică a clădirilor existente urmărește să stabilească, cu un grad
adecvat de încredere, în ce măsură acestea satisfac cerințele fundamentale utilizate la
proiectarea construcțiilor noi.
Cerințele fundamentale pentru proiectarea clădirilor noi (cerința de siguranță a
vieții și cerința de limitare a degradărilor) și stările limită asociate (Starea Limită Ultimă,
ULS, și Starea Limită de Serviciu, SLS), sunt definite în P 100-1, unde se indică și
intervalele medii de recurență (IMR) ale acțiunilor seismice luate în considerare pentru
cele două stări limită.
Evaluarea poate avea în vedere cerințe superioare celor fundamentale, prin
adoptarea unor valori superioare ale IMR ale cutremurelor pe amplasament, conform
prevederilor din anexa A, în funcție de scopul expertizei.
Beneficiarul expertizei tehnice la acțiuni seismice va fi informat de către expert cu
privire la modul de selectare a cerințelor, prin adoptarea unor valori superioare ale IMR.
Cerințele fundamentale de referință se diferențiază în funcție de clasa de importanță
și de expunere la cutremur a clădirii evaluate conform P 100-1, prin intermediul
valorilor diferențiate ale factorului JI,e.
Exprimarea sintetică a susceptibilității avarierii seismice a unei clădiri existente la
acțiunea cutremurului de proiectare, corespunzător Stării Limită Ultime, se face prin
încadrarea acesteia într-o clasă de risc seismic.
În cazul clădirilor existente este permisă asigurarea cerințelor fundamentale definite
în P 100-1 pentru mișcări seismice de intensitate mai redusă decât cele considerate la
proiectarea clădirilor noi, corespunzătoare unor probabilități mai mari de depășire în 50
de ani decât cutremurul de proiectare.
Notă: Încadrarea unei clădiri din clasa III de importanță și expunere la cutremur în clasa III de
risc seismic arată orientativ că răspunsul așteptat al acesteia la acțiunea cutremurului cu 40%
probabilitate de depășire în 50 de ani (IMR de 100 de ani) este similar cu răspunsul unei clădiri
noi, din aceeași clasă de importanță și expunere la cutremur, proiectate pe baza P 100-1 la
acțiunea cutremurului cu 20% probabilitate de depășire în 50 de ani (IMR de 225 de ani). (0)
Clase de risc seismic

Se definesc următoarele patru clase de risc seismic:
(a) Clasa de risc seismic RsI, din care fac parte clădirile cu susceptibilitate de
prăbușire, totală sau parțială, la acțiunea cutremurului de proiectare
corespunzător Stării Limită Ultime;
(b) Clasa de risc seismic RsII, din care fac parte clădirile susceptibile de avariere
majoră la acțiunea cutremurului de proiectare corespunzător Stării Limită Ultime,
care pune în pericol siguranța utilizatorilor, dar la care prăbușirea totală sau
parțială este puțin probabilă;
(c) Clasa de risc seismic RsIII, din care fac parte clădirile susceptibile de avariere
moderată la acțiunea cutremurului de proiectare corespunzător Stării Limită
Ultime, care poate pune în pericol siguranța utilizatorilor;
(d) Clasa de risc seismic RsIV, din care fac parte clădirile la care răspunsul seismic
așteptat sub efectul cutremurului de proiectare, corespunzător Stării Limită
Ultime, este similar celui așteptat pentru clădirile proiectate pe baza
reglementărilor tehnice în vigoare. ( )
Criteriile pentru încadrarea clădirilor în clase de risc seismic sunt prevăzute la 8.1.
(0)
Necesitatea lucrărilor de intervenție

În funcție de deficiențele constatate în urma evaluării seismice, lucrările de
intervenție se pot efectua, după caz, asupra structurii sau componentelor nestructurale.
Dacă în urma evaluării seismice o clădire a fost încadrată în clasa de risc seismic
RsI sau RsII, sunt necesare lucrări de intervenție.
Dacă în urma evaluării seismice o clădire a fost încadrată în clasa de risc seismic
RsIII sau RsIV, necesitatea lucrărilor de intervenție pentru remedierea deficiențelor
constatate se stabilește de către expert, în acord și cu solicitările beneficiarului.
Pentru clădirile încadrate în urma evaluării seismice în clasa de risc seismic RsI sau
RsII, tipul și anvergura lucrărilor de intervenție se stabilesc astfel încât, după efectuarea
acestora, clădirea să poate fi încadrată cel puțin în clasa de risc seismic RsIII.
În cazul clădirilor aparținând integral domeniului public sau privat al statului sau al
unităților administrativ-teritoriale, la care lucrările de intervenție sunt însoțite de lucrări
de reparații capitale, tipul și anvergura lucrărilor de intervenție se stabilesc astfel încât,
după efectuarea acestora, clădirea să poate fi încadrată în clasa de risc seismic RsIV.
Dacă în urma evaluării seismice a unei clădiri s-a constatat o vulnerabilitate ridicată
a acesteia la acțiunea cutremurului corespunzător stării limită de serviciu, sunt necesare
lucrări de intervenție. Vulnerabilitatea ridicată se judecă în raport cu cerințele
fundamentale de referință date la 3.1.
În cazul în care expertiza tehnică se realizează pentru fundamentarea unor lucrări
de extindere, prin creșterea suprafeței desfășurate a clădirii cu mai mult de 10%, sunt
necesare lucrări de intervenție al căror tip și anvergură se stabilesc astfel încât, după
efectuarea acestora, clădirea să poată fi încadrată în clasa de risc seismic RsIV. În cazul
în care expertiza tehnică are ca obiect schimbarea, parțială sau totală, a funcțiunii clădirii,
cu creșterea expunerii, sunt necesare lucrări de intervenție al căror tip și anvergură se
stabilesc astfel încât, după efectuarea acestora, clădirea să poată fi încadrată în clasa de
risc seismic RsIII sau RsIV, la decizia expertului.
În cazul clădirilor cu mai mult de două niveluri, realizate înainte de 1963, care
prezintă avarii seismice sau vicii evidente de conformare structurală în raport cu
cerințele pentru clădiri noi, care nu au fost supuse unor lucrări de intervenție pentru
creșterea siguranței la acțiuni seismice, amplasate în zone seismice cu ag≥0,2g, sunt
necesare lucrări de intervenție.
Prin excepție de la prevederile (4), în cazul în care nu este posibilă realizarea cu
celeritate a lucrărilor de intervenție pentru clădirile încadrate în clasa de risc seismic RsI,
se pot recomanda și lucrări de intervenție parțiale având ca scop prevenirea colapsului
clădirii la cutremurul de proiectare corespunzător Stării Limită Ultime, la decizia
expertului. Tipul și anvergura lucrărilor de intervenție parțiale se stabilesc astfel încât,
după efectuarea acestora, clădirea să poată fi încadrată în clasa de risc seismic RsII.
Aceste recomandări vor fi cuprinse în raportul de expertiză, suplimentar față de cele
prevăzute de (4). În cazurile prevăzute la (5) și (7) nu se pot recomanda lucrări de

intervenție parțiale.
Lucrările de intervenție parțiale, stabilite conform (9), reduc semnificativ riscul de
prăbușire completă la acțiunea cutremurului de proiectare, corespunzător stării limită
ultime, dar nu sunt în măsură să asigure îndeplinirea cerințelor fundamentale prevăzute
de P 100-3 și nu pot înlătura complet posibilitatea de prăbușire la acțiunea cutremurului
de proiectare, asociat Stării Limită Ultime.
Beneficiarul trebuie să asigure completarea lucrărilor de intervenție parțiale imediat
ce resursele necesare și situația din teren permit realizarea lucrărilor de intervenție
stabilite conform (4).
Prin lucrările de intervenție efectuate nu se poate reduce, în nicio situație, nivelul
de asigurare seismică a clădirii existente.
La decizia proprietarului clădirii, la proiectarea lucrărilor de intervenție se pot avea
în vedere cerințe superioare celor definite la (4).
Prin lucrările de intervenție se poate urmări creșterea oricărui indicator dintre cei
trei definiți la 8.1(2).
Expertul tehnic poate recomanda motivat desființarea unei construcții dacă aceasta
necesită lucrări majore de intervenție pentru punerea în siguranță, care depășesc
valoarea de înlocuire a clădirii existente. (0)
Proiectarea lucrărilor de intervenție

La proiectarea lucrărilor de intervenție se utilizează P 100-1 împreună cu
prevederile suplimentare privind reprezentarea acțiunii seismice date în P 100-3.
La proiectarea lucrărilor de intervenție, intervalele medii de recurență a accelerației
terenului pentru proiectare, ag, asociate acțiunilor seismice corespunzătoare celor două
stări limită definite în P 100-1, se aleg conform prevederilor anexei A.
La proiectarea lucrărilor de intervenție se va utiliza reprezentarea acțiunii seismice
dată în P 100-1, cu scalarea spectrului de răspuns elastic al accelerațiilor absolute ale
mișcării terenului în amplasament conform prevederilor anexei A.
Proiectul lucrărilor de intervenție se realizează pe baza soluției de principiu dată în
expertiza tehnică.
Nu se pot proiecta și realiza lucrări de intervenție pe baza expertizelor tehnice care
nu conțin recomandări privind tipul și anvergura lucrărilor de intervenție.
Prin proiect, soluțiile de principiu ale lucrărilor de intervenție recomandate prin
expertiza tehnică se dimensionează prin calcul și se detaliază pentru execuție.
Dacă în cadrul procesului de proiectare se constată că, prin aplicarea soluției de
principiu dată în expertiza tehnică, nu se poate asigura îndeplinirea cerințelor
fundamentale ale proiectării seismice, stabilite conform P 100-3 și P 100-1, sau se
descoperă vicii ale clădirii care nu au fost evidențiate în expertiza tehnică, proiectantul
semnalează situația expertului care, după caz, poate decide motivat păstrarea,
completarea sau modificarea raportului de expertiză.
În cazul lucrărilor de intervenție parțială stabilite conform 3.3 (9) proiectul se
realizează pe baza soluției de principiu dată în expertiza tehnică.(0)
4. Informații pentru evaluarea seismică
În vederea evaluării susceptibilității de avariere seismică a clădirilor existente,

informațiile necesare se obțin din surse cum sunt: documentația tehnică de proiectare și
de execuție a clădirii care se evaluează (inclusiv documentele referitoare la eventualele
intervenții pe durata exploatării), reglementările tehnice în vigoare la data realizării
construcției, investigații pe teren, măsurători și teste in-situ și în laborator, documentații
tehnice ale unor clădiri similare etc.
În vederea alegerii celor mai potrivite date se vor compara informațiile din diferite
surse disponibile. (0)
Informații inițiale
Informațiile disponibile pentru evaluarea structurală trebuie să permită:
(a) identificarea sistemului structural, inclusiv al fundațiilor clădirii;
(b) identificarea condițiilor de teren;
(c) stabilirea dimensiunilor generale, a alcătuirii secțiunilor elementelor structurale
și a proprietăților fizico-mecanice ale materialelor de construcție;
(d) identificarea defectelor de calitate a materialelor și/sau deficiențelor de alcătuire
a elementelor, inclusiv ale fundațiilor, dacă există;
(e) stabilirea procedurii de reprezentare și evaluare a acțiunii seismice de proiectare
și a criteriilor de proiectare seismică utilizate la proiectarea inițială;
(f) stabilirea modului de utilizare a clădirii pe durata de exploatare, a modului de
utilizare ulterioară planificat al acesteia și precizarea clasei de importanță și de
expunere la cutremur, conform P 100-1;
(g) stabilirea acțiunilor asupra construcției, ținând cont de funcțiunea ulterioară a
acesteia;
(h) identificarea naturii și a amplorii degradărilor structurale și a eventualelor lucrări
de reparații sau consolidare, executate anterior.
Notă: Se au în vedere degradările produse de acțiunea cutremurelor și cele produse de alte acțiuni,
cum sunt încărcările gravitaționale, tasările diferențiate, atacul chimic datorat condițiilor de
mediu, tehnologice etc. După caz, se va identifica și comportarea seismică a clădirilor de același
tip sau similare. ( )
Pentru evaluarea componentelor nestructurale, informațiile trebuie să permită
identificarea și localizarea componentelor care:
(a) în caz de prăbușire totală sau parțială pot afecta siguranța vieții oamenilor din
clădire sau din afara acesteia;
(b) prin interacțiuni necontrolate cu elementele structurii pot conduce la avarierea
acestora;
(c) prin ieșirea din lucru pot cauza întreruperea utilizării clădirii conform funcțiunii
acesteia;
(d) pot da naștere la efecte secundare periculoase (incendii, explozii etc);
(e) pot cauza pierderi materiale importante. ( )
În funcție de cantitatea și calitatea informațiilor obținute se adoptă valori diferite

ale factorilor de încredere (CF), conform 4.4.
Informațiile culese trebuie să fie suficiente pentru evaluarea calitativă și cantitativă.
(0)
Definirea nivelurilor de inspecție și de încercări

În funcție de numărul de elemente verificate pentru detalii se definesc trei niveluri
de inspecție: inspecție limitată, inspecție extinsă și inspecție cuprinzătoare.
Pentru identificarea proprietăților fizico-mecanice ale materialelor de construcție se
utilizează încercări nedistructive și distructive. În funcție de numărul de probe prelevate
și încercate se definesc trei niveluri de programe de încercări (denumite în continuare
niveluri de încercări): încercări limitate în teren, încercări extinse în teren și încercări
cuprinzătoare în teren.
Clasificarea nivelurilor de inspecție și de încercări se face în funcție de proporția
elementelor structurale care sunt inspectate pentru identificarea alcătuirii de detaliu și,
respectiv, de numărul încercărilor pe materiale.
Nivelul de inspecție și nivelul de încercări se selectează de către expert în funcție
de informațiile disponibile și de nivelul de cunoaștere care poate fi atins.
Nivelul de inspecție se definește în funcție de procentul de elemente verificate
pentru detalii, pentru fiecare tip de element structural, p:
(a) Inspecție limitată: p=10% - 19%;
(b) Inspecție extinsă: p=20% - 39%;
(c) Inspecție cuprinzătoare: p=40% - 100%.( )
Nivelul de încercări se definește în funcție de numărul de probe de materiale
încercate la fiecare 500 m2 de suprafață desfășurată de planșeu pentru identificarea
proprietăților fizico-mecanice ale materialelor de construcție, pentru fiecare tip de
element structural:
(a) Încercări limitate: n=1;
(b) Încercări extinse: n=2;
(c) Încercări cuprinzătoare: n≥3.( )
Limitele indicate la (5) și (6) pot fi extinse în funcție de rezultatele inspecției și
încercărilor, la decizia expertului tehnic.
Încercările pentru identificarea proprietăților fizico-mecanice ale materialelor de
construcție se vor efectua utilizând procedeele specifice fiecărui tip de material, în
conformitate cu reglementările tehnice specifice în vigoare. În cazul clădirilor cu
structura de zidărie realizate înainte de 1963, expertul tehnic poate decide efectuarea
altor tipuri de încercări mai relevante și potrivite cu alcătuirea efectivă a pereților.
Suplimentar față de încercările specificate la (6), expertul tehnic poate decide
efectuarea altor tipuri de încercări, care nu sunt prevăzute de reglementările tehnice
specifice în vigoare.
Activitățile de măsurare a gabaritelor clădirii, a dimensiunilor elementelor
structurale și componentelor nestructurale, pentru evaluarea seismică a clădirii, sunt
efectuate de către ingineri constructori, fără să fie necesare autorizări sau acreditări
suplimentare, sub îndrumarea expertului tehnic.
Expertul tehnic va identifica zonele elementelor cu materiale degradate din diferite
cauze și va stabili, în funcție de amploarea acestor degradări, măsura în care acestea
afectează rezistența și măsura în care încercările pe materiale sunt semnificative pentru
caracterizarea rezistenței elementelor în ansamblul lor. Expertul poate decide, după caz,
repararea locală a zonelor degradate.
Prelevarea de probe și încercările distructive in situ se realizează astfel încât să nu
se pună în pericol stabilitatea structurii și să nu se reducă semnificativ capacitatea sa de
rezistență și deformare la acțiuni seismice. Expertul decide, după caz, repararea locală
a elementelor deteriorate prin încercări distructive sau prin prelevarea de probe. (0)
Niveluri de cunoaștere
4.3.1. Generalități
Se definesc următoarele niveluri de cunoaștere:
- KL1: Cunoaștere limitată;
- KL2: Cunoaștere normală;
- KL3: Cunoaștere completă.
Factorii considerați în stabilirea nivelului de cunoaștere sunt:
(a) geometria structurii: dimensiunile de ansamblu ale structurii, dimensiunile
elementelor structurale, precum și ale elementelor nestructurale care afectează
răspunsul structural (de exemplu, panouri de umplutură din zidărie) sau
siguranța vieții (de exemplu, elemente majore din zidărie-calcane, frontoane);
(b) alcătuirea elementelor structurale și nestructurale, incluzând cantitatea și
detalierea armăturii în elementele de beton armat, detalierea și îmbinările
elementelor de oțel, legăturile planșeelor cu structura de rezistență verticală,
natura elementelor utilizate și modul de umplere a rosturilor cu mortar la zidării,
tipul și materialele componentelor nestructurale, prinderile acestora etc.;
(c) materialele utilizate în structură și în componentele nestructurale, respectiv
proprietățile mecanice ale materialelor beton, oțel, zidărie, lemn, după caz. ( )
Notă: Informații suplimentare specifice structurilor din diferite materiale și componentelor
nestructurale sunt date în anexele B, C, D și E ale prezentului cod.
Alegerea nivelului de cunoaștere se face conform prevederilor de la 4.3.2, 4.3.3 și
4.3.4.
Nivelul de cunoaștere corespunde nivelului minim realizat pentru alcătuirea de
detaliu și materiale.
Expertul poate completa cercetarea inițială a construcției după decopertarea
structurii, odată cu întreruperea exploatării clădirii și începerea lucrărilor de intervenție.
Pe baza noilor informații obținute se pot revizui concluziile expertizei și soluția de
intervenție. (0)
Tabelul 4.1 Nivelurile de cunoaștere

cunoașterii
Nivelul
Proprietățile mecanice ale

Geometria clădirii Alcătuirea de detaliu
materialelor
KL1 (1) din proiectul de (a) din documentația (a) din documentația tehnică
ansamblu original și tehnică de proiectare de proiectare originală
verificarea vizuală originală
sau
prin sondaj în teren
sau
(b) valori stabilite pe baza
sau
(b) pe baza proiectării standardelor valabile sau
(2) dintr-un releveu simulate în acord cu practicilor de construire din
complet al clădirii practica la data realizării perioada realizării clădirii și
clădirii și pe baza unei din încercări limitate în teren
inspecții limitate în teren
KL2 (a) din documentația (a) din documentația tehnică
tehnică de proiectare de proiectare originală și
originală și dintr-o rapoartele originale privind
inspecție limitată în teren calitatea lucrărilor de
construire
sau
sau
(b) dintr-o inspecție
extinsă în teren (b) din specificațiile de
proiectare originale și din
încercări limitate în teren
sau
(c) din încercări extinse în
teren
KL3 (a) din documentația (a) din documentația tehnică
tehnică de proiectare de proiectare originală, din
originală, din rapoartele rapoartele originale privind
originale privind calitatea lucrărilor de
calitatea lucrărilor de construire și din încercări
construire și dintr-o limitate în teren
inspecție limitată în teren
sau
sau
(b) din încercări
(b) dintr-o inspecție cuprinzătoare în teren
cuprinzătoare în teren
4.3.2. KL1 - Cunoaștere limitată

Geometria clădirii, configurația de ansamblu și dimensiunile elementelor
structurale se determină din proiectul de ansamblu original și verificarea vizuală prin
sondaj în teren. Se identifică vizual eventualele modificări realizate ulterior construirii
clădirii și se verifică prin sondaj dimensiunile de ansamblu și dimensiunile elementelor.
În cazul în care nu se dispune de documentația tehnică de proiectare originală sau
clădirea a suferit modificări față de proiectul de ansamblu original, geometria clădirii se
determină dintr-un releveu complet al clădirii.
Alcătuirea de detaliu a elementelor se determină din documentația tehnică de

proiectare originală.
aceasta este incompletă, alcătuirea de detaliu a elementelor se determină prin proiectare
simulată în acord cu practica de la data realizării clădirii și pe baza unei inspecții limitate
în teren. Se realizează sondaje în elemente considerate critice pentru a stabili măsura în
care ipotezele adoptate corespund realității.
Proprietățile mecanice ale materialelor se determină din documentația tehnică de
proiectare originală.
În cazul în care nu se dispune de documentația tehnică de proiectare originală,
proprietățile mecanice ale materialelor se determină pe baza standardelor valabile sau a
practicilor de construire din perioada realizării clădirii și din încercări limitate în teren
asupra elementelor considerate critice.
În cazul produselor metalice pentru construcții, în situația în care se pot identifica
standardele naționale de produs de la data realizării clădirii, proprietățile mecanice ale
materialelor se pot determina pe baza acestor standarde și încercări limitate în teren, la
decizia expertului tehnic. (0)
4.3.3. KL2 - Cunoaștere normală

Se aplică 4.3.2 (1).
proiectare originală și dintr-o inspecție limitată în teren.
În cazul în care nu se dispune de documentația tehnică de proiectare, alcătuirea de
detaliu se determină dintr-o inspecție extinsă în teren.
proiectare originală și din rapoartele originale privind calitatea lucrărilor de construire.
În cazul în care nu se dispune de rapoartele originale privind calitatea lucrărilor de
construire, proprietățile mecanice ale materialelor se determină din documentația
tehnică de proiectare originală și din încercări limitate în teren.
În cazul în care nu se dispune de documentația tehnică de proiectare originală,
proprietățile mecanice ale materialelor se determină din încercări extinse în teren.
materialelor se pot determina pe baza acestor standarde și încercări limitate în teren, la
decizia expertului tehnic. (0)
4.3.4. KL3 - Cunoaștere completă

proiectare originală, din rapoartele originale privind calitatea lucrărilor de construire și
dintr-o inspecție limitată în teren.

de rapoartele originale privind calitatea lucrărilor de construire, alcătuirea de detaliu se
determină dintr-o inspecție cuprinzătoare în teren.
proiectare originală, din rapoartele originale privind calitatea lucrărilor de construire și
din încercări limitate în teren.
În cazul în care nu se dispune de documentația tehnică originală sau de rapoartele
originale privind calitatea lucrărilor de construire, proprietățile mecanice ale
materialelor se determină din încercări cuprinzătoare în teren.
materialelor se pot determina pe baza acestor standarde și încercări extinse în teren, la
decizia expertului tehnic.
Evaluarea cantitativă a structurii bazată pe KL3 va fi realizată prin calcul liniar sau
neliniar, static sau dinamic. (0)
Factori de încredere
Valorile de proiectare ale caracteristicilor materialelor din structura existentă se
stabilesc în funcție de valorile factorilor de încredere, CF.
Valorile factorilor de încredere se aleg în funcție de nivelul de cunoaștere realizat,
astfel:
(a) Nivel de cunoaștere realizat, KL1: CF=1,35;
(b) Nivel de cunoaștere realizat, KL2: CF=1,20;
(c) Nivel de cunoaștere realizat, KL3: CF=1,00. ( )
Expertul tehnic poate decide motivat creșterea valorilor CF în situațiile în care
condițiile concrete de cercetare în teren nu permit investigațiile și încercările prevăzute
la 4.2.
Factorul de încredere este unic pentru o clădire, caracterizând nivelul de cunoaștere
de ansamblu.
Prin excepție de la (4), în cazul în care prin metoda de calcul aleasă sistemul de
fundații se evaluează separat de suprastructură, se pot utiliza factori de încredere diferiți
pentru sistemul fundațiilor și suprastructură, la decizia expertului.(0)
5. Evaluare calitativă
Obiectul evaluării calitative

Evaluarea calitativă se referă la:
(a) conformarea generală a structurii și detalierea elementelor structurale și
nestructurale;
(b) degradările structurale și nestructurale. ( )
Tipul și anvergura deficiențelor de alcătuire și nivelul de degradare a clădirii
reprezintă criterii esențiale în evaluarea seismică și în decizia de intervenție.
Principalele componente ale evaluării calitative privesc categoriile de condiții
prevăzute la 5.2 și 5.3.
Evaluarea calitativă cuprinzătoare a unora dintre condițiile de alcătuire implică și
determinări prin calcul ale unor caracteristici de rezistență și de rigiditate ale
elementelor structurale. Evaluarea calitativă a răspunsului seismic va putea fi finalizată
după efectuarea calculului structural. (0)
Alcătuirea clădirii
Listele condițiilor de verificare pentru structuri din beton, structuri din oțel și
structuri din zidărie sunt detaliate în anexele B, C și D, corespunzătoare structurilor din
diferite materiale. (0)
5.2.1. Condiții privind alcătuirea de ansamblu

Se identifică abaterile de la condițiile de compactitate, simetrie și regularitate, care
pot afecta negativ răspunsul seismic. Se identifică neregularitățile distribuțiilor
rigidității la deplasare laterală, capacității de rezistență la acțiuni orizontale, maselor și
neregularitățile geometrice.(0)
Traseul încărcărilor
Se verifică existența unui sistem structural continuu și suficient de rezistent care să
asigure un traseu neîntrerupt, cât mai scurt, al forțelor seismice din orice punct al
structurii până la terenul de fundare, pentru direcțiile principale orizontale ortogonale
ale clădirii.
Se identifică eventualele discontinuități în traseul încărcărilor și se vor evalua
efectele structurale ale acestora.
În cazul componentelor nestructurale se stabilește modul de transmitere a greutății
acestora și a forțelor seismice asociate către elementele structurale și se va evalua
capacitatea elementelor structurale și a legăturilor cu acestea. (0)
Redundanța
Se stabilește în ce măsură atingerea capacității de rezistență sau deformare într-un
element structural sau într-un număr limitat de elemente expune structura colapsului
local sau general.
Se stabilește în ce măsură este posibilă mobilizarea unui mecanism de plastificare
la acțiuni seismice severe care să permită exploatarea rezervelor de rezistență ale
structurii și o disipare avantajoasă a energiei seismice. (0)
Criterii pentru regularitatea pe verticală

Criteriile de referință privind regularitatea pe verticală sunt date în P100-1.
La evaluarea seismică se identifică nivelurile slabe din punct de vedere al rigidității
sau rezistenței, discontinuitățile geometrice semnificative ale clădirii, neregularitățile în
distribuția maselor și discontinuitățile în configurația sistemului structural.
Se verifică posibilitatea formării mecanismelor de cedare de tip etaj slab și, după
caz, se adoptă metodologia de evaluare cea mai potrivită. (0)
Criterii pentru regularitatea în plan

Criteriile de referință privind regularitatea pe orizontală sunt date în P100-1.
Se identifică clădirile la care dispunerea neechilibrată a elementelor, a
subsistemelor structurale sau a maselor produce efecte nefavorabile de torsiune de
ansamblu semnificative și, după caz, se adoptă metodologia de evaluare cea mai
potrivită.(0)
5.2.2. Condiții pentru interacțiunile clădirii
Distanța față de construcțiile învecinate

Se verifică dacă distanțele față de clădirile învecinate respectă condițiile date în
P 100-1.
Se stabilesc efectele posibile ale coliziunii cu clădirile învecinate. (0)
Supante
Prevederile din această secțiune se referă la planșeele cu suprafață limitată, dispuse
la interior, între nivelurile curente ale clădirii.
Se stabilește dacă supanta este asigurată la forțe laterale prin prevederea unei
structuri proprii de rezistență la forțe laterale sau prin ancorarea de structura principală,
care trebuie să fie capabilă să preia forțele aduse de planșeul intermediar. (0)
Componente nestructurale
Examinarea efectuată în cadrul evaluării calitative trebuie să stabilească relațiile
dintre structură și componentele nestructurale precum și tipul și calitatea legăturilor
între acestea.
În cazul structurilor în cadre din beton armat sau din oțel se verifică, în principal,
următoarele aspecte:
(a) măsura în care distribuția pereților de umplutură considerați fără rol structural,
dar care prin realizarea efectivă acționează ca elemente structurale, afectează
regularitatea pe verticală a clădirii (de exemplu, prin crearea unor niveluri slabe)
și pe orizontală (prin crearea unei excentricități semnificative între centrul
maselor și centrul de rigiditate);
(b) interacțiunile necontrolate ale structurii cu pereții de umplutură sau cu alte
elemente de construcție.
Aspectele specifice care definesc calitativ comportarea seismică a elementelor de
construcție nestructurale, echipamentelor și instalațiilor din clădiri sunt prezentate în
anexa E. (0)
5.2.3. Acțiunea de diafragmă a planșeelor

Se stabilește măsura în care planșeele își îndeplinesc rolul structural de diafragmă
orizontală asigurând angajarea solidară, coordonată, a elementelor sau subsistemelor
verticale în preluarea forțelor seismice orizontale.
Comportarea planșeelor este optimă în condițiile în care acestea sunt realizate ca
diafragme rigide și rezistente pentru forțe aplicate în planul lor.
În cazul structurilor cu pereți, planșeul trebuie să asigure rezemarea laterală a
pereților.
În cazul planșeelor de oțel se verifică rolul structural de diafragmă orizontală în
acord cu alcătuirea de detaliu a acestora.
Se stabilesc efectele pe care discontinuitățile create de golurile mari din planșee le
produc asupra comportării clădirii.
Notă: Astfel de goluri sunt, de exemplu, golurile de scară sau cele pentru luminatoare.
Pentru clădirile care au planșee fără rigiditate semnificativă în plan, evaluarea
calitativă și cantitativă la acțiunea seismică se face utilizând criterii și procedee specifice
(a se vedea anexa D în cazul clădirilor cu pereți structurali din zidărie). (0)
5.2.4. Condiții privind alcătuirea elementelor structurale

Se verifică regulile de alcătuire corectă a structurilor și a elementelor structurale
considerate individual și a legăturilor dintre acestea, astfel încât răspunsul seismic
așteptat al clădirii să fie unul favorabil.
Condițiile de verificare, a căror complexitate depinde de tipul metodologiei de
evaluare utilizată, se referă la alcătuirea corectă a elementelor sau ierarhizarea corectă a
rezistențelor.
Condițiile de rezistență pot fi apreciate doar aproximativ prin mijloacele evaluării
calitative, evaluarea riguroasă a acestora fiind realizată prin calcul.
Se va stabili dacă există o ierarhizare adecvată a rezistenței elementelor structurale,
în măsură să asigure dezvoltarea unor mecanisme favorabile de disipare a energiei
seismice și dacă zonele critice sunt înzestrate cu suficientă capacitate de deformare în
domeniul postelastic.
Se vor identifica deficiențele de alcătuire care pot favoriza ruperea prematură de tip
fragil a unor elemente sau fenomene de instabilitate. (0)
5.2.5. Condiții privind infrastructura și terenul de fundare

Se stabilește măsura în care, prin alcătuirea sa generală, sistemul fundațiilor are
suficientă rigiditate și rezistență pentru a îndeplini rolul structural în mod optim.
Se identifică natura terenului de fundare și eventualele tasări diferențiate sau
deformații remanente, produse de acțiunea cutremurelor sau de alte cauze, precum și
efectele acestora, manifestate sau potențiale, asupra elementelor structurii, inclusiv a
fundațiilor.
La examinarea sistemului fundațiilor (infrastructurii) se vor verifica și condițiile de
alcătuire prevăzute în NP 112.
Se identifică eventualele efecte ale prezenței apei subterane deasupra cotei de

fundare asupra comportării și durabilității fundațiilor și elementelor structurale
adiacente.
Prevederi privind evaluarea sistemului de fundații sunt date în capitolul 7.(0)
Degradarea clădirii
Se stabilește dacă integritatea materialelor din care este realizată structura a fost
afectată pe durata de exploatare a clădirii și, dacă este cazul, măsura degradărilor. La
inspectarea clădirii trebuie să se aibă în vedere că degradările pot fi ascunse sub finisaje.
Se stabilesc cauzele degradărilor:
(c) cutremure anterioare;
(d) tasare diferențiată a terenului de fundare;
(e) deformații impuse: acțiunea variațiilor de temperatură, contracția și curgerea
lentă a betonului;
(f) agenți de mediu sau agenți tehnologici, în special apa pură sau încărcată cu
substanțe agresive de diferite naturi;
(g) execuție defectuoasă;
(h) incendii sau explozii;
(i) alte cauze generate de exploatarea clădirii. ( )
Starea elementelor și materialelor se înregistrează în releveul de degradări detaliat
pentru a se stabili efectele asupra siguranței de ansamblu a clădirii. Releveul de
degradări se realizează sub formă de reprezentări grafice, schițe sau fotografii.
În cazul elementelor din beton armat se urmăresc:
(a) calitatea slabă a betonului și/sau degradarea lui fizică sau chimică;
(b) defectele de execuție;
(c) existența și gradul de coroziune a armăturilor din oțel;
(d) starea aderenței între beton și armături;
(e) deformațiile remanente semnificative și fisurile din elementele structurale cu
diverse configurații și direcții. ( )
Notă: Se urmăresc, în special, fisurile deschise peste 0,5 mm. În cazul pereților structurali se vor
examina cu prioritate fisurile înclinate, mai ales cele în “x”. În cazul stâlpilor și grinzilor vor fi
urmărite situațiile cu cedare potențială cu caracter neductil și efectele interacțiunii cu pereții de
compartimentare și de închidere.
În cazul elementelor din oțel se urmăresc:
(a) rugina, coroziunea sau alte degradări ale oțelului (de exemplu fisuri de oboseală);
(b) deformațiile remanente rezultate din comportarea postelastică sau din pierderea
stabilității (flambaj, voalare);
(c) starea elementelor de îmbinare: suduri, șuruburi, nituri. ( )
În cazul elementelor din lemn se urmăresc:
(a) degradarea lemnului prin putrezire sau ca efect al acțiunii unor microorganisme;
(b) despicarea lemnului ca urmare a unor suprasolicitări locale;

(c) starea de fixare a cuielor și a altor elemente de prindere. ( )
Lista condițiilor de verificare pentru structuri din beton, din oțel sau din zidărie sunt
detaliate în anexele codului (B, C și D), în funcție de tipul structurii și natura
materialului structural.
În cazul clădirilor din zidărie, informații specifice necesare pentru evaluarea
seismică sunt date în anexa D.
În cazul elementelor nestructurale, informații specifice necesare pentru evaluarea
seismică sunt date în anexa E. (0)
6. Evaluare cantitativă
Generalități
Acest capitol se referă la evaluarea cantitativă a structurilor clădirilor existente.
Evaluarea componentelor nestructurale se face conform prevederilor anexei E.
Prin evaluarea cantitativă se verifică prin calcul dacă clădirile existente satisfac
cerințele fundamentale descrise la 3.1.
Pentru evaluarea cantitativă se vor utiliza metodele generale de calcul indicate în
P 100-1 împreună cu prevederile suplimentare date în P 100-3, specifice procesului de
evaluare.
Reprezentarea acțiunii seismice pentru evaluarea structurilor și componentelor
nestructurale se face conform prevederilor P 100-1 și anexei A la P 100-3.
Valorile factorilor de comportare, q, se aleg conform P 100-3, după caz, în funcție
de metodologia de evaluare utilizată. Valorile maxim admise ale factorilor de
comportare, q, sunt date în anexele B, C și D, corespunzătoare structurilor din diferite
materiale.
În cazul clădirilor care nu respectă condițiile de regularitate prevăzute la 5.2.1.3 și
5.2.1.4 se utilizează metodologia de nivel 3 sau, în cazul utilizării metodologiei de nivel
2, se reduc valorile factorilor de comportare, q, față de valorile maxim admise prevăzute
de P100-3. Prevederi privind reducerea factorilor de comportare sunt date în P100-1.
Modul de verificare a elementelor structurale este diferit pentru elementele cu
comportare ductilă sau neductilă.
Verificarea elementelor ductile se face în termeni de deformații sau în termeni de
rezistență, în funcție de tipul metodei de calcul.
Verificarea elementelor neductile se face în termeni de rezistență.
Valorile medii ale proprietăților mecanice ale materialelor din clădire se obțin din
documentația tehnică de proiectare originală, rapoartele originale privind calitatea
lucrărilor de construire, din încercări in-situ și din alte surse, conform prevederilor 4.2.
Pentru evaluarea cantitativă, în cazul modurilor de cedare ductilă a elementelor,
valorile de proiectare ale rezistențelor materialelor se obțin prin împărțirea valorilor
medii ale rezistențelor determinate conform (10) la factorii de încredere definiți la 4.4.
Pentru evaluarea cantitativă, în cazul modurilor de cedare neductilă a elementelor,
valorile de proiectare ale rezistențelor materialelor se obțin prin împărțirea valorilor
medii ale rezistențelor determinate conform (10) la factorii de încredere definiți la 4.4
și la factorii parțiali de siguranță ai materialelor.
Notă: Valorile atribuite factorilor parțiali de siguranță pentru beton, oțel, zidărie sau alte
materiale sunt stabilite prin codurile de proiectare specifice structurilor realizate din aceste
materiale.
Evaluarea cantitativă a structurilor de zidărie se realizează conform prevederilor din
anexa D.
Pentru materialele utilizate la realizarea lucrărilor de intervenție, nou adăugate, se
folosesc valorile de proiectare ale proprietăților acestora definite conform P 100-1. (0)
6.1.1. Starea Limită Ultimă

Cerințele fundamentale ale verificării la Starea Limită Ultimă se stabilesc conform
prevederilor capitolului 3.
Acțiunea seismică relevantă pentru verificări la Starea Limită Ultimă se stabilește
în acord cu prevederile capitolului 3 și anexei A.
Valorile așteptate ale eforturilor sau deformațiilor elementelor structurale se
determină prin calcul structural, conform P 100-1, în acord cu prevederile specifice
pentru fiecare metodologie de calcul din P 100-3.
Capacitatea de rezistență a elementelor structurale se determină conform
prevederilor din anexele B, C și D, corespunzătoare structurilor realizate din diferite
materiale.
Valoarea limită a deplasărilor relative de nivel pentru verificări la Starea Limită
Ultimă se alege conform prevederilor P 100-1.
Capacitatea de deformare a elementelor structurale se determină conform
prevederilor din anexele B, C și D, corespunzătoare structurilor realizate din diferite
materiale. (0)
6.1.2. Starea Limită de Serviciu

Cerințele fundamentale ale verificării la Starea Limită de Serviciu se stabilesc
conform prevederilor capitolului 3.
Acțiunea seismică relevantă pentru verificări la Starea Limită de Serviciu se
stabilește în acord cu prevederile capitolului 3 și anexei A.
În cazul utilizării metodologiei de nivel 1 nu se fac verificări la Starea Limită de
Serviciu. În cazul metodologiei de nivel 3, valorile așteptate ale eforturilor și
deformațiilor se determină prin calcul structural distinct de cel efectuat pentru Starea
Limită Ultimă, utilizând valorile de proiectare ale acțiunii seismice stabilite conform (2).
Verificările la Starea Limită de Serviciu se fac în termeni de deplasare, prin
verificări ale deplasărilor relative de nivel conform prevederilor P 100-1 pentru această
stare limită.
Verificările elementelor structurale la Starea Limită de Serviciu se pot face
suplimentar și în termeni de rezistență pentru a se observa dacă structura răspunde
neliniar la acțiunea cutremurului de serviciu.
În cazul utilizării metodelor de calcul neliniar, verificările elementelor structurale
la Starea Limită de Serviciu se pot face și în termeni de rotiri, în acord cu cerințele
fundamentale pentru această stare limită.
La proiectarea lucrărilor de intervenție parțiale stabilite conform 3.3 (9) nu este
necesară verificarea la Starea Limită de Serviciu. (0)
Acțiunea seismică și combinațiile de încărcări

Reprezentarea acțiunii seismice pentru evaluarea prin calcul a clădirilor existente
se face conform prevederilor P 100-1.
Pentru calculul structural la cele două stări limită se folosește spectrul de răspuns
elastic al accelerațiilor absolute sau, după caz, spectrul de proiectare prevăzute de
P 100-1, scalate corespunzător în funcție de intervalele medii de recurență selectate.

Modalitatea și factorii de scalare sunt prevăzuți în anexa A.
Acțiunea seismică de proiectare se combină cu alte acțiuni permanente și variabile,
conform CR 0. (0)
Modelarea comportării structurale

Se aplică prevederile P 100-1 privind modelarea comportării structurale.
Modelarea comportării structurale se realizează pe baza informațiilor obținute în
conformitate cu prevederile capitolului 4.
Modelul de calcul permite determinarea efectelor acțiunilor în toate elementele
structurii pentru toate combinațiile relevante de încărcări. (0)
Metode de calcul
Se aplică prevederile P 100-1 privind metodele de calcul structural.
Efectele acțiunii seismice pot fi evaluate prin următoarele metode:
(a) Metoda forțelor laterale statice echivalente;
(b) Metoda de calcul modal cu spectre de răspuns;
(c) Calculul static neliniar;
(d) Calculul dinamic neliniar. ( )
În cazul utilizării metodei forțelor laterale statice echivalente sau a metodei de
calcul modal cu spectre de răspuns, spectrul de proiectare se determină utilizând un
factor de comportare q ales în conformitate 6.1 (5) și (6).
Combinarea efectelor componentelor acțiunii seismice se face pe baza prevederilor
din P 100-1. (0)
Verificări ale elementelor structurale

Verificările elementelor structurale constau în verificarea condiției ca cerința
seismică să fie mai mică, la limită egală cu capacitatea elementului.
Verificarea se face în termeni de rezistență sau deformații, în funcție de tipul
metodei de calcul și modul de cedare a elementului.
Modul de verificare se indică la 6.6, 6.7 și 6.8, pentru fiecare din metodologiile
prevăzute în cod. (0)
Metodologia de nivel 1 – evaluare prin calcul

Evaluarea efectelor acțiunii seismice de proiectare (eforturi și deformații) se face
considerând structura încărcată cu forțe laterale statice echivalente (conform P 100-1),
utilizând procedee simplificate de calcul pentru determinarea perioadelor proprii de
vibrație, determinarea eforturilor, distribuția forțelor între elementele verticale ale
structurii etc.
Se fac verificări numai la Starea Limită Ultimă.
Forța tăietoare de bază, corespunzătoare modului propriu fundamental de vibrație,
pentru fiecare direcție orizontală principală considerată în calculul clădirii, se determină
conform prevederilor privind metoda forțelor laterale statice echivalente din P 100-1.
Valorile maxime ale factorilor de comportare, q, sunt date în anexele B, C și D,

corespunzătoare structurilor din diferite materiale.
Perioada fundamentală de vibrație a clădirii în direcția considerată, T1, necesară
pentru stabilirea valorii spectrale, Sd, se poate calcula cu expresia:
3
T1 kT H 4 (6.1)
în care:
H înălțimea clădirii măsurată deasupra cotei teoretice de încastrare (în metri);
kT coeficient care are valorile:
- 0,070 pentru structuri tip cadre din beton armat;
- 0,045 pentru structuri tip pereți din beton armat și pereți din zidărie;
- 0,110 pentru structuri tip cadre necontravântuite din oțel;
- 0,075 pentru structuri tip cadre contravântuite excentric din oțel;
- 0,050 pentru structuri tip cadre contravântuite centric din oțel.
În cazul clădirilor cu structura tip cadre din beton armat cu până la 10 niveluri
supraterane, pentru evaluarea aproximativă a perioadei fundamentale se poate utiliza,
alternativ, relația:
T1 = 0,1n (6.2)
în care n este numărul de niveluri deasupra cotei teoretice de încastrare.
Valorile medii ale eforturilor unitare normale în elementele verticale ale structurii,
produse de încărcările gravitaționale, se determină pe baza ariilor aferente de planșeu
utilizând valorile factorizate ale acțiunilor gravitaționale din combinația seismică de
proiectare, stabilite conform CR 0.
Pentru elementele verticale amplasate pe perimetrul clădiri se determină și
componenta forței axiale cauzată de forța seismică orizontală. Valoarea acesteia se
determină pe baza valorilor estimate ale forțelor tăietoare de la extremitățile grinzilor
adiacente elementului vertical considerat.
Valorile medii ale eforturilor unitare tangențiale, νm, în elementele verticale ale
structurii, stâlpi sau pereți, la nivelul situat imediat deasupra cotei teoretice de încastrare,
se determină cu relația aproximativă:
Fb
vm (6.3)
Ac
în care Ac este suma ariilor inimilor pereților al căror plan median este paralel cu direcția
în care se face calculul și suma ariilor secțiunilor transversale ale stâlpilor cadrelor
orientate în direcția în care se face calculul. În cazul stâlpilor din oțel se consideră numai
aria pereților secțiunii al căror plan median este aliniat cu direcția pentru care se face
calculul.
Valorile eforturilor normale unitare din stâlpi și ale eforturilor unitare tangențiale
medii din elementele structurale verticale ale clădirii se compară cu valorile admisibile
prevăzute pentru structurile din diferite materiale, conform anexelor B, C sau D.
Estimarea nivelului de siguranță al elementelor orizontale se face în special prin

procedeele evaluării calitative.
Notă: Dacă, în vederea obținerii unor informații mai complete, se dorește și o evaluare prin calcul
a grinzilor, se determină aproximativ capacitatea de rezistență a acestora și se compară cu
valorile eforturilor din încărcările verticale stabilite pe scheme statice simplificate. Comparația
între aceste valori și valorile eforturilor capabile evidențiază dacă aceste elemente au rezerve și
pentru preluarea unor acțiuni laterale.
Dacă prin aplicarea metodologiei de nivel 1 rezultă necesare lucrări de intervenție,
se va utiliza o metodologie de nivel superior pentru validarea acestei concluzii. Dacă
sunt necesare, măsurile de intervenție nu se fundamentează numai pe rezultatele
evaluării prin metodologia de nivel 1. Fac excepție clădirile indicate la 2.3.1 (3). (0)

Se realizează verificări la Starea Limită Ultimă și Starea Limită de Serviciu.
La Starea Limită Ultimă se verifică capacitatea de rezistență a elementelor și
deplasările laterale de nivel.
La Starea Limită de Serviciu se verifică deplasările laterale de nivel.
Pentru calculul structural se utilizează una dintre metodele de calcul static liniar
prevăzute de P 100-1 pentru proiectare:
(a) metoda forțelor seismice statice echivalente;
(b) metoda de calcul modal cu spectre de răspuns. ( )
În calculul structural se consideră spectrele de răspuns elastic al accelerațiilor
absolute, cu ordonatele reduse printr-un factor de comportare, q, care caracterizează
structura în ansamblu.
Valorile maxime ale factorului de comportare, q, sunt prevăzute în anexele B, C și
D, corespunzătoare structurilor din diferite materiale.
Factorii de comportare utilizați în calcul pot fi mai mari cu până la 20% față de
valorile maxime stabilite conform (6), în cazul clădirilor realizate înainte de 1977 pentru
care inginerul evaluator dispune de date suficiente și credibile privind detaliile de
alcătuire și redundanța clădirii și acestea permit considerarea unor valori superioare
celor maxime indicate.
Distribuția pe verticală a forțelor seismice orizontale, în cazul utilizării metodei
forțelor statice echivalente, efectele torsiunii de ansamblu și efectele fisurării asupra
elementelor cu rigiditate degradabilă prin fisurare se cuantifică conform prevederilor
P 100-1.
Determinarea valorilor deplasărilor la Starea Limită de Ultimă se face în acord cu
prevederile P 100-1. Factorul de amplificare a deplasărilor, c, se stabilește în acord cu
prevederile anexelor B și C, corespunzătoare structurilor din diferite materiale.
Determinarea valorilor deplasărilor la Starea Limită de Serviciu se face în acord cu
prevederile P 100-1. Factorul de reducere care ține seama de intervalul de recurență mai
redus al acțiunii seismice, v, se stabilește conform prevederilor anexelor B și C,
corespunzătoare structurilor din diferite materiale.
Verificarea rezistenței elementelor se realizează cu relația:
Ed d Rd (6.4)
unde:
Ed valoarea de proiectare a efortului secțional în combinația seismică de
proiectare;
Rd valoarea de proiectare a capacității de rezistență.
Valoarea de proiectare a capacității de rezistență, Rd, se determină pe baza
prevederilor din anexele B, C și D, corespunzătoare structurilor din diferite materiale.
Valoarea de proiectare a capacității de rezistență, Rd, se calculează utilizând valorile
de proiectare ale rezistențelor materialelor determinate conform 6.1 (11) și (12).
Prin excepție de la (6), (7), (9), (10), (12) și (13), în cazul clădirilor realizate până
la intrarea în vigoare a acestui cod, dacă structura îndeplinește toate prevederile de
conformare generală și de alcătuire de detaliu date în P 100-1 și materialele utilizate la
realizarea structurii sunt în acord cu prevederile din P 100-1, în aplicarea metodologiei
de nivel 2 se pot considera următoarele prevederi: (0)
(a) se consideră valorile maxime ale factorului de comportare, în funcție de
materialul structural și tipul structurii, conform P 100-1;
(b) se consideră valorile de proiectare ale rezistențelor stabilite conform P 100-1
reduse cu factorul de încredere determinat conform 4.4;
(c) se determină valorile de proiectare ale capacităților de rezistență și valorile
admisibile ale deplasărilor relative de nivel în acord cu prevederile P 100-1. ( )

Calculul structural se realizează pe baza prevederilor P 100-1, cu considerarea
prevederilor suplimentare date în acest capitol, utilizând una dintre următoarele metode
de calcul neliniar:
(a) metoda de calcul static neliniar;
(b) metoda de calcul dinamic neliniar. ( )
Metoda de calcul static neliniar este indicată în cazul structurilor la care contribuția
modurilor superioare de vibrație la comportarea în regim dinamic este mai puțin
importantă. În cazul structurilor la care se așteaptă amplificări dinamice majore ale
deplasărilor la anumite niveluri se recomandă utilizarea metodei de calcul dinamic
neliniar.
Se realizează verificări la Starea Limită Ultimă și Starea Limită de Serviciu.
La Starea Limită Ultimă se verifică:
(a) deplasările relative de nivel ale structurii;
(b) capacitatea de rezistență a elementelor cu cedare neductilă;
(c) capacitatea de deformare a elementelor cu cedare ductilă. ( )
Pentru verificările la Starea Limită Ultimă, deplasările relative de nivel ale
structurii, eforturile și deformațiile elementelor structurale corespund cerinței de
deplasare corespunzătoare acțiunii seismice asociate acestei stări limită.
La Starea Limită de Serviciu se verifică deplasările relative de nivel.
La Starea Limită de Serviciu se pot verifica și deformațiile elementelor structurale,

în acord cu cerințele fundamentale pentru această stare limită, la decizia expertului.
Pentru verificările la Starea Limită de Serviciu, deplasările relative ale structurii
corespund cerinței de deplasare corespunzătoare acțiunii seismice asociate acestei stări
limită.
Pentru determinarea cerinței de deplasare ale sistemului SDOF echivalent la Starea
Limită de Serviciu și Starea Limită Ultimă se utilizează spectre de răspuns neliniar,
exprimate în deplasări. La calculul spectrelor de răspuns neliniar se utilizează modele
histeretice de comportare adecvate materialului structural.
Notă: Întrucât structurile existente pot prezenta deficit de rezistență în raport cu cerințele
seismice pentru structuri noi, mobilizarea unui mecanism de plastificare la cutremurul asociat
Stării Limită de Serviciu are probabilitate înaltă.
În calculul static neliniar este recomandată încărcarea structurii până la obținerea
unei deplasări la vârf egale cu 150% din valoarea cerinței de deplasare corespunzătoare
Stării Limită Ultime pentru a identifica eventualele mecanisme de rupere și deficiențe
structurale.
Valorile rotirilor plastice capabile se determină conform prevederilor din anexele B
și C, corespunzătoare structurilor din diferite materiale.
Valoarea de proiectare a capacității de rezistență, Rd, se determină pe baza
prevederilor anexelor B, C și D, corespunzătoare structurilor din diferite materiale.
Valoarea de proiectare a capacității de rezistență , Rd, pentru elemente se calculează
utilizând valorile de proiectare ale rezistențelor materialelor determinate conform 6.1
(11) și (12). (0)
7. Evaluare a fundațiilor și terenului de fundare
Generalități
Acest capitol cuprinde prevederi privind evaluarea seismică a sistemului de fundații
al clădirii și a terenului de fundare.
Evaluarea calitativă și cantitativă a fundațiilor trebuie să evidențieze măsura în care
este îndeplinit rolul lor în ansamblul structural și situațiile în care fundațiile și, după caz,
infrastructura clădirii constituie veriga slabă în traseul încărcărilor aplicate structurii
către terenul de fundare.
Pentru evaluarea seismică a fundațiilor și terenului de fundare se vor realiza
investigații geotehnice ale terenului din amplasament, prin mijloacelele cercetării
geotehnice.
Prin excepție de la prevederile (3), la clădirile din clasele de importanță și expunere
la cutremur III și IV, prin decizia expertului tehnic, se pot utiliza date din documentația
tehnică inițială a construcției, dacă aceasta conține date relevante și suficiente referitoare
la teren, sau investigații geotehnice întocmite pentru terenuri din vecinătatea
amplasamentului dacă distanțele până la poziția acestora nu depășesc distanțele maxime
recomandate prin NP 074.
Prin investigațiile geotehnice se va stabili măsura în care terenul de fundare este
sensibil la acțiuni seismice și poate reprezenta factorul decisiv al unei degradări parțiale
sau totale a clădirii (teren lichefiabil, teren în pantă, orizonturi necoezive afânate etc.).
Pentru recomandarea unor lucrări de intervenție asupra fundațiilor sau terenului de
fundare este necesară efectuarea de investigații geotehnice în amplasament.
Pentru proiectarea lucrărilor de intervenție este necesară realizarea de investigații
geotehnice ale terenului în amplasament.
La evaluarea seismică a sistemului de fundare se verifică îndeplinirea cerințelor
specifice prevăzute de reglementările tehnice pentru proiectarea fundațiilor, în
concordanță cu prevederile P100-3.
Indicatorii de îndeplinire a cerințelor seismice definiți la capitolul 8 vor ține seama
de ponderea diferitelor categorii de deficiențe și a efectului acestora asupra calității
răspunsului seismic al ansamblului. (0)
Investigații geotehnice
La clădirile din clasele de importanță și expunere la cutremur III și IV, necesitatea
și metodele de investigare geotehnică necesare pentru stabilirea caracteristicilor
terenului sunt stabilite de către expertul tehnic.
La clădirile din clasele de importanță și expunere la cutremur I și II, metodele de
investigare geotehnică necesare pentru stabilirea caracteristicilor terenului sunt stabilite
de către expertul tehnic împreună cu un specialist în geotehnică.
Prin excepție de la (2), la decizia expertului tehnic, în cazul în care pentru terenul
din amplasamentul clădirii se dispune de un studiu geotehnic elaborat ulterior intrării în
vigoare a NP 074/2013, acesta poate fi utilizat la evaluarea seismică a clădirii.
Investigarea terenului de fundare se efectuează cu metode corespunzătoare cercetării
geotehnice, cu respectarea prevederilor normativului NP 074 și a standardului SR EN
1997-2. Amploarea investigării se stabilește ținând seama de categoria geotehnică a

lucrării.
Comportarea la acțiuni seismice a terenului de fundare (lichefiabilitate, stabilitate,
deformații excesive, reduceri ale rezistenței la forfecare etc.) va fi evaluată conform
cerințelor SR EN 1998-5.
La construcții fundate pe piloți, în vederea stabilirii integrității piloților se pot
efectua încercări nedistructive, de tipul testelor dinamice. În vederea stabilirii capacității
portante și a comportării sub solicitări se pot executa încărcări statice de probă cu
respectarea prevederilor normativului NP 045.
În afara lucrărilor de foraje sau de sondaje deschise, cu prelevare de probe în
vederea încercărilor de laborator geotehnic, se pot utiliza una sau mai multe încercări
pe teren, precum:
(a) încercarea de încărcare cu placa;
(b) încercarea de penetrare standard;
(c) încercarea de penetrare cu con sau cu piezocon;
(d) încercarea de penetrare dinamică;
(e) încercarea cu dilatometrul plat. ( )
În vederea determinării parametrilor dinamici ai terenului și a vitezei de propagare
a undelor seismice de forfecare, vs, se pot utiliza încercări de teren seismice de tip:
(a) downhole;
(b) crosshole;
(c) penetrare cu conul seismic;
(d) dilatometru seismic plat. ( )
Atunci când se urmărește determinarea condițiilor geotehnice la adâncime se vor
utiliza încercările de penetrare, după caz. (0)
Calculul infrastructurii și modelul de calcul

Calculul eforturilor și deformațiilor în elementele infrastructurii și calculul tasărilor
terenului se face utilizând un model de calcul adecvat și o modelare realistă a
proprietăților de deformare (rigiditate) ale terenului.
În vederea stabilirii modelului de calcul se respectă prevederile documentelor
normative P 100-1, NP 112 sau NP 123, după caz, și ale standardului SR EN 1997-1.
Tipul modelului de calcul este stabilit de către expertul tehnic.
În calculul la acțiunea seismică trebuie considerate valori ale rigidității terenului
adecvate pentru condițiile acțiunii de scurtă durată și vitezei mari de încărcare generată
de cutremur.
Pentru clădirile din clasele de importanță și expunere la cutremur I și II parametrii
caracteristici de interacțiune teren – structură sunt stabiliți de către un specialist în
geotehnică.
Se recomandă utilizarea în calcule a mai multor valori ale caracteristicilor de
deformație ale terenului dintr-un domeniu posibil și probabil de variație, dată fiind
sensibilitatea calculului de interacțiune teren-structură în raport cu caracteristicile de

rigiditate ale modelului.
În calculul seismic al structurii și infrastructurii, în funcție de tipul acestora și de
importanța clădirii, pot fi abordate următoarele modele:
(a) în cazul clădirilor fără subsol, modelul de calcul se fixează la nivelul marginii
superioare a fundațiilor – calculul fundațiilor se face prin izolarea lor și aplicarea
forțelor de legătură cu suprastructura;
(b) în cazul radierelor, modelul recomandat al fundației este de tip placă rezemată
pe resoarte caracterizate de proprietățile idealizate de deformare a terenului;
(c) în cazul clădirilor cu subsoluri se pot alege mai multe tipuri de modele, cu
niveluri de complexitate diferite, ținându-se cont sau nu de interacțiunea cu
terenul de sub fundație și, eventual, cu terenul din jurul infrastructurii – în cazul
adoptării unor modele simplificate rezultatele vor fi interpretate ținând seama de
limitele modelului. ( )
Verificarea infrastructurii trebuie făcută atât în termenii ce privesc cedarea terenului
de fundare cât și în termenii cedării elementelor infrastructurii, în urma dezvoltării
mecanismului de cedare al suprastructurii.
Capacitatea structurală a sistemului de fundare trebuie verificată. Se vor verifica cu
precădere următoarele aspecte: (0)
(a) rigiditatea și rezistența fundațiilor izolate de mici dimensiuni necesare pentru
preluarea forțelor seismice;
(b) stabilitatea fundațiilor de suprafață sub acțiunea forțelor laterale;
(c) capacitatea de rezistență la compresiune sau tracțiune a piloților pentru preluarea
forțelor axiale generate de acțiunea seismică;
(d) capacitatea portantă laterală a piloților pentru preluarea forțelor orizontale
generate de acțiunea seismică;
(e) capacitatea structurală a radierului pentru solidarizarea piloților. ( )
Măsuri de intervenție
În urma evaluării seismice a clădirii pot fi stabilite, după caz, măsuri de intervenție
asupra sistemului fundațiilor în ansamblu. Acestea pot fi aplicate fundațiilor propriu-
zise, terenului de fundare sau ambelor.
Intervențiile asupra sistemului fundațiilor pot avea ca scop: mărirea capacității
structurale a fundației sau/și mărirea capacității portante din punct de vedere geotehnic
a fundației.
Pentru construcțiile din clasele de importanță și expunere la cutremur I și II, la
stabilirea măsurilor de intervenție asupra sistemului fundațiilor este necesară
colaborarea cu un specialist în geotehnică. (0)
8. Concluziile evaluării
Stabilirea clasei de risc seismic

Evaluarea susceptibilității de avariere la cutremur și încadrarea în clasele de risc
seismic se face pe baza a trei categorii de condiții care fac obiectul investigațiilor și
analizelor efectuate în cadrul evaluării:
(a) condiții privind alcătuirea clădirii, referitoare la îndeplinirea regulilor de
conformare structurală, de alcătuire a elementelor structurale și a regulilor
constructive pentru structuri seismice;
(b) condiții privind degradările structurale produse în trecut de acțiunea seismică și
de alte cauze;
(c) condiții privind capacitatea seismică a structurii și componentelor nestructurale,
exprimată, după caz, în termeni de rezistență sau deplasare. ( )
Măsura în care cele trei categorii de condiții sunt îndeplinite este cuantificată prin
intermediul a trei indicatori:
(a) gradul de îndeplinire a condițiilor de alcătuire seismică, R1;
(b) gradul de afectare structurală, R2;
(c) gradul de asigurare seismică, R3, care se determină pentru Starea Limită Ultimă.
()
Valorile celor trei indicatori se asociază cu o anumită clasă de risc seismic conform
8.1.1, 8.1.2 și 8.1.3.
Expertul tehnic decide încadrarea clădirii într-o anumită clasă de risc seismic pe
baza valorilor celor trei indicatori, claselor de risc seismic asociate și a unei analize
complexe și cuprinzătoare a ansamblului condițiilor de diferite naturi.
Expertul tehnic analizează relevanța fiecărui indicator pentru evaluarea seismică a
clădirii.
Clasa de risc seismic a clădirii este clasa minimă asociată celor trei indicatori R1,
R2 și R3.
Prin excepție de la (6), atunci când expertul tehnic stabilește că unul dintre
indicatorii R2 sau R3 are relevanță redusă în cazul clădirii evaluate, clasa de risc seismic
a clădirii este clasa minimă asociată celorlalți doi indicatori.
Expertul tehnic identifică elementele vitale pentru siguranța structurală la seism
care prezintă deficiențe majore și capacitate insuficientă față de cerințele
corespunzătoare stărilor limită selectate.
Expertul tehnic identifică mecanismul de cedare probabil al structurii ca bază pentru
evaluarea răspunsului seismic așteptat al clădirii și pentru alegerea potrivită a soluției
de intervenție.
Relevanța gradului de afectare structurală, R2, se stabilește în funcție de vârsta
clădirii, intensitatea mișcărilor seismice care au afectat-o în trecut prin comparație cu
cerințele seismice corespunzătoare Stării Limită Ultimă și factorii naturali și antropici
care au putut cauza degradări ale clădiri în trecut.
Gradul de asigurare seismică, R3, este mai relevant în cazul clădirilor proiectate pe
baza unor reglementări tehnice pentru proiectare la cutremur, al căror răspuns la acțiuni
seismice poate fi descris prin modelele curente de calcul cu un grad de încredere mai
mare.
În cazul clădirilor vechi, realizate înainte de 1963, identificarea aproximativă a
mecanismului de cedare, cu grad de încredere acceptabil, nu este întotdeauna posibilă.
În acest caz, evaluarea corectă a susceptibilității de avariere seismică a clădirii trebuie
să se bazeze pe o analiză cuprinzătoare și pe o judecată inginerească a tuturor condițiilor
de alcătuire și a corelației dintre acestea, operații care necesită competență înaltă și
experiență deosebită. (0)
8.1.1. Gradul de îndeplinire a condițiilor de alcătuire seismică

Valoarea gradului de îndeplinire a condițiilor de alcătuire seismică, R1, se stabilește
pe baza punctajului atribuit fiecărei categorii de condiții de alcătuire, din anexa
corespunzătoare tipului de material structural, în funcție de metodologia de evaluare
utilizată.
R1 poate lua valori între 1 și 100. Valoarea de R1=100 corespunde unei clădiri care
îndeplinește integral toate condițiile de alcătuire.
Clasa de risc asociată indicatorului R1 se stabilește astfel: (0)
(a) Clasa de risc seismic RsI, dacă R1<30;
(b) Clasa de risc seismic RsII, dacă 30≤R1<60;
(c) Clasa de risc seismic RsIII, dacă 60≤R1<90;
(d) Clasa de risc seismic RsIV, dacă 90≤R1≤100. ( )
8.1.2. Gradul de afectare structurală

Valoarea gradului de afectare structurală, R2, se stabilește pe baza punctajului
atribuit fiecărei categorii de condiții privind evaluarea stării de degradare a elementelor
structurale dat în lista specifică din anexa corespunzătoare materialului structural utilizat.
R2 poate lua valori între 1 și 100. Valoarea de R2=100 corespunde unei clădiri
neafectate de degradări seismice sau de altă natură.
Clasa de risc asociată indicatorului R2 se stabilește astfel: (0)
(a) Clasa de risc seismic RsI, dacă R2<50;
(b) Clasa de risc seismic RsII, dacă 50≤R2<70;
(c) Clasa de risc seismic RsIII, dacă 70≤R2<90;
(d) Clasa de risc seismic RsIV, dacă 90≤R2≤100. ( )
8.1.3. Gradul de asigurare seismică

Gradul de asigurare seismică, R3, caracterizează capacitatea de rezistență și de
ductilitate a structurii, în ansamblu, capacitatea de rezistență și stabilitatea
componentelor nestructurale, în raport cu cerințele seismice.
Valoarea gradului de asigurare seismică, R3, se stabilește în funcție de gradul de
asigurare determinat pentru structură și, după caz, de gradul minim de asigurare stabilit
pentru componentele nestructurale.
Modul de calcul pentru gradul de asigurare seismică pentru structură depinde de
metodologia de evaluare cantitativă utilizată.
Gradul de asigurare seismică pentru structură, R3, este minimul dintre valorile
determinate distinct pentru fiecare direcție orizontală principală ortogonală considerată
în evaluarea clădirii.
Clasa de risc asociată indicatorului R3 (exprimat în %) se stabilește astfel: (0)(0)
(a) Clasa de risc seismic RsI, dacă R3<35%;
(b) Clasa de risc seismic RsII, dacă 35%≤R3<65%;
(c) Clasa de risc seismic RsIII, dacă 65%≤R3<90%;
(d) Clasa de risc seismic RsIV, dacă 90%≤R3. ( )
Metodologia de nivel 1
Pentru elementele verticale ale structurilor de tip cadru sau cu pereți structurali,
gradul de asigurare seismică, R3, pentru structură se stabilește în termeni de rezistență,
la nivelul situat imediat deasupra cotei teoretice de încastrare, astfel:
Q adm
R3 (8.1)
Qm
unde
vm efortul unitar tangențial mediu calculat conform 6.6 (9);
vadm valoarea de referință admisibilă a efortului unitar tangențial în elementele
verticale stabilită conform prevederilor anexelor B, C și D pentru
elemente din beton armat, oțel și, respectiv, zidărie.
Pentru structurile din oțel contravântuite, gradul de asigurare seismică R3 pentru
structură se stabilește în termeni de rezistență, la nivelul situat imediat deasupra cotei
teoretice de încastrare, astfel: (0)
R3
¦F adm
(8.2)
Fb
unde
Σ Fadm suma valorilor de proiectare ale proiecțiilor pe orizontală ale forțelor
axiale capabile din diagonalele contravântuirilor verticale de la nivelul
considerat;
Fb forța tăietoare de bază calculată conform 6.6 (3).
Se determină valorile individuale ale indicatorului R3j, pentru fiecare element
structural j, astfel:
Rdj
R3 j (8.3)
Edj
unde
Edj valoarea de proiectare a efortului în elementul j, din combinația seismică
de proiectare relevantă, determinată conform prevederilor 6.7;
Rdj valoarea de proiectare a capacității de rezistență a elementului j.

Se stabilește mecanismul structural probabil de disipare a energiei seismice prin
identificarea elementelor structurale cu cedare neductilă, cu precădere a elementelor
verticale aflate în această situație, și prin compararea valorilor de proiectare ale
capacităților de rezistență ale elementelor verticale cu cele ale elementelor orizontale.
Notă: Aceste informații constituie elemente esențiale în estimarea siguranței seismice a structurii
și pentru încadrarea construcției într-o anumită clasă de risc seismic.
Gradul de asigurare seismică, R3, pentru structură se determină la nivelul situat
deasupra cotei teoretice de încastrare. Gradul de asigurare seismică, R3, pentru structură
se determină și la celelalte niveluri, dacă acestea prezintă deficit de rigiditate sau
rezistență comparativ cu nivelul situat deasupra cotei teoretice de încastrare. În acest
caz, gradul de asigurare seismică, R3, pentru structură este egal cu valoarea minimă a
valorilor determinate pentru fiecare nivel în parte.
Gradul de asigurare seismică, R3, pentru structură se determină la fiecare nivel
considerat astfel:
R3
¦V Rdi
(8.4)
¦V Edi
unde
VEdi valoarea de proiectare a forței tăietoare în elementul structural vertical i,
rezultată din calculul structural în combinația de încărcare seismică
relevantă;
VRdi valoarea de proiectare a forței tăietoare asociate capacității de rezistență
a elementului structural vertical i de la nivelul considerat sau, după caz,
proiecția pe orizontală a valorii de proiectare a forței axiale capabile, în
diagonalele contravântuirilor verticale.
Pentru elementele care se plastifică din încovoiere conform mecanismului de cedare,
cu sau fără forță axială, valoarea VRdi se consideră egală cu valoarea forței tăietoare din
element asociată plastificării din încovoiere.
Pentru elementele care cedează din forță tăietoare, valoarea VRdi se consideră egală
cu valoarea de proiectare a forței tăietoare capabile.
Valoarea VRdi se limitează superior la forța tăietoare maximă care se poate mobiliza
în elementul structural i în situația pierderii echilibrului static, cedării altor elemente
structurale sau a terenului de fundare.
Prin excepție de la prevederile (3), în cazul clădirilor la care cedarea neductilă a
unuia sau mai multor elemente structurale poate conduce la colapsul local sau general
al clădirii, gradul de asigurare seismică, R3, al structurii va fi egal cu indicatorul R3j
minim al acestor elemente:
R3 min( R3 j ) (8.5)
unde R3j se calculează conform (1).
În cazul structurilor cu capacitate redusă de redistribuție a eforturilor între
elementele structurale, în calculul gradului de asigurare seismică, R3, conform (4) se
ține seama de posibilitatea redusă de redistribuire a eforturilor. În acest caz, valorile VRdj
în elementele cu surplus de rezistență vor fi limitate în funcție de posibilitățile reale ca
aceste elemente să se încarce suplimentar prin redistribuirea eforturilor de la elementele

cu deficit de rezistență și rigiditate, care pot ceda prematur.
În cazul verificării stabilității de ansamblu a structurii, în ecuația (8.3), Rdj este
valoarea de proiectare a efectului acțiunilor cu efect favorabil asupra stabilității și Edj este
valoarea de proiectare a efectului acțiunilor cu efect defavorabil asupra stabilității. (0)
Gradul de asigurare seismică, R3, se determină în termeni de deplasare, cu expresia:
(0)
du
R3 (8.6)
ds
ds cerința de deplasare corespunzătoare acțiunii seismice asociate Stării
Limită Ultime;
du deplasarea laterală ultimă a clădirii, valoarea maximă a deplasării
absolute care corespunde îndeplinirii cerințelor fundamentale ale
evaluării seismice la Starea Limită Ultimă, date în cap. 3.1.
Notă: De regulă, du corespunde depășirii capacității de rezistență sau de deformare a oricărui
element din ansamblul teren-structură. La evaluarea du se va lua în considerare și răspunsul
componentelor nestructurale a căror cedare poate pune în pericol siguranța utilizatorilor.
Conținutul raportului de expertiză tehnică

Raportul de expertiză tehnică conține o sinteză a procesului de evaluare, furnizând
informațiile care fundamentează decizia de încadrare a construcției în clasa de risc
seismic.
Se descriu scopul expertizei tehnice, cerințele seismice și stările limită selectate
pentru evaluarea seismică.
Se enumerează documentele tehnice normative utilizate la efectuarea evaluării
seismice.
Se descriu activitățile desfășurate pentru întocmirea expertizei tehnice cum sunt:
vizite la clădirea expertizată, discuții cu proprietarii sau utilizatorii clădirii, natura
investigațiilor efectuate.
Se include lista informațiilor colectate de către expert care au stat la baza evaluării
seismice (de exemplu: proiectul inițial al clădirii, releveul clădirii, rapoartele precedente
de expertiză tehnică, rapoartele de încercări pentru determinarea proprietăților mecanice
ale materialelor de construcție, studiile geotehnice, rapoartele privind măsurarea
vibrațiilor in-situ, mărturiile proprietarilor sau utilizatorilor clădirii).
Se caracterizează amplasamentul prin informații generale care să descrie condițiile
seismice ale amplasamentului, alte surse potențiale de hazard natural, terenul de fundare,
adâncimea de fundare, nivelul hidrostatic al apei subterane etc.
Se descrie clădirea prin informații referitoare la sistemul structural și la ansamblul
elementelor nestructurale. Se vor face aprecieri globale, calitative, privind capacitatea
sistemului structural de a rezista la acțiuni seismice. Se vor include date istorice
referitoare la perioada construirii și nivelul reglementărilor de proiectare aplicate, dacă
sunt relevante pentru clădirea expertizată. Se vor descrie lucrările de intervenție
efectuate până la data expertizei, după caz.
Se prezintă nivelul de cunoaștere selectat și metodologia de evaluare.

Se prezintă evaluarea calitativă a gradului de îndeplinire a condițiilor de alcătuire
seismică, R1.
Se prezintă evaluarea calitativă a gradului de afectare structurală, R2.
Se prezintă evaluarea cantitativă a gradului de asigurare seismică, R3.
Se prezintă sinteza evaluării, încadrarea clădirii în clasa de risc seismic, și
concluziile evaluării. Se prezintă relevanța fiecărui indicator (R1, R2 sau R3) în evaluarea
seismică a structurii, se motivează alegerea clasei de risc pentru clădire în raport cu
clasele de risc asociate indicatorilor R1, R2 și R3 și cu alte condiții specifice clădirii
evaluate.
Se formulează, după caz, propuneri de intervenție. Expertul tehnic descrie soluția
de intervenție de principiu și precizează, după caz, elementele structurale sau
componentele nestructurale asupra cărora trebuie intervenit. Se includ note de calcul
privind calibrarea de principiu a soluției de intervenție. Complexitatea metodei de calcul
utilizată este stabilită de către expert.
Conținutul cadru al raportului de expertiză tehnică pentru evaluarea seismică a
clădirilor existente este:
1. Date privind expertiza tehnică
1.1. Pagină de titluri și semnături
1.2. Copie după actul de atestare al expertului tehnic
1.3. Raport sintetic
2. Raport de evaluare
2.1. Scopul expertizei
2.2. Reglementări tehnice
2.3. Activități desfășurate pentru întocmirea expertizei
2.4. Date care au stat la baza expertizei tehnice
2.5. Caracterizarea amplasamentului
2.6. Descrierea clădirii
2.7. Nivelul de cunoaștere
2.8. Metodologia de evaluare
2.9. Gradul de îndeplinire a condițiilor de alcătuire seismică, R1
2.10. Gradul de afectare structurală, R2
2.11. Gradul de asigurare structurală seismică, R3
2.12. Verificări la Starea Limită de Serviciu
2.13. Sinteza evaluării
2.14. Propuneri de intervenție
3. Concluzii
Anexe
Raportul de expertiză tehnică poate fi completat și cu alte informații, după caz.
Anexele includ informații care au stat la baza expertizei tehnice, cum sunt: releveul
clădirii, breviarul fotografic, notele de calcul, rapoartele de încercări sau măsurători,
studiul geotehnic, releveul degradărilor structurale sau nestructurale etc.
Raportul sintetic se întocmește conform modelului: (0)
Evaluare seismică Raport sintetic

Denumirea lucrării:
Scopul expertizei:
Data expertizei:
Expert tehnic: Legitimație:
Adresa:
Categoria de importanță (HG 766/1997):
Clasa de importanță și expunere la cutremur (P 100-1):
Anul construirii:
Funcțiunea clădirii:
Înălțimea supraterană totală (m): Număr de niveluri:
Suprafața construită (mp): Suprafața desfășurată (mp):
Sistemul structural:
Componente
nestructurale:
Acțiunea seismică (probabilitate de depășire în 50 de ani) SLS: ULS:
Verificarea la Starea Limită Ultimă:
Metodologia de evaluare folosită (P 100-3): 1 2 3
Gradul de îndeplinire a condițiilor de alcătuire seismică, R1 :
Gradul de afectare structurală, R2 :
Gradul de asigurare structurală seismică, R3:
Clasa de risc seismic în care a fost încadrată construcția, Rs: I II III IV
Descrierea clasei de risc
seismic:
Verificarea la Starea
Limită de Serviciu:
Concluzii:
Necesitatea lucrărilor de intervenție: Da Nu
Clasa de risc seismic după efectuarea lucrărilor de intervenție, Rs: I II III IV

Anexa A. Hazardul seismic
(1) Prevederile acestei anexe se aplică la evaluarea seismică și proiectarea lucrărilor

de intervenție a clădirilor, indiferent de tipul materialelor structurale.
(2) La proiectarea lucrărilor de intervenție având ca scop încadrarea în clasa de risc
seismic RsIII se utilizează valorile accelerației terenului pentru proiectare având
intervalul mediu de recurență de 100 de ani, pentru verificări la Starea Limită Ultimă,
și de 30 de ani, pentru verificări la Starea Limită de Serviciu.
(3) La proiectarea lucrărilor de intervenție având ca scop încadrarea în clasa de risc
seismic RsIV se utilizează valorile accelerației terenului pentru proiectare având
și de 40 de ani, pentru verificări la Starea Limită de Serviciu.
(4) La proiectarea lucrărilor de intervenție parțiale, având ca scop încadrarea în clasa
de risc RsII, se utilizează valorile accelerației terenului pentru proiectare având
intervalul mediu de recurență de 40 de ani, pentru verificarea la Starea Limită Ultimă.
(5) În cazul proiectării lucrărilor de intervenție pentru cerințe superioare celor
fundamentale se pot utiliza valori ale accelerației terenului pentru proiectare având
și de 100 de ani pentru verificări la Starea Limită de Serviciu.
(6) Valorile de vârf ale accelerației seismice orizontale corespunzătoare intervalelor
medii de recurență prevăzute la (2), (3) (4) și (5) se determină pe baza valorilor ag
stabilite conform zonării prevăzută de P 100-1, pentru intervalul mediu de recurență de
225 de ani, prin multiplicare cu factorii de scalare din tabelul A.1.
(7) Pentru determinarea valorilor de vârf ale accelerației seismice verticale, avg, se
utilizează valorile accelerațiilor orizontale stabilite conform (6) multiplicate cu 0,70.
(8) Valorile spectrului de răspuns elastic al accelerațiilor absolute pentru
componentele orizontale și verticale ale mișcării terenului, Se(T) și Sve(T), și, după caz,
valorile spectrului de proiectare pentru componentele orizontale ale mișcării terenului
Sd(T) se determină conform P 100-1 utilizând valorile accelerației terenului pentru
proiectare stabilite conform (6) și multiplicând valorile rezultate cu factorul de
importanță și expunere la cutremur.
(9) La proiectarea lucrărilor de intervenție, pentru verificarea deplasărilor laterale la
Starea Limită de Serviciu, factorul de reducere care ține seama de intervalul de
recurență mai redus al acțiunii seismice se alege conform Tabelului A.1, corespunzător
cu intervalul mediu de recurență asociat acestei stări limită.
(10) Probabilitățile de depășire a valorii de vârf a accelerației terenului în 50 de ani
corespunzătoare intervalelor medii de recurență prevăzute la (2), (3) și (5) sunt date în
Tabelul A.2.
Tabelul A.1: Factori de scalare pentru determinarea valorilor de vârf ale accelerațiilor
seismice orizontale
Județ ag30/ag225 ag40/ag225 ag100/ag225 ag225/ag225 ag475/ag225
Argeș, Bacău, Botoșani,
Brăila, București, Buzău,
Călărași, Constanta, Covasna,
Dâmbovița, Dolj, Galați,
Giurgiu, Gorj, Harghita, 0,40 0,45 0,80 1,00 1,25
Ialomița, Iași, Mehedinți,
Neamț, Olt, Prahova, Suceava,
Teleorman, Tulcea, Vâlcea,
Vaslui, Vrancea
Alba, Arad, Bihor, Bistrița
Năsăud, Brașov, Caraș
Severin, Cluj, Hunedoara, 0,35 0,40 0,80 1,00 1,35
Maramureș, Mureș, Sălaj, Satu
Mare, Sibiu, Timiș
ag30 valoarea de vârf ale accelerației seismice orizontale cu IMR = 30 de ani
Tabelul A.2: Intervale medii de recurență și probabilități de depășire

Intervalul mediu de recurență Probabilitatea de depășire a
a valorii de vârf a accelerației valorii de vârf a accelerației
terenului, IMR, (ani) terenului în 50 de ani
30 80%
40 70%
100 40%
225 20%
475 10%
Anexa B. Structuri din beton
B.1. Domeniu de aplicare

(11) Această anexă conține informații specifice pentru evaluarea construcțiilor de
beton armat, în situația în care acestea se află la data evaluării. (0)
B.2. Identificarea geometriei structurii, a detaliilor de alcătuire și a materialelor

din structura clădirii
B.2.1. Starea elementelor

(1) Se examinează: (0)
(a) condiția fizică a elementelor de beton armat referitoare la prezența
degradării betonului prin carbonatare, a coroziunii betonului și oțelului
produse de diferite cauze;
(b) eventualele degradări ale elementelor de beton armat produse de acțiunea
seismică;
(c) eventualele degradări ale elementelor de beton armat produse de alte acțiuni
cum sunt, contracția la uscare a betonului, tasarea diferențiată a reazemelor,
deformațiile împiedicate datorate variației de temperatură etc. ( )
B.2.2. Geometria
(1) Se identifică, după caz: (0)
(a) structura clădirii pentru acțiuni verticale și orizontale, în ambele direcții
principale ale clădiri;
(b) modul de descărcare a plăcilor către elementele de reazem;
(c) modul de descărcare a scărilor pe elementele verticale ale structurii;
(d) golurile de dimensiuni importante în planșee (inclusiv golurile de scară) și
pereți;
(e) dimensiunile secțiunilor transversale ale grinzilor și stâlpilor;
(f) forma și dimensiunile pereților structurali;
(g) lungimea de rezemare a elementelor orizontale prefabricate;
(h) excentricitățile dintre axele grinzilor și stâlpilor, dezaxarea stâlpilor pe
verticală etc. ( )
B.2.3. Detalii de alcătuire

(1) Datele colectate pot include informații privind: (0)
(a) cantitatea de armătură longitudinală în grinzi, stâlpi și pereți;
(b) cantitatea de armătură transversală în grinzi, stâlpi, pereți și noduri;
(c) cantitatea și modul de distribuție a armăturii de confinare în zonele critice
ale grinzilor și stâlpilor și de la extremitățile secțiunii pereților, în zonele
critice ale acestora;
(d) raportul dintre secțiunile armăturilor longitudinale superioare și inferioare în

secțiunile de la extremitățile grinzilor;
(e) acoperirea cu beton a armăturilor longitudinale și transversale;
(f) lungimile de ancorare și de înnădire ale armăturilor longitudinale;
(g) forma cârligelor la etrieri și, eventual, la barele longitudinale. ( )
B.2.4. Materiale
(1) Se determină cel puțin următoarele caracteristici: (0)
(a) rezistența betonului la compresiune;
(b) limita de curgere, rezistența la rupere și deformația ultimă a oțelului. ( )++
B.3. Evaluarea calitativă
B.3.1. Lista de condiții de alcătuire a structurilor din beton în zone seismice

(1) Pentru evaluarea calitativă referitoare la modul de conformare generală a structurii
și de detaliere a elementelor structurale se verifică îndeplinirea celor patru categorii de
condiții de alcătuire, prevăzute în tabelele B.1 sau B.2. În funcție de situația concretă a
fiecărei clădiri, expertul tehnic poate considerat motivat și alte condiții de alcătuire,
pentru creșterea relevanței evaluării calitative.
(2) Punctajul atribuit fiecărei categorii de condiții din tabelul B.1 sau tabelul B.2 este
orientativ. În funcție de situația concretă a fiecărei clădiri, expertul poate redistribui
motivat aceste punctaje între cele patru categorii de condiții (i)…(iv).
(3) Punctajul maxim corespunzător ansamblului celor patru categorii de condiții,
(i)...(iv), în situația îndeplinirii lor în totalitate, este 100. Punctajul total rezultat în
urma evaluării calitative reprezintă procentual măsura în care condițiile de alcătuire
sunt satisfăcute.
(4) Pentru evaluarea criteriilor privind îndeplinirea condițiilor de alcătuire prevăzute
de P 100-1, expertul decide clasa de ductilitate de referință în acord cu valoarea
selectată a factorului de comportare pentru evaluarea cantitativă, în funcție de
alcătuirea structurii și răspunsul așteptat la acțiuni seismice severe. (0)+
B.3.1.1. Metodologia de nivel 1

(1) Pentru metodologia de nivel 1 se verifică îndeplinirea condițiilor de alcătuire
prevăzute în tabelul B.1. (0)+
Tabelul B.1 Condiții privind alcătuirea seismică – metodologia de nivel 1

Criteriul
Criteriul îndeplinit
neîndeplinit
Neîndeplinire
Neîndeplinire
moderată
Criterii privind clădirea și structura principală de rezistență la acțiuni seismice
majoră
(i) Condiții privind configurația structurii Punctaj maxim: 45
Structura are continuitate pe verticală (elementele verticale sunt continue până
la fundații)
Structura este redundantă
Structura are la toate nivelurile de deasupra cotei teoretice de încastrare
caracteristici similare de rezistență și rigiditate
dimensiuni similare în plan
25 – 0–
Clădirea are o distribuție uniformă a maselor pe verticală, la toate nivelurile 45
44 24
situate deasupra cotei teoretice de încastrare (diferențele între masele de nivel
sunt mai mici de 30 %)
Structura este regulată în plan, efectele de torsiune de ansamblu sunt moderate
Structura are o infrastructură adecvată și compatibilă cu terenul de fundare
Dimensiunile elementelor structurale sunt favorabile dezvoltării unui
mecanism de plastificare cu capacitate optimă de disipare a energiei seismice
Calitatea betonului și oțelului este conformă cu prevederile P100-1
(ii) Condiții privind interacțiunile structurii Punctaj maxim: 15
Distanțele dintre clădirea evaluată și clădirile vecine sunt suficient de mari
pentru a împiedica degradarea clădirilor ca urmare a interacțiunii necontrolate
Planșeele intermediare (supantele) au o structură laterală proprie sau sunt
ancorate adecvat de structura principală 15 8–14 0–7
Interacțiunea pereților nestructurali cu structura este controlată, nu cauzează
degradări semnificative ale acestora sau ale elementelor structurale adiacente
și nu alterează natura răspunsului structurii în ansamblu
(iii) Condiții privind alcătuirea elementelor structurale Punctaj maxim: 30
(a) Sistem structural tip cadru
Stâlpii au proporții de elemente lungi (raportul între înălțimea secțiunii
20 – 0–
transversale și înălțimea liberă a stâlpului este mai mare decât 3) 30
29 19
Efortul axial mediu normalizat în fiecare stâlp (calculat utilizând rezistența la
compresiune a betonului stabilită conform 6.1, (11)) este mai mic decât 0,3
(b) Sistem structural tip pereți
Grosimea pereților de beton armat este mai mare de 150 mm
Pereții au la capete bulbi sau tălpi cu lățimi limitate, prin intersecția pereților 20 – 0–
30
nu se formează secțiuni transversale complicate, cu tălpi excesive 29 19
Efortul axial mediu normalizat în fiecare perete (calculat utilizând rezistența la
(c) Hale parter cu grinzi articulate

Secțiunea stâlpilor este constantă pe înălțime
Rezemarea grinzilor pe stâlpi previne căderea grinzilor de pe reazem la 20 – 0–
30
deplasări orizontale mari ale capetelor superioare ale stâlpilor 29 19
(iv) Condiții referitoare la planșee Punctaj maxim: 10
Planșeele îndeplinesc rolul de diafragmă orizontală rigidă și rezistentă la 0–
10 5–9
acțiuni în planul lor 4
B.3.1.2. Metodologiile de nivel 2 și 3

(1) Pentru metodologiile de nivel 2 și 3 se verifică îndeplinirea condițiilor de alcătuire
prevăzute în tabelul B.2.
(2) Condițiile care se referă la rezistența elementelor structurale și modul potențial de
cedare al acestora se vor verifica după evaluarea capacității de rezistență a elementelor
structurale la diferite solicitări. (0)
Tabelul B.2 Condiții privind alcătuirea seismică – metodologiile de nivel 2 și 3
Criteriul
neîndeplinit
Neîndeplinire
Neîndeplinire
moderată
Criterii privind clădirea și structura principală de rezistență la acțiuni seismice
majoră
Structura are continuitate pe verticală (elementele verticale sunt continue până
la fundații)
Structura este redundantă
caracteristici similare de rezistență și rigiditate
dimensiuni similare în plan
Clădirea are o distribuție uniformă a maselor pe verticală, la toate nivelurile 25 – 0–
45
situate deasupra cotei teoretice de încastrare (diferențele între masele de nivel 44 24
sunt mai mici de 30 %)
Structura este regulată în plan, efectele de torsiune de ansamblu sunt moderate
Structura are o infrastructură adecvată și compatibilă cu terenul de fundare
Calitatea betonului și oțelului este conformă cu prevederile P100-1
Dimensiunile elementelor structurale și armarea acestora permit dezvoltarea
unui mecanism de plastificare cu capacitate optimă de disipare a energiei
seismice
Distanțele dintre clădirea evaluată și clădirile vecine sunt suficient de mari
pentru a împiedica degradarea clădirilor ca urmare a interacțiunii necontrolate
Planșeele intermediare (supantele) au o structură laterală proprie sau sunt
ancorate adecvat de structura principală 15 8–14 0–7
Interacțiunea pereților nestructurali cu structura este controlată, nu cauzează
degradări semnificative ale acestora sau ale elementelor structurale adiacente
și nu alterează natura răspunsului structurii în ansamblu

(a) Sistem structural tip cadru
Stâlpii au proporții de elemente lungi (raportul între înălțimea secțiunii
transversale și înălțimea liberă a stâlpului este mai mare decât 3)
compresiune a betonului stabilită conform 6.1, (11)) este mai mic decât 0,3 20 – 0–
30
Înnădirile și ancorajele armăturilor respectă condițiile din P 100-1 29 19
Armătura transversală din stâlpi și grinzi respectă condițiile de dispunere
prevăzute de P100-1
Armătura longitudinală din stâlpi și grinzi respectă condițiile de dispunere
prevăzute de P100-1
(b) Sistem structural tip pereți
Grosimea pereților este mai mare decât 150 mm
Pereții au la capete bulbi sau tălpi cu lățimi limitate, prin intersecția pereților
nu se formează secțiuni transversale complicate, cu tălpi excesive
Efortul axial mediu normalizat în fiecare perete (calculat utilizând rezistența la
compresiune a betonului stabilită conform 6.1, (11)) este mai mic decât 0,15 20 – 0–
30
Armarea pereților respectă condițiile constructive de dispunere a armăturii 29 19
date în P 100-1
Înnădirea și ancorajul armăturilor respectă condițiile din P 100-1
Raportul dintre momentul capabil al pereților și momentul rezultat din
calculul structural în combinația seismică de proiectare este minim la baza
peretelui, deasupra cotei teoretice de încastrare
(c) Hale parter cu grinzi articulate
Secțiunea stâlpilor este constantă pe înălțime
Rezemarea grinzilor pe stâlpi previne căderea grinzilor de pe reazem la
deplasări orizontale mari ale capetelor superioare ale stâlpilor 20 – 0–
30
Efortul axial mediu normalizat în fiecare stâlp (calculat utilizând rezistența la 29 19
Armarea stâlpilor respectă condițiile constructive de dispunere a armăturii
date în P100-1
(iv) Condiții referitoare la planșee Punctaj maxim: 10
Placa planșeelor are grosimea mai mare decât 100 mm și este realizată din
beton armat monolit sau din predale prefabricate cu suprabetonare de minim
80 mm grosime
Armăturile centurilor și armăturile distribuite în placă respectă condițiile date
în P100-1 și în reglementările tehnice conexe 0–
10 5–9
Prin modul de alcătuire și armare al planșeelor, forțele seismice din planul 4
planșeului pot fi transmise la elementele structurii verticale (pereți, cadre)
Golurile în planșeu sunt bordate adecvat
La hale parter cu grinzi articulate, alcătuirea planșeului permite îndeplinirea
rolului de diafragmă orizontală rigidă și rezistentă la acțiuni în planul său
B.3.2. Evaluarea stării de degradare a elementelor structurale

(1) Pentru evaluarea stării de degradare a elementelor structurale se verifică existența
degradărilor pentru fiecare din cele șase categorii prevăzute în tabelul B.3. În funcție
de situația concretă a fiecărei clădiri, expertul tehnic poate considera motivat și alte
tipuri de degradări, pentru creșterea relevanței evaluării calitative.
(2) Distribuția punctajului din tabelul B.3 pe categorii de degradări este orientativă.
Expertul tehnic poate redistribui motivat acest punctaj atunci când consideră că prin
aceasta se poate stabili o evaluare mai realistă a efectelor diferitelor tipuri de degradări
asupra siguranței structurale a clădirii examinate.
(3) Punctajul maxim corespunzător ansamblului celor șase categorii de degradări,
(i)...(vi), este 100. Valoarea maximă de 100 de puncte corespunde unei clădiri
(4) Dacă starea de degradare constatată afectează semnificativ integritatea
elementelor structurale și a legăturilor dintre acestea, modelul de calcul se adaptează
astfel încât acesta să reprezinte cât mai fidel comportarea așteptată a structurii. (0)
Tabelul B.3 Categorii de degradări pentru evaluarea calitativă
Cu degradări
Fără degradări
Moderate
Majore
Categorii de degradări:
(i) Degradări produse de acțiunea cutremurului Punctaj maxim: 50

Fisuri înclinate în zonele critice ale grinzilor sau stâlpilor
Fisuri înclinate în pereți
Fisuri normale în grinzi și stâlpi, cu deschideri mai mari de 0,3 mm
Expulzarea stratului de acoperire cu beton în zonele critice ale elementelor
structurale
Zdrobirea betonului din zonele critice ale stâlpilor, grinzilor sau pereților de
beton
Flambajul armăturilor longitudinale
Fisuri care se dezvoltă în lungul barelor de armătură în zonele critice ale
elementelor structurale
Fisuri și deformații remanente în zonele critice (zonele plastice) ale 26 – 0–
50
stâlpilor, pereților și grinzilor 49 25
Fisuri longitudinale în elementele structurale solicitate la compresiune
Fracturi înclinate sau normale în zonele critice ale elementelor structurale
Deplasări remanente ale elementelor structurale
Abateri de la verticalitate a structurii în ansamblu
Degradări locale cauzate de interacțiunea cu clădiri învecinate
Degradări severe ale componentelor nestructurale care interacționează cu
structura (fisuri, crăpături, deformații excesive)
Fisuri în planșee cauzate de eforturi acționând în planul lor
Degradări ale fundațiilor sau terenului de fundare
(ii) Degradări produse de încărcările verticale, altele decât cele seismice, în Punctaj maxim: 15
elementele structurale sau nestructurale 8–
15 0–7
14
(iii) Degradări produse de încărcarea cu deformații (tasarea reazemelor, Punctaj maxim: 8
contracții, acțiunea temperaturii, curgerea lentă a betonului) 8 5–7 1–4
(iv) Degradări produse de o execuție defectuoasă (beton segregat, rosturi de Punctaj maxim: 10
lucru incorecte etc.) 10 6–9 1–5
(v) Degradări produse de factori de mediu (îngheț-dezgheț, agenți corozivi Punctaj maxim: 10
chimici sau biologici etc.) asupra betonului sau armăturii de oțel 10 6–9 1–5
(vi) Degradări produse de utilizatori (factori antropici) Punctaj maxim: 7
7 3–6 1–3
B.4. Evaluarea cantitativă
B.4.1. Metodologia de nivel 1
B.4.1.1. Factori de comportare

(1) Valorile maxime ale factorilor de comportare pentru aplicarea metodologiei de
nivel 1 sunt:
(a) structuri în cadre de beton armat: q=2,5;
(b) structuri cu pereți de beton armat: q=2,0;
(c) structuri cu schelet de beton armat, în concepție gravitațională, cu panouri
de umplutură de zidărie: q=2,0. ( )
(2) Valorile maxime ale factorului q indicate la (1) sunt stabilite pentru structuri care
nu respectă decât parțial regulile de alcătuire a clădirilor amplasate în zone seismice
din codul P 100-1 aflat în vigoare. (0)
B.4.1.2. Valori admisibile ale eforturilor unitare medii

(1) Valorile maxim admise ale eforturilor unitare tangențiale medii în secțiunile
elementelor structurale verticale, vadm, sunt:
vadm 1, 4 fct , pentru pereți de beton armat
(B.1)
vadm 0,7 f ct , pentru stâlpi de beton armat
unde f ct este valoarea de proiectare a rezistenței la întindere a betonului stabilită

conform 6.1 (12).
(2) Metodologia de nivel 1 se aplică numai pentru clădirile la care valoarea efortului
axial mediu de compresiune normalizat, în fiecare stâlp, calculată considerând
valoarea de proiectare a rezistenței betonului la compresiune stabilită conform 6.1 (11),
este mai mică decât 0,3.
(3) Metodologia de nivel 1 se aplică numai pentru clădirile la care valoarea efortului
axial mediu de compresiune normalizat, în fiecare perete, calculată considerând
valoarea de proiectare a rezistenței betonului la compresiune stabilită conform 6.1 (11),
este mai mică decât 0,15. (0)
B.4.2.1. Factori de comportare

(1) Valorile maxime ale factorilor de comportare pentru aplicarea metodologiei de
nivel 2, pentru principalele tipuri de structuri definite în P 100-1, sunt:
(a) structuri în cadre de beton armat:
- realizate înainte de 1963: q=2,0
- realizate între 1964-1977: q=2,5
- realizate după 2006: q=4,5
(b) structuri cu pereți:

- realizate între 1992-2006:
- cu pereți independenți q=3,5
- cu pereți cuplați q=4,0
- realizate după 2006 (clasa DCM sau DCH)
- cu pereți independenți q=3,5
- cu pereți cuplați q=4,5
- realizate după 2006 (clasa DCL) q=2,0
(c) structuri duale:
- realizate după 2006 (clasa DCM sau DCH): q=4,5
- realizate după 2006 (clasa DCL): q=2,0
(d) structuri tip pendul inversat:
(e) structuri parter cu stâlpii în consolă conectați la partea superioară prin
planșee cu comportare de diafragmă
(f) structuri flexibile la torsiune: q=1,5.( )
(2) Pentru structurile cu schelet de beton armat, în concepție gravitațională cu panouri
de umplutură de zidărie, realizate înainte de 1963, valoarea maximă a factorului de
comportare este 2,0.
(3) Pentru clădirile multietajate cu structură neregulată pe verticală având parterul
slab și flexibil valoarea maximă a factorului de comportare este 2,0.
(4) Valorile maxime ale factorului q indicate la (1) sunt stabilite pentru structuri care
nu respectă decât parțial regulile de alcătuire a construcțiilor amplasate în zone
seismice din codul P 100-1 aflat în vigoare. (0)
B.4.2.2. Valori de proiectare ale capacităților de rezistență

(1) Valorile de proiectare ale capacităților de rezistență și de deformație ale
elementelor se determină utilizând valorile de proiectare ale rezistențelor materialelor
determinate conform 6.1 (11) și (12).
(2) Valorile de proiectare ale capacităților de rezistență la încovoiere ale elementelor

structurale pentru verificări la Starea Limită Ultimă se determină pe baza modelelor
mecanice specifice tipului de element, considerând valorile de proiectare ale
rezistențelor stabilite conform (1).
(3) Valorile de proiectare ale capacităților de rezistență la forță tăietoare ale
elementelor structurale pentru verificări la Starea Limită Ultimă se calculează pe baza
modelelor mecanice specifice tipului de element, conform prevederilor capitolul
specific construcțiilor din beton din P 100-1 și SR EN 1992-1-1.
(4) Capacitățile de rezistență determinate utilizând metode de calcul specifice
elementelor structurale aparținând construcțiilor noi se vor reduce pentru a ține seama
de deficiențele de realizare a elementelor structurale existente, prin raport cu cerințele
pentru elementele construcțiilor noi, și de starea de degradare a acestora.
(5) Prin excepție de la (4), momentele capabile necesare evaluării eforturilor asociate
mecanismului de cedare care pot conduce la ruperi cu caracter fragil nu se reduc decât
în situația în care efectul deficiențelor de realizare poate fi cuantificat pe baza unor
prevederi ale documentelor normative aflate în vigoare.
(6) Alternativ prevederii de la (3), valorile de proiectare ale capacităților de rezistență
la forță tăietoare ale elementelor structurale pentru verificări la Starea Limită Ultimă
se determină conform SR EN 1998-3:2005 A3.3.1, considerând valorile de proiectare
ale rezistențelor stabilite conform (1) și factorul de ductilitate μΔ=4. (0)
B.4.2.3. Factorul de amplificare a deplasărilor

(1) Pentru verificarea deplasărilor laterale la Starea Limită Ultimă, factorul de
amplificare a deplasărilor, c, se determină astfel:
4 dacă T1 d Ti
°° Ti T1
cT1 ®4 3 dacă Ti T1 Ts (B.2)
° Ti Ts
°¯ 1 dacă T1 t Ts
unde
T1 perioada proprie fundamentală de vibrație a clădirii;
Ti, Ts valori limită care se aleg conform tabelului B.4.
(2) Pentru verificarea deplasărilor laterale la Starea Limită de Serviciu, factorul de
reducere care ține seama de intervalul de recurență mai redus al acțiunii seismice, v,
se determină astfel:
2,5 dacă T1 d Ti
°
° Ti T1
Q T1 ®2,5 2 dacăTi T1 Ts (B.3)
° Ti Ts
° 0,5 dacăT1 t Ts
¯
unde
T1 perioada proprie fundamentală de vibrație a clădirii;
Ti, Ts valori limită care se aleg conform tabelului B.5.
Tabelul B.4 Valori limită Ti și Ts pentru determinarea valorilor c

Perioada de realizare a clădirii
Înainte de 1963 1963-1981 1981-2005
Tc (s) Ti (s) Ts (s) Ti (s) Ts (s) Ti (s) Ts (s)
1,6 0,50 1,30 0,40 1,20 0,25 1,10
1,0 0,40 1,10 0,25 1,00 0,20 0,80
0,7 0,30 0,80 0,20 0,70 0,10 0,60
Tabelul B.5 Valori limită Ti și Ts pentru determinarea valorilor ν

Perioada de realizare a clădirii
Înainte de 1963 1963-1981 1981-2005
Tc (s) Ti (s) Ts (s) Ti (s) Ts (s) Ti (s) Ts (s)
1,6 0,2 1,2 0 1 -3,0 0,8
1,0 0,2 0,9 0 0,7 -3,0 0,6
0,7 0,1 0,6 0 0,5 -1,0 0,4
(3) Pentru verificarea deplasărilor laterale la Starea Limită Ultimă și la Starea Limită
de Serviciu a clădirilor realizate pe baza codurilor P 100-1/2006 și P 100-1/2013,
conform sistemului legal de asigurare a calității în construcții, factorul de amplificare a
deplasărilor, c, și, respectiv, factorul de reducere care ține seama de intervalul de
recurență mai redus al acțiunii seismice, v, se determină conform prevederilor codului
de proiectare seismică pe baza căruia a fost proiectată clădirea. (0)

(1) Valorile de proiectare ale capacităților de rezistență și de deformație ale
elementelor se determină utilizând valorile de proiectare ale rezistențelor materialelor
determinate conform 6.1 (11) și (12).
(2) Valorile de proiectare ale rotirilor capabile ale elementelor structurale pentru
verificări la Starea Limită Ultimă se determină conform SR EN 1998-3:2005 A 3.2.2
(1)-(6) la care se aplică un factor de reducere egal cu ¾, considerând valorile de
proiectare ale rezistențelor stabilite conform (1).
(3) Valorile de proiectare ale capacităților de rezistență la forță tăietoare ale
elementelor structurale pentru verificări la Starea Limită Ultimă se determină conform
SR EN 1998-3:2005 A3.3.1, considerând valorile de proiectare ale rezistențelor
stabilite conform (1).
(4) Valorile de proiectare ale capacităților de rezistență la încovoiere ale elementelor
structurale pentru verificări la Starea Limită Ultimă se determină pe baza modelelor
mecanice specifice tipului de element, considerând valorile de proiectare ale
rezistențelor stabilite conform (1), cu respectarea B.4.2.2 (4) și (5).
(5) Alternativ prevederii de la (3), valorile de proiectare ale capacităților de rezistență

la forță tăietoare ale elementelor structurale pentru verificări la Starea Limită Ultimă
se calculează pe baza modelelor mecanice specifice tipului de element, conform
prevederilor din capitolul specific construcțiilor din beton din P 100-1 și SR EN 1992-
1-1, cu respectarea, cu respectarea B.4.2.2 (4). (0)
Anexa C. Structuri din oțel
C.1. Domeniu de aplicare

(1) Această anexă conține informații specifice pentru evaluarea construcțiilor din oțel
în situația în care acestea se află la data evaluării.(0)
C.2. Identificarea geometriei structurii, a detaliilor de alcătuire și a materialelor

C.2.1. Starea elementelor

(1) Se vor examina cu atenție următoarele aspecte:(0)
(a) starea fizică generală a oțelului și a sistemelor de prindere (suduri, șuruburi,
nituri);
(b) starea fizică generală a elementelor principale și secundare care preiau
acțiunea seismică;
(c) eventualele degradări ale elementelor structurale produse de alte acțiuni cum
ar fi tasarea diferențiată a reazemelor, deformațiile împiedicate datorate
variației de temperatură etc.( )
C.2.2. Geometria
(1) Datele colectate trebuie să includă următoarele aspecte:(0)
(a) identificarea sistemelor de preluare a forțelor orizontale (în ambele direcții);
(b) identificarea diafragmelor orizontale (planșee, contravântuiri orizontale);
(c) forma inițială a secțiunii transversale și dimensiunile acesteia;
(d) erori de execuție și montaj (excentricitățile dintre axele grinzilor și stâlpilor,
dezaxarea stâlpilor pe verticală, deformarea elementelor structurale în
timpul montajului etc.)( )
C.2.3. Detalii de alcătuire

(1) Datele colectate trebuie să includă informații privind:(0)
(a) dimensiunile secțiunii elementelor care să permită determinarea
caracteristicilor geometrice în secțiunile critice ale elementelor existente;
(b) poziția și dimensiunile elementelor constructive (gusee, rigidizări, eclise,
contrafișe etc.);
(c) modificări aduse secțiunilor elementelor (găuri, tăieturi, decupări, adăugiri
etc.), deteriorări cauzate de exploatarea defectuoasă (deformații din lovire,
diminuarea secțiunii prin uzură);
(d) modul de alcătuire și calitatea îmbinărilor (îmbinări de continuitate,
îmbinări dintre diferite elemente), așa cum sunt în realitate (lipsă rigidizări,
lipsă elemente de prindere, strângerea incompletă a piulițelor, distanțe
neconforme între axele tijelor respectiv până la marginile pieselor din
îmbinare, lipsă contact la îmbinările cu flanșe, organe de asamblare
neconforme, realizarea defectuoasă a cordoanelor de sudură etc.). ( )
C.2.4. Materiale
(1) Datele colectate trebuie să cuprindă valorile limitei de curgere, rezistenței de
rupere, alungirii la rupere.
(2) Pentru prelevarea eșantioanelor de probă se vor alege zonele cu tensiuni reduse.
(3) Pentru determinarea proprietăților fizico-mecanice ale elementelor structurale
conformate ca zone disipative încovoiate (zone potențial plastice) se vor utiliza
eșantioane prelevate din inima secțiunii (în cazul secțiunilor din profile laminate)
respectiv din inima și tălpile secțiunilor (în cazul secțiunilor compuse), cu refacerea
ulterioară a capacității de rezistență și de deformare acolo unde este cazul.
(4) Pentru determinarea proprietăților fizico-mecanice ale elementelor nedisipative se
vor utiliza eșantioane prelevate din tălpile secțiunii.
(5) Pentru determinarea proprietăților fizico-mecanice ale materialelor din zona
îmbinărilor se vor preleva probe de material din eclise, flanșe și organe de asamblare.
(6) Calitatea îmbinărilor cu sudură va fi atestată prin examinare vizuală, măsurători și
încercări nedistructive (ultrasunete, pulbere magnetică, lichide penetrante etc.).
(7) Calitatea îmbinărilor cu șuruburi se va face prin verificarea strângerii șuruburilor
și determinarea caracteristicilor fizico-mecanice a materialelor și organelor de
asamblare. (0)
C.3. Evaluarea calitativă
C.3.1. Lista condițiilor de alcătuire a structurilor din oțel amplasate în zone

seismice
(1) Pentru evaluarea calitativă referitoare la modul de conformare generală a
structurii și de detaliere a elementelor structurale se verifică îndeplinirea celor patru
categorii de condiții de alcătuire, prevăzute în tabelele C.1 sau C.2. În funcție de
situația concretă a fiecărei clădiri, expertul tehnic poate considerat motivat și alte
condiții de alcătuire, pentru creșterea relevanței evaluării calitative.
(2) Punctajul atribuit fiecărei categorii de condiții din tabelul C.1 sau tabelul C.2
este orientativ. În funcție de situația concretă a fiecărei clădiri, expertul poate
redistribui motivat aceste punctaje între cele patru categorii de condiții (i)…(iv).
(3) Punctajul maxim corespunzător ansamblului celor patru categorii de condiții,
(i)...(iv), în situația îndeplinirii lor în totalitate, este 100. Punctajul total rezultat în
urma evaluării calitative reprezintă procentual măsura în care condițiile de alcătuire
sunt satisfăcute.
C.3.1.1. Metodologia de nivel 1

(1) Pentru metodologia de nivel 1, se va verifica lista condițiilor de alcătuire conform
tabelului C.1. (0)
Tabelul C.1 Condiții privind alcătuirea seismică – metodologia de nivel 1

Criteriul
neîndeplinit
Neîndeplinire
Neîndeplinire
Criteriu
moderată
majoră
• Traseul încărcărilor este continuu
• Sistemul este redundant (sistemul are suficiente legături pentru a avea
stabilitate laterală și suficiente zone potențial plastice)
• Nu există niveluri slabe din punct de vedere al rezistenței (diferențele de
rezistență laterală între nivelurile succesive sunt mai mici de 20%)
• Nu există niveluri flexibile (diferențele de de rigiditate laterală între
nivelurile succesive sunt mai mici de 30%)
• Nu există modificări importante ale dimensiunilor în plan ale sistemului
structural de la un nivel la altul 30 – 0–
50
• Nu există discontinuități pe verticală (toate elementele verticale sunt 49 29
continue până la fundație)
• Nu există diferențe între masele de nivel mai mari de 50 %
• Nu există tendința de torsiune în ansamblu
• Legătura dintre infrastructură și suprastructură are capacitatea de rezistență
necesară pentru a asigura transmiterea eforturilor la terenul de fundare
• Infrastructura (sistemul de fundare) este în măsură să transmită la teren
forțele verticale și orizontale și să asigure stabilitatea la răsturnare a
construcției
• Distanțele până la clădirile vecine depășesc dimensiunea minimă de rost,
conform P 100-1
• Planșeele intermediare (supantele) au o structură de susținere și preluare a 10 5-9 0-4
foțelor orizontale proprie sau sunt ancorate adecvat de structura principală
• Pereții nestructurali sunt izolați (sau legați flexibil) de structură
(a) Structuri tip cadre necontravântuite
- Grinzi:
• zonele potențial plastice (de la capetele grinzilor) au secțiuni din clasa 1 de
secțiune și sunt prevăzute cu legături laterale la ambele tălpi
• prinderea grindă-stâlp este de tip rigid, de capacitate totală, putând transmite
la stâlp întregul moment încovoietor dezvoltat la capătul grinzii 20 – 0–
30
- Stâlpi: 29 19
• zonele potențial plastice de la baza stâlpului și de la capătul superior al
stâlpului aflat la ultimul etaj au secțiuni din clasa 1 de secțiune
• grosimea inimii stâlpului în zona nodului de cadru (eventual suplimentată cu
plăci de dublare) are suplețea suficient de mică (conform P 100-1) astfel încât
este evitată pierderea stabilității locale
• în dreptul nodului de cadru stâlpul este prevăzut cu rigidizări de continuitate
la nivelul tălpilor (superioară și inferioară) grinzilor adiacente și/sau a vutelor

care asigură continuitatea transmiterii tensiunilor normale de la o grindă la
alta
(b) Structuri cu cadre contravântuite centric
• Prinderile grindă-stâlp sunt de tip rigid
• Diagonalele dispuse în “X” au zveltețea O
E
1,3Oe d O d 2,0Oe ; Oe S 20 - 0-
fy 30
29 19
• Diagonalele dispuse în „V“ au zveltețea
O d 2 ,0 O e
• Grinda de cadru este prevăzută în locul de prindere al diagonalelor în „V“ cu
legături laterale la ambele tălpi
(c) Structuri cu cadre contravântuite excentric( )
• Bara disipativă are secțiunea încadrată în clasa 1 de secțiuni
• Inima barei disipative nu are prevăzute goluri în ea și nici nu este întărită cu
plăci de dublare
• La capetele barei disipative, la ambele tălpi sunt prevăzute legături laterale
care împiedică pierderea stabilității generale 20 – 0–
30
29 19
• La capetele barei disipative sunt prevăzute pe ambele fețe ale inimii
rigidizări transversale; în lungul barei disipative scurte sau intermediare sunt
prevăzute rigidizări transversale intermediare
• Diagonalele au secțiuni încadrate în clasa 1, 2 sau 3 de secțiune. Zveltețea
E
lor este O d 1,5 S # 1,5O e
fy
(iv) Condiții referitoare la planșeu Punctaj maxim: 10
• Prin grosimea plăcii din beton și dimensiunile reduse ale golurilor sau prin
existența contravântuirilor orizontale, planșeul poate fi considerat diafragmă 10 5–9 0–4
orizontală rigidă
C.3.1.2. Metodologiile de nivel 2 și 3

(1) Pentru metodologiile de nivel 2 și 3 se va verifica lista condițiilor referitoare la
alcătuirea și conformarea structurilor metalice din tabelul C.2.
(2) Condițiile care se referă la rezistența elementelor structurale și natura cedării
potențiale a acestora se vor verifica după evaluarea rezistenței elementelor structurale
la diferite solicitări. (0)
Tabelul C.2 Condiții privind alcătuirea seismică – metodologiile de nivel 2 și 3
Criteriul
neîndeplinit
Neîndeplinire
Neîndeplinire
Criteriu
moderată
majoră
• Conform criteriu (i) din Tabelul C.1 30 – 0–
50
49 29
• Conform criteriu (ii) din Tabelul C.1 10 5–9 0– 4
(iii) Condiții privind alcătuirea elementelor structurale. Punctaj maxim: 30
(a) Structuri tip cadre necontravântuite
• Ierarhizarea capacităților de rezistență ale elementelor structurale asigură
dezvoltarea unui mecanism favorabil de disipare a energiei seismice, zonele
disipative fiind situate la capetele grinzilor în vecinătatea îmbinării grindă-stâlp
- Grinzi:
• zonele potențial plastice (de la capetele grinzilor) au secțiuni din clasa 1 de
secțiune.
• ambele tălpi sunt rezemate lateral împotriva pierderii stabilității generale în
zonele potențial plastice, valoarea forței ce trebuie preluată de respectivele
reazeme fiind conform P 100-1;
• prinderea grindă-stâlp este de tip rigid, de capacitate totală, putând transmite la
stâlp întregul moment încovoietor dezvoltat la capătul grinzii
- Stâlpi: 20 – 0–
30
• zonele potențial plastice de la baza stâlpului și de la capătul superior al 29 19
stâlpului aflat la ultimul etaj au secțiuni din clasa 1 de secțiune;
• panourile de inimă ale stâlpilor în zona nodului de cadru (îmbinarea grindă-
stâlp) pot prelua forța tăietoare corespunzătoare momentelor plastice capabile
ale zonelor disipative ale grinzilor adiacente;
• grosimea inimii stâlpului în zona nodului de cadru (eventual suplimentată cu
plăci de dublare) are suplețea suficient de mică (conform P 100-1) astfel încât
este evitată pierderea stabilității locale;
• în dreptul nodului de cadru stâlpul este prevăzut cu rigidizări de continuitate la
nivelul tălpilor (superioară și inferioară) grinzilor adiacente care asigură
continuitatea transmiterii tensiunilor normale de la o grindă la alta;
• în zona nodului de cadru tălpile stâlpului sunt legate lateral la nivelul tălpii
superioare a grinzilor adiacente;
• zveltețea stâlpului, în planul în care grinzile pot forma articulații plastice este
E
limitată la valoarea: O 0,7 S # 0,7O e
fy
(b) Structuri cu cadre contravântuite centric
dezvoltarea unui mecanism favorabil de disipare a energiei seismice astfel încât
plastificarea diagonalelor întinse să se producă înainte de formarea articulațiilor
plastice sau de pierderea stabilității generale / locale în grinzi și stâlpi;
• Diagonalele dispuse în “X” au zveltețea O 1,3O e d O d 2 ,0O e 20 – 0–
• Diagonalele dispuse în „V“ au zveltețea 30
29 19
O d 2 ,0 O e
• Grinda de cadru este prevăzută în locul de prindere a diagonalelor în „V“ cu
legături laterale la ambele tălpi
• Zveltețea stâlpilor în planul contravântuit este
E
O d 1,3 S 1,3O e
fy
(c) Structuri cu cadre contravântuite excentric( )
dezvoltarea unui mecanism favorabil de disipare a energiei seismice astfel încât
barele disipative amplasate în structură sunt capabile să disipeze energia prin
formarea de mecanisme plastice de forfecare, încovoiere sau încovoiere însoțită
de forfecare;
• Bara disipativă are secțiunea încadrată în clasa 1 de secțiuni;
• Inima barei disipative nu are prevăzute goluri în ea și nici nu este întărită cu
plăci de dublare
• La capetele barei disipative, la ambele tălpi sunt prevăzute legături laterale
care împiedică pierderea stabilității generale (putând prelua o forță de 20 -
30 0 - 19
compresiune egală cu 0,06∙fy·b·tf) 29
• La capetele barei disipative sunt prevăzute pe ambele fețe ale inimii rigidizări
transversale cu grosimea mai mare de 75% din grosimea inimii dar cel puțin de
10 mm și cu lățimea până la marginea tălpii. Rigidizările intermediare sunt
amplasate conform P 100-1;
• Axa diagonalelor se intersectează cu axa barei disipative în dreptul rigidizării
de capăt sau în interiorul lungimii barei disipative;
• Diagonalele au secțiuni încadrate în clasa 1, 2 sau 3 de secțiuni.
• Stâlpii au secțiuni încadrate în clasa 1 de secțiuni în zonele potențial plastice.
E
Zveltețea lor în planul contravântuit este O d 1,3 S # 1,3O e
fy
(iv) Condiții referitoare la planșeu Punctaj maxim: 10
• Placa planșeelor este realizată din beton armat monolit, armăturile distribuite
în placă asigură rezistența necesară la încovoiere și forța tăietoare pentru forțele
seismice aplicate în planul planșeului; golurile în planșeu sunt bordate cu
armături suficiente, ancorate adecvat 10 6–9 0– 5
• Forțele seismice din planul planșeului pot fi transmise la elementele structurii
verticale (grinzi principale și secundare) prin intermediul conectorilor în cazul
planșeelor din beton sau prin platelajul metalic și/sau contravântuirile orizontale
în cazul planșeelor metalice;
NOTĂ: 1. Dacă condițiile concrete de investigare a construcției nu permit stabilirea suficient
de detaliată a condițiilor, nivelul de îndeplinire a acestora se estimează pe baza practicii din
perioada realizării clădirii, cu reducerea adecvată a punctajului. În funcție de gradul de
încredere al datelor astfel stabilite, punctajul se reduce prin înmulțirea cu factori cu valori între
0,50 și 1,0.
C.3.2. Evaluarea stării de degradare a elementelor structurale

(1) Pentru evaluarea stării de degradare a elementelor structurale se verifică existența
degradărilor pentru fiecare din cele cinci categorii prevăzute în tabelul C.3. În funcție
de situația concretă a fiecărei clădiri, expertul tehnic poate considera motivat și alte
tipuri de degradări, pentru creșterea relevanței evaluării calitative.
(2) Distribuția punctajului din tabelul C.3 pe categorii de degradări este orientativă.
Expertul tehnic poate redistribui motivat acest punctaj atunci când consideră că prin
aceasta se poate stabili o evaluare mai realistă a efectelor diferitelor tipuri de degradări
asupra siguranței structurale a clădirii examinate.
Notă: De exemplu, în cazul structurilor care nu au suferit în timpul exploatării nici un
eveniment seismic care să producă incursiuni în domeniul post-elastic în elementele structurale,
valoarea coeficientului R2 (de maxim 100 puncte) se estimează fără a se ține seama de
punctajul pentru degradările produse de acțiunea cutremurului.
(3) Punctajul maxim corespunzător ansamblului celor cinci categorii de degradări,
(i)...(vi), este 100. Valoarea maximă de 100 de puncte corespunde unei clădiri
(4) Dacă starea de degradare constatată afectează semnificativ integritatea
elementelor structurale și a legăturilor dintre acestea, se va adapta modelul de calcul
astfel încât acesta să reprezinte cât mai fidel comportarea probabilă a structurii. (0)
C.4. Evaluarea cantitativă
C.4.1. Metodologia de nivel 1
C.4.1.1. Factori de comportare

(1) Valorile maxime ale factorilor de comportare q pentru aplicarea metodologiei de
nivel 1 sunt:
(a) cadre necontravântuite: q=2,0;
(b) cadre contravântuite cu diagonale în „X”: q=2,0;
(c) cadre contravântuite cu diagonale în „V”: q=1,5;
(d) cadre contravântuite excentric: q=2,0;
(e) cadre cu contravântuiri cu flambaj împiedicat: q=2,0. ( )
(2) Valorile factorului q indicate la (1) sunt valori aproximative stabilite pentru
structuri care nu respectă decât parțial regulile de alcătuire a construcțiilor amplasate
în zone seismice.
(3) În cazul în care se dispune de date suficient de sigure privind detaliile de alcătuire
și redundanță a clădirii și acestea permit considerarea unor valori q mai realiste,
valorile factorilor de comportare precizați anterior se pot majora cu maxim 30% față
de valorile indicate.
(4) La structurile metalice de tip pendul inversat și la structurile metalice în cadre
necontravântuite cu rigle articulate nu poate fi aplicată metodologia de nivel 1. (0)
Tabelul C.3 Categorii de degradări pentru evaluarea calitativă

Cu degradări
Fără degradări
Degradări
Degradări
moderate
Categorii de degradări:
majore
(i) Degradări produse de acțiunea cutremurului Punctaj maxim: 50
• Grinzi: deformații în domeniul plastic, voalarea pereților secțiunii, fisuri și
ruperi parțiale
• Bare disipative (link-uri): deformații plastice severe, fisuri și ruperi parțiale
• Stâlpi: deformații moderate, voalări ale tălpilor, incursiuni în domeniul
plastic (la unii stâlpi)
• Prindere grindă / bare disipative – stâlp: deformații pronunțate, ruperi ale
elementelor prinderii cu diminuarea rezistenței capabile (fără a fi afectate însă
mijloacele de prindere care transmit forța tăietoare)
• Nodul de cadru: deformații pronunțate, voalare, fisuri și ruperi parțiale ale
sudurilor
• Prinderi de continuitate ale stâlpilor și grinzilor: incursiuni în domeniul
21 -
plastic fără ruperi ale elementelor de continuitate sau ale mijloacelor de 40 0 - 20
39
prindere
• Contravântuiri verticale: flambaj, deformații plastice, cedarea prinderilor
• Baza stâlpilor: deformații plastice ale plăcii de bază, traverselor, deformații
plastice / ruperea șuruburilor de prindere în fundații
• Diafragme orizontale:
- metalice: deformații pronunțate, flambajul unor bare de contravântuire,
ruperea mijloacelor de prindere a barelor de contravântuire și/sau panourilor
metalice de structura de rezistență
- din beton armat: fisurarea sau ruperea planșeelor, distrugerea prinderii plăcii
din beton armat de structură metalică (smulgerea din conectori / ruperea
conectorilor)
(ii) Degradări produse de încărcările verticale Punctaj maxim: 18
• Fisuri și degradări în plăcile planșeelor
• Pierderea stabilității generale a stâlpilor și grinzilor 10 –
18 0–9
• Pierderea stabilității locale a elementelor componente ale stâlpilor și 17
grinzilor
(iii) Degradări produse de încărcarea cu deformații (tasarea reazemelor, Punctaj maxim:7
contracții, acțiunea temperaturii)
7 4–6 0–3
(iv) Degradări produse de o execuție defectuoasă (dezaxări ale stâlpilor, Punctaj maxim: 8
contravântuirilor, defecte în îmbinări sudate, defecte în îmbinări cu șuruburi)
sau de intervenții asupra elementelor structurale (reducerea secțiunilor 8 5–7 0–4
elementelor prin decupare, tăiere sau găurire)
(v) Degradări produse de factori de mediu: agenți corozivi chimici sau factori Punctaj maxim: 20
biologici asupra:
11 – 0–
- oțelului (coroziune, exfolieri) 20
19 10
- elementelor îmbinărilor
(vi) Degradări produse de utilizatori (factori antropici) Punctaj maxim: 7
7 3–6 1–3
C.4.1.2. Valori admisibile ale tensiunilor în cazul aplicării metodologiei de nivel 1

(1) În condițiile aplicării procedeelor de calcul simplificate descrise la 8.1.3.1,
valorile admisibile ale tensiunilor medii în secțiunile stâlpilor și contravântuirilor
verticale se consideră: (0)
vadm 0,25 f y , pentru inimile stâlpilor (C.1)
V adm 0,50 f y , pentru diagonalele contravântuirilor (întinse sau
(C.2)
comprimate)
unde f y este valoarea limitei nominale de curgere a mărcii oțelului în care a
fost încadrat materialul pe baza încercărilor.
Notă: Valoarea limitei nominale de curgere fy corespunzătoare mărcii oțelului în care se
încadrează materialul se obține pe baza încercărilor și a surselor de informare existentă,
diminuată prin aplicarea factorului de încredere CF.
C.4.2.1. Factori de comportare

(1) Valorile maxime ale factorului de comportare q pentru aplicarea metodologiei de
nivel 2 sunt date în tabelul C.4:
Tabelul C.4 Valori maxime ale factorului de comportare pentru aplicarea metodologiei
de nivel 2
Tipuri de structuri Structuri Structuri
realizate realizate
înainte de după
19911 19921
Structuri parter
cadre necontravântuite parter, cu rigle articulate: q=2,0 q=2,0
cadre necontravântuite cu o singura deschidere, cu q=2,0 q=2,5
rigle încastrate:
cadre necontravântuite cu o mai multe deschideri, cu q=3,0 q=3,0
rigle încastrate:
cadre contravântuite cu diagonale în „X”: q=2,5 q=3,0
cadre contravântuite cu diagonale în „V”: q=1,5 q=2,0
cadre contravântuite excentric: q=2,0 q=3,0
cadre cu contravântuiri cu flambaj împiedicat: - q=3,0
Structuri etajate
cadre necontravântuite (cu rigle încastrate): q=3,0 q=3,5
cadre contravântuite cu diagonale în „X”: q=2,5 q=3,5
cadre contravântuite cu diagonale în „V”: q=1,5 q=2,0
cadre contravântuite excentric: q=2,0 q=3,5
cadre cu contravântuiri cu flambaj împiedicat: - q=3,5
Structuri de tip pendul inversat q=1,5 q=2,0
Structuri sensibile la torsiune q=1,5 q=1,5
Structuri cu parter slab și flexibil q=1,5 q=2,0
Notă: Valorile maxime ale factorilor de comportare sunt dați în funcție de codul de proiectare
seismică aflat în vigoare la data elaborării proiectului clădirii.
(2) Valorile maxime ale factorului q indicate la C.4 sunt valori aproximative stabilite
pentru structuri care nu respectă decât parțial regulile de alcătuire a construcțiilor
amplasate în zone seismice din codul P 100-1 aflat în vigoare.
(3) În cazul în care se dispune de date suficient de sigure privind detaliile de alcătuire
și redundanță a clădirii, expertul are posibilitatea de mărire a valorilor factorului de
comportare q conform prevederilor indicate la 6.7.(7). (0)
C.4.2.2. Valori de proiectare utilizate în cazul aplicării metodologiei de nivel 2

(1) Valorile de proiectare a capacităților de rezistență se calculează pe baza modelelor
mecanice specifice tipului de element, conform prevederilor capitolelor specifice
structurilor metalice din P 100-1 și codurilor specifice structurilor metalice .
(2) Valorile de proiectare ale capacităților de rezistență pentru elemente se calculează
utilizând valorile de proiectare ale rezistențelor materialelor determinate conform 6.1
(10), (11) și (12). (0)
C.4.2.3. Factorul de amplificare a deplasărilor

(1) Pentru verificările deplasărilor laterale la starea limită ultimă, factorul de
amplificare a deplasărilor, c, se determină conform P 100-1. (0)

(1) În cazul clădirilor cu structură metalică, metodologia de nivel 3 se va aplica numai
după ce acestea au fost evaluate prin metodologia de nivel 2 sau după ce elementele
structurii au fost verificate la starea limită ultimă și starea limită de serviciu utilizând
efectele acțiunii seismice obținute dintr-un calcul structural utilizând metoda forțelor
laterale statice echivalente.
(2) Valoarea deplasării laterale ultime capabile a structurii, du, se limitează la
valoarea corespunzătoare atingerii rotirilor și deformațiilor axiale maxime în
elementele structurale conform C.4.3.1. (0)
C.4.3.1. Capacități de deformare inelastică în elementele structurale în cazul

aplicării metodologiei de nivel 3
(1) Capacitatea de deformare inelastică a elementelor structurale se calculează având
în vedere natura solicitării și sensibilitatea la pierderea stabilității locale a elementului
după cum urmează:
(a) Cadre necontravântuite
Rotirea inelastică maximă, θu, a grinzilor și stâlpilor supuși la încovoiere, pentru
verificări la SLU este exprimată în funcție de rotirea de la capătul elementului
(considerat cu axa nedeformată) în cazul în care curgerea materialului a cuprins întreaga
secțiune, θy.
N Ed
Pentru grinzi și stâlpi, pentru care d 0,3 , rotirea inelastică este:
N pA ,Rd
θu =8,0 θy, pentru secțiuni clasa 1 (C.3)
θu =3,0 θy, pentru secțiuni clasa 2 (C.4)
unde
W pA f y A b
Ty pentru grinzi (C.5)
6 E Ib
W pA f y A c § ·
Ty ¨1 N Ed ¸ pentru stâlpi (C.6)
6 E I c ¨© N pA ,Rd ¸
¹
WpA modulul de rezistență plastic
fy limita de curgere nominală a oțelului din element,

determinată pe baza valorii medii rezultată în urma
încercărilor și a surselor de informare existentă,
corectată cu factorul de încredere CF
Ab, Ac lungimea teoretică a grinzii, respectiv a stâlpului
Ib, Ic momentul de inerție a secțiunii grinzii, respectiv a

stâlpului
NEd forța axială din element
NpA,Rd=Afy /γM0 forța axială capabilă plastică a elementului
γM0 coeficient parțial de siguranță pentru oțel, conform

P 100-1
În condițiile în care prinderea riglă-stâlp are o alcătuire adecvată pentru a evita
fenomenele de instabilitate locală și o capacitate de rezistență suficientă pentru a
permite deformarea inelastică a zonei potențial plastice din grindă, ținând seama și de
suprarezistența locală a materialului (vezi relația (6.1) din P100-1: Rd ı 1,1γovRfy),
rotirea inelastică maximă, θu, a prinderilor grindă-stâlp pentru verificările la SLU este:
θu = 0,040 rad (C.7)
(b) Cadre contravântuite centric
Deformația inelastică maximă a diagonalei comprimate, 'c,u, pentru verificări la
SLU este exprimată în funcție de deformația axială a acesteia sub forța de
compresiune care produce flambajul, 'c, ca un multiplu al acestei deformații:
'c,u=6'c, pentru secțiuni clasa 1 (C.8)
'c,u=2'c pentru secțiuni clasa 2 (C.9)
în care:
N b , Rd A
'c (C.10)
A E
Nb,Rd=χAfy/γM1 capacitatea de rezistență la flambaj a barei comprimate;
fy are semnificația de la (a);
A lungimea teoretică a diagonalei;
γM1 coeficient parțial de siguranță pentru oțel, conform P 100-1.

Deformația inelastică maximă a diagonalei întinse, 't,u, pentru verificări la

SLU este exprimată în funcție de deformația axială a acesteia sub forța de întindere
care produce curgerea, 't, ca un multiplu al acestei deformații:
't,u=9't , pentru secțiuni clasa 1 și clasa 2 (C.11)
în care:
N t , Rd A
't (C.12)
A E
Nt,Rd = A fy / γM0 forța capabilă la întindere a barei;

A lungimea teoretică a barei;
γM0 coeficient parțial de siguranță pentru oțel, conform P 100-1.

Deformația inelastică a grinzilor sau stâlpilor supuși la întindere, 't,u , pentru
verificări la SLU este exprimată în funcție de deformația axială produsă de forța de
întindere, 't, ca un multiplu al acestei deformații:
't,u = 5,0 't pentru secțiuni clasa 1 și clasa 2 (C.13)
în care:
N t , Rd A
't (C.14)
A E
Nt,Rd = Afy forța capabilă la întindere a barei;
A lungimea teoretică a barei.
Notă: Prevederile prezentului paragraf nu se aplică structurilor cu cadre contravântuite
excentric.
(c) Cadre contravântuite excentric( )
Rotirea inelastică maximă a barelor disipative, θu, pentru verificări la SLU este:
θu=0,08 rad, pentru bare disipative scurte (C.15)
θu=0,02 rad, pentru bare disipative lungi (C.16)
0,02 rad. θu < 0,08 rad. pentru bare disipative intermediare
(C.17)
(se determină prin interpolare liniară între valorile de mai sus).
(2) În cazul structurilor existente din oțel care respectă cerințele de conformare
(ansamblu, elemente, prinderi) și comportare (mecanism de cedare favorabil)
prevăzute în P 100-1 se pot adopta valori mai mari ale deplasărilor relative de nivel cu
până la 1/R3 (R3 evaluat conform capitolului 8) în condițiile în care structura se
încadrează în clasa de risc seismic III. (0)
Anexa D. Structuri din zidărie
D.1. Domeniu de aplicare

(1) Această anexă conține informații specifice pentru evaluarea construcțiilor cu
pereți structurali din zidărie, în situația în care acestea se află la data evaluării.
(2) Prevederile se referă la clădirile cu pereți structurali din zidărie nearmată și din
zidărie confinată, cu planșee fără rigiditate semnificativă în plan orizontal și cu
planșee rigide în plan orizontal.(0)
D.2. Informații necesare
D.2.1. Informații generale privind construcția

(1) Informațiile cu caracter general privind clădirile din zidărie se referă la:
(a) data (perioada) execuției;
(b) numărul de niveluri;
(c) forma și dimensiunile în plan;
(d) forma și dimensiunile în elevație;
(e) tipul zidăriei (nearmată, confinată);
(f) natura elementelor pentru zidărie și modul de zidire (cu mortar, zidărie
uscată);
(g) tipul și materialele planșeelor;
(h) tipul și materialele acoperișului (șarpantei);
(i) natura terenului de fundare;
(j) tipul și materialele fundațiilor;
(k) tipul și materialele finisajelor și decorațiilor exterioare. ( )
(2) Informațiile menționate la (1) se colectează din documentele disponibile și prin
examinare vizuală. (0)
D.2.2. Informații privind starea fizică a clădirii

(1) Informațiile privind starea fizică a clădirii se referă la:
(a) degradarea fizică a materialelor structurii:
- degradarea zidăriilor prin: ascensiunea capilară a apei, efecte de îngheț -
dezgheț, degradarea mortarului;
- degradarea planșeelor din lemn prin: putrezirea lemnului, crăpături în lemn,
prezența microorganismelor și a ciupercilor;
- degradarea elementelor metalice prin: coroziunea tiranților, ancorelor,
grinzilor de planșeu;
- incendiu.
(b) afectarea structurii din cauze neseismice:
- cedarea terenului de fundare;
- efectul împingerilor date de arce, bolți, cupole;

- deteriorarea planșeelor din încărcări verticale (ruperi locale, deformații
excesive, vibrații).
(c) afectarea structurii din acțiuni seismice: identificarea și descrierea stării de
fisurare, prin clasificarea fisurilor pe baza tipologiei specifice (separare,
rotire, lunecare, ieșire din plan) sau prin identificarea deformațiilor aparente:
ieșire din plan vertical, umflare, deformarea bolților etc. ( )
(2) Informațiile se colectează prin examinare vizuală și se consemnează în raportul de
expertiză.(0)
D.2.3. Informații privind geometria

(1) Informațiile privind geometria clădirilor din zidăriei se referă la:
(a) poziționarea în plan a pereților structurali și dimensiunile acestora;
(b) continuitatea pe verticală a pereților structurali;
(c) poziționarea și dimensiunile în plan și în elevație ale golurilor (uși, ferestre)
și ale zonelor de perete cu grosime redusă (nișe);
(d) poziționarea în plan și în elevație a elementelor structurale din zidărie care
generează împingeri (arce, bolți, cupole) cu stabilirea tipologiei și a
principalelor dimensiuni (formă, grosime), precum și a elementelor care pot
prelua împingerile (contraforți, tiranți);
(e) poziționarea în plan și dimensiunile elementelor principale ale planșeelor
din lemn sau metalice, grosimea plăcilor de beton, existența planșeelor
parțiale sau cu goluri mari;
(f) pozițiile și dimensiunile elementelor de confinare (stâlpișori și centuri), ale
buiandrugilor și ale tiranților;
(g) dimensiunile și geometria fundațiilor.( )
(2) Pentru toate nivelurile de cunoaștere, informațiile specifice privind geometria
structurilor se vor obține din documentele descrise la 4.3 cu următoarele precizări:(0)
(a) examinare vizuală: se recomandă ca rezultatele examinării vizuale să fie
prezentate sub formă de piese desenate, pentru fiecare nivel al clădirii, în
care se reprezintă: pereții cu rezistență semnificativă la forță tăietoare
(poziționarea în plan, principalele dimensiuni geometrice), elementele de
zidărie care generează eforturi de împingere (arce, bolți, cupole), direcțiile
de rezemare ale planșeelor și alcătuirea acestora (în zone semnificative, de
exemplu în încăperile cu deschideri mari);
(b) releveul clădirii: se recomandă ca releveul construcției să conțină desene
cotate complet, pentru fiecare nivel, în care să fie reprezentate cel puțin:
toate elementele din zidărie (atât cele structurale, cât și cele nestructurale,
inclusiv elementele de confinare, unde acestea există), elementele de zidărie
care generează eforturi de împingere (arce, bolți, cupole), inclusiv
descrierea tipologiei acestora (formă și grosime) și a umpluturilor peste
acestea, detalii ale rezemărilor tuturor planșeelor. ( )
D.2.4. Detalii constructive

(1) Informațiile privind detaliile constructive specifice structurilor din zidărie se
referă la:
(a) tipul și calitatea legăturilor între pereți la colțuri, ramificații și intersecții;
(b) tipul și calitatea legăturilor între planșee și pereți; existența sau lipsa
centurilor la nivelul planșeului; existența sau lipsa ancorelor și tiranților;
(c) tipul buiandrugilor;
(d) alcătuirea elementelor structurale care generează împingeri și a elementelor
care pot prelua împingerile (contraforți, pilaștri, tiranți);
(e) existența zonelor de zidărie slăbite de nișe, coșuri de fum, șlițuri etc.
(f) detalii privind intervențiile în timp asupra construcției:
- modificarea poziției sau dimensiunilor golurilor din pereții structurali; de
exemplu, modificarea deschiderii sau a înălțimii golurilor, desființarea totală
sau parțială a buiandrugilor sau arcelor etc.;
- crearea de goluri noi;
- desființarea de goluri: umpluturi din zidărie sau alte materiale cu sau fără
țesere;
- spargerea șlițurilor orizontale și verticale pentru instalații.
(g) alcătuirea elementelor structurale cu vulnerabilitate ridicată:
- elemente majore de zidărie situate la ultimul nivel (pod sau mansardă),
ancorate sau neancorate: frontoane, timpane, calcane;
- elemente minore de zidărie situate pe fațade (parapete, elemente decorative)
sau la nivelul acoperișului (atice, coșuri de fum și de ventilație).
(h) alcătuirea planșeelor:
- materialele și identificarea esențelor (în cazul planșeelor din lemn);
- geometria planșeului (orientarea elementelor principale de planșeu,
distanțele între acestea);
- dimensiunile elementelor principale;
- detaliile constructive ale rezemărilor și prinderilor pe pereții structurali.
(i) alcătuirea infrastructurii și fundațiilor:
- existența subsolului, suprafața ocupată, tipul subsolului (parțial sau general);
- materialele pereților subsolului: piatră, zidărie, beton simplu, beton armat;
- alcătuirea planșeului peste subsol: planșeu drept (cu grinzi metalice și
bolțișoare de cărămidă, cu grinzi și podină din lemn, din beton armat), bolți
din zidărie;
- adâncimea de fundare;
- materialele din care sunt alcătuite fundațiile: piatră, zidărie, beton simplu,
beton armat, soluții mixte;
- existența hidroizolațiilor.
(j) condițiile de teren:( )
- topografia amplasamentului: teren plan, în pantă, teren inundabil;
- natura terenului de fundare: normal, cu sensibilități (sensibil la umezire, cu
contracții și umflări mari, lichefiabil), agresiv față de materialele de
construcție;
- nivelul apei freatice;
- existența rețelelor edilitare (apă sau canalizare) cu pierderi de apă.
(2) Informațiile de la (1) se obțin conform 4.2, cu următoarele precizări:(0)
(a) inspecția în teren limitată se face prin examinare vizuală, când este posibil
după desfacerea tencuielilor; se examinează, pentru cel puțin 15% din
numărul pereților, următoarele elemente:
- caracteristicile zidăriei la suprafață și în profunzime;
- legăturile între pereții care se intersectează;
- alcătuirea generală a planșeelor și prinderile acestora de pereți;
(b) inspecțiile în teren extinse și cuprinzătoare se fac prin examinare vizuală,
pentru fiecare nivel al clădirii, și constau în:
- desfacerea tencuielilor (pe suprafețe suficient de mari, orientativ > 1,0 m2);
- sondaje în zidărie pentru examinarea: caracteristicilor în profunzime ale
zidăriei, legăturilor între pereți la intersecții, legăturilor între pereți și
planșee;
- desfacerea tavanelor sau a pardoselilor pentru examinarea alcătuirii
planșeelor;
- decopertarea fundațiilor (în zonele semnificative, stabilite de expertul
tehnic).
(c) inspecția în teren extinsă se face pentru cel puțin 20% din numărul pereților,
iar inspecția în teren cuprinzătoare se face pentru cel puțin 40% din numărul
pereților. ( )
D.2.5. Proprietățile materialelor

(1) Calitatea zidăriei se evaluează în funcție de:
(a) caracteristicile zidăriei:
- tipul și materialul elementelor pentru zidărie;
- caracteristicile elementelor pentru zidărie: cărămizi formate manual sau
presate, uscate sau arse (cu precizarea gradului de ardere);
- gradul de afectare (din îngheț-dezgheț, ascensiunea apei capilare etc.);
- tipul și calitatea mortarului (tipul liantului și agregatelor, dozajul liantului);
- gradul de afectare (carbonatare, îngheț-dezgheț sau alte acțiuni);
- lungimile de suprapunere și regularitatea suprapunerii elementelor în

rânduri succesive și a grosimii rosturilor verticale și orizontale;
- legăturile (țeserea) la intersecțiile pereților;
- umplerea rosturilor cu mortar: toate rosturile umplute, rosturile verticale
neumplute, gradul de umplere, compactitatea mortarului, zidărie fără mortar.
(b) calitatea execuției pereților: verticalitate, planeitate.
(c) rezultatele încercărilor nedistructive in-situ (încercări cu prese plate,
încercări sonice, endoscopie etc.)
(d) rezultatele analizelor chimice și ale încercărilor mecanice pe elemente
pentru zidărie și mortare extrase din lucrare.( )
(2) Încercările pentru determinarea caracteristicilor materialelor se fac conform
prevederilor de la 4.2 cu următoarele precizări: (0)
(a) încercări limitate: se fac prin examinarea vizuală a țeserii zidăriei și a
elementelor din care aceasta este alcătuită. Este necesar să se efectueze cel
puțin un examen, pentru fiecare tip de zidărie din clădire și, în toate cazurile,
pentru fiecare nivel al clădirii.
(b) încercări extinse: se va efectua cel puțin o încercare din cele menționate la
punctul (d) de la aliniatul (1) la fiecare nivel, pentru fiecare tip de material
existent în structură (cu aceleași elemente și tip de mortar), în plus față de
verificările vizuale de la (a). Încercările nedistructive menționate la punctul
(c) de la aliniatul (1) sunt complementare celor de la punctul (d) și nu le pot
înlocui pe acestea.
(c) încercări cuprinzătoare: se fac cel puțin trei încercări pentru fiecare tip de
material existent în lucrare și pentru fiecare nivel al clădirii.( )
D.3. Evaluarea seismică
D.3.1. Metodologii de evaluare

(1) Evaluarea cantitativă a siguranței seismice a clădirilor din zidărie, în prezența
încărcărilor verticale (permanente și utile), implică două categorii de verificări:
(a) verificarea ansamblului structurii și a pereților structurali pentru acțiunea
seismică în planul pereților;
(b) verificarea pereților pentru acțiunea seismică perpendiculară pe plan. ( )
(2) În acord cu prevederile aliniatului (1), capitolul 2.3.1, metodologia de nivel 1 se
aplică următoarelor categorii de clădiri cu pereți structurali din zidărie:
(a) clădiri din zidărie confinată, cu regularitate în plan și în elevație, cu planșee
din beton armat monolit, având regim maxim de înălțime P+2E, în zone
seismice cu ag≤0,20g, și P+4E, în zone seismice cu ag≤0,15g;
(b) clădiri din zidărie nearmată, cu regularitate în plan și în elevație, cu planșee
din beton armat monolit, având regim maxim de înălțime P+2E, în zone
seismice cu ag≤0,15g
(c) clădiri cu orice fel de structură amplasate în zone seismice cu ag=0,10g. ( )
(3) Metodologia de nivel 1 constă în:
(a) evaluare calitativă;

(b) evaluare prin calcul pentru efectul de ansamblu al acțiunii seismice în planul
pereților;
(c) evaluare prin calcul pentru acțiunea seismică perpendiculară pe planul
pereților, dacă evaluarea calitativă a identificat existența pereților sau a altor
elemente majore de zidărie (calcane, timpane, frontoane) care prezintă risc
de prăbușire, parțială sau totală. ( )
(4) Metodologia de nivel 2 se aplică clădirilor cu pereți structurali din zidărie cu sau
fără planșee rigide și rezistente la acțiuni în planul lor.
(5) Metodologia de nivel 2 constă în:
(a) evaluarea calitativă;
(b) evaluarea prin calcul pentru efectele acțiunii seismice în planul pereților;
(c) evaluarea prin calcul pentru acțiunea seismică perpendiculară pe planul
pereților. ( )
(6) Metodologia de nivel 3 poate fi aplicată doar pentru clădiri la care, în urma
colectării datelor pentru evaluarea structurală, nivelul de cunoaștere este KL3.
(7) Metodologia de nivel 3 constă în:(0)
(b) evaluare prin calcul pentru efectele acțiunii seismice în planul pereților;
(c) evaluare prin calcul pentru acțiunea seismică perpendiculară pe planul
pereților. ( )
D.3.2. Evaluarea calitativă
D.3.2.1. Evaluarea calitativă pentru metodologia de nivel 1

(1) Evaluarea calitativă se face ținând seama de:
(a) alcătuirea clădirii;
(b) degradarea clădirii. ( )
(2) Evaluarea indicatorului R1 ține seama de regimul de înălțime al clădirii, rigiditatea
planșeelor la acțiuni în plan orizontal și regularitatea geometrică și structurală.
(3) Rezultatul evaluării calitative a gradului de îndeplinire a condițiilor de alcătuire
seismică se cuantifică prin indicatorul R1, unde 0 d R1 d 100 . Valori maxime pentru
indicatorul R1 sunt date în tabelul D.1a și D.1b. În funcție de situația concretă a
fiecărei clădiri, expertul adoptă valori pentru indicatorul R1 inferioare celor maxime.
Punctajul maxim, corespunzător clădirilor care respectă condițiile de alcătuire
seismică din reglementările tehnice în vigoare, este 100.
(4) Rezultatul evaluării calitative a gradului de afectare structurală se cuantifică prin
indicatorul R2, unde 0 d R2 d 100 , care se calculează cu relația (D.1). Valorile maxime
ale punctajelor Ah și Av sunt date în tabelul D.3. În funcție de situația concretă a
fiecărei clădiri, expertul tehnic adoptă valorile Ah și Av pentru aprecierea realistă a
efectelor diferitelor tipuri de degradări asupra siguranței structurale a clădirii
examinate. Punctajul maxim, corespunzător clădirilor fără degradări, este 100.
Tabelul D.1a Valori maxime ale indicatorului R1, zidărie nearmată – metodologia de
nivel 1
Condiții de regularitate
Rigiditate Regim de
planșee înălțime Cu regularitate în Fără regularitate în Fără regularitate în plan
plan și în elevație plan sau în elevație și în elevație
d P+2E 100 85 70
Rigide
> P+2E 85 70 60
Fără rigiditate d P+2E 75 55 40

semnificativă > P+2E 55 40 20
Tabelul D.1b Valori maxime ale indicatorului R1, zidărie confinată – metodologia de
nivel 1
Condiții de regularitate
Rigiditate Regim de
planșee înălțime Cu regularitate în Fără regularitate în Fără regularitate în plan
plan și în elevație plan sau în elevație și în elevație
d P+2E 100 100 85
Rigide
> P+2E 90 85 75
Fără rigiditate d P+2E 85 70 60

semnificativă > P+2E 70 55 35
Tabelul D.2 Valori maxime Ah, Av – metodologia de nivel 1

Tipul avariilor Elemente verticale (Av) Elemente orizontale (Ah)
Nesemnificative 70 30
Moderate 60 20
Grave 45 15
Foarte grave 25 10
Notă: Elementele orizontale includ: planșee, bolți, cupole, șarpante.
(5) Indicatorul R2 se determină cu relația:
R2 Ah Av (D.1)
unde
Av punctajul acordat în funcție de starea de avariere a elementelor verticale;
Ah punctajul acordat în funcție de starea de avariere a elementelor
orizontale.
(6) Avariile caracteristice în pereții din zidărie care se iau în considerare sunt:
(a) Fisuri verticale în parapete, buiandrugi și arce;
(b) Fisuri înclinate în parapete, buiandrugi și arce;
(c) Fisuri înclinate în șpaleți;
(d) Zdrobirea zidăriei provocată de concentrarea locală a eforturilor de

compresiune, eventual cu expulzarea materialului;
(e) Fisuri orizontale la extremitățile șpaleților;
(f) Avarii la intersecțiile pereților, cu tendință de desprindere;
(g) Fisuri sau crăpături verticale la legăturile dintre pereții perpendiculari;
(h) Expulzarea locală a zidăriei din elementele orizontale pe care reazemă
planșeele. ( )
(7) Caracterizarea orientativă a severității avariilor elementelor structurale verticale,
pentru utilizare în tabelul D.2, este următoarea:
(a) avarii nesemnificative ale pereților structurali:
- fisuri orizontale foarte subțiri în rosturile de la bază;
- fisuri diagonale și desprinderi minore la bază.
(b) avarii nesemnificative ale șpaleților între goluri:
- fisuri foarte subțiri sau mortar sfărâmat în rosturile orizontale de la
extremități;
- fisuri cu traseu discontinuu, foarte subțiri sau mortar sfărâmat în rosturile
orizontale și verticale (fără deplasări);
- fisuri diagonale subțiri în cărămizi în < 5% din asize.
(c) avarii moderate ale pereților structurali:
- fisuri orizontale sau mortar desprins la bază și în apropierea acesteia cu
deplasări (< 5y6 mm) în planul de fisurare;
- fisuri înclinate care pornesc de la bază și se extind pe câteva rânduri de
cărămidă;
- fisuri înclinate în zonele superioare (inclusiv prin cărămizi);
(d) avarii moderate ale șpaleților între goluri
- fisuri foarte subțiri sau mortar sfărâmat în rosturile orizontale de la
extremități și, uneori, și în alte rosturi apropiate de extremități;
- fisuri orizontale și sfărâmarea mortarului cu deplasarea în plan în lungul
fisurii și deschiderea rosturilor verticale (< 5y6 mm); rupere în scară cu
<5% din asize cu crăpături în cărămizi;
- fisuri diagonale (<5y6mm), cele mai multe prin cărămizi, care ajung la
colțuri sau în apropierea acestora; la extremități nu se produce zdrobirea
zidăriei.
(e) Avarii grave ale pereților structurali:
- fisuri în rostul orizontal, la bază, < 10y12 mm;
- fisuri înclinate extinse pe mai multe asize;
- fisuri înclinate cu deschideri < 10y12 mm în partea superioară;
(f) Avarii grave ale șpaleților dintre goluri:
- fisuri subțiri sau mortar sfărâmat în rosturile orizontale de la extremități;

- fisuri subțiri sau mortar sfărâmat și în alte rosturi orizontale apropiate de
extremități;
- ieșirea din plan sau deplasări în plan;
- cărămizi zdrobite la colțuri;
- fisuri orizontale și sfărâmarea mortarului cu deplasarea în plan în lungul
fisurii și deschiderea rosturilor verticale (< 10y12mm); rupere în scară
cu >5% din asize cu crăpături în cărămizi;
- fisuri diagonale (>6mm), majoritatea prin cărămizi; câteva zone zdrobite la
colțuri sau deplasări mici în lungul sau perpendicular pe planul de fisurare.
(g) Avarii foarte grave ale pereților structurali:
- degradări care indică un risc de prăbușire sub încărcări verticale;
- deplasări în scară importante, cu lunecarea unor cărămizi de pe cele pe care
erau zidite;
- secțiunea de la baza peretelui a început să se dezintegreze la extremități;
- deplasări laterale mari (în unele zone de margine zidăria a început să cadă).
(h) Avarii foarte grave ale șpaleților dintre goluri: ( )
- degradări care indică un risc de prăbușire sub încărcări verticale;
- deplasări semnificative în plan sau perpendicular pe plan;
- zdrobirea extinsă a cărămizilor la colțuri;
- deplasări în scară mari (cu căderea unor cărămizi de pe cele inferioare);
- ruperea verticală a cărămizilor în majoritatea asizelor;
- deplasări laterale mari, în zonele de margine zidăria a început să cadă;
- deplasări și rotiri importante în lungul planurilor de fisurare.
(8) Structura este considerată cu avarii grave dacă este îndeplinită una din
următoarele condiții:
(a) capacitatea de rezistență însumată a pereților cu avarii grave reprezintă mai
mult de 20y25% din capacitatea de rezistență totală a structurii pe una dintre
direcțiile principale de la un etaj;
(b) numărul șpaleților cu avarii grave reprezintă mai mult de 20y25% din
numărul total al șpaleților pe una dintre direcțiile principale de la un etaj. ( )
(9) Structura este considerată cu avarii foarte grave dacă este îndeplinită una din
următoarele condiții:
(a) capacitatea de rezistență însumată a pereților cu avarii foarte grave
reprezintă mai mult de 10y15% din capacitatea de rezistență totală a
structurii pe una dintre direcțiile principale de la un etaj;
(b) numărul șpaleților cu avarii foarte grave reprezintă mai mult de 10y15% din
numărul total al șpaleților pe una dintre direcțiile principale de la un etaj. ( )
(10) La clădirile cu avarii foarte grave, care necesită intervenții imediate pentru
punerea în siguranță provizorie a clădirii și interzicerea accesului tuturor persoanelor,
evaluarea preliminară nu mai este necesară și se trece direct la evaluarea calitativă
detaliată.
(11) Caracterizarea orientativă a severității tipurilor de avarii prezentate în tabelul D.2,
pentru elementele structurale orizontale, este următoarea:(0)
(a) Avarii la planșee cu grinzi din lemn:
- Avarii nesemnificative: fisuri izolate în tavan, paralele cu grinzile;
- Avarii moderate: fisuri numeroase în tavan, paralele cu grinzile, însoțite de
fisuri transversale izolate;
- Avarii grave: separarea de perete la reazeme pentru un număr mic de grinzi;
- Avarii foarte grave: separarea majorității grinzilor principale de pereți la
reazeme; deplasarea laterală urmată de căderea unor grinzi de pe reazeme.
(b) Avarii la planșee cu grinzi metalice și bolțișoare de cărămidă:
- Avarii nesemnificative: fisuri izolate în bolțișoare, paralele cu grinzile;
- Avarii moderate: fisuri numeroase în bolțișoare, paralele cu grinzile, însoțite
de fisuri transversale izolate;
- Avarii grave: fisuri cu deschidere peste 1 mm în bolțișoare, paralele cu
grinzile și însoțite de multe fisuri transversale;
- Avarii foarte grave: separarea parțială a grinzilor de zidăria boltișoarelor,
zdrobirea zidăriei elementelor verticale în zonele de reazem ale grinzilor
metalice, căderea boltișoarelor.
(c) Avarii la bolți și cupole: ( )
- Avarii nesemnificative: fisuri vizibile, cu deschidere până la 1 mm, la bolți
sau cupole cu tiranți;
- Avarii moderate: fisuri vizibile, cu deschidere până la 1 mm, la bolți sau
cupole fără tiranți;
- Avarii grave: fisuri cu deschidere peste 1 mm, la cheie și la reazemele pe
elementele verticale, la bolți sau cupole cu tiranți;
- Avarii foarte grave: fisuri cu deschidere peste 1 mm, la cheie și la reazemele
pe elementele verticale la bolți sau cupole fără tiranți, fisuri cu deschideri
mai mari ale elementelor verticale, la bază și la reazemul bolții, eventual cu
zdrobirea zonei comprimate, deformații remanente importante (“coborârea”
bolților sau deplasarea laterală a reazemelor).
D.3.2.2. Evaluare calitativă pentru metodologiile de nivel 2 și 3

(1) Evaluarea calitativă se face ținând seama de:
(a) alcătuirea clădirii;
(b) degradarea clădirii. ( )
(2) Evaluarea calitativă a gradului de îndeplinire a condițiilor de alcătuire seismică se
face prin atribuirea unui punctaj în raport cu următoarele criterii:
(a) Calitatea sistemului structural:

- criterii de apreciere: eficiența conlucrării spațiale a elementelor structurii
care depinde de natura și calitatea legăturilor între pereții de pe direcțiile
ortogonale și a legăturilor între pereți și planșee; existența ariilor de zidărie
suficiente și aproximativ egale pe cele două direcții;
- criteriul orientativ pentru punctajul maxim: prevederile CR 6 și P 100-1.
(b) Calitatea zidăriei:
- criterii de apreciere: calitatea elementelor, omogenitatea țeserii, regularitatea
rosturilor, gradul de umplere cu mortar, existența unor zone slăbite de șlițuri
sau nișe etc.;
- criteriul orientativ pentru punctajul maxim: calitatea materialelor și a
execuției conform reglementărilor tehnice în vigoare.
(c) Tipul planșeelor:
- criterii de apreciere: rigiditatea planșeelor în plan orizontal și eficiența
legăturilor cu pereții (capacitatea de a asigura compatibilitatea deformațiilor
pereților structurali și de a împiedica răsturnarea pereților pentru forțe
seismice perpendiculare pe plan);
- criteriul orientativ pentru punctajul maxim: planșee din beton armat monolit
la toate nivelurile de grosime minim 10 cm, fără goluri mari care le slăbesc
semnificativ rezistența și rigiditatea în plan orizontal.
(d) Configurația în plan:
- criterii de apreciere: compactitatea și simetria geometrică și structurală în
plan, exprimate prin raportul între lungimile laturilor și prin dimensiunile
retragerilor în plan;
- criteriul orientativ pentru punctajul maxim: prevederile P 100-1.
(e) Configurația în elevație:
- criterii de apreciere: uniformitatea geometrică și structurală în elevație
exprimate prin absența sau existența retragerilor etajelor succesive, existența
unor proeminențe la ultimul nivel, discontinuități create de sporirea ariei
golurilor din pereți la parter sau la un nivel intermediar;
- criteriul orientativ pentru punctajul maxim: prevederile P 100-1
(f) Distanțe între pereți:
- criterii de apreciere: distanțele între pereții structurali, pe fiecare dintre
direcțiile principale ale clădirii;
- criteriul orientativ pentru punctajul maxim: sistem structural cu pereți deși
(fagure) definit conform CR 6.
(g) Elemente care dau împingeri laterale:
- criterii de apreciere: existența arcelor, bolților, cupolelor, șarpantelor, cu sau
fără elemente care limitează efectele împingerilor;
- criteriul orientativ pentru punctajul maxim: lipsa elementelor structurale
care dau împingeri (bolți, șarpante etc.).
(h) Tipul terenului de fundare și al fundațiilor:

- criterii de apreciere: natura terenului de fundare (normal sau dificil),
capacitatea fundațiilor de a prelua și transmite la teren încărcările verticale,
eforturile provenite din tasări diferențiale și din acțiunea cutremurului;
- criteriul orientativ pentru punctajul maxim: teren normal de fundare,
fundații continue din beton armat.
(i) Interacțiuni posibile cu clădirile adiacente:
- criterii de apreciere: riscul de ciocnire cu clădirile alăturate (clădire izolată,
clădire cu vecinătăți pe una sau mai multe laturi), înălțimile clădirilor vecine,
riscul de cădere a unor componente ale clădirilor vecine;
- criteriul orientativ pentru punctajul maxim: clădire izolată.
(j) Elemente nestructurale:( )
- criterii de apreciere: existența unor elemente de zidărie majore (calcane,
frontoane, timpane), placaje sau alte elemente grele care prezintă risc de
prăbușire;
- criteriul orientativ pentru punctajul maxim: lipsa acestor elemente sau
asigurarea stabilității lor conform prevederilor din P 100-1.
(3) Îndeplinirea criteriilor de la (a) se cuantifică de către expertul tehnic, prin
apreciere calitativă, cu următorul punctaj:
(a) criteriul este îndeplinit: 10
(b) neîndeplinire minoră: 8y10
(c) neîndeplinire moderată: 4y8
(d) neîndeplinire majoră: 0y4( )
(4) Rezultatul evaluării calitative a gradului de îndeplinire a condițiilor de alcătuire
seismică se cuantifică prin indicatorul R1, unde 0 d R1 d 100 , care se calculează ca
suma punctelor acordate pentru fiecare criteriu menționat la (a).
R1 ¦p i (D.2)
Punctajul stabilit conform prevederilor de la (3) este orientativ. În funcție de

situația concretă a fiecărei clădiri, expertul poate adopta motivat valori diferite pentru
indicatorul R1. Punctajul maxim, corespunzător clădirilor care respectă condițiile de
alcătuire seismică din reglementările tehnice în vigoare, este 100.
(5) Rezultatul evaluării calitative a gradului de afectare structurală se cuantifică prin
indicatorul R2, unde 0 d R2 d 100 , care se calculează cu relația (D.1). Valorile maxime
ale punctajelor Ah și Av sunt date în tabelul D.3. În funcție de situația concretă a
fiecărei clădiri, expertul tehnic adoptă valorile Ah și Av pentru aprecierea realistă a
efectelor diferitelor tipuri de degradări asupra siguranței structurale a clădirii
examinate. Punctajul maxim, corespunzător clădirilor fără degradări, este 100.(0)
Tabelul D.3 Valorile maxime Av și Ah – metodologiile de nivel 2 și 3

Elemente verticale (Av) Elemente orizontale (Ah)
Categoria avariilor Suprafața afectată Suprafața afectată
d 1/3 1/3y2/3 > 2/3 d 1/3 1/3y2/3 > 2/3
Nesemnificative 70 70 70 30 30 30
Moderate 65 60 50 25 20 15
Grave 50 45 35 20 15 10
Foarte grave 30 25 15 15 10 5
Notă: Elementele orizontale includ: planșee, bolți, cupole, șarpante.
D.3.3. Evaluarea cantitativă
D.3.3.1. Evaluarea seismică pentru efectele acțiunii în planul peretelui
D.3.3.1.1. Calculul structural pentru metodologiile de nivel 1 și 2

(1) În aplicarea metodologiei de nivel 1, forța tăietoare de bază corespunzătoare
modului propriu fundamental se determină cu metoda forțelor seismice statice
echivalente.
(2) În aplicarea metodologiei 2, calculul structural se realizează cu metoda forțelor
seismice statice echivalente sau metoda de calcul modal cu spectre de răspuns.
(3) Metoda forțelor seismice statice echivalente poate fi utilizată în metodologia de
nivel 2, dacă sunt respectate cumulativ următoarele condiții:
(a) clădirea satisface condițiile de regularitate în plan și în elevație, conform P
100-1;
(b) planșeele au aceeași cotă superioară pe întregul nivel - pot fi acceptate
decalări ale feței superioare a planșeului mai mici decât înălțimea centurilor
(15y20cm);
(c) planșeele au suficientă rigiditate în plan orizontal și sunt suficient de bine
legate de pereți pentru a se putea accepta că este asigurată distribuția
forțelor de inerție prin compatibilizarea deformațiilor laterale; ( )
Nota: plinurile orizontale din zidărie (situate sub sau peste goluri de uși sau ferestre) pot fi
introduse în modelul de calcul numai dacă sunt executate din elemente țesute cu zidăria
alăturată sau sunt prevăzute cu armături de legătură cu aceasta.
(4) Metoda de calcul modal cu spectre de răspuns poate fi utilizată fără restricții
suplimentare față de prevederile relevante din P100-1.
(5) Valorile maxime ale factorilor de comportare, q, sunt:
(a) structuri din zidărie simplă (nearmată): q=1,5;
(b) structuri din zidărie confinată: q=2,0; ( )
Notă: Valorile maxime ale factorului q sunt valori aproximative stabilite pentru structuri care
nu respectă decât parțial regulile de alcătuire a clădirilor amplasate în zone seismice.
(6) În aplicarea metodologiei de nivel 2, pentru clădiri cu pereți din zidărie confinată,
cu planșee rigide în plan orizontal, care îndeplinesc condițiile de regularitate în plan și
în elevație din P 100-1, valoarea factorului maxim de comportare q stabilită conform
(5) se corectează cu factorii de suprarezistență Du/D1 stabiliți conform P 100-1.
(7) Fracțiunea din amortizarea critică pentru conversia spectrului de răspuns elastic și
a spectrului de proiectare se ia egală cu 8%.
(8) În cazul planșeelor cu rigiditate nesemnificativă în plan orizontal, pentru calculul
la acțiunea seismică în planul pereților, distribuția forței seismice de proiectare, Fb,
între pereții structurali se face proporțional cu masa totală aferentă fiecărui perete
structural.
(9) Tipul de model de calcul pentru pereții cu goluri depinde de rezistența și de
rigiditatea la încovoiere a plinurilor orizontale de zidărie sau a elementelor de beton
armat de la nivelul planșeelor. La nivel minimal se pot utiliza următoarele modele
simplificate:(0)
(a) Model de tip cadru - plinuri de zidărie sau elemente de beton armat (grinzi
de cuplare) cu rezistență și rigiditate semnificativă la încovoiere;
(b) Model de tip console legate la nivelul fiecărui planșeu cu bare articulate la
capete - plinuri de zidărie sau elemente de beton armat (grinzi de cuplare) cu
rezistență și rigiditate nesemnificativă la încovoiere;
(c) Model de tip console independente – lipsa plinurilor de zidărie și centurilor
din beton armat.( )
Notă: Pot fi utilizate și alte modele de calcul cum sunt modelele cu elemente finite, modelele
cu macroelemente etc. Utilizarea acestor modele este condiționată de existența informațiilor
complete privitoare la caracteristicile de rezistență și de deformabilitate ale zidăriei.
D.3.3.1.2. Rezistența zidăriei pentru acțiunea seismică în planul pereților

(1) Valoarea de proiectare a capacității de rezistență la compresiune pentru pereții
solicitați la încovoiere cu forță axială, fd, se determină cu relația:
fm
fd (D.3)
CF
unde
fm valoarea medie a capacității de rezistență la compresiune a zidăriei;
CF factorul de încredere.
(2) În lipsa unor date obținute prin încercări la lucrarea respectivă, valoarea medie a
capacității de rezistență la compresiune a zidăriei, fm, se poate considera egală cu 1,3fk,
unde fk este valoarea caracteristică a rezistenței la compresiune a zidăriei stabilită
conform CR 6.
(3) Valoarea medie a capacității de rezistență la forfecare în rost orizontal, fvm, se
determină cu relația:
fQ m 1.33 fQ k (D.4)
în care valoarea caracteristică a rezistenței la forfecare, fvk, se determină cu
fQ k fQ k 0 0.4V d (D.5)
unde valorile fvk0 și σd au semnificațiile din codul CR 6.

(4) Pentru zidăriile vechi cu cărămizi pline și cu mortar de var, în lipsa unor date
obținute prin încercări, valoarea caracteristică a capacității de rezistență inițială la
forfecare a zidăriei se ia:
N
fQk 0 0.045 (D.6)
mm 2
(5) Valoarea de proiectare a capacității de rezistență pentru rupere în scară sub efectul
eforturilor principale de întindere, ftd, se determină cu relația:
0,04 f m
f td (D.7)
J M CF
unde fm se determină conform (1) și JM se alege conform (7).
(6) Valoarea de proiectare a capacității de rezistență pentru ruperea prin lunecare în
rost orizontal, fvd, se determină cu relația:
f vm
f vd (D.8)
J M CF
unde fvm se determină conform (3) și JM se alege conform (7).
(7) Pentru evaluarea seismică a clădirilor existente coeficientul parțial de siguranță
pentru zidărie se ia egal cu: (0)
(a) JM = 3,0 pentru zidăriile vechi cu cărămizi realizate manual și mortar de var
(orientativ, anterior anului 1900);
(b) JM = 2,7 pentru zidăriile vechi cu cărămizi presate și mortar de var-ciment /
ciment-var (orientativ, între anii 1900y1950);
(c) JM = 2,3 pentru zidăriile recente (orientativ, după anul 1950). ( )
D.3.3.1.3. Valoarea admisibilă a efortului unitar mediu pentru metodologia de

nivel 1
(1) În cadrul metodologiei de nivel 1, evaluarea preliminară prin calcul constă în
determinarea capacității de rezistență la forță tăietoare a clădirii pe baza unor ipoteze
simplificatoare și compararea acesteia cu forța tăietoare de bază.
(2) Ipotezele pentru evaluarea simplificată a eforturilor unitare de compresiune și de
forfecare în pereții structurali sunt următoarele:
(a) legăturile între pereții de pe cele două direcții și între pereți și planșee
asigură conlucrarea acestora pentru preluarea încărcărilor verticale și
seismice;
(b) planșeele constituie diafragme rigide în plan orizontal - ultimul planșeu
poate fi din lemn dacă sunt respectate condițiile din P 100-1;
(c) clădirea are regularitate în plan și în elevație;
(d) distribuția pereților, inclusiv a golurilor, este identică la toate nivelurile
(pereții sunt continui până la fundații);
(e) ruperea pereților se produce din forță tăietoare, prin fisurare diagonală din
eforturi principale de întindere (mecanismul de rupere în scară). ( )
Nota: În cele mai multe cazuri, aceste ipoteze simplificatoare nu sunt satisfăcute de clădirile
proiectate înainte de apariția reglementărilor tehnice specifice clădirilor din zidărie.
(3) În ipotezele de la (2) efortul unitar mediu de compresiune în pereții structurali, σ0,
se poate calcula simplificat ca raportul dintre greutatea clădirii, deasupra secțiunii
teoretice de încastrare, determinată considerând încărcările gravitaționale din
combinația seismică de proiectare, și aria totală a secțiunilor orizontale ale pereților.
(4) Valoarea admisibilă a efortului unitar tangențial mediu, vadm, se calculează cu
relația: (0)
1,33W k CF J M
vadm 1 V0 (D.9)
CF J M 2,0W k
unde
Wk valoarea de referință a capacității de rezistență la forță tăietoare a
zidăriei care, pentru zidăria cu elemente din argilă arsă, în lipsa unor
date mai precise, se poate considera:
Wk = 0,06 N/mm2 pentru zidărie cu mortar de var;
Wk = 0,12 N/mm2 pentru zidărie cu mortar de ciment.
Notă: Valoarea Wk se referă la pereții neavariați; în cazul pereților avariați, expertul tehnic va
aprecia nivelul de reducere care se impune. Orientativ, pentru zidăriile cu avarii moderate
valoarea Wk se reduce cu 25y30% iar în cazul avariilor grave cu 50y60%.
Pentru mortarele var-ciment sau ciment-var se recomandă interpolarea liniară între valorile de
mai sus în funcție de raportul între cei doi lianți (ciment/var).
D.3.3.1.4. Capacitatea de rezistență a pereților structurali pentru forțe în plan

pentru metodologia de nivel 2
(1) Valoarea de proiectare a forței tăietoare asociată cedării prin compresiune
excentrică a unui perete de zidărie nearmată se calculează cu relația:
Nd
Vf 1 (1 1,15Xd ) (D.10)
c pO p
unde
Hp
Op factorul de formă al peretelui de zidărie
lw
Nd forța axială de proiectare
Hp înălțimea peretelui;
lw lungimea peretelui;
cp coeficient care depinde de condițiile de fixare la extremități ale
peretelui:
- cp = 2,0 pentru perete consolă (montant);
- cp = 1,0 pentru perete dublu încastrat la extremități (șpalet);
Nd
V0 efortul unitar mediu de compresiune corespunzător forței axiale de
Aw
proiectare Nd
Aw aria secțiunii transversale (orizontale) a peretelui;
V0
Xd
fd
fd valoarea de proiectare a capacității de rezistență la compresiune a
zidăriei.
(2) Valoarea de proiectare a capacității de rezistență la forță tăietoare la rupere prin
lunecare în rostul orizontal a unui perete de zidărie nearmată se determină cu relația:
1.33 § lad ·
V f 21 ¨ fQ k 0 0.4V d ¸ tlc (D.11)
CF J M © lc ¹
unde
lc lungimea zonei comprimate a secțiunii care ține seama de efectul
alternant al forței seismice, determinată cu relația:
Md
lc 1.5lw 3
Nd
lw lungimea peretelui
Md momentul încovoietor de proiectare;
Nd forța axială de proiectare;
lad lungimea pe care aderența este activă, calculată cu relația:
lad 2lc lw
Dacă lad ≤0 valoarea de proiectare a forței tăietoare de rupere se calculează cu
relația
Nd
V f 21 0.53 (D.12)
CF J M
(3) Valoarea de proiectare a capacității de rezistență la forță tăietoare la rupere prin
fisurare diagonală se determină cu relația:
tlw f td V
V f 22 1 0 (D.13)
b f td
unde
b coeficient determinat conform CR6 cu valori 1,0db=Opd1,5;
ftd rezistența de proiectare a zidăriei la eforturi principale de întindere.
(4) Valoarea de proiectare a capacității de rezistență la forța tăietoare a unui perete de
zidărie nearmată se calculează cu ecuația:
Vf 2 min(V f 21,V f 22 ) (D.14)
(5) Valoarea de proiectare a forței tăietoare asociate capacității de rezistență a unui

perete de zidărie nearmată este egală cu minimul dintre forța tăietoare asociată ruperii
la compresiune excentrică și valoarea de proiectare a capacității de rezistență la forță
tăietoare:
VRd min(V f 1 ,V f 2 ) (D.15)
(6) La determinarea indicatorului R3 valorile VRdi se limitează superior la 1,5VEdi.
(7) Pereții cu comportare ductilă satisfac condiția Vf1≤Vf2. Pereții cu comportare
fragilă satisfac condiția Vf2<Vf1.
(8) În cazul pereților din zidărie confinată, pentru calculul forțelor tăietoare Vf1 și Vf2
se va ține seama de aportul elementelor de confinare, în conformitate cu prevederile
CR6. (0)
D.3.3.1.5. Verificarea prin calcul static neliniar pentru efectele acțiunii seismice
în planul pereților pentru metodologia de nivel 3
(1) Modelul de calcul minimal pentru calcul static neliniar implică următoarele
schematizări:
(a) șpaleții (montanții) sunt caracterizați printr-o lege efort-deformație de tip
"liniar elastic-perfect plastic" pentru care rezistența și deplasarea
(deformația) ultimă sunt definite în funcție de tipul de rupere probabil;
(b) parametrii limită ai legii constitutive, în lipsa unor date mai exacte, se vor
lua după cum urmează: ( )
- deplasarea ultimă este egală cu 0,8% din înălțimea peretelui dacă rezistența
de rupere prin forță tăietoare a peretelui (D.11) este mai mare cu cel puțin 30% decât
forța tăietoare asociată rezistenței de rupere la compresiune excentrică (D.10);
- deplasarea ultimă este egală cu 0,4% din înălțimea peretelui în celelalte
situații.
(2) Capacitatea clădirii se definește prin deformația laterală a ultimului planșeu pentru
care s-a produs scăderea forței tăietoare capabile cu mai mult de 20% din cauza
degradării și ruperii progresive a unor componente ale structurii. (0)
D.3.3.2. Evaluarea seismică pentru efectele acțiunii perpendiculare pe planul

peretelui
(1) Evaluarea seismică pentru efectele acțiunii perpendiculare pe planul pereților se
face în cazul aplicării metodologiilor de nivel 2 sau 3.
(2) Verificarea pereților sub efectul încărcărilor perpendiculare pe planul lor implică:
(a) verificarea echilibrului static (ECH) (cedare prin ieșire din plan sau
răsturnare, dacă peretele nu este legat cu planșeele sau cu pereții
perpendiculari sau dacă aceste legături cedează);
(b) verificarea capacității de rezistență a zidăriei (STR); ( )
(3) Valoarea individuală ale indicatorului R3j, pentru fiecare element perete verificat j,
este minimul valorilor determinate pentru fiecare verificare efectuată conform (1).
(4) Modelele de calcul pentru identificarea efectelor acțiunii seismice perpendiculare

pe planul peretelui se stabilesc, pentru fiecare mecanism de avariere al panoului de
perete, în funcție de caracteristicile constructive ale clădirii.
(5) Modelul de calcul de complexitate minimală, în funcție de natura legăturii între
perete și planșee sau pereții perpendiculari, este:
(a) perete mărginit sus și jos de centurile planșeelor din beton armat, cu
continuitate completă sau parțială;
(b) perete cu prinderi articulate la nivelul planșeelor (cazul planșeelor cu grinzi
metalice sau din lemn, rezemate pe perete, cu sau fără ancore);
(c) perete nelegat de planșee (zidărie continuă, fără legătură cu planșeul - cazul
planșeelor cu grinzi metalice sau din lemn dispuse paralel cu peretele). ( )
(6) Modelul de calcul se alcătuiește în funcție de: (0)
(a) existența sau lipsa pereților perpendiculari, la ambele extremități sau la o
singură extremitate;
(b) geometria peretelui: raportul între lungime (distanța între pereții
perpendiculari) și înălțime (distanța între planșee);
(c) eficiența legăturii cu pereții perpendiculari: zidărie țesută sau nețesută,
existența armăturilor. ( )
Anexa E. Componente nestructurale
E.1. Generalități
E.1.1. Obiectivele evaluării seismice

(1) Evaluarea seismică a componentelor nestructurale (CNS) se face conform P 100-1
împreună cu prevederile P 100-3.
(2) Evaluarea seismică a CNS are ca scop identificarea CNS a căror avariere
împiedică îndeplinirea cerințelor fundamentale specificate în capitolul 3 și, după caz,
necesită lucrări de intervenție.
(3) Necesitatea, tipul și anvergura lucrărilor de intervenție asupra CNS se stabilesc în
funcție de cerințele fundamentale definite în capitolul 3.(0)
E.1.2. CNS supuse evaluării seismice
E.1.2.1. Criterii de stabilire a CNS supuse evaluării seismice

(1) Evaluarea seismică se face pentru CNS a căror avariere seismică poate împiedica
îndeplinirea cerințelor fundamentale pentru Starea Limită Ultimă și Starea Limită de
Serviciu.
(2) Pentru clădirile aparținând claselor III și IV de importanță la cutremur evaluarea
seismică a CNS la Starea Limită Ultimă și Starea Limită de Serviciu se face, la nivel
minimal, prin procedee calitative.
(3) La Starea Limită Ultimă se vor verifica CNS a căror avariere poate pune în pericol
siguranța vieții utilizatorilor (SV).
(4) La Starea Limită de Serviciu se vor verifica CNS a căror avariere poate provoca
întreruperea funcționării normale a clădirii (IF) sau pierderi importante de valori
materiale și culturale (PV).
(5) Severitatea riscurilor pentru CNS este dată, orientativ, în tabelele E.1a și E.1b, în
funcție de valoarea de proiectare a accelerației seismice.
(6) Riscul pentru siguranța vieții cauzat de căderea parțială sau totală a CNS se
diferențiază în funcție de poziția acestora în clădire:
(a) CNS poziționate în spații care pot adăposti aglomerări de persoane;
(b) CNS poziționate în căile de evacuare (în interiorul/exteriorul clădirii);
(c) CNS poziționate în încăperile cu funcțiuni esențiale;
(d) CNS poziționate în încăperile cu funcțiuni curente. ( )
(7) CNS a căror avariere conduce la întreruperea funcționării normale a unei clădiri
vor fi stabilite de personalul de specialitate care deservește clădirea.
(8) CNS a căror avariere conduce la pierderi materiale importante se stabilesc de către
beneficiari sau specialiștii în evaluarea valorilor culturale. (0)
Tabelul E.1a. Componente arhitecturale (elemente de construcție)

Tipul elementului ag Starea Starea Limită de
Limită Serviciu
Ultimă
SV IF PV
0,10g S (S) S (S) S (S)
Pereți despărțitori din zidărie 0,15y0,20g R (R) R (M) R (S)
(pe căile de acces) t0,25g R (R) R (M) R (S)
0,10g S (S) S (S) S (S)
Pereți despărțitori ușori 0,15y0,20g M (R) M (M) R (S)
(pe căile de acces) t0,25g M (R) R (M) R (S)
0,10g S (S) S (S) S (S)
Tavane suspendate 0,15y0,20g M (R) M (M) M (S)
(pe căile de acces) t0,25g R (R) R (M) R (S)
0,10g S S S
Corpuri de iluminat 0,15y0,20g R S S
suspendate
t0,25g R M M
0,10g S S S
Iluminat de siguranță 0,15y0,20g M S S
t0,25g R M S
0,10g S S S
Uși principale de acces 0,15y0,20g S S S
t0,25g M M M
0,10g S S S
Scări 0,15y0,20g R M S
t0,25g R M R
0,10g M M S
Parapete, cornișe, atice, 0,15y0,20g R R S
ornamente exterioare
t0,25g R R S
0,10g S S S
Fațade din sticlă 0,15y0,20g M M S
t0,25g R M M
0,10g S S S
Garduri de incintă 0,15y0,20g S S S
t0,25g R R M
S - risc scăzut
M - risc moderat
R - risc ridicat
Tabelul E.1b. Instalații și echipamente

Tipul elementului ag Starea Starea Limită de
Limită Serviciu
Ultimă
SV IF PV
0,10g S S M
Generator electric de rezervă 0,15y0,20g S M R
t0,25g S R R
0,10g S S S
Transformator electric 0,15y0,20g S S S
t0,25g M M M
0,10g S M M
Instalații de sprinklere 0,15y0,20g S M M
t0,25g M R R
0,10g S S S
Rețele de apă caldă și rece 0,15y0,20g M M M
t0,25g M M M
0,10g S S S
Componentele ascensoarelor 0,15y0,20g R M M
(cabluri, șine, contragreutate) t0,25g R M M
0,10g S S S
Scări rulante 0,15y0,20g S M S
t0,25g S M S
0,10g S S S
Boilere și vase de presiune 0,15y0,20g M R S
în locuințe
t0,25g M R S
0,10g S M S
Aparate de condiționare 0,15y0,20g S M S
montate pe acoperiș
t0,25g M R M
0,10g S S S
Boilere și aparate de 0,15y0,20g R M S
condiționare în încăperi
t0,25g R M S
0,10g S S S
Coșuri de fum și ventilație la 0,15y0,20g M M S
locuințe
t0,25g R M M
S - risc scăzut
M - risc moderat
R - risc ridicat
E.1.2.2. CNS care sunt supuse evaluării seismice

(1) Componentele nestructurale ale clădirilor sunt supuse evaluării seismice în funcție
de:
(a) starea limită în raport cu care se face evaluarea;
(b) intensitatea acțiunii seismice în amplasament. ( )
(2) Evaluarea seismică la Starea Limită de Serviciu se face pentru toate CNS, cu
excepția celor care prezintă risc seismic redus conform prevederilor P 100-1.
(3) Accelerația de proiectare a terenului pentru verificări la Starea Limită de Serviciu
se stabilește în acord cu prevederile capitolului 3 și Anexei A.
(4) Pentru Starea Limită Ultimă, evaluarea seismică se face pentru CNS stabilite
conform tabelelor E.2a și E.2b, în funcție de valoarea accelerației terenului pentru
proiectare. (0)
Tabelul E.2a.
Categoria și tipul componentelor nestructurale agt 0.15g ag=0.10g
A.1. Elemente atașate anvelopei construcției:
- parapete, atice, coșuri de fum și de ventilație, Da Da
- ornamente, firme, reclame, antene de televiziune și similare, indiferent de modul Da Da
de prindere de structura principală
A.2. Elemente ale anvelopei
- elemente propriu zise Da Nu
- placaje și finisaje cu elemente și prinderi ductile Da Nu
- placaje și finisaje cu elemente și prinderi fragile Da Da
- prinderi și rigidizări ale elementelor anvelopei Da Da
A.3. Elemente de compartimentare, fixe sau amovibile, inclusiv finisaje și
tâmplării înglobate
- pereți nestructurali interiori din zidărie simplă/panouri de beton greu Da Nu
- pereți nestructurali ușori (tip gips-carton) Nu Nu
- pereți nestructurali/închideri către spații interioare din sticlă Da Da
A.4 Tavane false
- aplicate direct pe structură Nu Nu
- suspendate Da Nu
A.5 Garduri de incintă Da Nu
Tabelul E.2b.
Categoria și tipul componentelor nestructurale agt0.15g agd0.10g
B. Instalații
B.1 Instalații sanitare (alimentare cu apă, evacuarea apelor uzate)
- sisteme de conducte pentru stingerea incendiilor Da Nu
- sisteme de conducte sub presiune Da Nu
B.2 Instalații electrice/iluminat
- sisteme de cabluri principale Da Nu
- sisteme de iluminat de siguranță Da Nu
- corpuri de iluminat incluse în tavane suspendate Da Nu
B.4 Instalații speciale cu utilaje care operează cu abur sau apă la temperaturi ridicate
- boilere, cazane Da Da
- vase de presiune rezemate pe manta sau așezate liber Da Da
C. Echipamente electromecanice
- ascensoare și scări rulante Da Nu
D. Mobilier
- mobilier din unități medicale, de cercetare, inclusiv sistemele de computere; Da Nu
mobilier de birou (rafturi, clasoare, dulapuri)
- mobilier din muzee de interes național Da Da
- mobilier și dotări speciale din construcții din clasa de importanță I: (panouri de Da Da
comandă ale dispeceratelor din servicii de urgență, din unități de pompieri,
poliție, centrale telefonice, echipamente din stații de radiodifuziune/televiziune)
- rafturi din oțel din magazine și din depozite accesibile publicului Da Nu
E.2. Evaluarea seismică a CNS

(1) Evaluarea seismică a CNS se face prin două procedee:
(b) evaluare cantitativă. ( )
(2) Evaluarea calitativă și evaluarea cantitativă pot fi utilizate împreună sau separat în
funcție de valoarea accelerației seismice a terenului pe amplasament, de starea limită
la care se face verificarea, de vulnerabilitatea seismică a componentei și de riscurile
care decurg din avarierea seismică a acesteia. ( )
E.2.1. Criterii de evaluare calitativă

(1) Prin evaluarea calitativă se vor stabili:
(a) Alcătuirea și legăturile CNS cu structura sau cu alte CNS care îi asigură
stabilitatea.
(b) Starea de degradare a CNS și prinderilor în momentul expertizării.
(c) Interacțiunile posibile ale CNS cu structura sau cu alte CNS. ( )
(2) Evaluarea calitativă a CNS implică parcurgerea următoarelor etape:

(a) inventarierea CNS din clădire (se stabilește categoria și poziția în clădire
pentru fiecare CNS care face obiectul evaluării);
(b) evaluarea vulnerabilității fiecărei categorii de CNS, în raport cu criteriile de
acceptare;
(c) identificarea riscurilor care rezultă din avarierea seismică pentru fiecare
categorie de CNS și pentru fiecare poziție identificată (orientativ din
tabelele E.1a și E.1b). ( )
(3) Examinarea calitativă a CNS trebuie să fie efectuată pentru fiecare categorie de
CNS din clădire cel puțin pentru numărul de elemente prevăzut în continuare: (0)
(a) În cazul în care este disponibilă documentația tehnică de proiectare, se va
examina cel puțin o componentă din fiecare categorie. Dacă, pentru proba
examinată, se constată conformitatea execuției cu proiectul, nu sunt
necesare investigații suplimentare și prevederile din proiect pot fi folosite
pentru evaluarea CNS. Dacă proba nu este conformă cu prevederile
proiectului se vor examina cel puțin 10% din totalul componentelor similare.
(b) În cazul în care nu este disponibilă documentația tehnică de proiectare sau
aceasta nu conține informații relevante și complete, se vor examina cel puțin
trei componente din fiecare categorie. Dacă nu se constată diferențe între
acestea, caracteristicile respective pot fi considerate reprezentative pentru
toate componentele similare din clădire. Dacă există diferențe între cele trei
componente examinarea se va extinde la cel puțin 20% din totalul
componentelor din categoria respectivă. ( )
E.2.2. Criterii de acceptare pentru evaluarea calitativă

(1) Caracteristicile CNS existente se compară cu cerințele din tabelul E.3 (informativ)
și cu prevederile P 100-1 referitoare la CNS din clădirile noi.
(2) CNS și prinderile acestora care nu corespund condițiilor din tabelul E.3 vor fi
considerate nesigure, fără a mai fi necesară evaluarea prin calcul.
(3) Pentru CNS care satisfac condițiile din tabelul E.3. se va trece la examinarea
detaliată a următoarelor aspecte:
(a) starea prinderilor (rupere, deplasare din poziție, coroziune, fisurarea
elementului în care este fixată ancora, etc.);
(b) starea CNS (deplasare din poziție, coroziune, fisurare). ( )
În cazul în care, din această verificare, rezultă că starea CNS sau a prinderilor acestora
în momentul expertizării este necorespunzătoare, elementele respective se declară
nesigure fără a mai fi necesară evaluarea prin calcul.
(4) Verificarea prin calcul a CNS și a prinderilor acestora nu este necesară dacă
acestea corespund prevederilor din P 100-1.
(5) Evaluarea calitativă pot fi efectuată și pe baza prevederilor unor reglementări
specifice recunoscute (standarde internaționale, naționale, norme de produs) care
includ măsuri explicite privind protecția la acțiunea seismică, pentru următoarele
categorii de CNS: (0)
(a) pereți cortină;
(b) pereți despărțitori din sticlă;

(c) tavane suspendate;
(d) echipamente de încălzire și ventilații;
(e) sisteme de conducte pentru stingerea incendiilor;
(f) sisteme de conducte pentru substanțe periculoase;
(g) corpuri de iluminat;
(h) pardoseli înălțate;
(i) ascensoare și scări rulante. ( )
Tabelul E.3 Listă de verificare a riscului seismic al CNS

Tipul elementului Da Nu
Pereții despărțitori din zidărie sunt armați
Pereții despărțitori ușori (cu schelet) sunt fixați peste
nivelul tavanului
Pereții despărțitori ușori care suportă mobilier
suspendat sunt rigidizați sau fixați peste nivelul
tavanului
Tavanele suspendate sunt prinse cu elemente
diagonale (sârme) și verticale (montanți rigizi)
Panourile decorative ale tavanelor suspendate sunt
agățate cu elemente de siguranță de schelet
Tavanele din ipsos aplicate direct pe structură sunt
prinse cu elemente de siguranță
Corpurile de iluminat incluse în tavanul suspendat au
elemente proprii de susținere
Corpurile de iluminat suspendate , independente de
tavan au prinderi de siguranță împotriva căderii sau
balansului excesiv
Corpurile de iluminat de siguranță sunt protejate
împotriva căderii de pe suporți
Scările metalice din clădirile etajate sunt prevăzute cu
reazeme deplasabile care pot prelua deplasările
relative de nivel
Instalațiile clădirii care traversează căile de acces
sunt prinse cu elemente sigure împotriva căderii
Mobilierul aflat pe căile de acces este ancorat sigur
de pereți
Există suficient spațiu pe căile de acces pentru a
permite trecerea dacă mobilierul neancorat se
răstoarnă
Suprafețele vitrate sunt prevăzute cu spații pentru
preluarea deplasărilor laterale
Suprafețele vitrate de mari dimensiuni, inclusiv
vitrinele sunt executate cu geamuri de siguranță
Panourile de sticlă deasupra ușilor și luminatoarele

sunt executate cu geam de siguranță
Parapetele și aticele sunt armate și fixate adecvat
Ornamentele și placajele fațadelor sunt fixate de
pereții suport
Generatorul electric de rezervă este asigurat
împotriva deplasării laterale dacă este montat pe
izolatori
Acumulatorii de rezervă sunt fixați de rafturi
Rafturile de baterii sunt fixate de planșeu/perete
Transformatoarele electrice sunt fixate de planșeu sau
de perete
Cablurile electrice pot prelua deplasările relative între
punctele fixe
Detectorii de fum și incendiu sunt asigurați împotriva
căderii
Componentele sistemului de sprinklere sunt fixate
împotriva deplasărilor laterale
Pompele de apă pentru incendiu sunt ancorate
Boilerele și vasele de presiune sunt ancorate de
perete sau de planșeu
Țevile de gaz sunt fixate lateral
Cabina ascensorului este fixată de șine
Contragreutatea ascensorului este fixată de șine
E.2.3. Evaluarea cantitativă

(1) Evaluarea cantitativă a CNS se face, diferențiat, în funcție de gradul de
sensibilitate la cele două efecte pe care mișcarea seismică le are asupra acestora,
conform prevederilor P 100-1:
(a) Efectul direct al forțelor de inerție asociate masei CNS;
(b) Efectul indirect rezultat din deformațiile impuse CNS prin deplasările
laterale relative ale punctelor de prindere sau de contact cu structura
principală. ( )
(2) În ceea ce privește efectul direct, se efectuează minimal verificări pentru
următoarele categorii de CNS.
(a) Categoria A1: Copertine, balustrade, atice, profile ornamentale, marchize,
statui, firme/reclame rezemate în consolă, antene;
(b) Categoria A2: Elementele structurii proprii a anvelopei - panouri de
perete pline sau vitrate, montanți, rigle, buiandrugi, centuri și alte elemente
care nu fac parte din structura principală a construcției; tâmplăriile
înglobate, inclusiv geamurile/sticla;
(c) Categoria A3: Elemente de compartimentare interioară fixe sau amovibile
(inclusiv finisajele și tâmplăriile înglobate): grele și ușoare;
(d) Categoria A4: Tavane suspendate: aplicate direct pe structură și suspendate;

(e) Categoria A5: Scări;
(f) Categoriile B1-B4: Echipamente, utilaje, conducte și țevi;
(g) Categoriile C1, C2: Echipamente electromecanice;
(h) Categoriile D1-D3: Mobilier și alte dotări. ( )
(3) În ceea ce privește efectul indirect, se efectuează minimal verificări pentru
următoarele categorii de CNS.
(a) Categoria A1: Elemente atașate anvelopei: finisaje, elemente de protecție
termică sau decorațiuni din cărămidă, beton, piatră, materiale ceramice,
sticlă sau similare, care au ca suport elementele de închidere, structurale sau
nestructurale (elemente lipite de fațadă sau ancorate de fațadă) ;
(b) Categoria A2: Elementele structurii proprii a anvelopei - panouri de
perete pline sau vitrate, montanți, rigle, buiandrugi, centuri și alte elemente
care nu fac parte din structura principală a construcției; tâmplăriile
înglobate, inclusiv geamurile/sticla;
(c) Categoria A3: Elemente de compartimentare interioară fixe sau amovibile
(inclusiv finisajele și tâmplăriile înglobate): grele și ușoare;
(d) Categoriile B1, B3 și B4: Conducte și țevi. ( )
(4) În funcție de cerințele fundamentale ale evaluării, de solicitările beneficiarului și
de decizia expertului se pot efectua verificări ale CNS suplimentar față de situațiile
prevăzute la (2) și (3).
(5) La evaluarea siguranței seismice a CNS se va ține seama de faptul că intensitatea
celor două efecte asupra CNS depinde și de tipul răspunsului structurii la acțiunea
seismică:
(a) Pentru structurile cu răspuns cvasi-elastic, CNS sunt sensibile îndeosebi la
efectele directe ale acțiunii seismice
(b) În cazul structurilor cu răspuns neliniar puternic la acțiuni seismice, CNS
sunt sensibile îndeosebi la efectele indirecte ale acțiuni seismice. ( )
(6) Valoarea de vârf a accelerației seismice orizontale a terenului, ag, se alege în
conformitate cu cerințele fundamentale pentru care se face evaluarea, respectiv
intervalul mediu de recurență al acțiunii seismice, conform prevederilor capitolului 3
și Anexei A.
(7) Valoarea de vârf a accelerației seismice verticale a terenului, agv, se calculează cu
relația:
agv 0,7ag (E.1)
(8) Efectele acțiunii seismice de proiectare se cumulează cu efectele altor acțiuni
conform CR 0. (0)
E.2.3.1. Verificarea prin calcul a CNS pentru efectul direct al acțiunii seismice
(1) Evaluarea seismică a CNS se realizează utilizând metoda forțelor laterale statice
echivalente pentru CNS prevăzută de P 100-1.
(2) Pentru evaluarea seismică a CNS se iau în considerare, după caz, componentele
orizontale și verticale ale mișcării terenului, conform prevederilor P 100-1.
(3) Pentru evaluarea seismică la Starea Limită de Serviciu, valoarea de proiectare a
forței seismice orizontale se calculează conform prevederilor P 100-1 pentru
componente nestructurale unde coeficienții de calcul JCNS, ECNS, qCNS și Kz se aleg
conform prevederilor din P 100-1 pentru componentele nestructurale din clădirile noi.
(4) Pentru evaluarea seismică a CNS la Starea Limită Ultimă valoarea de proiectare a
forței seismice orizontale static echivalente se va calcula cu relația:
FCNS 4J CNS ag mCNS (E.2)
unde JCNS se alege conform prevederilor P 100-1 pentru componente nestructurale.
(5) Forțele seismice static echivalente se aplică în centrul de greutate al CNS,
independent, pe direcțiile principale ale CNS sau se distribuie proporțional cu masa
proprie a CNS.
(6) Condiția de stabilitate pentru CNS este considerată îndeplinită dacă momentul de
răsturnare rezultat din combinațiile seismice de proiectare, multiplicat cu factorul 1,5,
este mai mic sau egal cu momentul de stabilitate asigurat de greutatea proprie evaluat
ținând seama de legăturile capabile să preia atât întindere cât și compresiune. Pentru
calculul momentului de stabilitate efectul favorabil al greutății proprii va fi redus cu
15% iar efectul forțelor de frecare va fi neglijat.
(7) Condiția de rezistență pentru CNS este considerată îndeplinită dacă sunt
satisfăcute următoarele condiții:
(a) eforturile secționale care se dezvoltă în CNS și în prinderile acesteia rezultă
mai mici sau egale cu eforturile capabile
(b) în cazul prinderilor cu ancore înglobate în beton sau zidărie, eforturile
capabile ale prinderilor sunt cu 30% mai mari decât eforturile maxime
transmise ancorelor de către CNS. ( )
(8) Pentru elementele de legătură (prinderi) care asigură stabilitatea la răsturnare a
CNS atașate anvelopei precum și a boilerelor și vaselor de presiune, condiția de
rezistență este:
1,25J CNS Eanc d Ranc (E.3)
unde
Eanc valoarea eforturilor de proiectare determinate pe baza valorilor de
proiectare ale acțiunilor considerând efectele acțiunii seismice majorate
cu 30%
Ranc valoarea eforturilor capabile.
(9) Valorile de proiectare ale rezistențelor materialelor se determină astfel:
(a) Pentru materiale fragile rezistențele medii împărțite la coeficientul de
siguranță pentru material și la factorul de încredere determinat conform
capitolului 4.
(b) Pentru materiale ductile rezistențele medii împărțite la factorul de încredere
determinat în capitolul 4. ( )
(10) Caracterul fragil sau ductil se stabilește în funcție de tipul materialului ancorei și
de tipul materialului de care este fixată ancora.
Notă: Prinderile cu ancore fixate în zidărie sau în beton vor fi considerate prinderi fragile.
(11) Eforturile capabile ale prinderilor se determină pe baza valorilor de proiectare ale
rezistențelor determinate conform (9). (0)
E.2.3.2. Verificarea prin calcul a CNS pentru efectul indirect al acțiunii seismice
(1) Valorile de proiectare ale deplasărilor laterale se determină conform prevederilor
P 100-1 pentru componente nestructurale din clădirile noi.
(2) Verificarea CNS la efectul indirect al acțiunii seismice este îndeplinită dacă: (0)
(a) Pentru CNS așezate vertical (prinse de două planșee succesive), deplasarea
relativă a punctelor de prindere, este mai mică sau egală cu deplasarea
admisibilă a CNS
Notă: Astfel de CNS sunt pereții despărțitori, fațadele cortină etc.
Notă: Deplasarea admisibilă a CNS se stabilește prin calcul sau se extrage din fișa tehnică a
produsului.
(b) Pentru sistemele de instalații ale căror componente nu sunt fixate rigid de
structură deplasarea relativă dintre acestea trebuie sa fie mai mică decât
deplasarea care poate fi preluată de elementele de legătură dintre
componentele sistemului. ( )
Notă: Astfel de sisteme sunt, de exemplu, sistemele rezemate pe izolatori de vibrații.
E.2.3.3. Alte prevederi privind verificarea prin calcul

(1) În cazuri justificate pot fi folosite și alte metode, științific recunoscute, pentru
determinarea accelerației seismice a clădirii la nivelul punctelor de prindere ale CNS
(metoda spectrelor de etaj, de exemplu) și a deplasărilor relative între punctele de
prindere. (0)
ANEXA F (informativă) Îndrumător de reabilitare seismică a clădirilor existente

F.1. Introducere
F.1.1. Conținut și domeniu de aplicare

Îndrumătorul de reabilitare seismică a clădirilor existente cuprinde prevederi
de proiectare a lucrărilor de intervenție la construcții vulnerabile seismic. Lucrările de
intervenție se realizează pe baza proiectului de intervenție. Proiectului de intervenție
se fundamentează pe concluziile raportului de expertiză seismică a clădirii, în care se
identifică deficiențele structurale și nestructurale și stabilește clasa de risc seismic.
Prevederile acestui îndrumător sunt aplicabile structurilor de clădiri din beton
armat, oțel, lemn sau zidărie, și componentelor nestructurale din aceste construcții.
Îndrumătorul se referă la elementele de concepție generală a intervenției și
conține recomandări pentru alegerea soluțiilor și tehnicilor de consolidare. Având în
vedere varietatea practic nelimitată a condițiilor seismice, a tipurilor de construcții și a
tipurilor de deficiențe, îndrumătorul stabilește în special principiile măsurilor de
intervenție, descriind un număr limitat de soluții, cu o aplicabilitate mai largă pe
considerente de eficiență, condiții de execuție și economicitate.
Soluțiile prezentate în îndrumător trebuie considerate ca un set de măsuri
minimale, fiind posibilă aplicarea și a altor soluții care să respecte principiile de bază
ale proiectării seismice.
Îndrumătorul nu tratează proiectarea de detaliu a lucrărilor de consolidare.
Necesitatea lucrărilor de intervenție se stabilește în acord cu prevederile P100-
3, 3.3. Proiectarea lucrărilor de intervenție se realizează în acord cu prevederile P100-
3, 3.4.
F.2. Bazele alegerii soluțiilor de intervenție
F.2.1. Criterii pentru alegerea soluțiilor de intervenție

Decizia de a interveni și alegerea strategiei și a tehnicilor de intervenție trebuie
să se bazeze pe mai multe criterii, care au în vedere:
(a) Caracterizarea cuprinzătoare a acțiunii seismice pe amplasament. Aceasta
include:
- identificarea surselor de hazard seismic;
- identificarea principalelor componente de hazard seismic pentru clădirile
investigate, ținând seama și de vulnerabilitatea acestora (amplitudinea și
componența de frecvențe a mișcării terenului);
- sursele induse de hazard (de exemplu, susceptibilitatea la lichefiere a terenului,
destabilizarea terenurilor în pantă, etc.).
(b) Caracterizarea funcțională a clădirii:
- precizarea tipului de clădire, a funcțiunii, a vârstei acesteia;
- perioada de exploatare ulterioară;
- cerințele arhitecturale de diferite tipuri;
- gradul de ocupare.
(c) Caracterizarea siguranței clădirii față de acțiunile de exploatare, în special a
celor seismice
- vulnerabilitatea structurală;
- vulnerabilitatea elementelor nestructurale, a instalațiilor și echipamentelor.
Stabilirea vulnerabilității construcției sub diferite aspecte reprezintă obiectivul
operației de evaluare seismică.
(d) Stabilirea nivelurilor de performanță necesară în funcție de clasa de importanță
și expunere la cutremur și importanța construcției.
(e) Posibilitățile economice, tehnologice, de resurse de diferite tipuri.
(f) Gradul de afectare a funcțiunii construcției pe durata executării lucrărilor (de
exemplu, prin necesitatea de a evacua clădirea).
(g) Posibilitățile concrete de execuție pe amplasament referitoare la amenajarea
șantierului, a acceselor pe rețeaua stradală publică, a spațiilor necesare montării
macaralelor etc. ( )
În cadrul expertizei sau al studiului de fezabilitate, după caz, se analizează
două sau mai multe scheme alternative de intervenție. Pentru fiecare din acestea, se
evaluează reducerea vulnerabilității față de sursele de hazard seismic pe amplasament
și se selectează cea mai eficientă soluție pe baza celor mai importante criterii pentru
cazul considerat.
Calculele structurale și de dimensionare ale elementelor de consolidare se vor
face cu respectarea modelelor și metodelor din P 100-1 și a regulilor suplimentare date
în P 100-3.
F.2.2. Opțiuni pentru strategia de intervenție

Alegerea unei strategii de intervenție corecte este condiționată de înțelegerea
cât mai completă a deficiențelor individuale ale elementelor structurale și nestructurale,
a efectului combinat al acestora asupra mecanismului comportării seismice a clădirii,
precum și a deficiențelor de ansamblu privind rezistența, deformabilitatea, redundanța
și regularitatea structurală.
Măsurile de intervenție urmăresc să elimine sau să reducă semnificativ
deficiențele de diferite naturi ale structurii și ale componentelor nestructurale și, prin
aceasta, să se obțină încadrarea clădirii în clasa de risc seismic RsIII sau RsIV în acord
cu prevederile P100-3, 3.3.
Măsurile de intervenție trebuie să fie corelate cu gradul de afectare (degradare)
a materialelor, ca efect al unor cutremure pe care le-a suportat construcția, al altor
acțiuni de exploatare specifice, al unor tasări diferențiale ale terenului sau al unor
factori de mediu.
Strategia de intervenție se poate baza pe:
- reducerea cerințelor seismice;
- îmbunătățirea caracteristicilor mecanice ale clădirii;
- măsuri combinate.
Reducerea cerințelor seismice se realizează prin:

(a) Reducerea cerințelor de rezistență, respectiv, reducerea forțelor seismice de
proiectare:
- prin sporirea proprietăților de rigiditate ale structurii și/sau reducerea masei
construcției, pentru a depărta cât mai mult perioada T1 a oscilațiilor proprii în
modul fundamental de perioada corespunzătoare amplificării maxime din
spectrul de răspuns în accelerații. O asemenea strategie este indicată în cazul
amplasamentelor caracterizate de perioade Tc lungi (orientativ, 1,6s) din
spectrul de accelerație. Practic sporirea rigidității structurii se obține prin
mărirea dimensiunilor elementelor structurale și, după caz, adăugarea altor
elemente structurale.
Notă: Deși reducerea perioadelor proprii de oscilație pentru domeniul T d Tc al spectrului nu
duce la reducerea forțelor de proiectare, datorită adoptării în mod acoperitor a unei valori
constante (de palier) pentru accelerația spectrală în acest domeniu, îndepărtarea de condițiile de
cvasirezonanță din zona T1 = Tc reprezintă întotdeauna un obiectiv de urmărit. Trebuie avut în
vedere că degradarea structurii ca urmare a incidenței unui cutremur sever produce creșterea
perioadei de vibrație și poate re-așeza structura în zona de cvasi-rezonanță a spectrului de
accelerații.
- prin reducerea rigidității laterale a construcției în situațiile în care se poate
obține o perioadă a oscilațiilor proprii superioară perioadei Tc, situând
construcția într-un domeniu în care valorile spectrale ale accelerației scad cu
creșterea perioadei de oscilație. Practic aceasta se poate realiza prin izolarea
seismică a bazei sau, mai rar, prin tăierea unor legături structurale. De exemplu
prin separarea parapetelor de beton armat de stâlpi. Această strategie este
recomandabilă în special pe amplasamente cu valori Tc mici (orientativ,
Tc=0,7s).
- prin introducerea unor amortizori în sistemul structural, care, prin absorbția și
disiparea unei părți semnificative din energia seismică indusă în structură,
limitează eforturile ce revin elementelor structurale.
(b) Reducerea cerințelor de deplasare: ( )
- prin reducerea perioadei oscilațiilor proprii ale structurii, respectiv prin
sporirea rigidității și/sau reducerea maselor;
- prin introducerea de izolatori seismici la bază.
Îmbunătățirea caracteristicilor mecanice ale structurii se face prin:
(a) Sporirea rezistenței elementelor structurale, cu controlul mecanismului de
cedare;
(b) Sporirea rigidității la forțe laterale;
(c) Sporirea capacității de deformare în domeniul postelastic. Măsurile de
îmbunătățire a acestei proprietăți asigură, de regulă, și o comportare histeretică
mai stabilă, caracteristică deosebit de importantă pentru un răspuns seismic
favorabil. ( )
Notă: În multe cazuri intervenția asupra unei caracteristici structurale modifică și cerințele
seismice. Configurația și ordonatele spectrelor răspunsului seismic elastic și inelastic, în
accelerații și în deplasări, depind de parametrii structurali de rezistență, rigiditate și ductilitate.
De asemenea, în multe situații, intervențiile efectuate cu scopul îmbunătățirii unei anumite
proprietăți au efect și asupra altor caracteristici structurale. De exemplu, cămășuirea cu beton
armat aplicată in scopul sporirii ductilității locale a unui stâlp, funcție de modul concret de
realizare a armării, poate asigura și sporirea rezistenței la forță tăietoare și la moment
încovoietor.
F.2.3. Alte strategii posibile

În condițiile în care lucrările de consolidare impuse de starea construcției și
gradul insuficient de asigurare față de acțiunile seismice ar necesita mijloace materiale,
umane, financiare excesive sau ar implica întreruperea funcțiunii construcției timp
foarte îndelungat, făcând intervenția nerațională, pot fi avute în vedere și alte opțiuni.
Stabilirea strategiei celei mai indicate trebuie să fie rezultatul unei analize cost-
beneficiu a mai multor soluții posibile, care să ia in considerare aspectele precizate la
F.2.2.
Analiza ansamblului acestor exigențe și condițiilor materiale disponibile poate
conduce și la alte opțiuni pe lângă consolidarea construcției în ansamblul ei.
Asemenea soluții pot fi:
- reducerea gradului de ocupare a clădirii;
- scurtarea duratei ulterioare de exploatare a clădirii;
- modificarea funcțiunii clădirii, astfel încât să fie posibilă încadrarea acesteia
într-o clasă inferioară de importanță și expunere la cutremur;
- reducerea maselor și a solicitărilor seismice ale construcției prin înlocuirea
unor pereți grei cu pereți ușori; mutarea unor utilaje și echipamente grele de la
nivelurile superioare ale clădirii, la subsol sau la parter etc.;
- reducerea numărului de niveluri prin demolarea unui număr de etaje de la
partea superioară a clădirii - soluția poate fi convenabilă mai ales în condițiile
în care clădirea prezintă retrageri substanțiale la aceste niveluri, cu efecte
nefavorabile de excentricizare a maselor, a caracteristicilor de rezistență și
rigiditate de ansamblu;
- desfacerea unor porțiuni de construcție, de exemplu, elemente de fațadă, cu
comportare defavorabilă la acțiuni seismice sau care prezintă un risc înalt de
dislocare și prăbușire;
- părăsirea clădirii și împiedicarea accesului în zona adiacentă clădirii până la
punerea în siguranță a clădirii;
- demolarea clădirii și construirea unei clădiri noi - soluția poate fi indicată
pentru clădiri existente amplasate pe terenuri cu valoare ridicată în situația în
care cheltuielile reabilitării seismice ar fi nejustificat de mari, fără a fi posibile
remodelări semnificative ale spațiului pentru îmbunătățirea funcțiunilor.
F.2.4. Soluții pentru corectarea deficiențelor de alcătuire a structurii
F.2.4.1. Identificarea deficiențelor structurale

În afara capacităților insuficiente de rezistență, rigiditate și/sau ductilitate,
deficiențele pe care le poate prezenta un sistem structural în ansamblu se referă la
neregularități și discontinuități pe verticală și în plan. Acestea reduc gradul de
încredere asupra rezultatelor metodelor de calcul structural curente și creează
importante incertitudini în ceea ce privește îndeplinirea cerințelor fundamentale ale
comportării seismice pentru clădiri.
În cazul clădirilor neregulate, dacă la proiectarea măsurilor de intervenție

neregularitățile nu pot fi eliminate, proiectantul trebuie să efectueze calculul structural
pe modele cât mai fidele comportării structurii și să ia măsuri constructive prin care să
compenseze controlul mai puțin sigur al răspunsului seismic în asemenea situații.
Diferitele tipuri de neregularități și discontinuități și efectele lor potențiale
trebuie să fie evidențiate în procesul de evaluare al construcției, conform P 100-3.
Acestea sunt reprezentate de:
(a) Neregularități în elevație:
- distribuții neregulate pe verticală ale rigidității la deplasare laterală;
- distribuții neregulate pe verticală ale capacității de rezistență;
- modificări semnificative ale gabaritelor clădirii pe verticală, incluzând
distribuții diferite ale maselor;
- discontinuități (devieri) în traseul, pe verticală, al încărcărilor către teren.
(b) Neregularități în planul construcției:( )
- neregularitățile distribuției în plan ale rigidității, masei, capacității de rezistență,
care toate produc efecte de torsiune de ansamblu;
- forme neregulate în plan, în special colțurile intrânde în planul construcției,
care pot crea concentrări excesive de eforturi;
- discontinuități ale planșeelor, în special prin prevederea de goluri sau
întreruperea legăturii pe anumite zone cu elementele sistemului vertical de
rezistență la forțe laterale;
- prevederea unor componente structurale (cadre, pereți) înclinate față de axele
ortogonale majore ale sistemului structural.
Alte deficiențe majore pe care le poate prezenta o structură, deficiențe
evidențiate în urma evaluării construcției, pot fi constituite de lipsa de redundanță a
clădirii, instabilitatea potențială a comportării unor elemente și îmbinări la încărcări
alternante, ca urmare a alcătuirii defectuoase a elementelor structurale, degradarea
materialelor.
F.2.4.2. Tipuri de soluții pentru remedierea neregularităților pe verticală

Soluțiile pot avea în vedere modificarea componentelor structurale existente
sau adăugarea altora noi pentru a elimina sau a reduce, cât mai semnificativ, aceste
neregularități.
O soluție comună pentru a întări nivelurile slabe, acolo unde se întrerup unii
pereți structurali, este prevederea unor elemente verticale (pereți sau panouri
contravântuite) chiar în dreptul peretelui superior, sub acesta, dacă o asemenea
intervenție este acceptabilă funcțional. Alternativ, discontinuitatea de acest gen poate
fi eliminată prin consolidarea stâlpilor de la aceste niveluri.
Intervenția nu trebuie să creeze efecte negative noi în elementele existente sau
dacă astfel de efecte se produc ele trebuie avute în vedere la proiectarea lucrărilor de
intervenție.
Notă: De exemplu, dacă se introduce un sistem de contravântuire sau se introduc pereți pentru
sporirea rezistenței unui etaj slab, este necesar să se stabilească efectul acestei modificări
asupra rigidității de ansamblu, de pildă, dacă nu creează condiții de creare a unui etaj flexibil la
etajul vecin sau dacă nu creează o excentricitate de torsiune semnificativă. De asemenea, este
necesar să se stabilească dacă planșeele situate imediat deasupra și imediat dedesubtul
nivelului la care se face intervenția sunt capabile să asigure modificarea distribuției și
transferul forțelor tăietoare de nivel. Este indicat să se continue acești pereți până la teren.
Dacă nu, trebuie examinat dacă suporturile verticali ai peretelui pot prelua momentele de
răsturnare aferente peretelui.
În cazul în care nu este posibil să se elimine sau să se reducă substanțial
neregularitățile de distribuție a maselor (datorate greutății unor instalații și utilaje) sau
neregularitățile geometrice în elevația clădirii (create, de exemplu, de retrageri) se
recomandă aplicarea unor metode avansate de calcul care să estimeze cât mai realist
răspunsul seismic și să identifice zonele care trebuie întărite.
Modificarea structurii verticale la un anumit nivel antrenează, de regulă, și
intervenții asupra planșeelor (diafragmelor) implicate. Asemenea intervenții pot consta
în prevederea unor conectori care să transfere forțele seismice de la planșee la pereții
nou introduși, colectori-centuri care să culeagă aceste forțe din masa planșeului și să le
transfere la elementele verticale etc.
F.2.4.3. Tipuri de soluții pentru remedierea neregularităților în plan

Îmbunătățirea comportării seismice a structurilor cu efecte de torsiune de
ansamblu mari, cauzate de distribuția componentelor structurale și/sau masei în clădire
se realizează prin reducerea excentricității între centrul maselor și centrele de rigiditate
și de rezistență.
Introducerea unor componente rigide și rezistente, care să reducă
excentricitatea duce la reducerea forțelor și deplasărilor din torsiune în același timp și
la creșterea generală a capacității de rezistență la forțe laterale (Figura F.2.1).
CR CR
CM CM
CR Centrul de rezistenţă (rigiditate) Pereţi existenţi

CM Centrul maselor Poziția pereților noi
Figura F.2.1. Introducerea unor componente rigide și rezistente, care să reducă excentricitatea
În cazul structurilor cu concentrări de eforturi la colțurile intrânde ale

planșeelor se pot introduce elemente de armare în diafragma planșeului, bine ancorate,
în măsură să distribuie forțele concentrate pe suprafețe mai largi. Altă cale de a întări
diafragma este de a prevedea o suprabetonare armată locală, reducând local, acolo
unde este posibil, grosimea pardoselii. Eforturile în diafragmă pot scădea și prin
introducerea unor elemente verticale suplimentare intermediare.
Element nou introdus

Rost seismic
a) Clădirea existentă b) Intervenție prin realizarea unui rost seismic
Figura F.2.2. Intervenție prin realizarea unui rost seismic

În cazul în care planșeul prezintă discontinuități ca urmare a unor decalaje între
nivelurile unor zone vecine, elementele de la legătura acestora trebuie astfel alcătuite
și armate astfel ca transferul de eforturi între cele două zone să fie posibil.
Efectul defavorabil al unor forme neregulate în plan, cum este cea a structurii
reprezentate în Figura F.2.2 la care cele două “aripi” ale profilului planșeului pot avea
tendința să vibreze defazat, poate fi diminuat sau chiar eliminat prin “tăierea”
construcției prin rosturi seismice. Prevederea rosturilor implică o detaliere foarte
atentă structurală și arhitecturală și, de regulă, este mai costisitoare decât consolidarea
structurii existente. Din aceste motive o asemenea soluție devine acceptabilă dacă se
urmăresc modificări substanțiale din alte rațiuni. De exemplu, dacă o clădire
industrială s-ar transforma (și-ar schimba destinația) într-una de locuit.
F.2.4.4. Soluții pentru corectarea traseului încărcărilor

Prin evaluarea seismică a clădirii se stabilește traseul încărcărilor verticale și
orizontale, de la aplicarea lor la nivelul planșeelor până la terenul de fundare și
identifică eventualele întreruperi ale acestui traseu. Acestea pot fi reprezentate, de
exemplu, de absența colectorilor din planșee care să transfere încărcările la elementele
verticale ale structurii, de absența conectorilor dintre aceste elemente și planșee, de
înnădiri și ancoraje insuficiente ale armăturilor la structurile de beton armat, înnădiri
prin sudură sau buloane subdimensionate la structurile de oțel, fundații mai slabe decât
suprastructura etc.
Corectarea acestor deficiențe se obține, de regulă, prin lucrări de intervenție
locale asupra tuturor zonelor slabe.
O altă soluție posibilă este introducerea unor subsisteme sau elemente
structurale noi, suficient de puternice, pentru a reduce solicitarea elementelor existente
până la un nivel la care aceste deficiențe să fie acceptabile.
Intervențiile operate trebuie să fie suficient de rezistente, astfel, încât să poată
asigura o comportare în domeniul elastic a îmbinărilor și planșeelor.
Acest obiectiv se poate obține prin respectarea condițiilor de dimensionare date
în P 100-1.
F.2.4.5. Tipuri de soluții pentru corectarea deficitului de rezistență, rigiditate

și/sau ductilitate
Deficitul de rezistență, rigiditate și/sau ductilitate se poate elimina sau reduce
până la limite acceptabile prin două categorii de măsuri:
- întărirea individuală a structurilor cu astfel de deficiențe (cămășuirea
secțiunilor elementelor de beton armat, adăugarea de piese în realizarea
secțiunilor compuse ale elementelor din oțel etc.);
- introducerea unor elemente sau subsisteme structurale noi, în măsură să
protejeze elementele structurii existente cu alcătuirea neadecvată.
Aceste tipuri de soluții de intervenție sunt prezentate în cadrul îndrumătorului
separat pentru construcțiile din beton armat, oțel și zidărie.
Soluțiile aplicate pentru reducerea riscului seismic al componentelor
nestructurale ale construcțiilor sunt prezentate în capitolul F.5.
Aplicarea sistemelor pasive de disipare a energiei în vederea sporirii siguranței
construcțiilor la cutremure este prezentată în capitolul F.7, iar intervențiile bazate pe
izolarea seismică a bazei construcțiilor în capitolul F.8.
F.3. Procedee de intervenție pentru clădiri cu structura de beton armat
F.3.1. Tipuri de intervenții

În funcție de amploarea măsurilor, intervențiile la clădirile din beton armat,
afectate de cutremure puternice sau vulnerabile din punct de vedere seismic, se împart
în trei categorii:
(a) Reparațiile superficiale care urmăresc să îmbunătățească aspectul vizual al
componentelor afectate. Aceste reparații pot să refacă, astfel, caracteristicile
nestructurale ale elementelor afectate, cum este, de exemplu, rolul de închidere
al unor elemente. Aportul lor asupra comportării structurale este neglijabil.
(b) Reparațiile structurale au drept scop de a reda proprietățile structurale inițiale
ale acestora.
Notă: un exemplu de reparație structurală îl constituie injectarea fisurilor din beton sau
înlocuirea barelor de armatură rupte.
(c) Lucrările de consolidare sunt intervențiile care implică adăugarea de elemente
structurale noi, desfacerea și înlocuirea sau întărirea părților existente
vulnerabile. Această intervenție are ca scop creșterea performanțelor
structurale (rezistență, ductilitate, rigiditate) peste nivelul inițial. ( )
F.3.2. Reparații la structurile de beton armat

Reparațiile cadrelor și a pereților structurali de beton armat se realizează prin
tehnici asemănătoare.
Reparațiile nestructurale au la bază în principal tehnici constând în acoperirea
suprafețelor vizibile pe care se marchează degradările elementelor structurale.
Reparațiile structurale ale elementelor de beton armat constau în injectări ale
fisurilor în beton, înlocuirea armăturilor avariate (rupte, puternic corodate sau cu
deformații plastice importante), plombarea unor goluri în masa betonului, acoperirea
armăturilor dezvelite cu mortare pentru reparații etc.
Pentru injectare se pot utiliza diferite materiale cum sunt: rășinile epoxidice de
vâscozitate scăzută si mortarele pe bază de ciment. Metodele de aplicare diferă funcție
de performantele dorite.
Tehnologia de execuție a lucrărilor de reparație va respecta prevederile și
instrucțiunile tehnice specifice și nu se detaliază aici.
F.3.3. Tipuri de consolidare pentru structuri de beton armat

Soluțiile de consolidare a structurilor de beton armat sunt extrem de diverse.
Ele se pot clasifica funcție de scopul urmărit, rezultând categorii de măsuri de
intervenție prezentate în continuare. Lista de tipuri de soluții nu este exhaustivă,
putându-se imagina și altele.
F.3.3.1. Soluții care urmăresc sporirea rezistenței

Soluțiile pentru creșterea capacității de rezistență se grupează în intervenții
asupra elementelor individuale, care nu schimbă tipul sistemului structural, și
intervenții care implică modificarea de ansamblu a sistemului structural.
(a) Intervențiile care nu modifică sistemul structural se realizează prin:

(i) cămășuirea elementelor structurale cu:
- beton armat, cu bare longitudinale și etrieri sudați sau suprapuși;
- elemente de oțel (platbande, țevi rectangulare/cilindrice, corniere cu
plăcuțe etc.);
- fâșii din polimeri armați cu fibre de diferite tipuri (FRP), cu înfășurare
continuă sau la distanță;
(ii) umplerea golurilor (de cadru, de ferestre, de uși);
(iii) dezvoltarea secțiunilor elementelor cu prelungiri (sub formă de tălpi,
aripi) de beton armat conectate la elementul de bază;
(iv) măsuri care elimină comportarea fragilă a unor elemente de beton armat;
Notă: spre exemplu, transformarea unor elemente de tip scurt, în elemente cu proporții
și comportare de elemente lungi. Această modificare de comportare se poate obține prin
tăierea de legături (de exemplu, practicarea unor fante între stâlpi și parapetul unei
grinzi înalte de fațadă). ( )
(b) Intervențiile care modifică sistemul structural se realizează prin: ( )
(i) introducerea unor pereți de beton armat noi, cu înglobarea unor stâlpi ai
structurii; prin modul de dispunere al pereților se pot crea nuclee de
beton armat;
(ii) introducerea de contravântuiri metalice, cu sau fără ramă de contur, în
ochiurile unui cadru de beton armat;
(iii) atașarea unor contravântuiri la exteriorul clădirii conectate de structura
existentă;
(iv) umplerea ochiurilor de cadru cu panouri metalice;
(v) introducerea unor contravântuiri cu diagonale cu flambaj împiedicat;
(vi) introducerea unor contraforturi de beton armat;
(vii) atașarea adecvată a unei construcții noi cu rezistență substanțială. ( )
F.3.3.2. Intervenții care urmăresc sporirea ductilității elementelor de beton armat

Măsurile de sporire a rezistenței elementelor la forță tăietoare prin cămășuire în
diferite sisteme, indicate la (a), (i), duc și la creșterea deformabilității în domeniul
postelastic al acestor elemente.
F.3.3.3. Intervenții care urmăresc evitarea concentrării deformațiilor și

eforturilor în elementele structurale
Cele mai utilizate sunt:
(i) măsuri care reduc excentricitatea între centrul maselor și centrele de
rigiditate și de rezistență cum sunt introducerea unor elemente noi de
rigiditate și rezistență substanțială sau/și introducerea unor rosturi
seismice verticale prin structură;
(ii) măsuri care sporesc local sau pe mai multe niveluri rigiditatea și/sau
rezistența unor elemente structurale verticale și orizontale în vederea
eliminării unor niveluri flexibile și/sau slabe. ( )
F.3.3.4. Intervenții care reduc forțele seismice

Acestea implică:
(i) măsuri care reduc masa construcției, cum sunt:
- înlocuirea unor pereți de compartimentare din materiale grele cu pereți
executați din materiale ușoare;
- înlocuirea straturilor grele ale terasei cu straturi din materiale ușoare cu
eficiență superioară;
- reducerea încărcării de exploatare la nivelurile superioare ale clădirilor
(prin mutarea spațiilor de depozitare la nivelurile inferioare, prin
scoaterea din clădire a unor rezervoare de apă etc.);
- desfacerea (demolarea) etajelor superioare.
(ii) măsuri de control al răspunsului seismic prin montarea de dispozitive,
cum sunt:
- amortizori activi;
- amortizori de acordare a maselor;
- amortizori metalici (histeretici);
- amortizori cu ulei (hidraulici).
(iii) izolarea seismică a bazei. ( )
F.3.4. Consolidarea structurilor în cadre de beton armat
F.3.4.1. Caracterizarea tipului structural

Structurile în cadre constau dintr-un sistem regulat și complet de stâlpi și grinzi,
legate prin noduri rigide. Comportarea ca nod rigid a zonei de intersecție dintre grinzi
și stâlpi este esențială pentru capacitatea structurii de a prelua încărcările verticale și
orizontale.
La construcții mai vechi, proiectate exclusiv pentru rolul de a prelua încărcările
verticale, rezolvarea planșeelor cu grinzi principale și secundare duce la orientarea
cadrelor pe o singură direcție, pe cealaltă direcție cadrul fiind alcătuit din stâlpii
structurii și grinzile secundare care descarcă direct pe stâlpi.
Tipul structural tratat în această secțiune implică absența pereților despărțitori
și de închidere sau separarea lor de elementele structurii de beton, astfel încât pereții
din diferite materiale sunt numai elemente purtate și nu au alt rol structural în afara
preluării încărcărilor orizontale perpendiculare pe planul lor.
Abaterea de la acest tip de alcătuire, în sensul unui contact nemijlocit între
structură și pereții de umplutură, este considerată o deficiență a sistemului care trebuie
corectată, fie prin separarea pereților de structură, fie prin angajarea premeditată a
pereților în structură, ceea ce schimbă încadrarea structurii într-un alt tip structural
(vezi F.3.5). În acest din urmă caz, pereții de umplutură trebuie concepuți și alcătuiți
ca elemente structurale. Puține construcții din țara noastră au fost consecvent
concepute în cadre pure, cu excepția halelor industriale, depozitelor și garajelor

deschise. Clădirile civile curente, de locuit și de birouri, au structura împănată de
pereți de compartimentare. Multe dintre construcțiile vechi au ajuns să funcționeze ca
structură în cadre pure numai în fazele avansate ale atacului unor cutremure puternice,
după degradarea, practic integrală, a zidăriilor slabe de umplutură.
Codul actual de proiectare seismică, P 100-1, face, în această problemă, un
compromis. La construcțiile cu cadre împănate cu pereți de zidărie nestructurali,
aceste elemente trebuie protejate printr-o rigiditate suficientă a structurii de beton
armat în cazul cutremurelor asociate SLS, dar la cutremurul maxim prevăzut de cod
(asociat ULS) zidăria se consideră complet degradată și structura de beton armat este
singura rezistentă la forțele laterale. În consecință, cadrul de beton armat trebuie să fie
alcătuit ca structurile pure. În codul de consolidare seismică se adoptă această
concepție.
Planșeele structurilor în cadre sunt realizate din plăci rezemate pe grinzi sau
direct pe stâlpi și pereți, lucrând pe una sau două direcții, în funcție de configurația
panourilor și a reazemelor. Ele pot fi realizate din beton armat turnat în cofraje, din
dale prefabricate subțiri suprabetonate, sau pot fi complet prefabricate. În ultimul caz,
în funcție de realizarea concretă, planșeele pot funcționa, integral, sau parțial, ca
diafragme orizontale.
F.3.4.2. Răspunsul seismic al structurilor tip cadru de beton armat

În funcție de comportarea la acțiuni seismice orizontale, în România se disting
două categorii de structuri tip cadru de beton armat. Prima categorie o constituie
structurile din clădirile vechi, neproiectate la acțiuni seismice orizontale, iar a doua,
structurile construcțiilor mai recente, care au fost proiectate pe baza unor coduri de
proiectare seismică. În țara noastră, în a doua categorie intră clădirile realizate după
1978.
Clădirile vechi au structuri extrem de flexibile și, de multe ori, și foarte slabe.
Stâlpii, cu secțiuni de multe ori insuficiente, nu sunt mai tari decât grinzile, cadrele
fiind de tip stâlpi slabi - grinzi tari. În unele situații, secțiunea de beton, armarea
insuficientă și interacțiunea necontrolată cu elementele nestructurale expun stâlpii la
ruperi la forțe tăietoare înainte de dezvoltarea articulațiilor plastice. Valoarea mare a
forței de compresiune normalizată și înnădirile insuficiente ale armăturilor verticale
împiedică dezvoltarea de deformații plastice mari din încovoiere. Dacă au mai multe
niveluri, aceste clădiri sunt printre cele mai vulnerabile și riscul de prăbușire la acțiuni
seismice puternice este mare.
În zonele seismice caracterizate prin valori mici ale accelerațiilor de proiectare
ale terenului, acest tip de construcții prezintă un risc mai mic de prăbușire, mai ales în
cazul amplasamentelor cu terenuri tari caracterizate de perioade Tc reduse ale
spectrului de răspuns elastic.
Structurile realizate între 1963 și 1980 prezintă, de asemenea, o serie de
deficiențe, în absența unei concepții consecvente de impunere a unui mecanism
structural de plastificare favorabil. Astfel, și aceste structuri pot evidenția degradări
semnificative în urma acțiunii cutremurelor de proiectare.
Clădirile în cadre realizate după 1978 beneficiază de progresul înregistrat în
ingineria seismică pe plan național și au o vulnerabilitate seismică net inferioară celor
realizate înainte de 1977.
F.3.4.3. Deficiențe specifice de alcătuire seismică și tehnici de consolidare

În această secțiune sunt descrise principalele tipuri de deficiențe seismice care
intervin la structurile în cadre și se indică măsurile de intervenție.
Structurile în cadre existente au un deficit substanțial de rezistență prin
comparație cu capacitatea de rezistență necesară unui răspuns elastic la acțiunea
seismică de proiectare. Soluția de consolidare urmărește asigurarea unui răspuns
neliniar potrivit prin impunerea unui mecanism structural de disipare de energie
favorabil. Acest mecanism implică dezvoltarea zonelor plastice la extremitățile
grinzilor și la baza stâlpilor. Soluția de consolidare trebuie să sporească, dacă este
cazul, rezistența laterală, rigiditatea și capacitatea de deformare plastică ale
elementelor structurale (grinzi, stâlpi, noduri) și ale ansamblului structurii.
Creșterea performanțelor individuale ale elementelor structurale ale cadrelor de
beton armat se realizează prin cămășuirea grinzilor, stâlpilor și nodurilor. Tehnica de
cămășuire a stâlpilor și a grinzilor existente, în soluția beton armat, poate fi aplicată în
scopul creșterii rigidității, a ductilității și a capacității de rezistență la forță tăietoare,
cu sau fără sporirea rezistențelor la încovoiere. Creșterea rezistenței la forță tăietoare și
a capacității de deformare postelastică se poate realiza și prin cămășuirea cu alte
materiale (oțel, polimeri armați cu fibră de carbon sau fibră de sticlă etc.).
În vederea sporirii performanțelor structurii în ansamblu se pot aplica tehnicile
indicate la F.3.3.1(b), și detaliate la F.3.4.5 care modifică sistemul structural.
Deficiențele pot reprezenta deficiențe de sistem sau deficiențe de alcătuire ale
elementelor considerate individual, după cum urmează:
F.3.4.3.1. Deficiențe de sistem

(a) Rezistența de ansamblu
Capacitatea redusă de rezistență la acțiuni seismice orizontale este o
caracteristică definitorie a structurilor în cadre de beton armat din clădirile vechi,
responsabilă pentru proasta performanță a sistemului. Multe structuri din fondul
existent nu au fost proiectate la forțe laterale seismice sau au fost proiectate la forțe
prea mici.
Este dificil, inclusiv din considerente practice, să se sporească suficient de
consistent rezistența structurii numai prin sporirea rezistențelor individuale ale
elementelor structurale.
De cele mai multe ori pentru creșterea capacității de rezistență la acțiuni
seismice orizontale se impune atașarea unor panouri contravântuite metalice sau a
unor pereți de beton armat.
Pe lângă măsurile de întărire structurală sau, eventual, în locul acestora, se pot
lua măsuri de reducere a cerințelor seismice prin introducerea unor amortizori, sau
prin reducerea masei construcției și a eforturilor din forțele verticale și laterale,
reducându-se prin demolare unul sau mai multe niveluri de la partea superioară.
(b) Rigiditatea laterală.
Condițiile mai severe de protejare a elementelor nestructurale impuse de
normele de proiectare moderne fac ca majoritatea structurilor în cadre din fondul
existent să prezinte un deficit de rigiditate. În cazul construcțiilor vechi, realizate
înainte de 1978, aceste deficit este foarte ridicat.
Măsurile de remediere ale deficitului de rigiditate sunt similare cu cele utilizate

pentru sporirea rezistenței laterale a structurii.
(c) Configurația structurii.
Configurația structurii se referă la condițiile de alcătuire generală indicate la
F.2.4. În general, structurile tip cadru au o alcătuire ordonată, simetrică, fără
excentricități. La construcțiile mai vechi intervin de multe ori retrageri la partea
superioară. În unele cazuri la nivelurile unde apar retrageri există rezemări indirecte
(rezemări de stâlpi pe grinzi). La construcțiile antebelice, aceste rezemări indirecte
apar și la nivelurile inferioare.
Soluțiile de remediere a acestor deficiențe constau în întărirea grinzilor de
reazem. În unele situații se poate realiza continuarea stâlpilor la nivelurile la care
aceștia sunt întrerupți.
La unele niveluri de înălțime mare prin comparație cu restul nivelurilor, în
special la parter, stâlpii au rigiditate și rezistență redusă ceea ce conduce la formarea
unui nivel flexibil și slab ca rezistență. Clădirile cu parter flexibil și slab sunt deosebit
de vulnerabile la acțiunea seismică. Pentru a reduce această vulnerabilitate de la
nivelul flexibil și slab, se pot introduce pereți de beton armat, pereți de zidărie cu rol
structural sau panouri contravântuite metalice. Dacă aceste soluții nu sunt acceptabile
funcțional intervenția poate consta în întărirea locală substanțială a stâlpilor.
În condițiile în care masele sunt distribuite neuniform, sau cadrele nu sunt
omogene, pot apărea efecte de torsiune generală. Soluțiile de consolidare implică
adăugarea de elemente rigide și rezistente, pereți de beton armat sau panouri
contravântuite, pentru echilibrarea de ansamblu a sistemului structural. Eficiența
acestei soluții este mai bună dacă elementele rigide sunt introduse pe perimetrul
structurii.
În cazul în care în planșee apar goluri mari sau colțuri intrânde, planșeul se
completează cu centuri (corzi) de bordare din beton armat sau oțel.
O altă deficiență este distribuția neordonată a pereților de umplutură între
elementele cadrului, care poate provoca efecte de torsiune de ansamblu, sau niveluri
slabe și/sau flexibile. Realizarea de pereți de zidărie deși în etajele cu funcțiune
rezidențială și nedispunerea de astfel de elemente în parterul cu funcțiune comercială
conduce la apariția structurilor cu parter flexibil și slab. Pereții de zidărie din etaje
interacționează cu structura în cadre și sporesc rigiditatea și rezistența acesteia. Astfel,
deformațiile plastice generate de o acțiune seismică puternică se concentrează
preponderent la nivelul parterului unde stâlpii nu au capacitate de rezistență suficientă
unui răspuns elastic și nici capacitate de deformare neliniară adecvată. Pentru
remedierea acestei deficiențe se pot avea în vedere următoarele măsuri: instalarea de
pereți rigizi și rezistenți la parter (din beton armat sau zidărie), instalarea de panouri
contravântuite de oțel la parter, desființarea pereților de zidărie din etaje prin
înlocuirea lor cu pereți ușori și deformabili, slăbirea pereților de zidărie din etaje prin
dispunerea de goluri. Expertul trebuie să aibă în vedere că întărirea excesivă a
structurii la parter poate genera efecte negative substanțiale și ruperi la nivelurile
superioare sau în infrastructură. Alternativ, se pot avea în vedere soluții de control al
răspunsului structural prin realizarea unui nivel de izolare seismică pe înălțimea
parterului.
(d) Traseul încărcărilor.( )
La structurile în cadre nu apar probleme deosebite în transmiterea încărcărilor

verticale și orizontale spre terenul de fundare.
Puncte slabe ale acestui traseu pot fi constituite de ancorajele și înnădirile
insuficiente ale armăturilor de oțel sau de absența unor armături de suspendare a
încărcărilor orizontale în planșeu. Dacă structura prezintă deficiențe sistematice
privind ancorajul armăturilor este necesară remedierea acestei probleme. Totuși
cămășuirea generalizată nu este o soluție practică în cele mai multe situații. Se poate
opta pentru realizarea unui nou sistem structural, conectat adecvat de structura
existentă.
F.3.4.3.2. Deficiențe de alcătuire a elementelor structurale

La construcțiile vechi, deficiența majoră a sistemului structural tip cadru
spațial de beton armat este constituită de alcătuirea neadecvată a elementelor
structurale ce o compun. Cerințele pentru acest tip de construcție, rezultate din
codurile de proiectare seismică, implică procedee de ierarhizare a capacității de
rezistență care să asigure plastificarea din încovoiere, în grinzi și la baza stâlpilor,
evitând incursiunile postelastică în diafragmele orizontale și în fundații.
Procedeele de consolidare care urmăresc creșterea ductilității structurii sunt
dificile și scumpe și afectează sever și timp îndelungat exploatarea clădirii. Din acest
motiv, ele sunt folosite relativ rar, fiind preferate măsurile mai radicale de modificare
a sistemului structural constând în introducerea de pereți sau contravântuiri rigide și
rezistente. Dacă introducerea unor asemenea elemente nu protejează suficient
elementele structurii existente, cel puțin o parte dintre acestea trebuie, la rândul lor, să
fie consolidate, pentru a face față unor incursiuni limitate în domeniul postelastic.
Cele mai frecvente deficiențe din această categorie sunt:

(a) Alcătuirea tip stâlpi slabi – grinzi puternice.
Remediul constă în cămășuirea stâlpilor cu beton armat.
(b) Rezistența insuficientă a stâlpilor la forță tăietoare.
În această situație se impune cămășuirea stâlpilor cu beton armat, piese de oțel,
sau FRP.
(c) Alcătuirea incorectă a nodurilor.
Deficiența se remediază prin cămășuire cu beton armat, și, uneori, cu piese
metalice, cu o preocupare specială pentru confinarea miezului de beton al nodului.
(d) Lipsa de ductilitate și/sau înnădiri prin suprapuneri insuficiente.
Aceste deficiențe se remediază prin aceleași măsuri ca în cazul celor de la (b).
(e) Deficiențele de alcătuire a diafragmelor orizontale (planșeelor).
Deficiențele, din punctul de vedere al răspunsului seismic, întâlnite la
structurile tip cadru ale clădirilor existente, sunt:
- Rezistența insuficientă pentru forțe în planul planșeului, în cazul unor structuri
cu distanțe mari între stâlpi și/sau cu plăci subțiri. Remediul îl constituie
suprabetonarea cu un strat de beton armat, sau aplicarea unor benzi, plăci de
oțel, uneori FRP, pentru a prelua eforturile de întindere.
- Lipsa monolitismului la unele structuri cu planșee prefabricate, cu îmbinări

slabe. Solidarizarea elementelor prefabricate se poate realiza prin turnarea unor
suprabetonări suficient de groase (> 60 mm), armate adecvat.
- Lipsa colectorilor și suspensorilor, care se poate întâlni la unele configurații ale
cadrelor, mai ales în vecinătatea unor goluri mari în placa planșeului. În aceste
situații se completează planșeul cu astfel de elemente realizate din beton armat
sau piese de oțel.
- Lipsa armăturilor pentru preluarea eforturilor din jurul golurilor sau al
marginilor neregulate, manifestate prin deschiderea de fisuri. Deficiența se
repară prin prevederea unor centuri adecvate, ancorate în masa betonului.
(f) Deficiențe ale fundațiilor. ( )
Acestea fac obiectul capitolului F.3.8.
F.3.4.4. Intervenții care nu implică modificarea sistemului structural
F.3.4.4.1. Aspecte generale

Creșterea performanțelor structurale ale cadrelor de beton armat se poate
obține și prin intervenții care nu schimbă esențial caracteristicile structurii inițiale.
Aceste intervenții se bazează, în principal, pe tehnici de cămășuire a elementelor
cadrelor, cu beton armat, cu piese de oțel sau cu polimeri armați cu fibre de diferite
naturi.
Ierarhizarea prin proiectare a rezistențelor elementelor structurale ale cadrului
consolidat trebuie să asigure impunerea unui mecanism de plastificare de tip stâlpi
puternici – grinzi slabe.
La aplicarea acestei tehnici de intervenție trebuie să se țină seama de
următoarele considerente:
(a) Cămășuirea elementelor cadrelor poate avea efecte diverse. Controlând aceste
efecte, în acord cu obiectivele urmărite, se pot limita și costurile intervenției.
(b) Intervențiile pot avea ca obiective creșterea rezistenței elementelor la forță
tăietoare, la moment încovoietor și/sau forță axială, creșterea rigidității sau
mărirea capacității de deformare postelastică.
(c) Deficiențe sistematice de alcătuire a elementelor de beton armat, cu efecte
negative asupra performanței cadrelor (armare transversală insuficientă,
înnădiri incorecte ale armăturilor, noduri slabe etc.) impun, de regulă,
intervenții generalizate bazate pe tehnici de cămășuire a elementelor existente.
În aceste cazuri, soluțiile localizate, bazate pe contravântuirea cadrelor sau
introducerea de pereți structurali, nu sunt în măsură să asigure în unele cazuri
protecția adecvată a elementelor structurii existente.
(d) Soluția de cămășuire a elementelor cadrelor nu modifică caracteristicile de
comportare inițiale ale acestor structuri caracterizată prin solicitarea relativ
uniformă și moderată a cadrelor și diafragmelor orizontale.
(e) Ca urmare, soluția de intervenție prin cămășuirea elementelor cadrelor duce și
la cerințe de rezistență și rigiditate ale infrastructurii și fundațiilor sensibil mai
mici, comparativ cu tehnicile de intervenție localizată (prin adaos de pereți
structurali, cu cadre cu pereți de umplutură sau contravântuite etc.).
(f) Execuția cămășuirii elementelor cadrelor cu beton armat poate afecta în măsură
importantă și elementele nestructurale ale construcției, astfel încât costul și
durata lucrărilor poate fi mai mare comparativ cu alte soluții. ( )
Indicații pentru dimensionarea elementelor de consolidare a elementelor
cadrelor de beton armat prin beton armat, piese de oțel sau FRP se dau în capitolul
F.3.9.
F.3.4.4.2. Sporirea rezistenței la forță tăietoare
F.3.4.4.2.1. Aspecte generale

Deficitul de rezistență la forță tăietoare se corectează prin adaos de material
structural pe suprafața laterală a elementelor, operație denumită curent cămășuire.
Cămășuielile se pot realiza din beton armat, oțel sau polimeri armați cu fibre
(FRP).
Cămășuielile pot avea simultan mai multe efecte. De exemplu, pe lângă
sporirea rezistenței la forță tăietoare, poate crește și rezistența la încovoiere și
deformabilitatea (ductilitatea). Pentru a mobiliza sau a evita aceste efecte trebuie luate
măsuri specifice.
Tehnicile de cămășuire se aplică cu detalii specifice pentru stâlpi, grinzi,
noduri.
F.3.4.4.2.2. Consolidarea prin cămășuirea cu beton armat

(a) Stâlpi
Pentru a fi la fel de eficientă în cele două direcții, cămășuirea stâlpilor se face
pe toate fețele. Atunci când interesează numai sporirea rezistenței la forță tăietoare, se
pot prevedea numai etrieri perimetrali (Figura F.3.1(a)).
Atunci când cămășuirea nu poate fi executată pe toate cele patru laturi ale
stâlpului și se acceptă un grad diferit de consolidare pe cele două direcții, se vor lua
măsuri pentru prevenirea desprinderii cămășii de stâlpul existent. În acest scop se pot
utiliza ancore post-instalate, fixate cu mortar sau rășină epoxidică, în găuri forate în
stâlpul existent (Figura F.3.1 (b)). O altă soluție constă în montarea ramurii de
completare a etrierului în grosimea acoperirii cu beton a laturii care nu se cămășuiește
(Figura F.3.1 (c)). Încercările de laborator evidențiază totuși o eficacitate limitată a
soluțiilor din Figura F.3.1 (b) și Figura F.3.1 (c).
Ancore post- Se îndepǎrteazǎ stratul de

instalate acoperie cu beton
Stâlpul existent Stâlpul existent

Stâlpul existent
a) b) c)
Figura F.3.1. Cămășuirea stâlpilor
Dacă se dorește să se evite sporirea rezistenței la încovoiere prin cămășuire,

cămașa se oprește la cca. 30 mm de intradosul grinzii, respectiv fața planșeului.
Dacă stâlpul este “captiv”, fiind cuprins între un parapet înalt și grindă, stâlpul
este expus unei ruperi periculoase specifică elementelor scurte, dacă rezistența la forță
tăietoare este insuficientă. Cămășuirea se va face potrivit uneia dintre variantele
prezentate mai jos.
Dacă stâlpul este adiacent unui parapet de beton armat de grosime mare se
recomandă să se execute cămășuirea numai pe înălțimea liberă a stâlpului.
Dacă stâlpul este adiacent unui parapet de beton armat de grosime redusă se
recomandă executarea unui rost vertical între cele două elemente și efectuarea
cămășuirii pe întreaga înălțime a stâlpului (Figura F.3.2).
Alternativ, stâlpul poate fi cămășuit pe toate laturile, pe întreaga înălțime, fără
executarea rosturilor verticale, prin suprapunerea etrierilor cu bare introduse în găuri
forate în elementele adiacente (Figura F.3.3).
~ 30mm
~ 30mm
~ 30mm ~ 30mm
~ 30mm
~ 30mm
Parapet din beton armat Parapet din beton armat

de grosime mare de grosime redusă
Figura F.3.2. Cămășuirea unui stâlp adiacent unui parapet din beton armat – varianta 1
Cămaşă de
beton armat
Cămaşă de
beton armat Mortar
Secţiune transversală
Parapet din
beton armat
Figura F.3.3. Cămășuirea unui stâlp adiacent unui parapet din beton armat – varianta 2
Dacă stâlpul este adiacent unui perete nestructural se recomandă desfacerea

locală a unui rost vertical între cele două elemente, care să permită cămășuirea
stâlpului pe întreaga înălțime.
Grosimea cămășii trebuie să fie t 100 mm în cazul executării din beton turnat
în cofraj și t 60 mm în cazul betonului torcretat. Clasa de beton va fi t C20/25 și cel
puțin clasa betonului din stâlpul existent.
Armăturile orizontale reprezintă armăturile principale în preluarea forței
tăietoare. Armăturile verticale reprezintă armături de montaj și se vor dispune la
interiorul etrierilor. Dacă grosimea cămășii este t 120 mm armarea se va realiza din
câte două planuri de armături.
În cazul utilizării barelor independente, diametrul minim al etrierilor este de 10
mm, iar distanța maximă intre etrieri este de 100 mm. Etrierii vor fi detaliați astfel
încât să se asigure și o bună confinare a stâlpului existent. Etrierii se vor închide prin
sudare, cu cârlige de tip seismic (de 10d, îndoite la 135q) sau prin suprapunere. Atunci
când se prevăd cârlige, se va alege o grosime a cămășii care să permită realizarea lor.
În cazul utilizării plaselor sudate, trebuie asigurată o lungime suficientă de
suprapunere pentru închiderea plasei pe una dintre fețele stâlpului.
Pentru realizarea aderenței dintre cele două straturi de beton, fața stâlpului
existent va fi curățată complet de tencuială și asperizată. De regulă, nu este necesară
conectarea prin armături a cojii de beton nou de betonul stâlpului existent.
(b) Grinzi
Cămășuirea se aplică cel puțin pe cele două fețe laterale și va avea grosimea de
min. 100 mm.
Armăturile verticale (etrierii) trebuie ancorate eficient la capete pentru a putea
fi active pe toată înălțimea grinzii. Ancorarea se poate realiza prin unul din procedeele
din Figura F.3.4. Ancorarea armăturilor verticale poate face necesară completarea
cămășii și pe a treia sau și pe a patra latură a grinzii.
Diametrul minim al armăturilor transversale din cămașă este de 12 mm.

Distanța dintre aceste armături trebuie să fie mai mică de 150 mm.
Armătura din cămașă trebuie acoperită în întregime de beton sau mortar.
Grosimea stratului de acoperire se dimensionează în funcție de clasa de expunere a
elementului respectiv. Stratul de acoperire trebuie să aibă o grosime minimă de 25 mm.
Prinderea etrierului
Piuliţă Placă sau cornier de
prin sudură
ancoraj(t t 8mm)
Bară de oţel în Betonul cămăşii

Betonul
formă de U cu
cămăşii
filet la capete
(min I12/150mm)
Figura F.3.4. Cămășuirea grinzilor
În cazul în care nu se urmărește și sporirea rezistenței la încovoiere armăturile

orizontale sunt simple armături de montaj.
Dacă cămășuirile se realizează prin turnare, iar grinda face parte dintr-un
planșeu sunt necesare perforări ale plăcii adiacente grinzii pentru trecerea armăturilor
și turnarea betonului. Dacă golurile de turnare secționează placa pe mai mult din
jumătatea deschiderii se va analiza dacă este necesară sprijinirea provizorie a plăcii.
(c) Noduri
Cămașa de beton armat aplicată nodurilor are o eficacitate limitată asupra
rezistenței acestuia la forță tăietoare, din cauza poziției marginale a armăturilor
nodurilor față de zona de transfer a forței tăietoare. Armătura orizontală are si un efect
indirect asupra rezistenței la forță tăietoare a nodului prin sporul de rezistență al
diagonalei comprimate mobilizate în interiorul nodului, ca rezultat al creșterii
armăturii de confinare.
Pe înălțimea nodului trebuie asigurată continuitatea transmiterii eforturilor din
armăturile orizontale. Această condiție se poate realiza în două moduri:
- direct prin traversarea grinzilor prin găuri perforate;
- indirect prin ancore chimice (aderente) postinstalate în inimile grinzilor.
Cele două sisteme sunt prezentate în Figura F.3.5(a), în elevație și în Figura
F.3.5(b), în secțiune orizontală.
gol de turnare
gol de turnare
etrieri în nod
trecuţi prin
golurile forate
în grindă
completare etrier
armături verticale
în cămaşă ancoră aderentă
(a)
(b)
Figura F.3.5. Realizarea continuității armăturii orizontale în nod
Etrierii pe înălțimea nodului se realizează din mai multe tronsoane cu forme

diferite, funcție de dimensiunile nodului și de diametrul etrierilor, înnădite prin sudură
sau prin petrecere.
F.3.4.4.2.3. Consolidarea prin cămășuire cu piese de oțel

(a) Stâlpi
De principiu, cămașa trebuie să îmbrace toate laturile stâlpului (Figura F.3.6(a),
(b)). Dacă nu există acces pe una dintre laturile stâlpului și se acceptă un efect redus al
consolidării pe una din direcții se vor lua măsuri de împiedicare a desprinderii cămășii
metalice parțiale, bazate pe principiile detaliilor din Figura F.3.1(b).
Cămașa se poate realiza dintr-un tub continuu realizat din două jumătăți
îmbinate prin sudură după două generatoare (Figura F.3.6(a) și (b)) sau din plăcuțe
distanțate sudate pe 4 corniere montate în colțurile stâlpilor (Figura F.3.6(c)). Forma
rotundă a tubului (Figura F.3.6(b)) oferă și avantajele unei confinări eficiente a

betonului comprimat și ale sporirii performanțelor înnădirilor barelor longitudinale.
Spațiul dintre cămașa de oțel și fața stâlpului existent trebuie umplut bine cu
mortar de ciment sau epoxidic, cel mai bine prin presiune. Mortarul trebuie să fie
caracterizat de contracții reduse. Dimensiunea spațiului trebuie stabilită astfel încât
acesta să poate fi umplut cu mortar în bune condiții, de regulă fiind mai mare de 20
mm. Mortarul trebuie să aibă o rezistență la compresiune mai bună decât rezistența
betonului din stâlpul existent, dar cel puțin rezistența unui beton de clasa C25/30.
mortar fluid mortar cu profil cornier din oţel

(“grout”) vâscozitate redusă
tablă de tablă de platbandă de oţel

oţel oţel
mortar vâscos
sudură pe sudură pe sudură pe
şantier şantier şantier
platbandă de oţel
tablă de tablă de
oţel oţel profil cornier de oţel
sudură pe sudură pe sudură pe
şantier şantier şantier
(a) (b) (c)
Figura F.3.6. Cămășuirea stâlpilor cu piese de oțel
În cazul cămășuirii continue, tabla de oțel trebuie să aibă o grosime de cel

puțin 5 mm. Dacă se alege o cămașă cu secțiune dreptunghiulară, este necesar ca
aceasta să fie rotunjită la cele patru colțuri cu o rază egală cu triplul grosimii tablei. Se
recomandă ca părțile componente ale cămășii să fie fabricate în ateliere specializate,
iar la șantier să se realizeze doar asamblarea.
În cazul utilizării cămăși metalice discontinue cu platbande de oțel, acestea
trebuie să aibă o lățime de min. 100 mm. Platbandele, situate la un interval de max.
350 mm (măsurat interax), se sudează de profilele cornier de la colțurile secțiunii.
Dacă stâlpul este adiacent unui perete nestructural se recomandă a crea un rost
vertical suficient de larg între cele două elemente, care să permită efectuarea în bune
condiții a lucrărilor de consolidare (Figura F.3.7).
În cazul în care stâlpul este legat de parapete de beton armat și trebuie

îmbunătățite condițiile de solicitare ale acestuia la forță tăietoare se poate proceda ca
în cazul cămășuirii cu beton armat (Figura F.3.8).
Sudură de şantier
Perete
Tablă de oţel
adiacent
Perete adiacent
Rost vertical
Tablă de oţel Rost vertical
Figura F.3.7. Cămășuirea stâlpilor adiacenți unui parapet cu piese de oțel
Tablă de oţel
Tablă de oţel
Rost etanşat pentru a se

preveni curgerea mortarului Rost vertical
Parapet de grosime mare Parapet de grosime redusă
Figura F.3.8. Îmbunătățirea condițiilor de solicitare la forțe tăietoare pentru un stâlp legat de
parapete din beton armat
(b) Grinzi
Pentru cămășuirea cu tablă de oțel a grinzilor se pot utiliza diferite soluții: cu
tablă continuă (Figura F.3.9), cu benzi din platbande sau etrieri aparenți din oțel beton
(Figura F.3.10).
Placă sau cornier de

ancoraj (t ≥ 8mm)
Bulon Tablă de oţel lipită cu

Mortar filetat
Tablă răşină epoxidică
de oţel
Piuliţă
Figura F.3.9. Cămășuirea grinzilor cu tablă continuă de oțel
Grosimea minimă a tablei va fi 5 mm. În cazul utilizării unei cămăși

discontinue, distanța maximă între platbande, măsurată interax, va fi 250 mm.
La cămășile continue spațiul dintre tabla de oțel și elementul de beton armat se
va umple cu mortar injectat sub presiune. În cazul în care este posibil (suprafețe netede
ale grinzilor) elementele de tablă pot fi lipite direct cu rășină epoxidică.
Piuliţe pentru Platbandă de Platbandă de

prinderea etrierilor oţel oţel
Etrier filetat
Etrirer de oţel în formă Bară cu profil Bară cu profil

de U filetate la capete cornier de oţel cornier de oţel
Figura F.3.10. Cămășuirea grinzilor cu benzi din platbande sau etrieri de oțel beton aparent
(c) Noduri
Cămășuirea nodurilor în vederea sporirii rezistenței la forță tăietoare nu poate
fi realizată integral cu piese din tablă deoarece prezența grinzilor nu permite realizarea
continuității în plan orizontal.
În cazul în care cămășuirea stâlpilor este executată cu piese metalice,
cornierele dispuse pe colțurile stâlpului se continuă pe verticală perforând placa
planșeului, secțiunea continuă de oțel în plan orizontal fiind realizată din bare de oțel
beton care traversează grinzile și care se sudează de corniere (Figura F.3.11).
În cazul în care diferența dintre lățimile stâlpilor și grinzilor nu este mare, și
atunci când se urmărește în principal sporirea rezistenței la compresiune a betonului
din nod și sporirea aportului acestuia la preluarea forței tăietoare, consolidarea nodului
se realizează prin montarea unor corniere de secțiune mare la colțurile stâlpilor legate
cu gulere metalice puternice (Figura F.3.12), situate imediat deasupra plăcii și imediat
sub grinzi. Cornierele cu rigiditate importantă la încovoiere exercită în acest caz un
efect de confinare la colțurile nodului, între acestea confinarea fiind asigurată de
grinzile care intră în nod.
„A”
(a) (b)
Detaliul „A”
gaură perforată
în grindă
bară de oţel
cornier
pat de
mortar
(c)
Figura F.3.11. Cămășuirea stâlpilor în zona nodurilor
A-A B-B
platbandă
cornier din oţel A A
cornier
din oţel
grinzi existente
suduri de
B B şantier
stâlp existent
platbandă de beton armat
Figura F.3.12. Detaliu cămășuire nod
F.3.4.4.2.4. Cămășuirea cu polimeri armați cu fibre (FRP)

(a) Stâlpi
Cămășuirea cu FRP trebuie aplicată pe întreg perimetrul stâlpilor.
Suprafața laterală a stâlpilor trebuie atent pregătită înainte de aplicarea foilor
din FRP. Orice neregularitate care poate duce la degradarea fibrelor trebuie îndepărtată.
Colțurile stâlpului trebuie racordate uniform pe înălțime cu o rază de cel puțin 20 mm.
Stâlpul trebuie înfășurat strâns cu foile din FRP. Fibrele trebuie dispuse
perpendicular pe axul longitudinal al stâlpului.
Fibrele se vor suprapune pe o lungime suficientă astfel încât să se evite cedarea
cămășii în zonele de îmbinare. Valorile minime ale lungimii de suprapunere sunt date
în Tabelul F.3.1 (Figura F.3.13(a)), și nu vor fi mai mici decât valorile minime
indicate de producător.
Zonele de îmbinare prin suprapunere se vor dispune alternativ pe cele patru
fețe ale stâlpului (Figura F.3.13(b)).
Substanțele adezive ce se vor utiliza pentru lipirea foilor de FRP pe suprafața
de beton trebuie să aibă o rezistență suficientă astfel încât să nu se piardă aderența
dintre fibre și stâlp.
Tabelul F.3.1: Lungimea de suprapunere minimă
Tipul foii Lungimea de suprapunere (mm)
200 g/cm2 200
300 g/cm2 250
Foi de FRP
Lungimea de Suprapunerea se va face

suprapunere alternant pe cele patru
feţe ale stâlpului
Foile se înfăşoară
strâns pe stâlp
a) b)
Figura F.3.13. Aplicarea foilor de FRP
După întărirea adezivului, cămașa de FRP va fi protejată prin tencuire, placare

sau vopsire (împotriva focului sau a acțiunilor mecanice ce o pot deteriora).
Dacă stâlpul este adiacent unui parapet sau unui perete nestructural, se
recomandă executarea unui rost vertical între cele două elemente care să permită
cămășuirea stâlpului pe întreaga înălțime (Figura F.3.14).
Foaie de FRP
Foi de Parapet / Perete
FRP
Rost vertical
Parapet Rost
(a) (b)
Figura F.3.14. Aplicarea foilor de FRP în cazul unui stâlp adiacent unui parapet
Dacă secțiunea stâlpului prezintă o concavitate, este indicat ca aceasta să se

completeze realizând o secțiune fără intrânduri, după care se poate executa cămășuirea
prin înfășurarea foilor din FRP (Figura F.3.15).
Spaţiu umplut
cu beton
Perete adiacent
Figura F.3.15. Aplicarea foilor de FRP în cazul unui stâlp care prezintă o concavitate
(b) Grinzi( )
Cămășuirea continuă cu polimeri armați cu fibre poate fi utilizată pentru
sporirea capacității de rezistență la forță tăietoare a grinzilor din beton armat de formă
dreptunghiulară (independente). Aplicarea FRP se va face astfel încât direcția fibrelor
să fie orientată pe direcția forței tăietoare (normale la axa elementului).
În cazul aplicării cămășuielii cu benzi FRP situate la distanțe finite, soluția se
poate aplica și la grinzi de planșeu, trecând benzile prin goluri practicate în placă.
Benzile se vor fixa în betonul plăcii prin ancore specifice FRP sau se vor petrece pe
lungimi de suprapunere suficiente (a se vedea procedura de la stâlpi).
F.3.4.4.3. Sporirea rezistenței la moment încovoietor

Deficitul de rezistență la încovoiere se corectează prin sporirea secțiunii
(stâlpilor și grinzilor) prin adaos de beton armat sau elemente de oțel, care fac corp
comun cu elementele structurale existente.
Armăturile sau piesele de oțel trebuie să fie ancorate suficient dincolo de
secțiunile de la extremitățile elementelor pentru a putea fi mobilizate integral în aceste
secțiuni.
Tehnicile de cămășuire capătă detaliere specifică pentru stâlpi și grinzi.
F.3.4.4.3.2. Consolidarea prin cămășuire cu beton armat

Detaliile de cămășuire pentru sporirea rezistenței la forță tăietoare sunt în
general valabile și pentru sporirea rezistenței la încovoiere, cu completările date la
paragrafele următoare.
În general, creșterea rezistenței la încovoiere atrage și necesitatea creșterii
rezistenței la forță tăietoare întrucât valorile de dimensionare ale forțelor tăietoare sunt
cele asociate mecanismului structural de plastificare.
Armăturile verticale din stâlpi reprezintă armături de rezistență. În situația în
care armăturile lucrează la compresiune, ele trebuie asigurate împotriva flambajului. În
consecință barele longitudinale din cămășuiri trebuie să respecte regulile privind
prinderile în colțurile etrierilor (agrafelor) specifice stâlpilor din structurile în cadre
din zone seismice (Figura F.3.16). Pentru a putea monta etrierii de prindere a barelor
longitudinale intermediare se admite îndepărtarea locală a acoperirii cu beton a
elementelor existente (Figura F.3.16(b)). Dacă numărul barelor intermediare este mare,
o parte din ele pot fi fixate prin agrafe ancorate chimic (prin aderență) în elementul de
beton existent (Figura F.3.16(c)).
(a) (b) (c)
Figura F.3.16. Dispunerea armăturilor transversale

Armăturile longitudinale ale stâlpilor trebuie să îndeplinească condițiile date la

F.3.4.3.1 și vor trece prin placa planșeului.
În situația în care cămășuirea se oprește la un anumit nivel, ancorarea
armăturilor la extremitate se realizează printr-unul din procedeele următoare:
- prin ancorarea în betonul turnat în nodul terminal
- prin dispozitive cu plăci și piulițe filetate
- prin înnădirea cu cupoane de armătură ancorate chimic în grinda existentă;
soluția este acceptabilă în cazul unor armături de diametru mai mic.
În cazul grinzilor, continuizarea armăturilor în zona de reazem este stânjenită
de prezența stâlpilor care, de regulă sunt substanțial mai lați decât grinzile. Se pot
adopta soluții în care armăturile ocolesc stâlpul prin îndoirea sub unghiuri suficient de
mici pentru a limita tendința de îndreptare a armăturii în zona de deviere a acesteia,
sau soluții în care armăturile se sudează de gulere rigide și rezistente din piese
metalice (corniere cu rigidizări) montate imediat deasupra și dedesubtul grinzii. În
cazul armăturilor de diametru relativ mic (d14 mm) se pot folosi cupoane de armătură
ancorate chimic în stâlp, înnădite prin petrecere cu armăturile cămășii din zonele de la
extremitățile grinzii.
F.3.4.4.3.3. Consolidarea cu piese de oțel

Sporirea rezistenței la încovoiere cu ajutorul unor piese de oțel se bazează pe
principiile enunțate la F.3.4.4.3.1.
În cazul stâlpilor, sporul de rezistență în zona nodurilor se poate realiza numai
prin piese de tablă sau din cornier care pot să treacă pe lângă grinzi, traversând placa
planșeului. Măsurile de armare transversală a nodului, indicate la F.3.4.4.2.3(c) sunt
eficiente și pentru a împiedica flambajul pieselor de oțel.
În cazul grinzilor, continuizarea pieselor de oțel pe reazeme se face cu
procedee similare cu cele indicate la F.3.4.4.3.2 pentru armăturile de oțel beton
utilizate în cămășile de beton armat.
F.3.4.4.4. Îmbunătățirea deformabilității (ductilității) elementelor structurale

Deficitul de ductilitate al elementelor cadrului, al stâlpilor în special, se
corectează prin sporirea secțiunilor și prin măsuri de fretare a betonului care să
limiteze deformația transversală a zonelor comprimate. Acest lucru se realizează prin
cămășuirea secțiunilor cu beton armat, piese metalice sau FRP.
Detaliile de cămășuire prezentate în vederea îmbunătățirii rezistenței la forță
tăietoare sunt adecvate și pentru sporirea ductilității secționale.
F.3.4.5. Intervenții cu transformarea sistemului structural

Soluțiile de intervenție care au în vedere transformarea sistemului structural în
cadre de beton armat pot utiliza una din următoarele tehnici principale:
(a) Contravântuirea cadrelor cu elemente din otel;
(b) Introducerea unor pereți structurali sau nuclee de beton armat;
(c) Umplerea ochiurilor de cadru cu zidărie armată sau cu panouri metalice;

(d) Atașarea de contraforturi la exteriorul construcției;
(e) Atașarea cadrelor existente la construcții noi, puternice, în care necesitatea de
extindere a clădirii permite aceasta. ( )
Transformarea structurii în cadre de beton armat este avantajoasă dacă
aplicarea soluției conduce la intervenții localizate. În general, introducerea unor
elemente mult mai rigide și rezistente față de cadrele existente poate determina o
reducere sensibilă a cerințelor de rezistență și ductilitate în elementele neconsolidate
ale cadrului. Astfel este posibil să se evite o intervenție generalizată asupra majorității
elementelor structurale.
Dacă elementele structurale nou introduse nu relaxează suficient cerințele de
rezistență și/sau ductilitate în elementele neconsolidate, poate apărea necesar să se
consolideze, prin cămășuire, și o parte din elementele existente.
Introducerea unor elemente noi, rigide și rezistente, modifică repartizarea
încărcărilor laterale între componentele structurii laterale astfel realizate. Pereții de
beton armat și panourile de cadru contravântuite urmează să preia o parte importantă
din aceste încercări, pe care trebuie să le transmită la terenul de fundare. Ca urmare, în
asemenea situații trebuie luate măsuri de întărire și dezvoltare a sistemului de fundație
existent, pentru a face posibilă satisfacerea cerințelor la baza structurii.
De asemenea, planșeele trebuie verificate dacă sunt capabile să preia eforturile
care le revin după consolidarea structurii verticale și dacă nu sunt, trebuie, la rândul lor,
să fie consolidate.
F.3.4.5.2. Introducerea de contravântuiri de oțel

Transformarea sistemului structural în cadre prin introducerea de
contravântuiri metalice oferă următoarele avantaje:
(a) Creșterea substanțială a rezistenței și a rigidității structurii;
(b) Realizarea mai simplă a golurilor necesare pentru iluminatul natural, circulație,
în panourile în care se intervine etc.;
(c) Creșterea masei introduse prin atașarea elementelor metalice de consolidare
este mult mai mică, în raport cu alte soluții de intervenție;
(d) Soluția de consolidare poate fi prefabricată și astfel durata de execuție se poate
reduce semnificativ. ( )
Dimensionarea elementelor de contravântuire va urmări limitarea deplasărilor
laterale până la valori acceptabile pentru elementele structurii de rezistență existente.
Se vor folosi modele de calcul complete în care să se ia în considerare aportul
structurii existente și a celei adăugate.
Stâlpii legați cu contravântuirile și grinzile existente vecine, situate în
continuarea panourilor contravântuite, își modifică semnificativ eforturile și, ca
urmare, aceste elemente trebuie analizate în mod special.
Sistemele de contravântuiri metalice pot fi introduse atât la exteriorul, cât și la

interiorul construcției. Amplasarea acestora la exterior permite în general o execuție
mai facilă și cu costuri mai mici, însă soluția de consolidare este vizibilă și poate avea
un impact negativ asupra aspectului estetic al fațadelor. În plus elementele metalice
sunt direct expuse agenților corozivi din mediul înconjurător și, în consecință, vor
necesita lucrări de întreținere mai frecvente.
În cazul contravântuirilor metalice introduse la interiorul construcției, acestea
urmează să fie dispuse în lungul cadrelor existente din beton armat, astfel încât să se
asigure o interacțiune optimă între cadrele existente și contravântuiri, iar grinzile
existente să poată fi utilizate drept elemente de colectare a încărcărilor inerțiale.
În unele situații poate fi avantajos ca elementele de contravântuire să fie
plasate alături de stâlpii și grinzile cadrului existent, soluție care permite simplificarea
legăturii dintre elementele noi și cele existente și, în general, o execuție mai simplă.
F.3.4.5.2.2. Tipuri de soluții

Soluția de contravântuire este caracterizată în principal prin:
- dispoziția contravântuirilor, care poate fi cu bare cu axele intersectate în noduri,
rezultând contravântuiri concentrice sau cu excentricitate la noduri, rezultând
contravântuiri excentrice;
- modul de conectare al contravântuirilor la structura existentă, care poate fi
directă sau prin intermediul unei rame metalice.
(a) Sisteme de contravântuiri concentrice
(i) Dispoziția barelor
În cazul contravântuirilor concentrice se poate alege una din schemele de
dispunere a contravântuirilor din Figura F.3.17:
- contravântuiri diagonale individuale (Figura F.3.17 (a));
- contravântuiri în X, pe fiecare nivel (Figura F.3.17 (b));
- contravântuiri în V sau Λ, cu sau fără bare de întârziere a flambajului (Figura
F.3.17 (c), (d));
- contravântuiri diagonale în X, pe două sau mai multe niveluri (Figura F.3.17
(e), (f)).
Figura F.3.17. Scheme de dispunere a contravântuirilor
(ii) Comportarea la acțiuni seismice

Proiectarea contravântuirilor de oțel în vederea consolidării structurilor
existente tip cadru de beton armat, se poate baza pe două concepții privind impunerea
mecanismului structural de disipare de energie. Cele două tipuri de comportare la
acțiuni seismice implică:
- disiparea cu prioritate a energiei în diagonalele întinse ale sistemului de
contravântuiri;
- disiparea energiei în elementele verticale ale structurii existente, întărite sau nu,
după caz, cu elemente de oțel suplimentare.
Primul tip de mecanism se caracterizează prin incursiuni postelastice
semnificative ale diagonalelor întinse și flambajul local al barelor comprimate.
Cedarea structurii intervine atunci când deplasările laterale devin excesive și duc la
ruperea la forță tăietoare sau la încovoiere a stâlpilor existenți de beton armat.
Comportarea structurilor astfel concepute este controlată mai puțin sigur prin
calculul structural. Capacitatea de disipare a energiei sub acțiunea ciclică a
cutremurelor puternice este limitată de degradarea rapidă a rezistenței și rigidității.
Principalele aspecte ale comportării care duc la o asemenea situație sunt:
- flambajul repetat al barelor produce un transfer brusc al eforturilor la diagonala
întinsă, amplificând, uneori foarte mult, solicitarea acesteia;
- flambajul repetat al barelor produce o reducere progresivă a buclelor histeretice;
- deformarea elementului comprimat supune prinderile, prin rotirile de la
extremități, la eforturi mari și, de asemenea, când este cazul, poate deteriora
pereții de umplutură;
- diagonalele întinse acumulează deformații tot mai mari, de la ciclu la ciclu,

sporind și deplasările laterale deoarece deformațiile de întindere nu sunt
recuperate la încărcarea în sens invers, ca urmare a flambajului prin
compresiune;
- diagonalele întinse nu sunt capabile să revină la forma rectilinie inițială pe care
au pierdut-o prin solicitarea la compresiune, în special dacă barele au flambat
„plastic”. Din acest motiv, prin proiectarea adecvată a zvelteței barelor trebuie
să se impune flambajul elastic al acestora.
- flambajul necontrolat al unor diagonale poate crea la nivel de structură efecte
generale de răsucire, greu de identificat la proiectare.
Ca urmare, utilizarea acestui tip de soluție este recomandată în zone cu
seismicitate redusă, pentru cerințe de deplasare limitate, și numai pe baza unei analize
cuprinzătoare a tuturor aspectelor de proiectare.
La dimensionarea elementelor consolidării, se recomandă adoptarea unor
valori q ale factorilor de comportare egali cu 2,0, în cazul contravântuirilor în V și Λ,
la care sunt active atât diagonalele întinse, cât și cele comprimate, și cu 3,5, în cazul
contravântuirilor din diagonale încrucișate, în situația în care doar diagonalele întinse
sunt considerate elemente disipative.
Se vor respecta prevederile P 100-1, referitoare la zveltețea diagonalelor.
Al doilea tip de mecanism implică limitarea deformațiilor diagonalelor întinse
în domeniul elastic, care să permită o cuplare foarte eficientă a stâlpilor panoului
contravântuit, asigurând un braț de pârghie egal cu distanța interax între stâlpi.
Disiparea de energie se realizează prin deformația plastică a armăturilor din
stâlpul întins, întărit, dacă este cazul, cu elemente de oțel longitudinale, și a grinzilor
de cadru. Această concepție decurge din metoda ierarhizării capacității lor de
rezistență și soluția poate fi controlată prin calcul.
Tipul de contravântuire recomandabil este cu diagonale individuale sau
încrucișate.
Această soluție poate fi aplicată ori de câte ori condițiile constructive o permit
și consumul de oțel este acceptabil.
Se recomandă ca la proiectarea soluției de intervenție dimensionarea
elementelor de consolidare să se facă pe baza unui factor de comportare q = 4,0.
(iii) Soluții constructive( )

Soluțiile constructive de consolidare prin contravântuiri de oțel se grupează,
din punctul de vedere al modului de realizare al conectării elementelor de oțel la
structura existentă de beton și al modului în care se transmit eforturile între sistemul
existent și cel adăugat, în următoarele categorii:
x Soluții în care diagonalele metalice sunt prinse direct de elementele structurii
existente de beton armat.
Legăturile diagonalelor cu grinzile și stâlpii cadrelor existente se fac prin gusee
solidarizate de gulere metalice aplicate pe capetele de grinzi și de stâlpi, la nodurile de
cadru (Figura F.3.18).
Grindă de
beton armat
Contravântuire Stâlp de
Guseu beton armat
Guseu metalic
metalic
Guler
metalic
Guler
metalic
Figura F.3.18. Prinderea contravântuirilor de elementele structurii existente cu gulere metalice
În eventualitatea că rezistența efectivă a grinzilor și stâlpilor nu este suficientă,

aceste elemente se vor întări prin elemente de oțel longitudinale continue, adosate și
conectate adecvat de betonul existent. Se poate aplica, la limită, cămășuirea în
întregime a elementelor de beton armat cu câte un tub metalic.
O variantă a acestei soluții este plasarea diagonalelor de contravântuire în
fațada clădirii, atunci când exigențele arhitecturale o permit. În acest caz, piesele de
oțel ale contravântuirii se prind de stâlpii și grinzile cadrelor marginale, cu buloane
pretensionate (Figura F.3.19).
Această soluție întâmpină o serie de dificultăți constructive. De exemplu,
numărul mic de conectori cu care trebuie realizată legătura concentrată între structura
existentă și cea adăugată.
Şuruburi
pretensionate
Stâlp Scaun
Contravântuire
Contravântuire
Figura F.3.19. Prinderea contravântuirilor de elementele structurii existente cu buloane

pretensionate
x Soluții în care cadrului existent i se adosează un cadru complet contravântuit

din oțel.
Plasarea cadrului metalic în planul cadrului existent întâmpină dificultăți de
ordin practic, astfel:
- legarea tălpii metalice de intradosul grinzii de beton prin conectori este uneori
foarte dificilă datorită distanțelor mici între barele longitudinale de la partea
inferioară a grinzilor;
- continuizarea montantului de oțel pe verticală, adăugat atunci când este necesar,
este împiedicată, în zona nodurilor, de grinzile existente;
- dimensiunile elementelor existente diferă de multe ori de cele din proiect și
variază de la nivel la nivel; în consecință, dimensiunile elementelor metalice
trebuie verificate prin măsurători în teren, dacă soluțiile de îmbinare nu admit
toleranțe suficient de mari.
Din acest motiv, poate fi preferabil să se monteze cadrul metalic alături de cel
existent. Cele două cadre trebuie conectate pentru a încărca noul cadru de oțel cu forță
verticală. Dacă stâlpul de beton este prevăzut să facă parte din talpa verticală întinsă,
trebuie verificate înnădirile armăturilor verticale și, dacă acestea nu sunt suficiente,
vor fi luate măsuri de îmbunătățire a aderenței prin cămășuirea adecvată a zonei de
îmbinare.
Câteva detalii de prindere sunt figurate în Figura F.3.20 și Figura F.3.21.
În Figura F.3.20 (a) și (b) se prezintă soluții de prindere a profilului dublu T,
care conține talpa orizontală a cadrului de oțel contravântuit, de grinda cadrului de
beton armat existent. Se pot folosi și alte forme de secțiune, de exemplu secțiuni
tubulare care permit îmbinări avantajoase cu diagonalele.
gaură forată profil cornier

sudură
(a) uzinată
conector cu
aderenţă chimică
grindă
bară orizontală a cadrului
interioară
metalic contravântuit
conectori cu
aderenţă chimică
bară orizontală a cadrului

găuri forate metalic contravântuit
(b)
grindă
marginală
Figura F.3.20. Detaliu de prindere a unui cadru complet contravântuit de oțel de grinzile
structurii existente din beton armat
În Figura F.3.21 se prezintă câteva tipuri de soluții de prindere a montanților

verticali ai cadrului contravântuit metalic, de stâlpii existenți, trecând pe lângă grinzile
existente.
În Figura F.3.22 se prezintă detaliul care poate fi utilizat în cazul în care
dimensiunile în plan ale stâlpului sunt substanțial mai mari decât lățimea grinzilor. Un
astfel de caz se poate întâlni la unele clădiri la care stâlpii fațadelor sunt ieșiți în afară
pe considerente de aspect.
x Soluția în care contravântuirile de oțel sunt înrămate într-o ramă metalică, care
este conectată indirect prin intermediul unui strat de mortar armat introdus în spațiul
dintre cadrul de beton armat și rama metalică (Figura F.3.23).
Panoul metalic este dispus în axul cadrului de beton. Soluția este aplicabilă în
cazul în care forțele laterale nu sunt excesive. Conectarea se realizează prin două
rânduri de conectori, respectiv gujoanele sudate de rama metalică și conectorii aderenți
postinstalați la intradosul grinzii.
Pentru a evita armăturile din partea inferioară din grinzi, se folosesc conectori
de capacități mai mici și mai numeroși, care permit o transmitere mai uniformă a
eforturilor între rama metalică și elementele de beton armat.
Aplicarea acestei soluției presupune că barele structurii existente, prin
alcătuirea lor, sunt în măsură să preia eforturile ce le revin.
Soluția permite prefabricarea integrală sau parțială a panoului de
contravântuire din oțel întrucât spațiul intermediar de mortar permite toleranțe mai
mari, astfel încât se poate utiliza același panou la mai multe niveluri la care apar
dimensiuni ușor diferite ale grinzilor și stâlpilor.
Pentru calculul și alcătuirea de detaliu a elementelor contravântuirilor și a
prinderilor de oțel, se vor respecta prevederile specifice din codul de proiectare
seismică P 100-1, cap.6, și documentele normative conexe.
conector cu profil cornier

aderenţă chimică
sudură uzinată
sau de şantier
gaură forată
(a)
stâlp interior
montant vertical
profil dublu T
conectori cu găuri forate

aderenţă chimică
(b)
stâlp marginal
montant vertical
profil dublu T
Figura F.3.21. Detaliu de prindere a unui cadru complet contravântuit de oțel de stâlpii structurii
existente din beton armat
Figura F.3.22. Prinderea profilelor metalice când dimensiunile în plan ale stâlpului sunt
substanțial mai mari decât lățimea grinzilor
Cadru de beton armat

Conectori post-instalaţi
Fretă transversală
Ramă metalică
Gujon cu cap Suprafaţă
Fretă transversală buciardată
Mortar necontractil
injectat cu presiune
Suprafaţă Contravântuire
buciardată Ramă Contravântuire metalică
metalică
Figura F.3.23. Prinderea unei rame de oțel în ochiul cadrului existent din beton armat
(b) Sisteme de contravântuiri excentrice

(i) Dispoziția barelor
Prinderea excentrică a barelor la noduri duce la formarea unor bare cu lungimi
mici, în măsură să disipe în mod avantajos energia prin deformații plastice de forfecare
(în realitate, deformații plastice pe direcția eforturilor unitare principale), și/sau de
încovoiere. Aceste bare se numesc bare disipative (sau linkuri active).
Atunci când sunt utilizate pentru consolidarea structurilor tip cadru de beton
armat, contravântuirile excentrice se pot dispune numai în formă de Y, sau de Y întors
(Figura F.3.24). Este esențial să nu se monteze barele disipative în lungul grinzilor,

sau stâlpilor, astfel ca deformațiile linkurilor să se poată dezvolta neîngrădit.
Prinderea contravântuirilor excentrice se poate face direct pe elementele
structurii de beton existente (Figura F.3.25 (a)) sau prin intermediul unei rame care, la
rândul ei, poate fi prinsă direct sau prin intermediul unui strat de mortar armat (Figura
F.3.25 (b)).
Figura F.3.24. Contravântuiri excentrice în formă de Y, sau de Y întors
Guler metalic
pe grindă
Link
(a) (b)
Figura F.3.25. Prinderea contravântuirilor excentrice
(ii) Comportarea la acțiuni seismice

În funcție de proporții, alcătuirea secțiunii și implicit, funcție de raportul între
momentul plastic de încovoiere și forța tăietoare de plastificare, barele disipative se
clasifică în trei categorii:
- bare disipative (linkuri) scurte;
- bare disipative (linkuri) lungi;
- bare disipative (linkuri) cu lungime medie.
Concepția de proiectare seismică a structurilor cu contravântuiri excentrice are
în vedere ca disiparea energiei induse de cutremur să se realizeze, în cea mai mare
parte, prin deformarea ciclică a linkurilor în domeniul plastic.
Linkurile scurte evidențiază deformații de forfecare, linkurile lungi se plastifică

prin deformații de încovoiere, iar linkurile cu lungime medie prezintă o comportare
intermediară, cu deformații plastice combinate din forfecare și încovoiere.
Comportarea cea mai avantajoasă o oferă linkurile scurte.
Elementele structurii existente și ale celei adăugate trebuie să fie astfel
conformate încât formarea mecanismului structural de disipare de energie să se
realizeze după plastificarea linkurilor și a bazei stâlpilor.
În consecință, la proiectare capacitățile de rezistență ale elementelor structurale
vor fi verificate dacă satisfac această condiție, iar dacă nu, se vor lua măsuri de întărire
a elementelor și/sau se vor redimensiona linkurile.
(iii) Condiții constructive( )
Barele disipative se alcătuiesc astfel încât să fie încadrate în clasa 1 de secțiuni.
Pentru împiedicarea voalării și obținerea unor rotiri plastice consistente, barele
disipative scurte vor fi prevăzute cu rigidizări transversale pe toată lungimea lor.
Pentru evitarea voalării plastice a tălpii comprimate, linkurile lungi vor fi
prevăzute cu rigidizări la extremități (la reazeme), în zona de formare a articulațiilor
plastice.
La barele disipative cu lungime medie, se prevăd rigidizări, atât la reazeme, cât
și în câmpul acestora.
Pentru împiedicarea voalării tălpii comprimate și a inimii, rigidizările vor fi
sudate pe toată înălțimea inimii și pe talpă.
Modul de dimensionare a linkurilor, a rigidizărilor și a distanțelor dintre
acestea, se realizează respectând prevederile P 100-1, cap. 6.
(c) Sisteme cu contravântuiri cu flambaj împiedicat (BRB-Buckling Restrained
Braces). ( )
Contravântuirile cu flambaj împiedicat reprezintă dispozitive disipative ale
energiei induse de cutremur. Dispozitivul este constituit dintr-un miez realizat dintr-o
piesă de oțel moale (platbande individuale, platbande legate în cruce, profil dublu T
etc. – Figura F.3.27) îmbrăcat într-un tub de oțel umplut în general cu beton fin
(mortar special), care se opune flambajului miezului de oțel (Figura F.3.26).
Miezul de oțel este învelit într-un material care împiedică aderența mortarului
la suprafața acestuia. Materialul de separație are rolul de a împiedica transmiterea unei
părți din forța axială din miezul de oțel la cămașa înconjurătoare.
Diagonalele contravântuirilor BRB prezintă o comportare identică la
solicitările de întindere și de compresiune și o comportare histeretică foarte stabilă.
Condiția practică pentru ca tubul exterior să împiedice flambajul miezului de
oțel, este ca rezistența la flambaj a tubului (forța critică Euler) să fie mai mare decât
capacitatea rezistenței la curgere a miezului, sporită cu 50%. Acest spor reprezintă un
factor de siguranță.
Miez
Material de oţel Mortar
neaderent necontractil
Tub
de oţel
Figura F.3.26. Contravântuiri cu flambaj împiedicat (BRB)
M N T M N T M N T N T N T
N – nucleu central de oţel

M – mortar de ciment necontractil
T – tub metalic exterior
Figura F.3.27. Secțiuni uzuale la contravântuirile cu flambaj împiedicat (BRB)
Cadrele de beton armat contravântuite cu BRB pot fi protejate printr-o

dimensionare adecvată a diagonalelor cu flambaj împiedicat, astfel încât majoritatea
elementelor structurale existente să fie solicitate numai în domeniul elastic de
comportare.
Prinderile contravântuirilor de structură trebuie să fie astfel dimensionate încât
să poată prelua forța de curgere a barei disipative, sporită cu 50%. Diagonalele se
prind de plăci sau de gulere metalice ancorate la nodurile cadrului.
Aplicarea la consolidarea structurilor în cadre a contravântuirilor cu flambaj
împiedicat aduce o serie de avantaje în raport cu soluțiile de tip tradițional, cum sunt:
- modelarea structurii consolidate este simplă și calculul structural permite un
control sigur al comportării la acțiuni seismice;
- comportarea ciclică la acțiuni seismice este stabilă;
- montarea dispozitivului este simplă.
F.3.4.5.2.3. Măsuri constructive de conectare a contravântuirilor metalice

Se recomandă ca pentru conectarea dintre rama metalică și cadrul existent de
beton armat să se utilizeze conectori cu aderență chimică, mai rar conectori cu
expansiune. Nu este recomandată folosirea simultană a mai multe tipuri de ancore;
În cazul conectării directe dintre elementele metalice și structura existentă de

beton armat, pașii tehnologici de execuție sunt următorii:
- punerea în poziție a contravântuirilor metalice pentru a marca poziția găurilor
sau eventual pentru realizarea parțială a găurilor;
- îndepărtarea elementelor metalice și realizarea găurilor conform diametrului și
adâncimii din proiect sau din specificațiile tehnice;
- curățarea găurii conform instrucțiunilor date în fișa tehnică de producătorul
sistemului de ancorare;
- introducerea substanței adezive (rășină epoxidică, mortar bicomponent, mortar
special pe bază de ciment etc.) și ulterior a buloanelor/ancorelor;
- se așteaptă trecerea intervalului de timp necesar întăririi adezivului;
- montarea și fixarea contravântuirilor metalice.
Notă: În multe situații, realizarea găurilor în pozițiile dorite este împiedicată de prezența
armăturilor din elementele existente. În asemenea cazuri, găurile parțial forate trebuie umplute cu
un mortar necontractil, buloanele de ancorare trebuie repoziționate și implicit trebuie realizate noi
găuri în flanșele/scaunele elementelor metalice.
În cazul conectării indirecte dintre rama metalică și elementele cadrului de
beton armat, pașii tehnologici de execuție constau în:
- îndepărtarea stratului de tencuială și/sau a pereților de compartimentare de la
interiorul ochiului de cadru;
- buciardarea elementelor de beton armat adiacente pentru a crea o suprafață de
contact rugoasă;
- realizarea găurilor conform diametrului și adâncimii din proiect sau din
specificațiile tehnice;
- curățarea găurii conform instrucțiunilor date în fișa tehnică a sistemului de
ancorare;
- introducerea substanței adezive (rășină epoxidică, mortar bicomponent, mortar
special pe bază de ciment etc.) și ulterior a ancorelor;
- sudarea gujoanelor cu cap la exteriorul ramei metalice;
- introducerea ramei metalice;
- introducerea unor armături transversale pentru confinarea stratului de mortar;
- realizarea cofrajului pentru interspațiul dintre rama metalică și cadrul existent;
- injectarea cu presiune a unui mortar necontractil.
Această tehnologie de execuție este prezentată schematic în Figura F.3.28.
Diametrul minim al conectorilor post-instalați și al gujoanelor cu cap sudate de
rama metalică este de 16 mm. Pasul maxim dintre conectori/gujoane este de 250 mm.
Adâncimea minimă de înglobare în beton a conectorilor post-instalați cu
aderență chimică este de 8da, iar cea corespunzătoare conectorilor cu expansiune este
de 5da (da - diametrul ancorei).
Cadru existent de beton
Perete de compartimentare
Componenta de oţel a
sistemului de cadre
Gujon cu cap
Componenta de beton armat a

sistemului de cadre
Contravântuire metalică
Componenta metalică se introduce la interiorul Bare suplimentare pentru

componentei de beton armat, iar în interspaţiul
prevenirea flambajului
perimetral se injectează cu presiune mortar
necontractil Gujoanele cu cap se sudează
pe întreg perimetrul ramei
metalice
Figura F.3.28. Tehnologia de execuție pentru montarea cadrelor contravântuite de oțel
F.3.4.5.3. Introducerea de pereți structurali de beton armat

Introducerea de pereți de beton armat în structurile tip cadru de beton armat le
înzestrează pe acestea cu proprietăți de rezistență și de rigiditate substanțiale,
corectând deficitul construcțiilor cu caracteristici insuficiente din aceste puncte de
vedere.
Conlucrarea cadrelor existente cu pereții structurali de beton armat poate
conferi ansamblului o comportare specifică structurilor duale sau structurilor rigide cu
pereți. Prin aceasta, deplasările relative de nivel scad considerabil și în consecință se
diminuează riscul de degradare, atât al elementelor structurale ale cadrelor din beton
armat, cât și al elementelor nestructurale.
Printr-o alcătuire judicioasă, pereții nou introduși pot înzestra structura și cu
proprietăți de disipare de energie.
Soluția introducerii de pereți structurali poate fi aplicată și la construcțiile cu
parter flexibil și/sau slab din punctul de vedere al rezistenței.
Pereții structurali de beton armat pot fi plasați la exteriorul (Figura F.3.29(a))
sau la interiorul construcției (Figura F.3.29(b)). Funcție de poziția aleasă pentru noii
pereți, aceștia pot fi perforați de goluri de uși și ferestre.
a-a
(a) Pereți structurali de beton armat exteriori
curte de
lumină
(b) Pereți structurali de beton armat interiori (c) Elevație

Figura F.3.29. Introducerea de pereți din beton armat la structurile în cadre de beton armat
Realizarea de pereți structurali la interior prezintă unele dezavantaje legate de

întreruperea funcționalității, modificarea compartimentării interioare și implicit
afectarea funcțiunilor existente. Aceste modificări implică, de regulă, înlocuirea
parțială a instalațiilor existente, ceea ce sporește costurile de execuție.
Plasarea pereților noi la exteriorul clădirii permite un acces mai simplu pentru
execuție și un cost mai mic. De asemenea, afectarea funcțiunii clădirii pe durata
execuției este minimă.
Pe de altă parte, intervenția este vizibilă, afectează finisajele și este expusă
mediului. De asemenea, modifică înfățișarea fațadei și poate implica închiderea sau
reducerea unor goluri de ferestre.
Un alt avantaj al soluției este că pereții adosați fațadei se pot conecta ușor la
elementele cadrului marginal (Figura F.3.29(a)).
Pereții nou introduși pot fi asamblați în nuclee. Se pot obține avantajele

pereților dispuși la exterior dacă nucleele se plasează în curți de lumină (Figura
F.3.29(b)) constituind contraforturi pentru clădirea existentă. Structura nou adăugată
poate fi utilizată pentru adăpostirea unor circulații pe verticală, sau pentru extinderea
suprafeței utile de planșeu (Figura F.3.30). Uneori, o nouă construcție lipită de
construcția existentă poate să ofere acesteia din urmă suplimentul de rezistență laterală
necesară.
Se va asigura o dispunere cât mai uniformă în plan și monotonă în elevație a
pereților structurali, pentru a evita apariția unor efecte semnificative de răsucire
generală, pentru a limita eforturile în diafragmele orizontale (planșee) și pentru a evita
variații bruște ale rigidității și rezistenței laterale a structurii pe înălțime.
Prin introducerea pereților structurali de beton armat, cadrele existente sunt
descărcate parțial de eforturile generate de acțiunile seismice și, ca atare, cerințele de
rezistență ale acestora pot fi reduse până la nivelul capacităților lor efective.
Mecanismul de comportare al pereților trebuie să fie de tip încovoiere de
ansamblu, cu deformațiile plastice localizate la baza pereților, în armăturile verticale
ale stâlpilor existenți și în armăturile din elementele nou introduse.
Ierarhizarea capacităților de rezistență prin proiectare trebuie să asigure
mobilizarea capacităților de deformare plastică, cu evitarea ruperilor premature la forțe
tăietoare și lunecarea în zona de conectare.
Dacă în pereți se prevăd goluri de uși și ferestre, zona de deasupra golului
poate fi concepută ca grindă de cuplare, element disipator de energie.
Dacă armătura verticală a stâlpilor este insuficientă sau dacă înnădirile barelor
din stâlpi sunt insuficiente, stâlpilor li se aplică o cămășuire legată de peretele nou, cu
armătura verticală continuizată prin planșee.
Conectarea inimii nou introduse de stâlpul existent, se realizează cu conectori
post-instalați sau prin petrecerea armăturilor orizontale, în cazul în care stâlpilor li se
aplică o cămășuire racordată la inima de beton armat. O altă soluție este dispunerea
inimii peretelui la marginea grinzii, situație în care ancorarea barelor orizontale se face
prin prelungirea acestora în cămășuiala stâlpului existent (a se vedea F.3.4.5.2.2,
Figura F.3.31 și Figura F.3.32).
Se va ține seamă dacă, după consolidare, forțele de inerție din planul planșeelor
se transmit cu prioritate la pereții nou introduși. Se va asigura transmiterea acestor
încărcări la pereți prin conectori și colectori suplimentari.
De asemenea, se va verifica dacă armarea centurilor existente este suficientă
pentru asigurarea diafragmei pe noua schemă de lucru sau va trebui întărită.
În cazul pereților asamblați în nuclee, concentrarea de forțe este maximă și
măsurile de conectare și colectare a forțelor prin conectori și tiranți trebuie sporite
adecvat (de exemplu, în cazul nucleelor adosate clădirii, Figura F.3.30).
Datorită concentrării acțiunii seismice, în urma consolidării, în câteva zone
structurale, apar sporuri locale importante la nivelul fundațiilor. Se va verifica dacă
fundațiile (infrastructura) sunt suficient de puternice pentru a prelua acest spor de
eforturi, sau dacă trebuie consolidate.
De asemenea, se vor verifica presiunile pe teren și, dacă este cazul, se va
dezvolta baza de rezemare. În unele situații, în special în cazul pereților și nucleelor de
pe conturul clădirii, forțele orizontale produc momente de răsturnare mari, care, în

absența unor lestări suficiente, duc la desprinderea fundațiilor de pe teren, sau la
depășirea presiunilor de proiectare pe teren. În aceste situații se vor prevedea fundații
de adâncime, piloți, barete, ancore pretensionate.
În cazul în care piloții trebuie plasați la interiorul clădirii, se vor prevedea
minipiloți a căror execuție este realizată de utilaje cu gabarite care permit introducerea
lor în clădiri cu afectarea minimă a structurii existente. Sporirea semnificativă a
eforturilor din sistemul de fundare datorat introducerii pereților de consolidare, obligă
de multe ori ca soluția de consolidare să fie dictată de posibilitatea realizării unor
fundații adecvate în condiții acceptabile sub aspectul costurilor și al posibilităților
concrete de execuție.
Nuclee de beton armat Tiranţi din oţel sau

adosate clădirii beton armat
Colectori
Figura F.3.30. Nuclee din beton armat adosate clădirii existente
F.3.4.5.3.2. Soluții constructive

Realizarea pereților structurali nou introduși se poate face utilizând
următoarele soluții constructive:
(a) Realizarea unei inimi de beton armat prin umplerea totală sau parțială la
interior a ochiului de cadru (Figura F.3.31(a)), ancorate adecvat de elementele
cadrului;
(b) Realizarea unei inimi de beton armat adosate grinzii existente și conectarea la
cămășuielile stâlpilor structurii (Figura F.3.31(b));
(c) Introducerea unor pereți, prevăzuți sau nu cu bulbi, în afara și la distanță de
planurile cadrelor. ( )
Soluțiile (a) și (b) beneficiază de avantajul că grinzile cadrelor existente pot
asigura funcțiunea de colectare a încărcărilor seismice la pereții nou introduși.
În cazul aplicării soluțiilor (a) și (b), stâlpii și grinzile existente, din panoul în
care se execută noua inimă din beton armat, fac parte din peretele astfel constituit,
dacă se realizează conectarea adecvată prin ancore post-instalate între elementele

existente și cele nou introduse.
Soluția (a) implică post-instalarea unor ancore de conectare la intradosul
grinzii, într-un spațiu strâmt, ca urmare a distanței mici între armăturile longitudinale,
operație care reclamă o acuratețe deosebită (fig. F.3.4.33a).
Soluțiile (b) și (c) permit o execuție mai simplă, cu un consum ceva mai mare
de materiale decât soluția (a). Turnarea betonului se face prin goluri practicate în placa
planșeului, prin care se trec și armăturile de continuitate și de traversare a rostului de
lucru. Golurile umplute cu beton constituie și pene de forfecare pentru preluarea
efortului de lunecare dintre perete și diafragma orizontală.
O variantă alternativă ce poate reduce simțitor durata de execuție a lucrărilor
de consolidare o reprezintă realizarea noilor pereți structurali din panouri prefabricate,
conectate adecvat de elementele existente. Panourile prefabricate se vor realiza astfel
încât dimensiunile acestora să permită introducerea și manipularea lor în spațiile
interioare ale clădirii.
(a)
Stâlp Perete de Grindă

existent beton armat existentă
nou-introdus
Stâlp Perete de
existent beton armat
nou-introdus
(b)
Grindă
Cămaşă existentă
beton armat
Figura F.3.31. Soluție constructivă pentru realizarea pereților nou introduși

A-A
marginea grinzii
ancoră
existente A chimică
ancoră
chimică A
(a)
stâlp
B-B
B cămaşă beton armat gol de
turnare
B grindă existentă
stâlp
(b)
Figura F.3.32. Soluție constructivă pentru realizarea pereților nou introduși
F.3.4.5.3.3. Măsuri constructive pentru realizarea pereților noi de beton armat

La proiectarea pereților nou introduși se vor respecta toate prevederile
specifice din codurile P 100-1 și CR 2-1-1.1.
Grosimea inimii peretelui structural introdus va fi cel puțin egală cu 1/4 din
latura perpendiculară a stâlpului, dar nu mai mică de 150 mm.
Pentru pereții având grosimea inimii mai mare sau egală cu 180 mm este
obligatorie armarea ambelor fețe cu plase de bare legate sau sudate.
Procentul de armare transversală a inimii va fi cel puțin egal cu 0,25%, dar nu
mai mare de 0,80%.
Clasa betonului utilizat pentru turnarea pereților introduși va fi cel puțin egală
cu clasa betonului din care este realizată structura existentă, dar nu va fi inferioară
clasei C20/25.
Eventualele goluri din pereții structurali introduși vor fi bordate cu bare de
armătură pentru care suma capacităților de rezistență este cel puțin egală cu cea a
armăturilor întrerupte de gol.
Tehnologia de turnare a betonului trebuie să asigure obținerea unui beton de
bună calitate și mai ales să evite apariția unui rost la partea superioară a peretelui nou
introdus.
Pentru pereții de beton armat realizați prin umplerea ochiului de cadru se
recomandă utilizarea uneia din următoarele tehnologii:
- Injectarea cu presiune a betonului pe la partea inferioară a cofrajului. Această
metodă necesită prevederea unui număr suficient de goluri, uniform distribuite
la partea superioară a cofrajului, care să permită eliminarea aerului și să

certifice umplerea completă cu beton a cofrajului.
- Turnarea betonului până la cca. 200 mm sub grinda existentă, urmată de
injectarea cu presiune a unui mortar necontractil în zona de la partea superioară
rămasă nebetonată (Figura F.3.33(a)).
- Turnarea betonului prin goluri perforate în placă într-un cofraj prelungit pe
lângă grinda existentă de intradosul acesteia (Figura F.3.33(b)).
Pentru pereții de beton armat realizați prin amplasarea inimii la exteriorul
ochiului de cadru, betonul se va turna de la nivelul superior prin găuri de dimensiuni
suficient de mari realizate în placa existentă (Figura F.3.34). În golurile de turnare se
pot concentra armăturile de continuitate, cu secțiune echivalentă barelor verticale
curente din inima peretelui. Golurile prin placă se vor realiza cu dispozitive roto-
percutoare. Pentru a evita tăierea armăturilor din placa existentă de beton armat se
interzice utilizarea unor dispozitive de tăiere a betonului
Eventualele goluri întâmplătoare între peretele nou și intradosul plăcii existente
se umplu, după caz, prin matare cu mortar vâscos sau prin injecție cu mortar.
Dacă este cazul se vor prevedea popi metalici pentru sprijinirea provizorie
plăcii existente.
Gol perforat în placă

pentru turnarea betonului
Conector post-instalat
Mortar necontractil injectat
≥ 200 mm
Fretă pentru prevenirea

despicării betonului
Surplusul de beton
se îndepărtează
(a) (b)
Figura F.3.33. Tehnologia de execuție pentru pereții din beton armat realizați în ochiul de cadru
ls = lungimea de suprapunere
ls
Gol de
Placã
turnare
existentã
45 o
a
Gaurã de dimensiuni mari a/
realizatã cu dispozitive 2
rotopercutoare fãrã a se
tãia armãturile din placã
Sunt figurate numai

barele verticale
Figura F.3.34. Tehnologia de execuție pentru pereții din beton armat realizați la exteriorul
ochiului de cadru
Pentru realizarea legăturii între elementele cadrului existent și pereții nou

introduși se utilizează conectori. La realizarea conectării se vor avea în vedere
următoarele:
(a) Se utilizează două tipuri de ancore post-instalate: conectori cu expansiune
mecanică și conectori cu aderență chimică. De regulă, la realizarea pereților se
utilizează numai unul din cele două tipuri de conectori;
(b) Pentru a realiza o conectare sigură și eficientă trebuie respectate următoarele
prevederi:
- Suprafețele de beton ale elementelor structurale existente și eventual suprafața
peretelui de compartimentare folosit drept cofraj, când inima de beton se
atașează acestuia, vor fi buciardate pentru a crea asperități care să permită o
conlucrare cât mai bună între betonul nou și materialele existente.
- Conectorii trebuie instalați în găuri forate în miezul de beton al elementului.
Este interzisă amplasarea conectorilor în zona stratului de beton de acoperire.
- Pentru a împiedica cedarea prin despicare a betonului din zona de conectare
trebuie prevăzută o armare transversală sub forma fie a unei armături spiralate
de tip fretă (Figura F.3.35), fie a unor ”scărițe” din plase sudate (Figura F.3.36).
- Pasul dintre conectorii post-instalați și distanțele dintre aceștia și marginile
elementelor de beton armat vor fi cel puțin egale cu valorile prezentate în
Figura F.3.37.
- Adâncimea minimă de înglobare în betonul existent este de 5da pentru
conectorii cu expansiune și de 8da pentru conectorii cu aderență chimică.
(c) Pentru a obține o sporire a conlucrării între betonul nou introdus și cel existent
se pot executa pene de forfecare la interfața celor două straturi prin: ( )
- Tăierea unor bucăți din stratul de beton de acoperire al elementelor cadrului

existent (Figura F.3.38).
- Utilizarea unor piese prefabricate ce se lipesc de elementele structurale
existente utilizând substanțe adezive eficiente (Figura F.3.39).
Grindă
Grindă
existentă
existentă
Fredă φ6
Armături verticale
Perete Perete
introdus introdus
Figura F.3.35. Armături transversale spiralate (frete) dispuse pentru a împiedica cedarea prin
despicare a betonului
Grinda
existentă Grinda
existentă
min. I12 la interfaţă

~100 mm
„scăriţe” din
plase sudate
min. I12
Peretele Peretele
introdus introdus
Figura F.3.36. Armături transversale sub formă de „scărițe” din plase sudate dispuse pentru a
împiedica cedarea prin despicare a betonului
e2≥5da ≥7,5da e2≥5da ≥7,5da
da – diametrul ancorei post-instalate
a) Dispunere ortogonală a) Dispunere în zig-zag
Figura F.3.37. Pasul dintre conectorii post-instalați și distanțele dintre aceștia și marginile
elementelor de beton armat
Grinda Pană de Grinda

existentă forfecare existentă
Peretele Peretele
introdus Armături în formă de „U” introdus
min I10
Figura F.3.38. Pene de forfecare obținute prin tăierea unor bucăți din stratul de acoperire cu
beton a armăturilor din elementul existent
Grinda Pană
Adeziv Grinda
existentă prefabricată
existentă
Conector
Peretele Armătură în formă de „U” Peretele
introdus min. I10 Conector introdus
Figura F.3.39. Pene de forfecare obținute prin utilizarea unor piese prefabricate
F.3.5. Lucrări de consolidare a structurilor în cadre de beton armat cu panouri

de umplutură din zidărie
F.3.5.1. Particularități de alcătuire

Structurile din această categorie constau dintr-un cadru spațial de beton armat
la care pereții exteriori și unii (uneori majoritatea) pereți interiori sunt realizați din
blocuri ceramice sau din beton cu diferite compoziții, care umplu spațiul dintre stâlpi
și grinzi, având contact practic continuu pe tot perimetrul. Astfel, pereții
interacționează cu elementele cadrului formând un element cu rezistență la forțe
laterale.
Structura în cadre a fost proiectată, fie numai la încărcări verticale (cazul
clădirilor construite înainte de 1965), fie a fost proiectată și la forțe laterale cu valori
prea mici astfel încât capacitatea de rezistență la forțe laterale este insuficientă față de
exigențele impuse de codurile moderne de proiectare seismică.
F.3.5.2. Comportarea la cutremur

Eficacitatea structurală a sistemului cadru – perete de umplutură depinde de
dimensiunile și numărul golurilor, precum și de calitatea zidăriei (cu rosturi orizontale
și verticale umplute în totalitate sau numai parțial) și de contactul perete-structură pe
perimetru, complet sau parțial.
În cazul panourilor pline sau cu goluri mici deformația ochiului de cadru este
împiedicată și astfel în planul peretelui se formează o diagonală comprimată a cărei
rigiditate și rezistență depinde de calitatea zidăriei.
În cazul unor goluri mari, mecanismul de grindă cu zăbrele nu se poate
constitui și structura tinde să lucreze ca un cadru, cu noduri rigidizate suplimentar prin
prezența zidăriei.
Umplerea parțială necontrolată a unora din ochiurile de cadru poate duce la
efecte structurale negative:
- crearea condițiilor de nivel slab, de exemplu la parterul unor construcții unde
sunt amenajate magazine;
- crearea unor efecte de torsiune de ansamblu.
La acțiuni puternice zidăria pereților fisurează și tinde să se zdrobească,
pierzând rigiditatea și prezentând risc de prăbușire, în special în afara planului acesteia.
Cadrul de beton armat creează a doua linie de rezistență, dar se degradează
rapid ca urmare a alcătuirii deficitare.
La acțiuni seismice de intensitate mică și medie pereții de cărămidă pot asigura
rigiditatea și rezistența laterală pentru a satisface cerințele de performanță necesare.
F.3.5.3 Deficiențe specifice de alcătuire seismică și tehnici de intervenție
Sunt prezentate principalele deficiențe ale sistemului împreună cu metodele
curente de intervenție care să îmbunătățească răspunsul seismic așteptat al structurii.
Analiza are în vedere deficiențele referitoare la satisfacerea cerințelor de
performanță evidențiate de evaluarea calitativă și evaluarea prin calcul.
Metodele de intervenție pot fi bazate pe una din opțiunile:
(a) Conservarea sistemului structural în care elementele cadrului împreună cu
zidăria de umplutură se comportă ca pereți neomogeni, cu inima realizată dintr-
un material mai puțin rigid și mai puțin rezistent decât elementele ramei
cadrului, care constituie bulbii și centurile pereților. Sunt necesare măsuri care
să asigure interacțiunea structurală cadru de beton armat – zidărie avută în
vedere prin concepție, incluzând dacă sunt necesari conectori de oțel post-
instalați. Sporirea rezistenței inimii impune de cele mai multe ori la
construcțiile multietajate placarea cu mortar armat, pe o parte sau pe ambele
părți ale peretelui.
(b) Schimbarea sistemului structural prin: ( )
- Introducerea unor pereți structurali sau elemente de contravântuire. In această
situație, rigiditatea laterală trebuie să fie suficiente pentru a proteja pereții de
închidere și de compartimentare, conform prevederilor codului de proiectare
seismică.
- Eliminarea pereților de zidărie și înlocuirea lor cu pereți ușori legați flexibil de

structură sau detașarea pereților de structură, detaliind adecvat în acest scop
legăturile pereți – structură. Trebuie luate măsuri pentru a evita răsturnarea
pereților în afara planului lor. Soluția trebuie însoțită, atunci când este cazul, de
consolidarea structurii de beton armat.
Principalele deficiențe structurale specifice tipului structural analizat în această
secțiune, împreună cu tehnicile de intervenție posibile se grupează după cum urmează:
(a) Deficit de rezistență laterală.
(i) În cazul unor dimensiuni insuficiente ale pereților și/sau a unor rezistențe
slabe ale zidăriei sunt indicate cămășuiri ale pereților cu beton armat sau
FRP. Introducerea de pereți de beton armat sau contravântuiri metalice
reprezintă soluții de consolidare care modifică sistemul structural inițial.
(ii) Măsurile indicate la (i) se pot utiliza și în cazul unor pereți slabi cu goluri
mari. În plus atunci când este posibil se recomandă umplerea golului.
(iii) În cazul pereților cu degradări ale zidăriei, soluția de reparație –
consolidare locală este injectarea fisurilor cu mortar de ciment și apoi
placarea cu FRP sau cu mortar armat. ( )
(b) Deficit de rigiditate.
Acesta se poate remedia prin măsurile indicate la (a).
(c) Deficiențe de configurație structurală.
(i) Rigiditatea și rezistența nivelurilor flexibile și/sau slabe se pot îmbunătăți
prin:
- introducerea la aceste niveluri a unor pereți de beton armat, de zidărie
armată sau a unor contravântuiri de oțel,
- prin cămășuirea elementelor verticale de la aceste niveluri cu beton armat
în vederea sporirii rezistenței acestora la forță axială și forță tăietoare.
(ii) Efectele de torsiune generală rezultate din dispunerea neechilibrată a
pereților de umplutură, parte a structurii laterale, se diminuează reducând
excentricitățile dintre centrul maselor și centrele de rigiditate sau de
rezistență prin introducerea în poziții adecvate a unor pereți de cărămidă
sau chiar a unor pereți de beton armat. Atunci când funcțiunea nu permite
introducerea pereților plini se pot introduce contravântuiri de oțel. ( )
(d) Deficiențe referitoare la traseul încărcărilor.
Întreruperile sau zonele slabe care apar mai frecvent în traseul încărcărilor
către terenul de fundare sunt reprezentate de lipsa legăturilor care să evite riscul de
prăbușire al pereților în afara planului lor și de absența colectorilor din planșeul care să
asigure transferul încărcărilor orizontale la elementele structurii laterale.
Pentru corectarea acestor deficiențe se vor introduce ancore post-instalate la
interfața pereți – elementele cadrului și se vor monta colectori de beton armat sau din
piese de oțel în planșeu.
(e) Deficiențe de alcătuire a elementelor cadrului de beton armat.
(i) Înnădirile insuficiente ale armăturilor longitudinale din stâlpi.
Înnădirile prin petrecerea armăturilor își îmbunătățesc performanța dacă se

aplică cămășuiri locale cu beton armat, piese de oțel sau FRP, ca urmare a sporirii
efectului de confinare exercitat de cămășuiri.
(ii) Rezistența insuficientă a stâlpilor, grinzilor și nodurilor. ( )
Aceste deficiențe se corectează prin cămășuire realizată după caz din beton
armat, piese metalice sau FRP, conform detaliilor prezentate la F.3.4.4.
(f) Rosturi slăbite neumplute între peretele de ceramică și rama de beton armat.
Acest defect se remediază prin curățarea rostului și/sau desfacerea asizelor
periferice și refacerea acestora și injectarea sau matarea spațiilor goale cu mortar.
(g) Deficiențe ale diafragmelor orizontale.
Acestea constau în armări insuficiente ale diafragmelor pentru preluarea
eforturilor de încovoiere și forță tăietoare și a eforturilor din zona golurilor cu
dimensiuni mari, precum și în absența conectorilor.
Remedierile specifice sunt descrise în cap. F.3.7.
(h) Fundații cu suprafețe de rezemare insuficientă și/sau cu deficit de rezistență. ( )
Consolidarea fundațiilor se realizează prin măsurile descrise la cap F.3.8.
F.3.6. Consolidarea structurilor cu pereți de beton armat
F.3.6.1. Caracterizarea tipului structural

Elemente structurale cu rezistență și rigiditate consistente, pereții de beton
armat sunt introduși în structurile de clădiri în special atunci când configurația și
regimul de înălțime ale clădirii fac necesară realizarea unei structuri laterale puternice.
Funcție de modul în care se realizează preluarea încărcărilor verticale și
orizontale la structurile cu pereți, se disting două categorii de construcții cu pereți de
beton armat:
- Construcții cu pereți structurali deși, în care sistemul pereților este cel care
preia majoritatea încărcărilor gravitaționale și practic în întregime pe cele
orizontale. Structura este completată, eventual, numai local, cu stâlpi și grinzi.
- Construcții cu pereți rari, în care sistemul pereților, eventual asamblați în
nuclee, este asociat cu cadre din stâlpi și grinzi din beton armat, legate prin
noduri rigide. Deoarece cele două sisteme conlucrează în preluarea forțelor
laterale și ambele preiau încărcările verticale aferente, acest tip de structură
este denumit dual.
Prima categorie este utilizată cu prioritate la clădiri rezidențiale, la care
fixitatea poziției pereților nu constituie un inconvenient (blocuri de locuințe, hoteluri,
cămine) și la care pereții din beton armat sunt plasați la limita camerelor și a
coridoarelor. Uneori, și pereții exteriori, prevăzuți cu golurile de ferestre sau uși (spre
balcoane), sunt realizați tot ca elemente structurale. Limita acestui sistem o constituie
structurile tubulare, cu rigiditatea și rezistența laterală concentrată pe perimetrul
clădirii, utilizate la construcții foarte înalte.
Structura poate fi realizată din beton armat monolit, dar se pretează și la o
prefabricare avansată sub formă de „panouri mari”.
A doua categorie este aplicată la clădirile caracterizate de flexibilitate

funcțională, la care pereții sunt plasați în pozițiile în care nu deranjează funcțiunea
clădirii (la limita dintre celulele funcționale, în jurul caselor de scară și a lifturilor etc.).
Eficacitatea sistemelor structurale cu pereți depinde esențial de realizarea
funcțiunii planșeelor ca diafragme rigide și rezistente. Acest rol este îndeplinit, de
regulă, la construcțiile mai recente din beton armat monolit, dar nu este îndeplinit
întotdeauna la structurile cu planșee prefabricate, inclusiv cele din panouri mari,
datorită, în special, legăturilor inadecvate dintre panouri.
Tipurile de fundații ale construcțiilor cu pereți variază destul de mult, de la
fundațiile independente pentru pereți, de suprafață sau de adâncime, până la sistemele
de infrastructură de tip cutie rigidă și rezistentă, alcătuite din radier, pereții de contur și
de la interior ai subsolurilor, împreună cu planșeele acestora.
Până nu de mult, în practica proiectării seismice din țara noastră sistemul
fundațiilor și cel al infrastructurii nu erau alcătuite și calculate în concordanță cu
principiul, astăzi general acceptat, al ierarhizării capacității de rezistență asociat
mecanismului structural de disipare de energie dorit. Într-o situație nefavorabilă din
acest punct de vedere se află fundațiile construcțiilor de tip dual, cu concentrări mari
de eforturi la baza pereților structurali, relativ depărtați unul de altul.
F.3.6.2. Răspunsul seismic al structurilor cu pereți de beton armat

În deformarea sub încărcări crescătoare, primele elemente care fisurează și sunt
solicitate dincolo de pragul de curgere sunt grinzile și plăcile care cuplează pereții.
Plastificarea grinzilor produce o reducere semnificativă de rigiditate a structurii. Dacă
rezistența transversală este necorelată adecvat cu rezistența la încovoiere, intervine
plastificarea prin forfecare și degradarea pronunțată a rezistenței, mai ales dacă
detalierea armăturii transversale este incorectă. În final se pierde efectul de cuplare și
pereții ajung să lucreze pe schema de consolă verticală.
În funcție de modul de realizare al infrastructurii și fundațiilor și de relația între
rezistența infrastructurii și a pereților, „veriga slabă” a ansamblului structural poate fi
sistemul pereților sau elementele bazei acestuia.
Dacă consumul de energie se realizează cu prioritate în pereți, sunt posibile
două tipuri de comportare. Primul constă în dezvoltarea unei zone de plastificare prin
încovoiere la baza pereților. Dacă zonele de deformare plastică sunt alcătuite corect,
deformațiile de încovoiere nu produc degradări de rezistență, decât la deplasări mari.
Al doilea tip de comportare implică fisurarea și curgerea produsă de forfecare.
Acest mod de comportare este indezirabil pentru că este asociat cu o degradare rapidă
a rigidității și rezistenței pereților.
Dacă cerințele de deplasare sunt mici, ceea ce se întâmplă în anumite zone
seismice, sistemele care prezintă plastificarea armăturilor transversale pot oferi o
comportare seismică acceptabilă.
În condițiile unei rezemări pe teren limitate, poate apărea rotirea pe teren. În
general benefică, pentru că reduce răspunsul infrastructurii, rotirea pe teren mărește
însă deplasările laterale. Funcție de dezvoltarea fundațiilor, rotirea pe teren a pereților
poate fi un fenomen izolat, unul secvențial, sau unul de proporții mai mari. În aceste
condiții intervin transferuri de forțe între pereți.
În cazul construcțiilor cu subsoluri și infrastructuri mai puternice, cuplul

format de forțele de reținere apărute la nivelul radierului și planșeelor subsolurilor
poate fi mai puternic decât momentul dezvoltat pe teren și rotirea bazei este mai puțin
însemnată.
Este de subliniat că în practica proiectării dinainte de 1980, problema
proiectării infrastructurilor la forțe laterale era ignorată. Din acest motiv, există multe
situații în care, la construcții realizate anterior, intervin rotiri pe teren importante sau
elementele infrastructurii prezintă riscul unor ruperi premature.
F.3.6.3. Deficiențe specifice de alcătuire seismică și tehnici de reabilitare

În această secțiune sunt identificate tipurile de deficiențe seismice care intervin
la structurile cu pereți și se indică tipurile de intervenție.
Deficiențele se referă la condițiile de alcătuire de ansamblu și de detaliu
precizate în P 100-3 și se stabilesc prin evaluare calitativă și evaluare prin calcul.
Deficiențele seismice ale unei construcției sunt identificate în urma expertizei
și sunt consemnate în raportul de expertiză.
Lucrările de consolidare urmăresc impunerea unui mecanism structural de
disipare de energie favorabil.
În cazul structurilor cu pereți de beton armat, acest mecanism implică
dezvoltarea zonelor plastice în grinzile de cuplare și la baza pereților. Funcție de
dezvoltarea fundațiilor și de posibilitățile concrete de intervenție asupra acestora, se
poate avea în vedere și un răspuns seismic care să implice și rotirea pe teren.
Deficiențele structurilor cu pereți pot reprezenta deficiențe de sistem (la nivel
de ansamblu) sau deficiențe de alcătuire ale elementelor structurale considerate separat.
Aceste deficiențe sunt grupate astfel:
- deficiențe de sistem;
- deficiențe de alcătuire a elementelor structurale.
F.3.6.3.1. Deficiențe de sistem

Cele mai semnificative aspecte de deficiențe de sistem sunt:
(a) Rezistență insuficientă la forțe laterale.
Acest tip de deficiență poate apărea la multe construcții de tip dual.
Sporirea rezistenței laterale a structurii în ansamblu se poate realiza prin
măsuri cum sunt:
- introducerea unor pereți suplimentari, cu sporirea corespunzătoare a capacității
fundațiilor;
- consolidarea pereților existenți și a grinzilor de cuplare;
- izolarea seismică a bazei construcției.
(b) Rigiditatea laterală insuficientă.
O asemenea deficiență poate apărea, de asemenea, la structuri cu pereți dispuși
la distanțe mari.
Remedierea acestei deficiențe se realizează, ca și în cazul deficiențelor de

rezistență, prin:
- introducerea de pereți suplimentari;
- mărirea secțiunilor pereților existenți și a altor elemente structurale ale
construcției.
Sporul de rigiditate trebuie să fie suficient pentru ca cerințele seismice să nu
depășească capacitatea de deformație (ductilitatea) a elementelor care nu se
consolidează. În caz contrar, trebuie aplicate măsuri specifice pentru creșterea
proprietăților de deformare ale acestora.
(c) Configurația structurală neregulată.
Din acest punct de vedere, intervin următoarele tipuri de deficiențe:
(i) Pereți discontinui pe verticală;
De exemplu, pereții întrerupți la un anumit nivel, unde aceștia reazemă pe
stâlpi, sau decalarea planurilor pereților pe verticală.
Măsuri posibile:
- introducerea de pereți suplimentari, eventual completarea peretelui la nivelul
unde intervine discontinuitatea;
- întărirea stâlpilor de sub pereții întrerupți.
De multe ori, aceste măsuri trebuie însoțite de măsuri de îmbunătățire a
legăturii elementelor verticale ale structurii cu diafragma orizontală (planșeul).
(ii) Niveluri slabe sau flexibile;
Măsurile de intervenție au în vedere, în acest caz, mărirea rezistenței sau/și a
rigidității laterale a nivelului slab.
(iii) Colțuri intrânde sau goluri mari în planșeu;
Se poate completa total, sau parțial, suprafața planșeului, dacă este posibil, sau
se prevăd armături de centură, adecvat ancorate, pentru bordarea golurilor sau a
zonelor intrânde.
(iv) Dispoziții de pereți la care centrul de rigiditate sau centrul de rezistență,
sunt puternic excentrice față de centrul maselor. ( )
În această situație, intervenția structurală va urmări corectarea acestei
deficiențe prin introducerea unor pereți de echilibrare.
(d) Traseu întrerupt al încărcărilor către terenul de fundare. ( )
În construcțiile existente, cu precădere în cele vechi, pot apărea numeroase
tipuri de situații în care este afectată continuitatea fluxului de încărcări către baza
construcției. De exemplu, absența elementelor care asigură colectarea încărcărilor din
planșee, a elementelor de conectare între planșee și pereți.
În asemenea situații, se introduc, în planșeu și la interfața pereților cu planșeele,
centuri și elemente noi de conectare, realizate cu diferite tehnici.
În aceeași categorie de deficiențe intră ancorajele și înnădirile de armături
insuficiente, care se corectează prin cămășuiri cu beton armat, piese de oțel sau FRP.
F.3.6.3.2. Deficiențe de alcătuire a elementelor structurale

Cele mai semnificative aspecte de alcătuire deficitară sunt:
(a) Insuficientă rezistență la încovoiere a pereților.
Deficitul individual de rezistență la încovoiere al pereților se remediază, în
general, prin cămășuiri din beton armat (mai rar cu piese de oțel sau polimeri armați),
cu armături verticale continue.
(b) Insuficientă rezistență la forță tăietoare a pereților.
Remediul obișnuit este cămășuirea cu beton armat monolit, plăci de oțel, sau
polimeri armați cu fibre, a inimii pereților.
În anumite situații se poate reduce cerința de solicitare la forță tăietoare a
pereților cu suprarezistență excesivă la încovoiere, fragmentând pereții prin șlițuri
verticale adecvat poziționate.
(c) Rezistență insuficientă a grinzilor de cuplare la moment încovoietor și/sau la
forță tăietoare.
Tehnica curentă de sporire a rezistenței este cămășuirea cu diverse materiale,
după caz, beton armat, polimeri armați cu fibre, sau piese metalice. În cazul unor
grinzi de cuplare grav degradate în urma cutremurului, o soluție rațională este
demolarea și returnarea lor cu armări îmbunătățite.
(d) Insuficientă capacitate de deformare a pereților.
Căile de remediere sunt dezvoltarea secțiunilor, în special la capetele pereților,
prin cămășuirea bulbilor și, în general, a zonelor de la extremitățile secțiunilor.
(e) Deficiențele de alcătuire a planșeelor – diafragmă.
La proiectarea marii majorități a construcțiilor existente, proiectarea planșeelor
a avut în vedere exclusiv preluarea încărcărilor verticale, nu și rolul de diafragme
orizontale. Ca urmare, planșeele pot evidenția deficiențe din acest punct de vedere,
cum sunt:
(i) Absența unor centuri, suficient dezvoltate, de bordare a marginilor
planșeelor sau a golurilor de dimensiuni mari; în asemenea cazuri se
completează planșeele existente cu elemente realizate din beton armat,
piese de oțel, sau fâșii din FRP, capabile să preia eforturile de întindere
aferente.
(ii) Legături slabe la interfața planșeu-perete, incapabile să transfere
lunecările care apar la limita dintre aceste elemente; sporul de capacitate
necesar acestor legături se realizează cu ancore de diverse tipuri, piese din
cornier etc.
(iii) Lipsa unor legături eficiente ale planșeelor din elemente prefabricate, care
să asigure comportarea acestor planșee ca diafragme; în această situație,
soluția optimă de consolidare o constituie turnarea peste elementele
prefabricate a unui strat de beton suficient de gros (funcție de deschiderea
planșeului), armat adecvat. ( )
Soluțiile de consolidare ale planșeelor sunt prezentate la F.3.7.
(f) Capacitatea de rezistență insuficientă a fundațiilor sau a terenului de fundare. ( )
Și în cazul fundațiilor, proiectarea, în practica de dinainte de 1980, nu avea în

vedere alcătuirea acestei părți a construcțiilor în acord cu acțiunea asociată
mecanismului de plastificare a structurii. Ca urmare, multe fundații de clădiri vechi,
indiferent de modul de realizare, prezintă importante deficiențe sub aspectul rezistenței
și rigidității.
Problema reabilitării fundațiilor este tratată în capitolul F.3.8.
F.3.6.4. Soluții de consolidare a pereților, ca elemente structurale individuale

Consolidarea pereților de beton armat se face pentru sporirea:
- rezistenței la încovoiere;
- rezistenței la forță tăietoare;
- deformabilității (ductilității);
- rigidității;
- performanțelor zonelor de înnădire ale armăturilor.
Un tip de intervenție poate avea efecte multiple. De exemplu, măsurile de
sporire a rezistenței la forță tăietoare pot crește și capacitatea de deformație.
Consolidarea pereților din beton armat individuali se obține în mod obișnuit
prin cămășuirea pereților cu beton armat, piese de oțel sau polimeri armați cu fibre.
Uneori când este posibil din punct de vedere funcțional, sporirea rezistenței se poate
obține prin umplerea unor goluri de uși și ferestre.
La alegerea soluției de cămășuire se vor avea în vedere avantajele și
inconvenientele fiecăreia din cele trei tipuri de materiale folosite. Sintetic acestea sunt
următoarele:
(a) Tehnologia cămășuirii cu beton armat prezintă avantajele unui cost redus și a
unei aderențe bune la elementul existent, fără măsuri speciale de conectare.
Inconvenientele sunt majorarea uneori substanțială a dimensiunilor, cu
reducerea spațiului liber, și masa adăugată relativ mare. De asemenea, această
tehnologie întâmpină dificultăți serioase pentru consolidarea pereților de rost.
(b) Tehnologia cămășuirii cu piese de oțel nu modifică semnificativ dimensiunile
elementelor structurale, adaugă o masă sensibil mai mică decât cămășuirea cu
beton armat și se realizează într-un timp mai redus decât aceasta.
Inconvenientele soluției sunt necesitatea protecției la foc, costurile superioare
ale materialelor și de manoperei și necesitatea unor măsuri pentru realizarea
aderenței la betonul existent.
(c) Tehnologia cămășuirii cu FRP nu duce practic la modificarea secțiunilor și a
masei inițiale ale elementelor și se realizează în timp foarte scurt, cu afectarea
minimă a funcțiunii. Printre cele mai importante inconveniente sunt necesitatea
protecției la foc, costul mai ridicat decât în cazul celorlalte două tehnologii și
tehnicitatea necesară punerii în operă. ( )
F.3.6.4.2. Creșterea rezistenței la încovoiere a pereților

Creșterea capacității de rezistență la încovoiere a pereților se realizează prin
introducerea unor elemente noi de beton armat sau de oțel, în special la extremitățile
acestora.
În această situație este necesară realizarea continuității pe verticală a
elementelor nou introduse pe înălțimea necesară (Figura F.3.40 (a) și (b)), ceea ce
presupune spargerea locală a elementelor orizontale (plăci și/sau grinzi) întâlnite pe
înălțimea peretelui. Se pot aplica și soluții în care grinzile, dacă există, să fie ocolite,
spargerea acestora fiind evitată.
Detaliile de consolidare recomandate sunt cele din Figura F.3.41, Figura F.3.42
și Figura F.3.43. Consolidarea se poate realiza prin:
(a) prin adăugarea sau mărirea unor bulbi din beton armat (Figura F.3.41);
(b) prin adăugarea unor elemente din oțel: ( )
- Corniere la colțuri rigidizate orizontal cu benzi din oțel (Figura F.3.42);
- Plăci metalice (Figura F.3.43).
Pentru realizarea conlucrării dintre piesele metalice și betonul pereților
existenți trebuie luate măsuri de aseptizare a suprafețelor de beton în contact cu plăcile
de oțel și trebuie aplicate soluții de injectare care să asigure umplerea spațiilor dintre
elemente. Când aceste măsuri nu sunt suficient de sigure se vor prevedea conectori.
În situațiile în care sporirea rezistenței la încovoiere duce la creșterea forței
tăietoare de proiectare peste capacitatea elementelor, vor fi necesare și măsuri de
sporire rezistenței lor la forța tăietoare (Figura F.3.43).
(a)
cămăşi de b.a.
continue pe perete existent
înălţime cu bulbi
(b)
corniere de oţel
continue pe perete existent
înălţime cu bulbi
Figura F.3.40. Creșterea capacității de rezistență la încovoiere a pereților prin introducerea unor
elemente noi din beton armat sau oțel
element nou din b.a

element nou din b.a
perete existent
perete existent
fără bulbi
Figura F.3.41. Detalii de consolidare - cămăși din beton armat
plăci de oţel
perete existent
cu bulbi
spaţiu umplut cu
mortar matat sau
răşini epoxidice
corniere corniere
Figura F.3.42. Detalii de consolidare – corniere și benzi din oțel
benzi de oţel pentru sporirea

capacităţii la forţă tăietoare
placă de oţel placă de oţel

continuă pe continuă pe
înălţime înălţime
conectori aderenţă realizată cu

răşini epoxidice
Figura F.3.43. Detalii de consolidare – plăci metalice

F.3.6.4.3. Creșterea deformabilității (creșterea ductilității)

Creșterea capacității de deformare (creșterea ductilității) se face prin
confinarea zonelor de capăt ale pereților, introducând cămăși de beton armat, oțel sau
polimeri armați cu fibre (FRP).
Dacă se intenționează ca aceste intervenții să nu producă și sporirea rezistenței
la încovoiere și, implicit, a forței tăietoare de proiectare (asociate) se va întrerupe
continuitatea pe verticală a cămășii în dreptul planșeelor. În acest sens se vor
prevederea rosturi de cca. 50 mm între extremitățile cămășii și planșeele învecinate.
Exemple de rezolvare a detaliilor se dau în Figura F.3.44(a), în cazul cămășuirii cu
beton armat și în Figura F.3.44(b), pentru cămășuirea cu piese de oțel.
În cazul pereților fără bulbi la extremități, detaliile de consolidare a zonelor de
capăt pot fi rezolvate ca în Figura F.3.45.
În cazul utilizării cămășilor de FRP, detaliile de principiu sunt similare celor
care utilizează piese de oțel.
spaţiu liber spaţiu liber

50 mm 50 mm
cămăşi de corniere şi
beton armat perete existent perete existent
cu bulbi plăci din oţel
cu bulbi
(a) (b)
Figura F.3.44. Creșterea ductilității fără a se spori rezistența la încovoiere
benzi de oţel benzi de oţel

perete existent
fără bulbi
conectori
Figura F.3.45. Consolidarea zonelor de capăt la pereții fără bulbi

F.3.6.4.4. Creșterea rezistenței la forță tăietoare

Creșterea capacității la forță tăietoare se face prin consolidarea inimii pereților.
Se pot utiliza cămăși din beton armat, oțel sau FRP.
Pentru a se evita sporirea capacității la încovoiere și a forței tăietoare de
proiectare este necesar ca elementele nou introduse să nu aibă continuitate pe înălțime.
Acestea se vor întrerupe la nivelul planșeelor. Se recomandă prevederea unui rost de
50 mm la partea superioară și inferioară.
Cămășile din beton armat, oțel sau FRP se pot aplica funcție de necesarul de
rezistență sau de constrângerile tehnologice și arhitecturale, pe una sau pe ambele fețe
ale peretelui existent.
Indiferent de soluția aleasă pentru cămășuire, elementele nou introduse trebuie
ancorate adecvat în zonele de capăt ale pereților.
Detaliile de cămășuire a inimii pereților cu beton armat pot fi rezolvate ca în
Figura F.3.46(a) și (b). Cămașa se poate arma cu o singură plasă de armătură
amplasată în planul median.
conectori
perete cămăşuit cu beton armat pe
ambele feţe
(a)
conectori
perete cămăşuit cu beton armat pe o
singură faţă
(b)
Figura F.3.46. Consolidarea inimii peretelui cu cămăși din beton armat
Cămășuirea cu elemente de oțel se poate face prin dispunerea pe una sau

ambele fețe ale peretelui a unor benzi de oțel în direcție orizontală (Figura F.3.47) sau
a unor panouri continue de tablă din oțel.
În cazul utilizării polimerilor armați cu fibre detaliile pot fi rezolvate ca în
Figura F.3.48(a),(b),(c) și Figura F.3.49 pentru pereți și grinzi de cuplare. Înainte de
aplicarea FRP este esențială respectarea condițiilor tehnologice privind curățirea,
netezirea suprafețelor și rotunjirea colțurilor.
Orientarea fibrelor va fi unidirecțională (paralelă cu direcția de acțiune a forței
tăietoare) (Figura F.3.49). Este esențială, de asemenea, asigurarea unei ancorări
adecvate a FRP, prin petrecerea după capătul peretelui sau grinzii, după caz, și prin
prevederea conectorilor specifici FRP realizați tot cu fibre, răsfirați în evantai (Figura
F.3.50).
Dimensionarea fâșiilor sau plăcilor va asigura o rezistență în exces față de
valoarea forței tăietoare asociate mecanismului de plastificare, pentru a asigura
dezvoltarea deformațiilor plastice de încovoiere.
Întrucât rezistența FRP este limitată de capacitatea de aderență, este inutilă
sporirea numărului de straturi peste cel asociat capacității de aderență.
benzi din tablă de oţel pe benzi din tablă de oţel pe o

ambele feţe pentru sporirea singură faţă pentru sporirea
rezistenţei la forţă tăietoare rezistenţei la forţă tăietoare
(a) (b)
Figura F.3.47. Consolidarea inimii peretelui cu benzi din tablă de oțel
FRP
colţ rotunjit Rt30 mm

(a)
t 150 mm
FRP
colţ rotunjit Rt30 mm

t 150 mm (b)
t 150 mm
ancore mecanice FRP

(c)
Figura F.3.48. Consolidare folosind polimeri armați cu fibre

Placă existentă
A de beton armat
Benzi de FRP Benzi de FRP

cu fibrele cu fibrele
orientate orientate
vertical A B B orizontal
Gol de uşă
Perete existent
Bulb existent perpendicular
de beton armat
ELEVAŢIE Detaliu de ancorare a benzilor de FRP
Secţiune A-A Secţiune B-B

placă ancoră din
fibre colţ rotunjit
ancoraj straturi
FRP
ancoră din fibre

perete
cămaşă FRP
grindă existentă rotunjire realizată

cu răşină
colţ rotunjit
Figura F.3.49. Consolidarea pereților și a riglelor de cuplare folosind polimeri armați cu fibre
adâncime de înglobare
rozeta de ancorare
primul strat FRP
ultimul strat FRP
extinderea ancorajului
perete
ancoraj din fibre

colţ rotunjit
Figura F.3.50. Ancorarea polimerilor armați cu fibre

F.3.6.4.5. Sporirea capacității de cuplare a pereților structurali

Cuplarea pereților poate fi îmbunătățită prin consolidarea grinzilor de cuplare
existente sau prin introducerea unor grinzi de cuplare noi.
Consolidarea grinzilor de cuplare poate fi făcută pentru sporirea capacității de
rezistență la încovoiere, a capacității de rezistență la forță tăietoare și/sau pentru
sporirea deformabilității. Detaliile de consolidare a grinzilor de cuplare existente pot fi
rezolvate ca în Figura F.3.51 sau Figura F.3.52.
Soluția uzuală este atașarea unei grinzi de cuplare la cea existentă și conectarea
prin ancore cu aderență a celor două elemente. Această soluție face necesară
îngroșarea locală a pereților pentru a asigura o ancorare adecvată a armăturilor din
grindă. Dezvoltarea pereților implică, de asemenea, necesitatea unor măsuri de
conectare a elementelor noi de cele existente.
Betonarea elementelor noi se poate face prin goluri practicate în placa
planșeului.
Detaliile de consolidare prin aplicarea FRP sunt date la F.3.6.4.4.
Introducerea de grinzi de cuplare noi este recomandată în cazul structurilor cu
pereți cu planșee dală. În Figura F.3.53 este dat un exemplu de consolidare prin
introducerea unei grinzi de cuplare la intradosul plăcii.
perete existent
A-A
A gol de turnare
gaură
carcase forată
înclinate
A grindă nouă ancoră din

oţel beton
1,5 la
zonă de ancoraj ataşată
peretelui
Notă: În elevaţie este reprezentată doar

armătura principală a grinzii noi.
Figura F.3.51. Detalii de consolidare pentru grinzi de cuplare existente – varianta 1

perete existent
A-A
A gol de turnare
gaură
forată
grindă de
1,5 la A ≥ 200
cuplare nouă ancoră din
oţel beton
Zonă de ancoraj
ataşată peretelui
Notă: Dacă se iau măsuri de sprijinire provizorie a plăcii, grinda nouă se poate executa
cu înălţimea grinzii existente prin realizarea unui gol continuu în placă.
Figura F.3.52. Detalii de consolidare pentru grinzi de cuplare existente – varianta 2
A-A goluri de turnare

perete existent
găuri
A B forate
≥ 100mm
B-B goluri de turnare
A B
grindă de
cuplare nouă
zonă de ancoraj
ataşată peretelui
Figura F.3.53. Introducerea unei grinzi de cuplare la intradosul plăcii
F.3.6.5. Soluții de consolidare cu modificarea structurii în ansamblu

Din această categorie fac parte soluții care constau din adăugarea de pereți
structurali, contravântuiri metalice sau atașarea unor pereți-contrafort sau cadre la
exteriorul construcției.
Soluțiile sunt similare celor prezentate la cap. F.3.4.3 și nu se mai detaliază aici.
F.3.7. Intervenții asupra planșeelor
F.3.7.1. Probleme generale

Intervențiile asupra planșeelor construcțiilor existente prezentate în această
secțiune au în vedere numai rolul lor de diafragme orizontale, rigide și rezistente,
pentru încărcări aplicate în planul lor.
Intervențiile determinate de rezistența insuficientă a planșeelor față de
încărcările verticale aplicate normal pe planșee impun măsuri specifice, care nu fac
obiectul prezentului ghid.
Eforturile secționale în diafragmele orizontale ale clădirilor se determină pe
modele de calcul specifice proporțiilor acestor elemente, respectiv pe modele de grinzi
pereți, sau grinzi cu zăbrele rezemate pe componentele structurii verticale a clădirii.
Eforturile secționale se stabilesc potrivit celor mai defavorabile (acoperitoare)
scheme de încărcare, în care acțiunile seismice de proiectare corespund mecanismului
de plastificare (de disipare de energie) al structurii.
În funcție de deficiențele de alcătuire ale planșeelor intervențiile care au în
vedere funcția de diafragme orizontale, pot avea unul sau mai multe din următoarele
obiective:
- creșterea rezistenței la forță tăietoare;
- creșterea rezistenței la încovoiere;
- creșterea rezistenței la lunecare a zonelor de conectare între elementele
structurii verticale și planșee, prin care se asigură transferul forțelor masice de
la planșeu la structura care preia forțele laterale;
- realizarea unor elemente capabile să colecteze încărcările masice aplicate în
grosimea planșeului și transportul lor către elementele structurii verticale sau
pentru suspendarea lor în zona comprimată a diafragmei, atunci când aceste
încărcări produc întinderi perpendiculare pe axul grinzii perete orizontale;
- creșterea rezistenței diafragmei în zonele cu slăbiri locale (în special în
vecinătatea golurilor de dimensiuni medii și mari).
Măsurile de consolidare ale planșeelor pot deveni necesare mai ales dacă prin
soluțiile de consolidare ale structurii verticale, de exemplu, prin introducerea unor
pereți structurali puternici, la distanțe relativ mari, deschiderile planșeelor ca grinzi
orizontale cresc în raport cu situația anterioară intervenției.
Îmbunătățirea condițiilor de solicitare ale planșeelor se poate obține și prin
reducerea deschiderii lor pe schema de grindă orizontală prin introducerea unor
elemente structurale verticale suplimentare sau prin întărirea celor existente.
F.3.7.2. Soluții de sporire a rezistenței la forță tăietoare

În cazul în care rezistența la forță tăietoare în planul planșeului este
insuficientă se poate aplica una din următoarele soluții:
- suplimentarea grosimii diafragmei orizontale printr-un strat de beton armat
monolit turnat deasupra planșeului existent (suprabetonare);
- reducerea valorii eforturilor de forfecare prin introducerea unor elemente

verticale suplimentare (pereți de beton armat, contravântuiri) care reduc
deschiderea diafragmei pentru forțele inerțiale aplicate în planul planșeului.
Soluția suprabetonării reprezintă soluția obișnuită. Aplicarea acestei tehnici
obligă la realizarea unor legături adecvate cu elementele structurii verticale, de regulă
prin conectori post-instalați (Figura F.3.54) și a conlucrării dintre stratul nou turnat și
stratul de bază de beton.
armături armături
centură suprabetonare
placă
ancore
existentă
post-instalate
Figura F.3.54. Realizarea unei legături adecvate între elementele verticale și suprabetonare
Câteva soluții de realizare a aderenței dintre cele două straturi de beton armat
sunt prezentate în Figura F.3.55.
În cazul din Figura F.3.55 (a), conlucrarea este realizată prin intermediul unui
strat de pietriș lipit cu adeziv epoxidic de placa planșeului existent. În Figura F.3.55
(b), conectarea celor două straturi se realizează prin ancore post-instalate, cu capăt
expandabil sau cu aderență chimică. În Figura F.3.55 (c), se prezintă o soluție care se
poate aplica în cazul unor planșee prefabricate alcătuite din fâșii cu goluri. Prin
spargerea bolții de deasupra unor goluri și umplerea acestora odată cu turnarea
suprabetonării se realizează pene care preiau tendința de lunecare între cele două
straturi de beton. O altă soluție este prezentată în Figura F.3.55 (d) în care conlucrarea
între suprabetonare și placa existentă se realizează prin corniere fixate cu bolțuri de
placa planșeului existent.
(a) (b)
(c) (d)
Figura F.3.55. Realizarea aderenței între placa existentă și suprabetonare
Suplimentarea grosimii planșeelor prin suprabetonare duce la mărirea greutății

permanente a construcției și implicit a forței seismice. În consecință la verificarea
elementelor structurale, inclusiv a fundațiilor se va ține seama de acest spor de
încărcare.
Prin reducerea deschiderii diafragmelor ca urmare a introducerii unor elemente
structurale suplimentare (pereți, contravântuiri) se pot evita sau reduce măsurile de
consolidare a planșeelor.
Asemenea situații apar de regulă de la sine, când structura verticală trebuie
întărită ca urmare a unei rezistențe sau a unei rigidități laterale insuficiente.
F.3.7.3. Soluții de sporire a rezistenței la încovoiere

Deficitul de rezistență la încovoiere în plan orizontal (în planul diafragmei) se
poate elimina prin creșterea rezistenței centurilor de pe conturul planșeului.
Soluțiile care pot fi aplicate în acest scop sunt următoarele:
- demolarea marginii plăcii planșeului și returnarea zonei desfăcute după ce în
prealabil s-au montat armăturile centurii (Figura F.3.56);
- montarea unor armături de centură continue în lungul marginii diafragmei, în
grosimea suprabetonării, atunci când planșeul se suprabetonează (Figura
F.3.54);
- introducerea unor elemente de oțel (platbande, corniere) în lungul marginilor
planșeelor conectate adecvat de placă (Figura F.3.57);
- prin reducerea eforturilor de încovoiere în planul planșeului prin diminuarea
deschiderilor acestuia ca urmare a introducerii unor elemente verticale
suplimentare.
În cazul realizării centurii într-o fâșie de planșeu desfăcută și returnată (Figura
F.3.56), trebuie luate măsuri pentru susținerea provizorie a planșeului pe durata
lucrărilor și pentru a asigura continuitatea neîntreruptă a armăturilor de centură în
dreptul eventualelor obstacole (traversarea unor grinzi, pereți etc.).
De asemenea, atunci când legătura cu reazemul plăcii este subdimensionată, cu
ocazia executării centurii trebuie îmbunătățită și conectarea dintre planșeu și
elementele verticale.
Figura F.3.56. Instalarea armăturilor din centuri prin demolarea marginii plăcii
Centurile de pe perimetrul planșeului se pot realiza și cu profile și platbande de

oțel, dispuse, după caz, la partea superioară sau la partea inferioară a plăcii (Figura
F.3.57). În al doilea caz trebuie luate măsuri pentru traversarea grinzilor orientate
perpendicular pe centură, de exemplu, prin traversarea acestor elemente cu bare de oțel
beton de secțiune echivalentă, solidarizate de elementele centurii.
Centurile metalice se prind de diafragma de beton armat prin conectori post-
instalați cu aderență chimică sau cu expansiune mecanică.
Soluțiile indicate pentru realizarea centurilor cu armături în suprabetonare sau
elemente de oțel, se pot aplica și pentru realizarea colectorilor și suspensorilor
diafragmelor.
Figura F.3.57. Introducerea unor elemente din oțel în lungul marginilor planșeului
F.3.7.4. Sporirea capacității de transmitere a forțelor de lunecare între placă și

elementele structurii verticale
Soluțiile pentru sporirea legăturii între planșeu și elementele structurii verticale,
pereți structurali și/sau grinzi de cadru au în vedere preluarea forțelor de lunecare prin
forfecarea unor elemente metalice sau prin frecare echivalentă.
gol realizat cu
burghiul
conector de
suprabetonare
oţel-beton
armată
(a) (b)
Figura F.3.58. Soluții pentru sporirea legăturii între planșeu și elementele verticale ale structurii
Elementele care contribuie la preluarea forțelor transmise de la placă la pereți

sau grinzi pot fi armături de oțel-beton montate în suprabetonare, care traversează
elementul de reazem prin goluri perforate, umplute ulterior cu mortar epoxidic (Figura
F.3.58(a)) sau conectori care transmit aceste forțe de la placă la piesele de oțel de
legătură și de la acestea la grinzi sau pereți (Figura F.3.58(b)).
F.3.7.5. Soluții de sporire a rezistenței în jurul golurilor

În situațiile în care diafragmele orizontale prezintă un deficit de rezistență în
jurul golurilor sau al unor discontinuități în plan (de exemplu, la colțuri intrânde) se
poate spori rezistența planșeelor prin următoarele categorii de măsuri:
- realizarea unor bordaje metalice ale golurilor prin care se distribuie eforturile
în corpul planșeului;
- realizarea unor bordaje cu bare de oțel beton plasate la marginea golurilor în
suprabetonarea plăcii existente;
- reducerea sau chiar eliminarea concentrărilor de eforturi din jurul golurilor prin
umplerea parțială sau totală a golului, atunci când funcțiunea clădirii o permite.
Bordajele din profile sau platbande de oțel vor fi fixate cu conectori post-
instalați de placa planșeului existent și prelungite dincolo de marginea golului, cu
lungimi de ancorare suficiente pentru a transmite în corpul planșeului eforturile
aferente armăturilor întrerupte prin dispunerea golului (Figura F.3.59).
Bordajele realizate cu bare din oțel-beton dispuse în suprabetonare se
alcătuiesc similar cu centurile, tiranții și colectorii dispuși în suprabetonare, așa cum s-
a arătat la paragraful F.3.7.3. Armăturile de bordare vor fi ancorate adecvat dincolo de
marginea golurilor (Figura F.3.60).
Figura F.3.59. Fixarea elementelor de oțel nou introduse de placa planșeului existent
la
armături de bordare
suprabetonare
45°
Figura F.3.60. Ancorarea adecvată a armăturilor de bordare
F.3.7.6. Introducerea colectorilor noi

Introducerea colectorilor noi este necesară de multe ori atunci când structura a
fost întărită prin introducerea unor pereți sau contravântuiri și forțele orizontale
dezvoltate în planșeu trebuie adunate și transmise la aceste elemente suplimentare care
urmează să preia majoritatea solicitărilor generate de forțele seismice.
Pentru a îndeplini acest rol, funcție de configurația structurii și a poziției
elementelor rigide și rezistente în plan, colectorii trebuie dezvoltați într-una sau mai
multe deschideri, astfel încât să realizeze transferul forțelor de întindere din corpul
planșeului.
Colectorii pot fi realizați din piese de oțel sau din beton armat.
Colectorii din beton armat, în eventualitatea că nu se aplică o suprabetonare, se
dispun de regulă la intradosul planșeului. Colectorii din oțel pot fi plasați la partea
superioară.
Atunci când se utilizează colectori din piese de oțel, pentru îmbunătățirea
aderenței la interfața beton-oțel, se recomandă sablarea suprafeței piesei de oțel și
aplicarea unui strat de rășină epoxidică.
Pentru prinderea piesei de oțel de placa de beton se folosesc ancore dispuse în
găuri forate, umplute cu adeziv sau rășină epoxidică.
În cazul colectorilor de oțel poate interveni o incompatibilitate între
deformațiile colectorilor și cele ale plăcii de beton, mai ales la conectorii lungi.
Pe măsură ce în colector se acumulează eforturi până la legătura cu noul perete,
în aceeași măsură sporește și alungirea acestuia. În aceste condiții tija conectorului
poate fi solicitată până la rupere de placa pe care sprijină conectorul. Cedarea unui
conector produce suprasolicitarea conectorului adiacent. Pentru a evita asemenea
efecte pot fi luate următoarele măsuri:
- secțiunile plăcilor colectori să fie proporționale cu eforturile, astfel încât
deformațiile specifice să fie relativ uniforme;
- secțiunile plăcilor să fie suficiente pentru a limita alungirile la cca. 20-30 mm;
- găurile din placa de oțel prin care se introduc ancorele să fie suficient de largi
pentru a evita rezemarea tijelor de marginea găurii (Figura F.3.61);
- transferul de încărcare între colector și placa planșeului să se realizeze prin
frecare prin intermediul unor șaibe elastice care să asigure dezvoltarea unor
eforturi de compresiune între colector și placa planșeului.
În cazul în care colectorii sunt realizați ca elemente de beton armat, trebuie
luate măsuri pentru asigurarea conlucrării între betoanele de vârste diferite și pentru
realizarea unei bune betonări (Figura F.3.62).
Lungimea colectorului depinde în principal de rezistența plăcii planșeului; cu
cât acesta este mai slab armată, lungimea necesară a colectorului va fi mai mare.
Dacă colectorul intersectează grinzile planșeului, acestea trebuie perforate,
apoi în găurile realizate se montează bare orizontale de oțel care se vor înnădi
corespunzător cu armăturile colectorului. Golurile practicate în grinzi și plăci, vor
evita pe cât posibil, tăierea armăturilor existente.
Colectorii pot fi plasați și adosați la grinzile planșeului existent (Figura F.3.63).
gol dimensionat pentru

a permite alungirea ancoră montată cu adeziv
colectorului
şaibă elastică pentru piuliţă
pretensionare
placa existentă
de beton armat
Figura F.3.61. Montarea conectorilor chimici utilizați pentru ancorarea colectorului din oțel
goluri de betonare
suprafaţă asperizată
etrieri
colector nou de
beton armat
agrafe
armăturile colectorului
Figura F.3.62. Asigurarea conlucrării între betoanele de vârste diferite

gol de turnare
agrafă etrier
dornuri
armăturile
colectorului
suprafaţă rugoasă
Figura F.3.63. Colectori adosați la grinzile planșeului existent
F.3.8. Tehnici de consolidare a fundațiilor
F.3.8.1. Aspecte generale

Consolidarea fundațiilor reprezintă o parte integrantă a strategiei de intervenție
asupra structurii în ansamblu. Deficiențele sistemului fundațiilor sunt identificate în
procesul de evaluare.
Asemenea deficiențe sunt:
- rezistența insuficientă a elementelor sistemului de fundare la încovoiere și forță
tăietoare;
- rigiditate insuficientă;
- baza de rezemare insuficientă și ca urmare, presiuni excesive pe talpa de
fundare și pericol potențial de rotiri remanente mari sau chiar risc de răsturnare.
Măsurile de consolidare ale sistemului de fundare trebuie să fie în concordanță
cu impunerea mecanismului de disipare de energie structurii consolidate.
În cazurile obișnuite sistemul fundațiilor se alcătuiește astfel încât să nu
constituie sediul unor deformații plastice semnificative.
În anumite situații, unele structuri rigide pot fi proiectate astfel încât absorbția
energiei seismice să se realizeze în bună parte prin rotirile ciclice alternante pe teren.
Problematica specifică materializării acestui concept prin proiectare nu
constituie obiectul prezentului ghid.
Măsurile de consolidare a fundațiilor și/sau infrastructurii trebuie astfel
concepute încât să minimizeze redistribuția eforturilor din încărcările gravitaționale în
sistemul existent.
De asemenea, este necesar ca fundațiile atașate să nu slăbească semnificativ
fundațiile existente, nici în timpul construcției, nici pe termen lung.
În calculul fundațiilor consolidate se va ține seama de rigiditatea diferită a
terenului de sub fundațiile noi și vechi, având în vedere consolidarea în timp a
terenului de sub construcția existentă.
F.3.8.2. Aspecte specifice ale lucrărilor de consolidare

Lucrările de consolidare ale fundațiilor întâmpină dificultăți specifice de
execuție, de regulă mai mari decât în cazul consolidării altor elemente structurale.
Reducerea acestor dificultăți poate conduce în unele situații chiar la modificarea
soluției de consolidare de ansamblu a suprastructurii.
Accesul pentru executarea lucrărilor de consolidare a fundațiilor este dificil.
Astfel, măsurile aplicate fundațiilor de suprafață necesită lucrări de decopertare,
executate de regulă cu metode manuale sau utilaje de mici dimensiuni.
Execuția unor lucrări de fundații de adâncime, atunci când cele existente nu
sunt satisfăcătoare, este restricționată de faptul că acestea trebuie realizate din
interiorul clădirii. Înălțimea de nivel și dimensiunile golurilor de acces limitează
gabaritul instalației de săpat și eficacitatea acestuia. De regulă se pot utiliza minipiloți
care pot fi executați de instalații cu înălțimi relativ mici de 2,6 – 3,5 m.
Considerente de limitare a zgomotului și a vibrațiilor într-o clădire existentă
impun, la rândul lor, soluții de fundare la adâncime cu minipiloți întrucât forarea
piloților de dimensiuni mari produce, în general, vibrații și zgomote inacceptabile.
La efectuarea lucrărilor de intervenție la fundații trebuie avut în vedere că sub
clădire este posibil să existe rețele de instalații de diferite categorii. În consecință,
pentru a nu deteriora aceste instalații, săparea sub fundațiile existente trebuie realizată
cu atenție, adesea prin mijloace manuale.
Execuția lucrărilor de consolidare a fundațiilor poate face necesară desfacerea
unor instalații în subsolurile utilizate ca spații tehnice.
F.3.8.3. Tipuri de intervenție asupra fundațiilor unei construcții existente

Elementele de fundații adăugate la sistemul existent de fundații al clădirilor
sunt clasificate de regulă în fundații de suprafață (directe), care pot fi fundații izolate
sub elementele verticale portante, grinzi de fundare și radiere, respectiv fundații de
adâncime, în general minipiloți, și dacă condițiile permit, piloți forați.
La executarea săpăturilor se vor adopta soluțiile potrivite, funcție de natura
terenului, coeziv sau necoeziv, și adâncimea și tipul excavației: cu taluz sau verticală
cu sau fără structură de sprijinire. De asemenea, funcție de condiții, turnarea betonului
se poate realiza cu sau fără cofraj, recuperabil sau nu.
Se identifică mai multe tipuri de intervenții asupra sistemului de fundații:
(a) Suplimentarea fundațiilor existente, în situația în care elementele verticale sunt
cămășuite. Acest caz intervine în general în soluțiile de intervenții care implică
consolidarea pereților. Suplimentarea fundațiilor se poate face prin fundații de
suprafață adăugate, sau în cazuri mai rare, prin fundații de adâncime.
(b) Dezvoltarea fundațiilor de suprafață existente, atunci când acestea sunt
deficitare din punctul de vedere al transmiterii eforturilor de compresiune la
teren. Deficiențele se pot referi la suprafața de rezemare insuficientă sau la
rezistența insuficientă a fundațiilor.
(c) Suplimentarea fundațiilor de adâncime existente, în condițiile indicate la (a).
(d) Dezvoltarea fundațiilor de adâncime. ( )

În secțiunile F.3.8.3.2, F.3.8.3.3 și F.3.8.3.4 se dau indicații cu caracter
orientativ pentru realizarea acestor lucrări.
F.3.8.3.2. Suplimentarea fundațiilor de suprafață

Sub cămășuielile pereților, de regulă, trebuie suplimentate și fundațiile (Figura
F.3.64). Pentru angajarea solidară a celor două fundații se montează ancore în găuri
forate în fundația existentă.
La dimensionarea suprafeței fundației suplimentare trebuie evaluată distribuția
forței axiale totale la cele două suprafețe de rezemare. Este recomandabil, în acest
scop, să se țină seama de diferența de rigiditate între terenul de sub fundația existentă,
consolidat în timp, și cel situat sub fundația nouă.
Figura F.3.64. Suplimentarea fundației în urma cămășuirii peretelui
Nivelul inferior al fundației noi trebuie corelat cu cel al fundației existente

astfel încât aceasta din urmă să nu fie supraîncărcată sau subminată, similar condițiilor
întâlnite la fundațiile de rost.
La nivel de principiu, se întâlnesc următoarele situații posibile:
(a) Nivelul fundației noi trebuie coborât sub talpa fundației existente.
Se prevăd elemente de sub-fundare, continue sau la distanțe discrete, suficient
de apropiate însă. În absența acestora, în timpul execuției, fundația existentă va fi
expusă unei rotiri periculoase, mai ales în cazul terenurilor necoezive (Figura F.3.65).
Execuția se realizează în ploturi alternative, conform tehnologiei de ssubzidires.
Situații similare apar și atunci când fundațiile sunt la același nivel, dar este
necesară spargerea marginii fundației existente pentru a lega armătura din fundațiile
existente cu armătura fundației adăugate. În aceste cazuri, temporar capacitatea
fundației este redusă și apar excentricități de aplicare a încărcării. Se impune realizarea
verificărilor necesare și, eventual, dispunerea unor măsuri de sprijinire.
fundaţie
existentă
fundaţie
nouă
Figura F.3.65. Nivelul fundației noi trebuie coborât sub talpa fundației existente
(b) Talpa fundației noi nu trebuie să fie la aceeași adâncime cu fundația existentă.
În această situație, fundația nouă supraîncarcă excentric fundația existentă.
Soluția comună este coborârea fundației noi la nivelul fundației existente (Figura
F.3.66).
fundaţia
existentă
nivel posibil de fundare
nivel necesar de fundare
Figura F.3.66. Nivelul fundației noi nu trebuie să fie la aceeași adâncime cu fundația existente
(c) Suplimentarea fundațiilor de suprafață prin atașarea unei fundații de adâncime.

Această situație se poate întâlni, de exemplu, atunci când pereții unei încăperi
(sau a unei curți de lumină) sunt cămășuiți cu beton armat în intenția realizării unui
nucleu care să concentreze o bună parte a rezistenței laterale a clădirii. Forțele mari de
compresiune și de întindere care trebuie transmise la teren la baza nucleului impun
introducerea de minipiloți sau, dacă este posibil, de piloți forați (Figura F.3.67).
La proiectarea acestui sistem de fundare compozit se vor adopta scheme de
calcul acoperitoare (implicând, de exemplu, mai multe ipoteze posibile referitoare la
valorile relative ale rigidității celor două sisteme de fundare și la repartizarea
încărcărilor verticale și laterale la teren).
perete
perete adăugat
existent
grindă pe capul
piloţilor
fundaţie
existentă mustăţi
piloți
Figura F.3.67. Suplimentarea fundațiilor de suprafață prin atașarea unei fundații de adâncime
F.3.8.3.3. Dezvoltarea (consolidarea) fundațiilor de suprafață existente

Dezvoltarea fundațiilor de suprafață (fundații izolate, grinzi de fundație) cu
baza de rezemare insuficientă urmărește sporirea capacitații de preluare a compresiunii
și/sau întinderii la interfața cu terenul și creșterea rezistenței elementelor fundațiilor.
Procedeele folosite pentru sporirea capacitații de a prelua compresiune sunt:
- dezvoltarea bazei de rezemare;
- înlocuirea fundațiilor (atunci când sunt prea mici și executate din materiale
prea slabe) cu fundații lărgite din beton armat;
- introducerea de minipiloți sau piloți forați, atașați fundațiilor existente;
- legarea fundațiilor izolate printr-un sistem de grinzi de fundare.
În situațiile în care trebuie evitată desprinderea fundației de pe teren și
preluarea unor forțe de întindere pe suprafața de rezemare pe teren a acesteia se prevăd
piloți sau tiranți ancorați adecvat în teren.
Cele mai comune tehnici de consolidare a fundațiilor, cu caracter orientativ, la
nivel de principiu, sunt:
(a) Dezvoltarea bazei de rezemare.
Dezvoltarea bazei de rezemare se poate obține prin atașarea unor volume de
beton la marginea fundației existente conectate adecvat de aceasta (Figura F.3.68).
Prin introducerea unor armături suplimentare se poate spori, până la nivelul
necesar, momentul capabil al fundației. Pentru sporirea rezistenței la forță tăietoare
este necesară și sporirea secțiunii fundației, fie prin suprabetonare, atunci când este
posibil, sau prin sub-betonare.
găuri forate
beton
nou
(a) armături
suplimentare
fundaţie existentă
armături în
suplimentul
de fundaţie
(b)
Figura F.3.68. Dezvoltarea bazei de rezemare
(b) Sporirea capacității de a transmite compresiuni sau întinderi la teren prin

atașarea unor minipiloți.
Capacitatea de a transmite compresiuni sau întinderi la teren a unei rețele de
grinzi de fundații se poate spori, prin atașarea unor minipiloți conectați de grinzi
(Figura F.3.69).
Transmiterea compresiunilor se realizează corespunzător raportului dintre
rigiditățile terenului de sub și din jurul minipiloților, respectiv al terenului de sub
grinzile de fundare.
Tendința de ridicare a fundației este împiedicată de piloți.
Alcătuirea capului piloților și armăturilor de încovoiere suplimentare trebuie
astfel realizate încât să se poată asigura echilibrul eforturilor din elementele fundațiilor.
grinda de fundaţie
existentă
armături suplimentare suprafaţa asperizată
placa de ancoraj
mustăţi
armătura minipiloţilor
ţeavă
gol forat şi betonat
Figura F.3.69. Sporirea capacității de a transmite compresiuni sau întinderi la teren prin atașarea
unui sistem de minipiloți
(c) Introducerea unor pereți suplimentari la subsol. ( )

În cazul construcțiilor cu pereți structurali cu subsol, capacitatea de rezistență a
fundațiilor și suprafața de rezemare pe teren se pot spori substanțial prin introducerea
unor pereți suplimentari la subsol, conectați adecvat de pereții existenți, planșee și
radier. La limită se pot obține condițiile de comportare ale unei infrastructuri de tip
cutie rigidă și rezistentă (Figura F.3.70).
pereţi adăugaţi
perete marginal
radier
existent
Figura F.3.70. Introducerea unor pereți suplimentari la subsol

F.3.8.3.4. Dezvoltarea sistemului de fundare la adâncime

Consolidarea fundațiilor de adâncime urmărește sporirea capacității de a
transmite compresiuni și/sau întinderi la teren, sporirea rezistenței laterale a acestora
sau/și îmbunătățirea, în general, a alcătuirii deficitare a elementelor și legăturilor în
interiorul sistemului de fundare.
Procedeele de consolidare curente constau în:
- suplimentarea fundațiilor de adâncime (minipiloți, eventual piloți forați, pentru
sporirea capacității de a transmite compresiuni și întinderi la baza structurii);
- dezvoltarea (dacă este necesar, cu spargerea parțială prealabilă) a grinzilor și
dalelor groase de la capătul piloților, pentru îmbunătățirea alcătuirii acestor
elemente.
Se adaugă la nevoie armături/piese metalice care să asigure ancorarea adecvată
a armăturilor întinse din piloți, precum și armături de încovoiere la partea superioară a
zonei de la capul piloților, poziționate de regulă într-un strat substanțial de
suprabetonare conectat adecvat cu elementul existent.
Câteva tehnici de intervenție de tip curent, indicate orientativ, la nivel de
principiu, sunt prezentate în continuare:
(a) Suplimentarea numărului de piloți.
Suplimentarea numărului de piloți, poate rezolva deficitul de capacitate la
compresiune sau/și cel de întindere, la contactul cu terenul, dar și deficitul de
rezistență al piloților existenți la forțe laterale.
Soluția este expusă în Figura F.3.71 pentru fundația unui perete structural.
Funcție de gabaritele disponibile și mărimea forțelor, se pot adăuga piloți forați
sau minipiloți.
Dacă este necesară mărirea secțiunii dalei groase (radierului) din capul piloților
se poate aplica un strat de suprabetonare conectat de fundația existentă.
Capetele piloților existenți și noi se conectează între ele. Dacă este necesar să
se obțină o simplificare a execuției, fundația existentă se poate demola parțial, zonele
desfăcute urmând să fie betonate odată cu turnarea capetelor piloților noi.
Dimensionarea piloților și a zonei de beton armat de la capătul piloților se va
face pe modele în măsură să stabilească distribuția forțelor la cele două serii de piloți.
(b) Suplimentarea capacității unui pilot izolat.
Figura F.3.72 exemplifică suplimentarea capacității insuficiente a unui pilot
izolat, pe care descarcă un stâlp puternic solicitat (ex.: un stâlp sub un perete întrerupt).
Soluția implică introducerea unui guler de beton armat puternic în jurul
pilotului existent în care se ancorează armătura minipiloților noi, dar și mustățile
cămășuielii stâlpului.
Se impune ca distanțele dintre piloți să fie suficient de mari pentru a limita
efectul de grup.
perete fundaţie
structural existentă
piloţi noi
ancoraj
piloţi zona
existenţi adăugată
perete
piloţi noi
structural
Figura F.3.71. Suplimentarea numărului de piloți
minipiloţi noi
stâlp
pilot existent
stâlp existent
mustăţi în cămăşuiala stâlpului

guler pe capul
minipiloţilor
pilot existent
Figura F.3.72. Suplimentarea capacității unui pilot izolat
(c) Îmbunătățirea alcătuirii dalei groase din capul piloților (Figura F.3.73). ( )
Aceasta are drept scop crearea condițiilor pentru a transmite eforturile de
întindere generate de momentul de răsturnare de la baza elementelor verticale la teren.
Forțele de ridicare au fost ignorate de multe ori în proiectarea inițială, fie datorită
forțelor laterale de proiectare insuficiente, fie pentru că reacțiunile de la bază nu erau

asociate dezvoltării mecanismului de plastificare la încovoiere.
Deficiențele întâlnite sunt ancorarea și înnădirea prea scurtă a mustăților din
piloți și stâlpi și lipsa armăturii de la partea superioară a dalei din capul piloților.
Soluția de remediere implică un strat de suprabetonare suficient de gros cu
armătura ancorată adecvat în goluri forate în dala groasă existentă. Prin mărirea
secțiunii de beton din capul piloților se mărește implicit și lungimea de ancorare a
mustăților din stâlpi.
Datorită proporțiilor elementului de beton armat din capul piloților,
dimensionarea acestuia se poate face pe modele de tip grindă cu zăbrele.
suprabetonare
armături fundaţie
de ancorare existentă
goluri forate
umplute cu
mortar epoxidic
Figura F.3.73. Îmbunătățirea alcătuirii dalei groase din capul piloților
F.3.8.3.5. Măsuri de consolidare a terenului de fundare

Obiectivul consolidării terenului îl constituie mărirea capacității de rezistență
la nivelul tălpii fundației prin îmbunătățirea caracteristicilor încărcare-deformație ale
terenului de fundare.
În anumite situații consolidarea terenului de fundare reprezintă o soluție mai
rațională și mai economică decât consolidarea individuală a unui număr mare de
fundații.
Tehnologiile de consolidare a terenului implică injectarea de substanțe care pot
avea două tipuri de efecte: compactarea (îndesarea) terenului sau impermeabilizarea
acestuia.
F.3.8.3.5.2. Injectarea terenului pentru compactarea acestuia

Injectarea unui mortar special la o presiune foarte înaltă comprimă particulele
într-un pachet dens și sporește astfel capacitatea portantă a terenului.
Această tehnică este eficientă pentru o gamă mai largă de soluri, decât alte
metode. Este indicată la argile, unele tipuri de nisipuri, având o eficacitate mai mică la
nisipuri și pietrișuri rugoase curate, precum și la terenuri cu plasticitate limitată.
Mortarul este realizat din nisip, ciment și apă. Pentru a stabili raportul între
volumul de mortar și sporul de densitate se fac teste prealabile într-o zonă adiacentă.
Injectarea se face în etape, după o schemă reticulară, cu stațiile situate între 1,5
și 4,0 m. Cel mai obișnuit procedeu este cel cu injectarea inițială a stratului celui mai
profund, continuând operațiile prin retragere spre suprafața.
În cazul fundațiilor de suprafață, zona injectată se întinde de la talpa fundației
până la un strat dens și rigid aflat mai la adâncime.
În cazul fundațiilor de adâncime, injectarea are scopul măririi frecării dintre
piloți și terenul înconjurător.
F.3.8.3.5.3. Injectarea terenului în vederea impermeabilizării

Această tehnologie constă în injectarea unei substanțe chimice (mortare de
ciment, mortare speciale etc.) în spațiile dintre particulele de teren, fără a le deplasa
din poziție. Rezultatul este creșterea rezistenței la forfecare și a capacității portante.
Metoda se pretează solurilor nisipoase cu cantități reduse de particule fine.
Structura și mărimea golurilor din teren condiționează tipul de mortar folosit.
Injectarea se face în etape, după o schemă reticulară. Nivelul de solidificare
realizat se verifică exhumând bucăți de sol, preparând carote și încercând epruvetele la
compresiune.
În cazul fundațiilor de suprafață se urmărește realizarea unei mase solidificate
de sol nisipos, sub amprenta fundației, între talpa acesteia până la stratul dens.
În cazul fundațiilor de adâncime se urmărește crearea unei zone de nisip
solidificat în jurul piloților. Zona injectată se întinde de la fundul grinzii din capul
piloților până la stratul dens.
F.3.8.3.5.4. Reducerea riscului de alunecare a terenului

Construcțiile pot fi expuse riscului de pierdere a stabilității, nu doar din cauza
cedării terenului de sub fundație, dar și din cauza unor efecte globale ale acțiunii
seismice asupra terenului, cum sunt lichefierea terenului, ruperea faliilor sau
alunecărilor de teren. Aceste accidente afectează stabilitatea generală a ansamblului
structural și pot duce la prăbușirea construcției.
Dintre aceste surse colaterale de hazard seismic, se prezintă în continuare, la
nivel conceptual, doar măsurile uzuale care urmăresc reducerea (evitarea) efectelor
alunecărilor de teren provocate de acțiunea seismică.
În funcție de poziția clădirii față de planul potențial de lunecare se pot
manifesta mai multe tipuri de efecte:
- În Figura F.3.74(a), alunecarea are ca efect deplasarea pământului de sub

clădire producând prăbușirea acesteia. Remediul poate fi realizarea unui pinten
masiv de pământ la piciorul pantei.
- În Figura F.3.74(b), alunecarea afectează un volum mare de pământ, deplasarea
în lungul acesteia fiind mult mai mare decât cea de la baza clădirii. Fisurile
deschise sub clădiri afectează puternic integritatea clădirii. Remediul poate fi
realizarea unei structuri puternice de sprijinire ancorată adecvat în masivul de
teren stabil. Sistemele speciale de ancorare în pământ pot fi eficiente și în cazul
scenariului din Figura F.3.74(a).
- În Figura F.3.74(c), alunecarea masivului de pământ din amonte, conduce
la ”curgerea” terenului peste clădire și la avarierea semnificativă a acesteia.
Soluțiile uzuale constau în stabilizarea pantei fie adoptând soluția prezentată în
Figura F.3.74(b), fie realizând un zid de sprijin care să protejeze clădirea.
(a) suprafaţa potenţială de rupere

contrafort
de pământ
umplutură compactată
suprafaţa potenţială de rupere
pământ excavat
(b) ancore
structură de sprijinire
(pereți mulați/palplanşe)
zid de
sprijin
plan de
rupere
(c)
Figura F.3.74. Reducerea efectelor alunecărilor de teren

F.3.9. Recomandări de proiectare pentru lucrările de consolidare a elementelor

structurale de beton armat

Prezenta anexă conține recomandări de proiectare pentru elemente structurale
de beton armat consolidate prin cămășuire cu beton armat (F.3.9.2), polimeri armați cu
fibre – FRP (F.3.9.3) sau piese de oțel (F.3.9.4).
La evaluarea capacității de rezistență și de deformație a elementelor de beton
armat consolidate, caracteristicile mecanice ale secțiunilor elementelor existente se
determină conform P 100-3, anexa B.
Caracteristicile mecanice ale zonelor adăugate de beton armat se stabilesc pe
baza documentelor normative pentru proiectare în vigoare.
F.3.9.2. Recomandări de proiectare a elementelor consolidate prin cămășuire cu

beton armat

Cămășuirea cu beton armat se aplică elementelor structurale de beton armat
(stâlpi, grinzi, pereți) pentru:
- creșterea rezistenței la încovoiere și/sau forță tăietoare;
- creșterea capacității de a prelua forța axială de compresiune (în special la
stâlpi);
- sporirea capacității de deformație;
- îmbunătățirea rezistenței înnădirilor armăturilor de oțel.
Grosimea cămășii de beton trebuie să permită dispunerea adecvată a
armăturilor longitudinale și transversale.
Dacă se urmărește sporirea rezistenței la încovoiere, armăturile longitudinale
trebuie prelungite dincolo de secțiunile de la extremitățile deschiderii libere (lumina)
cu lungimile de ancorare necesare.
Dacă se dorește doar creșterea rezistenței la forță tăietoare și a capacității de
deformație, atunci cămașa de beton armat (atât betonul, cât și armătura) se oprește la o
distanță de cel puțin 20 mm de marginea nodului.
F.3.9.2.2. Recomandări de calcul

La evaluarea capacității de rezistență și a capacității de deformație, elementul
consolidat poate fi considerat ca monolit. Dacă suprafața elementului existent este
asperizată se poate conta pe conlucrarea completă a betonului nou cu cel vechi, fără a
fi necesare măsuri de conectare suplimentare.
Forța axială se poate considera aplicată uniform elementului compozit astfel
realizat.
Calculul rezistenței la încovoiere se face considerând aportul armăturilor
longitudinale din elementul existent și din cămașa de beton adăugată.
Se vor utiliza (a) valorile medii ale betonului și armăturii existente, obținute
din încercări in-situ sau din alte surse, împărțite la factorii de încredere corespunzători
nivelului de cunoaștere atins și la factorii parțiali de siguranță, și (b) valorile de

proiectare ale rezistențelor betonului și oțelului din cămașă.
Calculul rezistenței la forță tăietoare se face considerând în mod acoperitor
numai armăturile transversale ale cămășii. Rezistența betonului din elementul existent
se obține împărțind rezistențele medii la factorul de încredere și la factorul parțial de
siguranță al betonului.
Valorile rezistenței oțelului și betonului din cămașă sunt valorile de proiectare.
Valoarea rezistenței la forță tăietoare a elementului consolidat utilizată în
verificările de rezistență, V*R, este 0,9 din valoarea VR calculată pe baza rezistențelor
materialelor, determinate ca mai sus.
VR* 0,9 VR
Rotirile ultime de încovoiere utilizate în verificări se pot lua egale cu valorile
rotirilor ultime calculate pentru elementul considerat monolit. Se va considera
deformabilitatea oțelului cu ductilitatea minimă din secțiune.
Etrierii nodului grindă-stâlp dispuși în cămașă vor fi dimensionați la forța
tăietoare asociată capacității grinzilor consolidate. Ancorajul armăturilor din stâlpi și
grinzi în interiorul nodului vor satisface regulile pentru noduri din construcțiile de
beton armat noi.
Capacitatea de rezistență a elementelor de beton armat consolidate va
corespunde mecanismului structural de disipare de energie proiectat.
F.3.9.3. Recomandări de proiectare a elementelor de beton armat consolidate

prin cămășuire cu FRP

Cămășuirea elementelor de beton armat cu polimeri armați cu fibre (de carbon,
sticlă, aramidă) se face pentru:
- sporirea rezistenței la forță tăietoare a stâlpilor, grinzilor și pereților, prin
aplicarea FRP cu fibrele orientate perpendicular pe axul elementului (paralel cu
armăturile de forță tăietoare);
- sporirea capacității de deformație în domeniul plastic (ductilitate) în zonele
plastice potențiale (critice) ale elementelor structurale, cu fibrele orientate în
lungul perimetrului secțiunii transversale;
- îmbunătățirea performanțelor înnădirilor armăturilor prin creșterea confinării
aplicate zonei de înnădire, de asemenea prin FRP cu fibrele orientate în lungul
perimetrului secțiunii transversale.
Asocierea fibrelor orientate unidirecțional cu matricea polimerică produce un
material cu proprietăți liniar elastice.
Caracteristicile materialului rezultat, rezistența la întindere ff și modulul de
elasticitate Ef, sunt date de relațiile:
ff k f f fib și
Ef k f E fib
unde:
ffib, Efib rezistența și modulul de elasticitate al fibrelor;
kf proporția volumului de fibre în volumul FRP (între 40 - 65%).
Cămășile cu FRP trebuie astfel proiectate încât să nu se atingă rezistența
materialului înainte de dezvoltarea deformațiilor plastice de încovoiere ale elementului
de beton armat.
F.3.9.3.2. Calculul la forță tăietoare

În vederea sporirii rezistenței la forță tăietoare se poate aplica o cămășuire pe
toate laturile sau parțială, pe trei sau două laturi (de exemplu, la grinzi, laturile paralele
cu direcția forței tăietoare).
Consolidarea poate fi făcută cu o cămașă continuă pe zona care trebuie întărită
sau cu benzi și fâșii dispuse la anumite distanțe interax.
Rezistența la forță tăietoare a elementului consolidat este dată de suma
contribuției elementului de beton armat existent, calculată considerând rezistența
betonului conform F.3.9.2.2, și a contribuției FRP, determinate pe baza prevederilor
date în continuare pentru secțiuni dreptunghiulare și circulare.
În cazul secțiunilor dreptunghiulare, forța tăietoare preluată de FRP se
determină cu expresia:
VRd , f 0,9 E f H fd U f bw d (F.3.1)

în care:
H fd valoarea de proiectare a deformației specifice efective a FRP;
bw dimensiunea secțiunii perpendicular pe direcția forței tăietoare;

d înălțimea efectivă a secțiunii;
Uf coeficientul de armare cu FRP.
Valoarea de proiectare a deformației specifice efective a FRP se determină cu

relația:
H fk 0,8H f
H fd 0, 62H f (F.3.2)
Jf 1,3
în care:
εfk valoarea caracteristică a deformației specifice efective a FRP;
εf valoarea medie a deformației specifice efective a FRP;
Jf factorul parțial de siguranță.
Valoarea medie a deformației specifice efective a FRP se determină cu relațiile:

- în cazul elementelor înfășurate complet, la care cedarea cămășii se atinge prin
ruperea în secțiune înclinată:
0,30
§ f 2/3 ·
Hf 0,17 ¨ cm ¸ H fu (F.3.3)
¨ Ef U f ¸
© ¹
în care:
fcm rezistența medie la compresiune a betonului (MPa);
Ef modulul de elasticitate al FRP în lungul fibrelor (GPa);
εfu deformația ultimă de rupere a FRP.
- în cazul elementelor cămășuite pe 2 sau 3 laturi (cu o cămașă în formă de U,
aplicată de multe ori la grinzi, la care nu se străpunge și placa):
ª § f 2/3 ·
0,56
§ f 2/3 ·
0,30
º
εf = min «0, 65 ¨ cm ¸¸ 103 ; 0,17 ¨ cm ¸¸ H fu » (F.3.4)
« ¨ Ef U f ¨ Ef U f »
¬ © ¹ © ¹ ¼
Notă: În relația (F.3.4) primul termen corespunde unei cedări prin pierderea aderenței
(dezlipirea) cămășii FRP de beton, iar cel de-al doilea, care coincide cu expresia (F.3.3),
unei cedări prin ruperea în secțiune înclinată.
Coeficientul de armare cu FRP se determină cu relațiile:

- pentru cămașa completă, respectiv înfășurată continuu și aderentă pe toată
suprafața laterală a elementului:
2t f
Uf (F.3.5)
bw
în care tf este grosimea FRP;
- pentru armarea cu benzi de fibre cu lățimea bf , dispuse la distanța sf interax
(Figura F.3.75):
2t f b f
Uf (F.3.6)
bw s f
Figura F.3.75. Notații pentru armarea cu benzi de fibre
Când înfășurarea completă a secțiunii nu este posibilă, se recomandă ancorarea

capetelor fâșiilor FRP în beton prin ancore mecanice sau prin ancoraje specifice în
evantai din FRP, fixate de piesa de beton.
În cazul secțiunilor circulare (de diametru D) înfășurate cu FRP forța tăietoare
preluată de acestea se stabilește cu relația:
VRd , f 0,5 Ac U f H fd E f (F.3.7)

în care:
Ac aria secțiunii de beton;
ρf coeficientul de armare cu FRP, ρf = 4tf /D.
F.3.9.3.3. Efectul de confinare al FRP

Sporirea capacității de deformare se obține prin confinarea betonului prin
cămășuirea elementului cu FRP în zonele potențial plastice (critice).
Caracteristicile de deformare inelastică ale zonelor cămășuite cu FRP se vor
determina pe baza valorilor caracteristicilor de deformare ale betonului confinat așa
cum se arată în continuare.
fcc
fcu
Ecc
Esec,u
H
Hcc Hcu
Figura F.3.76. Caracteristicile de deformare ale betonului confinat prin cămășuire cu FRP
Valoarea maximă a efortului unitar de compresiune în betonul confinat, fcc, se

§ f f ·
f cc f c ¨ 2, 25 1 8 l 2 l 1, 25 ¸ (F.3.8)
¨ fc fc ¸
© ¹
în care:
fc rezistența specifică atinsă la efortul unitar maxim al betonului
neconfinat, conform SR EN 1992-1-1;
fl presiunea maximă acceptată în cămașa FRP.
Valoarea maximă a deformației specifice a betonului confinat, Hcc, se determină

cu relația:
ª § f cc ·º
H cc H c 2 «1 5¨¨ 1¸¸» (F.3.9)
¬ © fc ¹¼
în care:
Hc2 deformația specifică atinsă la efortul unitar maxim al betonului

neconfinat, conform SR EN 1992-1-1.
Modulul de deformație secant în stadiul ultim, Esec,u, se calculează cu:
E cm
Esec,u (F.3.10)
1 2 EH fd
în care:
Ecm modulul de elasticitate al betonului neconfinat;
H fd deformație specifică acceptată în cămașa FRP, calculată cu relația:
H fd min 0,004; 0,50H fu ,k
în care H fu ,k este valoarea caracteristică a deformației specifice ultime a

foii FRP;
E factor calculat cu relația:
5700
E 500
f c MPa
Valoarea deformației specifice în stadiul ultim, H cu, se determină cu relația:

1 Ecc Ecm
§ 2EH fd Ecc ·
H cu H cc ¨¨ ¸¸ (F.3.11)
E
© cm E cc ¹
în care Ecc f cc H cc
Valoarea rezistenței în stadiul ultim, fcu, se determină cu relația:
E cmH cu
f cu (F.3.12)
1 2 EH fd
Valoarea presiunii transversale de confinare, fe, se calculează cu relația:
1
fe ke U j E f H fd (F.3.13)
2
în care:
ke coeficient de eficiență a confinării;
Uj coeficient volumetric de armare cu FRP;
Ef modulul de elasticitate al FRP;
Coeficientul de eficiență a confinării, ke, se determină astfel:

- pentru secțiuni circulare:
ke = 1 (F.3.14)
- pentru secțiuni dreptunghiulare:
b 2r hw 2r
2 2
ke 1 w (F.3.15)
3bw hw
unde r este raza de racordare la colțurile secțiunii, r ≥ 25 mm.
Coeficientul volumetric de armare cu FRP, U j, se determină astfel:

- pentru secțiuni circulare (cu diametrul D):
4t j
Uj (F.3.16)
D
unde tj este grosimea totală a straturilor FRP;

- pentru secțiuni dreptunghiulare (Figura F.3.77):
2t j bw hw
Uj (F.3.17)
bw hw
bw
hw
Figura F.3.77. Secțiune dreptunghiulară confinată prin cămășuire cu FRP
În cazul în care confinarea se realizează prin benzi (fâșii) de FRP dispuse la o

distanță interax, sf, presiunea transversală de confinare calculată cu relația (F.3.13) se
reduce suplimentar cu factorul:
2
§ sf ·
ks 1 ¨ ¸ în cazul secțiunilor circulare
© 2D ¹
și
2
§ sf ·
ks 1 ¨ ¸ în cazul secțiunilor dreptunghiulare.
© hw ¹
F.3.9.3.4. Strângerea zonelor de înnădire

Lunecarea relativă a barelor înnădite insuficient prin suprapunere se poate
preveni prin aplicarea unei presiuni laterale, V l, exercitate de FRP.
Pentru secțiuni circulare cu diametrul D, grosimea necesară a FRP se
determină cu:
D V l V sw
tf
2 E f 0, 001
(F.3.18)
în care:
Vsw efortul unitar de strângere exercitat de etrieri la o deformație specifică
de 0,001,
V sw 0, 001Es ; (F.3.19)
V1 efortul unitar de strângere ce trebuie aplicat zonei de înnădire de
lungime Ls,
As f yL
Vl
ª p º (F.3.20)
«¬ 2n 2 dbL c »¼ Ls
în care:
As aria unei bare longitudinale înnădite;
fyL rezistența de curgere a armăturii longitudinale de oțel egală cu
valoarea medie obținută din teste in-situ și alte surse
suplimentare de informare;
p perimetrul secțiunii transversale a stâlpului, măsurat la axul
armăturilor longitudinale;
n numărul de bare înnădite în lungul perimetrului p;
dbL diametrul barei celei mai groase din înnădire;
c acoperirea cu beton a armăturii longitudinale.
Pentru secțiuni rectangulare, grosimea necesară a FRP se determină cu relația
(F.3.18) în care diametrul D se înlocuiește cu lățimea secțiunii, bw, și efortul unitar de
strângere, V 1, se calculează cu relația:
As f yL As
Vl
ª p º As ,c (F.3.21)
«¬ 2n 2 dbL c »¼ Ls
în care:
As,c armătura longitudinală situată în zona confinată a secțiunii
(hașurată în Figura F.3.77).
În cazul secțiunilor dreptunghiulare alungite (hwt1,5bw) sau/și cu dimensiunea
minimă > 600 mm se vor prevedea ancorări intermediare ale cămășii din FRP de
miezul de beton. În acest caz aria ancorelor se adaugă la aria cămășii calculată cu
grosimea determinată din relația (F.3.18) în care distanța D se înlocuiește cu distanța
dintre punctele de prindere ale cămășii.
F.3.9.4. Recomandări de proiectare a elementelor de beton armat consolidate cu

piese de oțel

Cămășuirea elementelor de beton armat cu piese din oțel urmărește:
- sporirea rezistenței la forță tăietoare a elementelor structurilor tip cadru sau a
celor cu pereți de beton armat;
- sporirea capacității de deformație în zonele plastice ale elementelor structurale
prin efectul de confinare al betonului comprimat;
- îmbunătățirea comportării îmbinărilor armăturilor cu lungimi de suprapunere
insuficiente, obținută, de asemenea, prin efectul de strângere (confinare) a
zonei de înnădire.
Rolul cămășilor de oțel este similar cu cel obținut prin cămășuire cu FRP. Spre
deosebire de acestea, oțelul este un material izotrop, astfel încât conferă pe lângă
efectele indicate mai sus și rigiditate și rezistență în direcție longitudinală.
Creșterea rezistenței la încovoiere se poate obține mai simplu la structurile cu
pereți, la care continuitatea pe verticală a elementelor de oțel atașate pereților nu este
împiedicată de prezenta grinzilor.
În cazul cadrelor, continuitatea pe verticală a elementelor de oțel atașate
stâlpului poate fi asigurată doar în zonele colțurilor stâlpului. Întrucât comportarea
histeretică a pieselor de oțel longitudinale pe zona nodului este nesatisfăcătoare (prin
manifestarea flambajului pieselor de oțel comprimate) creșterea rezistenței la
încovoiere prin cămăși metalice nu este totdeauna recomandabilă. Din acest motiv, de
regulă, elementele longitudinale ale cămășilor de oțel se opresc la o distanță de 15-20
mm de marginea grinzii. În acest fel, cămășile de oțel pot spori doar rezistența la forță
tăietoare și confinarea, nu și rezistența la încovoiere.
Prin această măsură se evită și creșterea nedorită a forței tăietoare de
dimensionare (asociată rezistenței la încovoiere), atunci când cămășuirea se aplică
pentru obiectivele enumerate mai sus.
Cămășile discontinue din oțel aplicate stâlpilor, realizate în varianta cu
corniere dispuse la colțurile secțiunii solidarizate cu plăcuțe transversale pot asigura
un efect inițial de confinare al betonului prin preîncălzirea plăcuțelor înainte de
sudarea lor de corniere.
F.3.9.4.2. Calculul la forță tăietoare

La seism, comportarea la forță tăietoare a unui element de beton armat
consolidat cu cămașă de oțel este una favorabilă, atâta timp cât degradarea betonului
este limitată. Această condiție este realizată dacă cămașa metalică nu este solicitată
dincolo de pragul elastic.
În această situație rezistența elementului consolidat la forță tăietoare este dată
de rezistența elementului de beton armat la care se adăugă contribuția cămășii de oțel.
Se recomandă ca la dimensionarea cămășii de oțel să se conteze doar pe 50%

din valoarea de proiectare a rezistenței de curgere a oțelului cămășii (rezistența
caracteristică împărțită la factorul parțial de siguranță).
Adoptând ipoteza indicată mai sus, relația pentru evaluarea rezistenței
suplimentare, Vjs, furnizate de cămașa metalică este:
t j bd
V js f yj ,d (F.3.22)
s
în care:
tj grosimea benzii (plăcuței) de oțel;
b lățimea benzii de oțel;
s distanta interax a benzilor de oțel în lungul elementului;
d înălțimea utilă a secțiunii transversale a elementului din beton armat;
fyj,d valoarea de proiectare a rezistenței de curgere a oțelului benzilor de oțel.
În cazul prevederii unei plăci continue în lungul elementului, raportul b/s = 1.
F.3.9.4.3. Efectul de confinare al cămășii metalice

Efectul de confinare exercitat de cămășile metalice asupra betonului se poate
echivala cu efectul de confinare datorat etrierilor în elementele de beton armat.
Se poate folosi modelul dat în P 100-3 sau SR EN 1992-1, în care:
- cămașa exterioară continuă în cazul cămășii complete sau realizată din plăcuțe
dispuse la distanțe discrete se echivalează cu etrierii perimetrali;
- ancorele intermediare se echivalează cu etrierii intermediari.
Notă: În absența ancorelor, cămașa metalică, continuă sau nu, exercită un efect de confinare numai la
colțuri, pentru că, din cauza grosimii mici, cămașa nu are rigiditate la încovoiere și se deformează.
Pentru a realiza o confinare eficientă în cazul stâlpilor cu secțiune
dreptunghiulară cu dimensiuni relativ mari (t 450 mm), cămașa trebuie prinsă
intermediar cu ancore (Figura F.3.78).
Figura F.3.78. Confinarea secțiunii cu cămașă metalică ancorată corespunzător

Relațiile de dimensionare ale elementelor cămășii metalice pe criterii de

confinare sunt cele date în codurile de proiectare pentru construcții noi și nu se
detaliază aici.
F.3.9.4.4. Proiectarea zonelor de înnădire ale armăturilor longitudinale

Când se dispun cămăși de oțel cu intenția de a se îmbunătăți comportarea
zonelor de înnădire prin suprapunere ale armăturilor longitudinale, eficiența acestora
este asigurată fără verificarea prin calcul, dacă sunt îndeplinite condițiile:
- lungimea cămășii va fi cu cel puțin 50% mai mare decât lungimea de
suprapunere;
- cămașa va avea grosimea de cel puțin 5 mm;
- cămașa va fi strânsă de miezul de beton al elementului prin cel puțin două
rânduri de ancore montate pe fiecare latură, perpendicular pe direcția de
aplicare a încărcării;
- în cazul zonei de înnădire a armăturilor de la baza stâlpilor, cele două rânduri
de bolțuri se montează, unul la extremitatea zonei de înnădire, al doilea, la o
treime a acestei zone de baza stâlpului (Figura F.3.79).
cămaşă de oţel
mortar
ancoră ls
ls
3
Figura F.3.79. Cămășuirea bazei stâlpului

F.4. Procedee de intervenție pentru clădiri cu structuri de oțel
F.4.1. Principii de bază

Îmbunătățirea performanțelor structurilor din oțel existente poate fi realizată
aplicând unul sau mai multe din principiile următoare:
(a) Îndepărtarea sau diminuarea neregularităților în plan și elevație a structurilor.
Structurile existente pot conține una sau mai multe tipuri de neregularități
structurale (de exemplu: rigidități deferite al nivelurilor, rigidități la torsiune
care pot varia de la un nivel la altul) care conduc la performanțe structurale
slabe.
(b) Mărirea rigidității de ansamblu a structurii cu scopul de a diminua deplasările
laterale care pot genera incursiuni în domeniul inelastic, cu depășirea rotirilor
plastice admisibile ale zonelor și barelor potențiale plastice. Mărirea rigidității
poate duce, însă, la mărirea efectului acțiunii seismice asupra elementelor
structurii.
(c) Mărirea ductilității elementelor și a ansamblului structural în vederea
micșorării efectelor acțiunii seismice prin disiparea acesteia, prin incursiuni în
domeniul inelastic a zonelor și barelor potențial plastice.
(d) Reducerea masei structurii are ca efect micșorarea acțiunii seismice, a
deplasărilor laterale și implicit a deteriorărilor provocate de acestea. Exemple
de reducere a masei construcției pot fi: înlocuirea închiderilor și a pereților
despărțitori cu greutate mare, cu sisteme ușoare (sticlă, gips carton, panouri
tristrat), demolarea unuia sau mai multor etaje.
(e) Introducerea de izolatori și amortizori seismici care au rolul de a diminua
acțiunea seismică ce se aplică structurii. ( )
F.4.2. Tipuri de intervenție

Intervențiile asupra construcțiilor cu structura din oțel sunt necesare când
acestea nu mai îndeplinesc exigențele de rezistență și stabilitate, când prezintă zone cu
incursiuni în domeniul elasto-plastic, când apar zone cu pierderi de stabilitate locală
sau generală.
Intervențiile se grupează conform capitolului F.1 în consolidări, reparații,
remodelare și reabilitare.
F.4.3. Reparații

Reparațiile sunt intervenții care se aplică elementelor care și-au pierdut o parte
din performanțe prin apariția unor defecte, cu scopul obținerii nivelului anterior de
performanțe ale respectivelor elemente.
Reparațiile sunt funcție de natura solicitării din bare sau îmbinări cât și de
natura defectului depistat.
La alegerea soluției de intervenție se vor avea în vedere următoarele:
- stabilirea cauzei care a produs defectul;
- descărcarea parțială de eforturi a elementului înainte de a se face intervenția

(îndepărtarea încărcărilor variabile și cvasipermanente, introducerea de
reazeme intermediare active);
- menținerea neschimbata a poziției centrului de greutate și a axei barei;
- stabilirea proprietăților fizico-mecanice și sudabilității oțelului.
F.4.3.2. Mijloace generale de reparare

Repararea elementelor din oțel și a prinderilor acestora se poate efectua prin
sudare sau cu șuruburi.
F.4.3.2.1. Reparații prin utilizarea sudurii

Condiția necesară pentru utilizarea acestei metode este sudabilitatea oțelului.
Este necesar să se cunoască următoarele aspecte referitoare la:
(a) Proprietățile materialului.
Acestea pot fi determinate prin verificarea următoarelor caracteristici ale
metalului de bază și sudurii: compoziția chimică, caracteristicile mecanice, tendința de
fisurare la cald și la rece. Pentru interpretarea datelor obținute despre compoziția
chimică este necesar să se determine valoarea carbonului echivalent, care se compară
cu valorile limită până la care sudarea se poate executa fără precauții speciale.
În ceea ce privește numărul de teste necesare pentru determinarea proprietăților
materialului, dacă marca oțelului este cunoscută din documentația de execuție, nu sunt
necesare teste; dacă documentația nu este disponibilă, este necesară încercarea a cel
puțin unei probe din fiecare element structural și a cel puțin unei îmbinări sudate.
(b) Soluțiile constructive adoptate.
Acestea trebuie concepute ținând seama de posibilitățile de acces, având în
vedere că elementele care necesită reparații sunt deja montate:
- se interzic detalii de sudare ale unor piese în poziții imposibil de realizat sau
sub unghiuri în care sudura nu se poate executa de calitate: sudurile în relief
pot fi realizate cu unghiuri cuprinse între 60° și 120°; pentru unghiuri mai mici
de 60° sudurile în relief se pot înlocui cu suduri în adâncime cu pătrundere
parțială;
- se va ține seama că elementele cu grosime mare se deformează mai puțin, însă
valorile tensiunilor reziduale vor fi mai mari;
- se vor evita detaliile de execuție complicate sau în cazul în care acest lucru nu
este posibil acestea vor fi însoțite de indicații suficiente cu privire la ordinea în
care se vor efectua operațiunile necesare executării lor și tehnologia care
trebuie folosită;
- dacă elementele structurale sunt chesonate sau dacă este vorba de un recipient
se va indica și verifica etanșeitatea sudurilor.
(c) Concepția îmbinărilor sudate. ( )
Aceasta trebuie să nu favorizeze apariția fenomenelor de fragilizare, ruperi prin
oboseală și destrămare lamelară:
- se recomandă înlocuirea sudurilor în relief cu suduri în adâncime, mai ales

atunci când piesele care se îmbină au grosimi mari, prin aceasta evitându-se și
fenomenul de desprindere lamelară;
- la elaborarea detaliilor de reparare prin sudare se va evita întâlnirea mai multor
cordoane de sudură, care conduc la apariția de noduri termice și induc în
element concentrări de tensiuni.
F.4.3.2.2. Repararea îmbinărilor cu șuruburi

Îmbinările cu șuruburi reprezintă o alternativă la sudură, beneficiind de
avantajul unei tehnologii relativ simple de execuție și de posibilitatea execuției
îmbinărilor pe timp friguros. Deteriorările acestor tipuri de prinderi constau în ruperea
sau slăbirea tijelor sau în cedarea materialului la presiune pe pereții găurii. Atât în
cazul niturilor cât și în cazul șuruburilor obișnuite, soluția de reabilitare constă de
obicei în înlocuirea elementelor defecte cu șuruburi noi și în înlocuirea porțiunii de
material deteriorată prin presiune pe pereții găurii.
Șuruburile de înaltă rezistență pretensionate parțial se folosesc la îmbinările
elementelor cadrelor parter sau etajate cu sau fără contravântuiri verticale.
Deteriorările întâlnite în cazul acestui tip de îmbinare sunt slăbirea strângerii
șuruburilor sau desfacerea totală a acestora. Soluția de reparare, în aceste cazuri,
constă de obicei în înlocuirea șuruburilor de înaltă rezistență slăbite sau lipsă cu
șuruburi având aceleași caracteristici tehnice cu cele inițiale.
F.4.3.3. Procedee generale de reparare a elementelor
F.4.3.3.1. Repararea fisurilor prin sudare

Reparațiile realizate prin sudură refac fie îmbinările dintre elemente, fie
continuitatea materialului fisurat.
Defectul cel mai des întâlnit al îmbinărilor sudate este fisurarea cordonului de
sudură în lungul său, fisura dezvoltându-se în limitele cordonului de sudură sau cel
mult până în Z.I.T (zona influențată termic).
Procedeul indicat de remediere al acestui defect constă în îndepărtarea prin
crăițuire a cordonului de sudură fisurat și refacerea sudurii prin aplicarea unui
procedeu de sudare corespunzător. Excavarea obținută prin crăițuire nu trebuie să
depășească 10 mm pe fiecare parte a sudurii.
Consolidarea îmbinărilor cu sudură se realizează în funcție de posibilități prin
mărirea grosimii sau lungimii cordoanelor. Aplicarea straturilor suplimentare de
sudură se va face numai după curățarea la luciu metalic a sudurii existente. Când
această soluție nu poate fi utilizată, se poate accepta efectuarea de suduri frontale și
contând pe conlucrarea acestora cu sudurile laterale.
Pentru repararea fisurilor din material prin sudare electrică manuală se
utilizează următorul procedeu:
- se practică cu burghiul, la extremitățile fisurii, câte o gaură în vederea stopării
extinderii acesteia;
- se prelucrează marginile fisurii prin crăițuire;
- se sudează fisura în adâncime, pe plăcuța suport sau cu resudarea rădăcinii;

- se polizează cordonul de sudură.
În Figura F.4.1 sunt arătate dimensiunile minime recomandate pentru execuția
acestui tip de reparații.
Se recomandă ca în cazul fisurilor pătrunse reparate prin sudură manuală să se
aplice eclise sau rigidizări pe direcția efortului principal transmis de componenta
fisurată.
Figura F.4.1. Dimensiuni recomandate pentru reparația prin sudură
F.4.3.3.2. Înlocuirea materialului degradat

Metoda este utilizată în cazul în care unele bare, elemente de dimensiuni
reduse, sau porțiuni din elemente structurale au fost avariate car urmare a pierderii
stabilității locale sau generale.
Reparația constă în înlocuirea porțiunii degradate a elementului cu material
nou având aceleași proprietăți fizico-mecanice ca și cel inițial. Din punct de vedere
tehnic, înlocuirea propriu-zisă a barei sau refacerea secțiunilor scoase din lucru este
simplă, prinderea noului element sau părți de element realizându-se prin sudură sau cu
șuruburi.
Piesele necesare înlocuirii porțiunilor avariate trebuie să fie executate după
relevee de mare precizie.
Se va ține seama că elementele care trebuie înlocuite integral sau parțial se află
de obicei sub efort. Dacă tăierea porțiunii avariate se face fără o descărcare temporară
și fără asigurarea stabilității structurii pe tot timpul reparațiilor, eforturile existente în
aceasta se vor redistribui brusc în alte elemente, cu consecințe imprevizibile.
Din acest motiv este de preferat ca, oricând este posibil, să se apeleze la alte
metode de intervenție în care să se păstreze pe poziție zona degradată.
F.4.3.3.3. Eclisarea
Prin această metodă de reparare se urmărește refacerea continuității între două
părți ale aceluiași element, a căror legătură a fost întreruptă total sau parțial, ca urmare
a apariției unei fisuri sau rupturi. Eclisarea constă în aplicarea, peste zona degradată
(ruptă), a unor platbande având secțiunea mai mare cu # 25% față de cea a elementului
întrerupt. Prinderea ecliselor se poate realiza cu sudură sau cu șuruburi.
Eclisarea se poate utiliza în două moduri: ca metodă în sine de reparare a

fisurilor și rupturilor și ca măsură de siguranță a reparațiilor executate fie prin sudură
electrică manuală, fie prin înlocuire de material.
Eclisarea ca metodă de reparare este indicată numai atunci când utilizarea
sudurii electrice manuale nu este posibilă (de exemplu la secțiuni compuse din
platbande nituite sau oțeluri nesudabile) întrucât prezintă dezavantajul devierii
eforturilor pe lungimea eclisei.
Pentru eliminarea excentricităților locale, eclisele se dispun astfel încât axa lor
să coincidă cu axa elementului. În cazul în care această condiție nu poate fi respectată,
la dimensionare trebuie luate în considerare eforturile suplimentare rezultate.
În cazul eclisarii barelor comprimate, pentru eclise se vor avea în vedere
următoarele reguli:
- dacă barele nu sunt prelucrate pentru transmiterea efortului prin contact direct,
eclisele trebuie să fie capabile să transmită efortul din dreptul îmbinării,
inclusiv momentele provenite din excentricitățile existente, date de
imperfecțiunile inițiale și de deformațiile de ordinul doi;
- în cazul în care elementele sunt pregătite pentru transmiterea efortului de
compresiune prin contact direct, eclisele trebuie să fie proiectate astfel încât să
asigure continuitatea rigidității elementului față de ambele axe ale secțiunii și
concomitent să asigure transmiterea eforturilor de întindere provenite din
momente.
Un tip de eclisare întâlnit mai rar utilizat este eclisarea elementelor rupte
complet. Aplicarea ecliselor în acest caz se face numai după readucerea elementelor la
lungimea inițială, prin intermediul unor dispozitive de strâns care se desfac după
executarea reparației. Această măsură este obligatorie pentru a asigura intrarea în lucru
a elementului după aplicarea ecliselor.
Eclisarea ca măsură de siguranță respectă aceleași reguli de dimensionare și
dispunere a ecliselor, aplicarea acestora realizându-se în funcție de axul de simetrie a
reparației efectuate prin sudură (Figura F.4.2).
Figura F.4.2. Eclisarea de siguranță
F.4.3.3.4. Îndreptarea elementelor deformate

Metoda se aplică elementelor care au suferit deformații permanente (în
domeniul plastic) din cauze diverse, precum procedee de sudare greșite, transport sau
depozitare necorespunzătoare, montaj defectuos, loviri accidentale, acțiuni voite de

utilizare a elementelor structurale drept reazeme pentru ridicarea sau tragerea unor
greutăți, etc.
Modalitățile prin care se poate interveni în aceste situații sunt îndreptarea la
rece și la cald, prin spănuire sau presare, ambele procedee având dezavantajul că
introduc în element tensiuni remanente. Din acest motiv este mult mai convenabil ca
elementul să fie lăsat deformat de câte ori acest lucru este posibil, sau în caz contrar să
se repare prin metoda înlocuirii de material.
O situație în care se poate renunța la îndreptarea elementului este reprezentată
de barele solicitate la întindere. Dacă elementul deformat este comprimat, efectele de
ordinul II pot deveni periculoase, astfel încât este recomandată remedierea deformației.
Barele comprimate care-și pot pierde stabilitatea nu trebuie îndreptate, ci înlocuite.
Presarea este un procedeu mecanic de îndreptare la rece sau la cald a
deformațiilor prin utilizarea unor dispozitive, capabile să forțeze elementul să revină la
forma inițială. Îndreptarea la rece este admisă numai în cazul pieselor cu deformații
sau grosimi mici. În celelalte cazuri se recomandâ încălzirea uniformă a întregului
element, urmată de îndreptarea prin presare.
Încălzirea cu flacăra de oxigaz se utilizează pentru remedierea deformațiilor
specifice mai mici de 20 mm/m. La răcire, partea încălzită se va contracta mai mult și
ca urmare se vor produce deformații de sens contrar.
F.4.3.4. Repararea elementelor structurale din oțel
F.4.3.4.1. Repararea stâlpilor
F.4.3.4.1.1. Repararea plăcilor de bază deformate

Deformarea plastică a plăcii de bază apare de obicei la baze de stâlpi fără
rigidizări. Etapele reparării sunt:
- se fixează calaje sub placa de baza;
- se îndepărtează betonul de subturnare deteriorat aflat sub aceasta;
- se curăță suprafețele prin suflare cu aer cald și apă sub presiune;
- sub placa de bază se injectează beton de subturnare preparat cu ciment
expansiv;
- se consolidează placa de bază deformată prin sudarea unor rigidizări verticale;
- se strâng șuruburile de ancoraj.
F.4.3.4.1.2. Repararea șuruburilor de ancoraj rupte/deformate plastic

În cazul în care cedarea s-a produs în buloanele de ancoraj este obligatorie
înlocuirea acestora.
Pentru remedierea defectului sunt recomandate două soluții, care se aplică în
funcție de condițiile existente.
Prima soluție este aceea de înlocuire a șuruburilor de ancoraj cu unele noi

fixate cu rășini sintetice în betonul existent, iar cea de-a doua constă în înlocuirea
părții deteriorate din șuruburi.
(a) Șuruburi de ancoraj noi, fixate cu rășini sintetice.
Aplicarea acestei soluții este posibilă doar în cazul în care fundația are
dimensiuni în plan suficiente, pentru amplasarea corectă a noilor șuruburi de ancoraj,
se vor asigura distanțele necesare între axele șuruburilor și marginea fundației, astfel
încât să nu interfereze cu betonul din jurul șuruburilor existente, care ar putea fi fisurat
ca urmare a preluării forțelor de ancoraj.
Etapele de executare ale reparației sunt:
- se fixează șuruburile de ancoraj noi prin intermediul rășinilor sintetice
introduse în găuri forate în betonul fundației;
- se sudează în adâncime, cu sudură în ½V câte o placă de bază nouă, găurită, pe
ambele părți ale plăcii de bază existente;
- noua placă de bază se întărește cu rigidizări verticale dispuse în funcție de
geometria rezemării;
- se îndepărtează betonul de subturnare deteriorat de sub placa de bază existentă;
- se injectează beton de subturnare preparat cu ciment expansiv sub placa de
bază consolidată.
(b) Reconstituirea șuruburilor de ancoraj existente. ( )
Soluția constă în îndepărtarea părții plastificate sau rupte ale șurubului de
ancoraj existent și înlocuirea acesteia cu o zonă nouă, identică din punctul de vedere al
caracteristicilor secțiunii și materialului cu cea existentă.
Etapele de execuției sunt:
- După realizarea sprijinirilor necesare, betonul fundației se cioplește cu dalta în
jurul șuruburilor de ancoraj până se ajunge la # 40 mm sub zona deteriorată a
fiecărui șurub, pe o suprafață în plan suficientă pentru execuția corectă a
sudurilor;
- Se taie șuruburile existente cu cel puțin 20 mm sub zona afectata(rupte sau
deformație plastică);
- Se execută în atelier zonele noi de șuruburi cu lungimea necesară;
- Acestea vor fi fixate în capul șuruburilor existente prin sudură în adâncime,
polizată;
- Se verifică îmbinarea sudată cu ultrasunete și lichide penetrante;
- Se toarnă sub placa de bază beton de subturnare preparat cu ciment expansiv;
- Pentru siguranță se poate îngloba toată baza stâlpului în beton armat. Legătura
dintre suprabetonare bazei stâlpului și fundația existentă se face prin
intermediul ancorelor chimice.
F.4.3.4.1.3. Repararea stâlpilor

Ruperea unui stâlp poate să apară sub acțiunea forțelor orizontale provenite din
seism, ca urmare a unei loviri accidentale sau ca urmare a coroziunii.
(a) Reparare prin sudare.

Aplicarea acestei soluții este condiționată de rămânerea porțiunii rupte pe
poziția inițială. Avantajele soluției constau în viteza de execuție a reparației și în faptul
că sprijinirile nu sunt necesare.
Soluția de reparare a unui stâlp rupt prin sudare și rigidizare (Figura F.4.3 și
Figura F.4.4) constă în:
- Sudarea pe tălpile secțiunii a minimum două rigidizări verticale. Dimensiunile
și poziționarea acestora trebuie să respecte regulile descrise la pct. F.4.3.3.3
pentru eclisele secțiunilor. Rigidizarea secțiunii rupte înainte de sudare permite
susținerea stâlpului până la realizarea sudurii.
- Prelucrarea prin crăițuire a marginilor rupte ale stâlpului și execuția unei suduri
în adâncime pătrunsă, pe plăcuță suport sau resudată. Sudura se polizează după
execuție. Rigidizările sunt lăsate pe poziție, pentru a lucra ca eclise ajutătoare.
Figura F.4.3. Repararea prin sudare și eclisare a stâlpilor cu inimă plină
t1 b
b t2 t D t2 t L2 t 2 b
2 12
Figura F.4.4. Repararea prin sudare și eclisare a stâlpilor chesonaţi
(b) Reparare prin înlocuirea zonelor degradate. ( )

Această soluție de remediere prezintă atât avantaje, cât și dezavantaje, față de

soluția prezentată anterior.
Dezavantajul principal constă în aceea că soluția este mai greu de aplicat și mai
costisitoare. Pentru aplicarea acestei soluții este necesar să se execute o sprijinire
provizorie, cu stâlpi capabili să preia eforturile celor existenți. Din această cauză, atât
materialele, cât și manopera necesară conduc la ridicarea costului intervenției.
Avantajul principal constă în aceea că soluția de reparare prin înlocuirea zonei
afectate prezintă o siguranță mai mare, fiind recomandată în special în cazul stâlpilor
solicitați puternic.
Pentru stâlpii cu inimă plină, soluţia de reparare (Figura F.4.5) constă în:
- Se confecționează și se amplasează stâlpii de sprijinire provizorie (eventual cu
fundații proprii), capabili să preia și să transmită forțele verticale și orizontale
care acționează asupra stâlpului deteriorat.
- Zona de stâlp deteriorată se îndepărtează prin tăiere cu flacăra oxiacetilenică.
Marginile tăieturii se prelucrează prin polizare, dându-li-se forma necesară
executării sudurii în adâncime.
- Pentru înlocuirea porțiunii de stâlp ruptă se fabrică un element nou similar cu
cel inițial.
- Se amplasează la poziție elementul nou și se execută sudura în adâncime,
resudată și polizată, precum și sudurile în relief dintre tălpi și inimă.
Figura F.4.5. Refacerea stâlpilor cu secțiune dublu T
O soluție pentru înlocuirea porțiunilor deteriorate ale stâlpilor cu secțiune

chesonată este prezentată în Figura F.4.6. Soluția este recomandată în cazul rupturilor
cauzate de seism, motiv pentru care se recomandă ca porțiunea nouă să fie executată
cu grosime mai mare față de cea inițială. Elementul nou poate fi fabricat cu sau fără
rigidizări transversale. Sudurile se execută pe plăcuțe suport, din cauza imposibilității
accesului în interiorul chesonului, iar ca măsură suplimentară se recomandă injectarea
sub presiune a betonului în interiorul stâlpilor, pe la partea inferioară a acestuia.
Figura F.4.6. Refacerea stâlpilor chesonați fisurați în urma seismului.
F.4.3.4.1.4. Repararea stâlpilor cu pereți voalați

Soluțiile de reparare a stâlpilor cu pereți voalați constau fie în rigidizarea lor pe
porțiunea afectată, fie în înlocuirea zonei afectate. Soluțiile de înlocuire a zonelor
afectate sunt similare cu cele descrise la repararea stâlpilor rupți, astfel că în
continuare se vor descrie numai soluțiile de remediere prin rigidizare. Soluțiile de
reparații diferă în funcție de secțiunea stâlpului și de gravitatea defectului.
(a) Pentru stâlpii cu secțiune dublu T (Figura F.4.7), soluția recomandată constă în:
- Introducerea unei rigidizări orizontale pe inima stâlpului în dreptul deformației
maxime. În cazul unor deformații accentuate se recomanda introducerea câte
unei rigidizări în dreptul fiecărui punct de inflexiune al barei deformate.
- Prelucrarea marginilor tălpilor deformate astfel încât să permită așezarea unei
eclise verticale.
- Confecționarea și sudarea în relief a câte unei eclise paralele cu inima de
ambele părți ale stâlpului, peste zona deformată. Se recomandă ca grosimea
acestor eclise să fie mai mare decât grosimea inimii stâlpului. Lungimea eclisei
va depăși cu cel puțin 500 mm zona afectata. Se recomanda amplasarea eclisei
pe toata lungimea stâlpului.
Figura F.4.7. Repararea stâlpilor voalați

(b) În cazul stâlpilor chesonați, soluțiile de reparare depind de mărimea
deformațiilor produse prin voalare și de eforturile pe care stâlpul trebuie să le
transmită. ( )
În cazul în care secțiunea stâlpului este o țeava rectangulară soluția este cea din
Figura F.4.8 și constă în:
- Îndreptarea la cald a peretelui voalat (unde este posibil);
- Confecționarea și sudarea unor eclise executate dintr-un material similar cu cel
al stâlpului, cu dimensiunile alese astfel încât să depășească zona voalată cu
minimum 200 mm pe contur și grosimea mai mare decât cea a peretelui.
Figura F.4.8. Soluție de reparație recomandată în cazul pereților voalați

O variantă a soluției anterioare, aplicabilă în cazul în care stâlpul trebuie să
transmită eforturi mari, constă în aplicarea peste zona voalată a unei eclise de
rigidizare verticala. Grosimea eclisei este mai mare decât grosimea peretelui voalat.
F.4.3.4.2. Repararea grinzilor cu inima plină
F.4.3.4.2.1. Repararea grinzilor fisurate

Dacă fisura este extinsă atât în inima cât și într-una din tălpile grinzii, repararea
se poate face printr-una din următoarele metode:
- sudarea fisurii, urmată de eclisare;
- înlocuirea materialului afectat.

(a) Reparare prin sudarea fisurii urmată de eclisare. ( )
Soluția de reparare recomandata pentru grinzile fisurate folosește ca metodă de
reparare sudura. La elaborarea detaliului s-a procedat astfel încât să se evite
intersectarea cordoanelor de sudură pe trei direcții.
Pentru aceasta, după ce se execută gaura de stopare a fisurii din inimă (singura
care poate progresa), se îndepărtează sudura dintre talpă și inimă, pe o zonă ceva mai
extinsă, astfel încât să se formeze o gaură cu margini prelucrate (Figura F.4.9(a)).
Apoi, se prelucrează marginile fisurii inimii, prin crăițuire, astfel încât să se
poată realiza sudarea ei în V. Sudura se polizează pe ambele părți, după care se
eclisează inima, prin aplicarea pe o singură parte a acesteia a unei eclise cu aceeași
grosime ca a inimii, sudată pe trei laturi cu sudură de colț. Dimensiunile în plan ale
eclisei trebuie să depășească cu cca 100 mm pe contur dimensiunile fisurii (Figura
F.4.9(b))
Apoi, se sudează în adâncime fisura de pe talpă, care se execută pe plăcuță
suport, după prelucrarea marginilor fisurii, după care se polizează în vederea aplicării
eclisei (Figura F.4.9(c)).
Eclisarea tălpii se realizează prin sudarea cu sudură de colț a unei eclise cu aria
cel puțin egală cu aria tălpii grinzii, având o lungime totală cel puțin egală cu lățimea
tălpii (Figura F.4.9(d)).
a) gaura de stopare b) sudare, eclisare inima c) sudarea fisurii tălpii
d) eclisarea tălpii după sudură

Figura F.4.9. Repararea grinzilor fisurate prin metoda sudării și eclisării de siguranță
F.4.3.4.2.2. Repararea grinzilor cu talpa voalată

În cazul tălpilor comprimate este posibilă apariția fenomenului de pierderea
stabilității locale, fapt ce reduce capacitatea de rezistență a grinzii în secțiunile afectate.
Pentru repararea grinzilor aflate în această situație se pot aplica mai multe
soluții, în funcție de gradul în care s-a produs voalarea.
În cazul în care deformația tălpii este mică este suficientă introducerea a două
perechi de rigidizări verticale, sudate la marginile zonei voalate de talpă şi a doua
eclise verticale pe talpa voalată.
Dacă talpa este puternic deformată, după aplicarea rigidizărilor la marginile
zonei deformate, talpa se poate bloca între două eclise laterale sudate de rigidizări și
de tălpile grinzii. În cazul în care este necesar, se poate consolida grinda la încovoiere,
prin adăugarea unui subansamblu format din talpă și inimă, care va fi sudat în
prelungirea inimii grinzii, pe zona afectată de voalarea tălpii.
Repararea grinzilor prin aceste procedee poate să genereze creșterea capacității
de rezistență la încovoiere și mutarea articulației plastice către câmpul grinzii sau în
stâlp. De aceea, metoda se va aplica numai în condițiile verificării mecanismului de
cedare după reparații.
F.4.3.4.2.3. Repararea grinzilor cu inima voalată

Repararea grinzilor cu inimă voalată se poate realiza fie numai prin rigidizarea
inimii voalate, fie prin rigidizare și placare laterală a zonei afectate.
(a) Repararea inimii voalate prin rigidizare.
Îmbunătățirea comportării la voalare a inimilor grinzilor se poate realiza prin
soluții diferite în funcție de caracterul permanent sau temporar al deformațiilor
produse.
Dacă deformațiile inimilor sunt temporare, cea mai simplă soluție constă în
adăugarea unor rigidizări suplimentare, care pot fi transversale scurte sau longitudinale
și transversale scurte. O soluție de reparare posibilă, aplicabilă mai ales dacă inimile
grinzilor sunt rigidizate numai transversal, constă în adăugarea unor nervuri de
rigidizare diagonale (Figura F.4.10).
Se recomandă legarea prin gusee a acestor diagonale atât de tălpi, cât și de
rigidizările transversale.
Figura F.4.10. Soluție de reparare cu rigidizări diagonale a inimilor voalate
O variantă a acestei soluții pentru situația în care deformațiile inimilor grinzilor

sunt permanente constă în utilizarea rigidizărilor diagonale, necesare pentru
consolidarea inimii, drept pârghii pentru aparatul de îndreptare al inimii (Figura
F.4.11).
După aducerea inimii în poziția nedeformată, rigidizările se prind de aceasta cu
sudură.
1- inima deformată; 2- rigidizare înclinată; 3- bridă; 4- pană metalică.

Figura F.4.11. Detalii de îndreptare a deformațiilor permanente ale inimii
O altă soluție (Figura F.4.12(a)), constă în aplicarea prin sudare a mai multor
rigidizări dispuse pe ambele părți ale zonei voalate a inimii. Rigidizările se decupează
după forma voalată a inimii, astfel încât să poată fi sudate atât de tălpile grinzii, cât și
de inima voalată, împiedicând astfel dezvoltarea deformațiilor.
(b) Repararea inimii voalate prin rigidizare și placare laterală. ( )
Soluția (Figura F.4.12(b)) reprezintă o variantă a celei precedente. Pe lângă
rigidizările inimii secțiunea este întărită prin aplicarea unor eclise laterale, cu aceeași
grosime ca a inimii, sudate pe rigidizări și pe tălpile grinzii. În acest fel, secțiunea
devine chesonată, comportându-se mai bine în cazul eforturilor de torsiune, rigidizările
sunt asigurate împotriva voalării, iar forțele tăietoare din grindă se vor transmite prin
eclise. Etapele realizării consolidării sunt următoarele: se sudează rigidizările centrale,
eclisele laterale se sudează de tălpile grinzii și de rigidizările centrale, apoi se introduc
și se sudează de la centru către exterior restul rigidizărilor.
a) rigidizarea inimii voalate b) rigidizarea și placarea inimii voalate

Figura F.4.12. Soluție de reparare a inimilor voalate
F.4.3.4.2.4. Repararea grinzilor cu talpa și inima voalate

(a) Reparare prin placare laterală.
Soluția de reparare reprezentată în Figura F.4.13, utilizează metodele eclisării

și adăugării de material, iar realizarea ei se efectuează prin parcurgerea următoarelor
etape:
- se prelucrează prin polizare marginile tălpii în zona deformată pentru a ușura
aplicarea ecliselor;
- pe ambele părți ale tălpii grinzii se sudează câte o eclisă cu grosime mai mare
decât a inimii voalate;
- la extremitățile zonei afectate se amplasează câte o nouă rigidizare verticală,
sudată atât de inima și tălpile grinzii, cât și de eclise;
- dacă deformațiile tălpii sunt importante, se consolidează secțiunea grinzii prin
sudarea sub aceasta a unui element care să contribuie la mărirea capacității de
rezistență la încovoiere.
Figura F.4.13. Soluție de reparare prin placare laterală

Repararea grinzilor prin acest procedeu poate să genereze creșterea capacității
de rezistență la încovoiere și mutarea articulației plastice către câmpul grinzii sau în
stâlp. De aceea, metoda se va aplica numai în condițiile verificării mecanismului de
cedare după reparații.
(b) Reparare prin înlocuirea zonei afectate. ( )
Utilizarea acestei soluții prezintă dezavantajul că înaintea aplicării sale grinda
trebuie scoasă de sub efort prin realizarea de sprijiniri provizorii, ceea ce conduce la
creșterea costului intervenției. Cu toate acestea, soluția este recomandată atunci când
deformațiile produse prin voalare au valori foarte mari și aplicarea soluției anterioare
nu este posibilă.
Soluția de înlocuire a zonei afectate a grinzilor se aplică astfel:
- grinda se descarcă prin sprijiniri aplicate de ambele părți ale zonei defecte;
- se marchează liniile de tăiere de jur împrejurul zonei voalate;
- la intersecția liniilor se execută cu burghiul găuri de stopare cu diametrul de
minim 20 mm;
- se taie și se îndepărtează zona avariată;
- se prelucrează marginile tăiate prin polizare și se aplică plăcuțe suport pe tot
conturul ce urmează a fi sudat;
- se execută în atelier un subansamblu sudat, alcătuit din talpă și inimă, cu

aceleași dimensiuni și din același material ca și porțiunea îndepărtată;
- se amplasează acesta la poziție și se sudează pe contur cu sudură în adâncime,
executată în straturi succesive, funcție de grosimea elementelor;
- pentru grinzi solicitate dinamic, sudura de joantare se polizează.
F.4.3.4.3. Repararea nodurilor de cadru

Defectele curent întâlnite la nodurile de cadru sunt arătate în Figura F.4.14,
adică:
- fisuri în sudura dintre talpa grinzii și stâlp (Figura F.4.14(a));
- fisuri în ZIT în talpa grinzii, de obicei la baza decupajului inimii grinzii în
rigidizarea orizontală a stâlpului, în afara acestuia (în cazul stâlpilor cu
secțiune chesonată) (Figura F.4.14(a));
- fisuri care afectează atât talpa cât și inima grinzii (Figura F.4.14(b));
- voalarea inimii nodului de cadru (Figura F.4.14(c)).
a) fisuri în tălpile grinzii b) fisuri în tălpi și inima c) voalare inima

Figura F.4.14. Defecte ale nodurilor de cadru
F.4.3.4.3.2. Repararea nodului cu fisuri pătrunse în talpa și inima grinzii

Soluțiile de reparare se aleg în funcție de dimensiunea fisurii, de gradul de
distrugere al tălpii, de apariția sau nu a fenomenului de voalare etc.
(a) Reparare prin înlocuirea zonei afectate.
Soluția constă în înlocuirea unei porțiuni relativ reduse din grindă, ceea ce
implică costuri mai mici la materialele utilizate. În schimb, înaintea aplicării soluției,
grinda trebuie scoasă de sub efort prin realizarea de sprijiniri provizorii. Execuția
soluției cuprinde următoarele etape (Figura F.4.15):
- Se marchează liniile de tăiere împrejurul zonei afectate și la intersecția lor se
execută cu burghiul găuri de stopare cu diametrul minim de 20 mm;
- Se taie și se îndepărtează zona avariată, după care marginile se prelucrează prin
polizare;
- Pe tot conturul ce urmează a fi sudat se aplică plăcuțe suport pentru sudură;
- Se execută în atelier un subansamblu sudat, alcătuit din talpă și inimă, cu

aceleași dimensiuni și din același material ca și porțiunea îndepărtată;
- Se amplasează la poziție subansamblul și se sudează pe contur cu sudură în
adâncime executată în straturi succesive, funcție de grosimea elementelor.
Inima subansamblului se sudează de talpa stâlpului cu sudură în relief.
Figura F.4.15. Etapele de realizare a soluției de reparare prin înlocuirea zonei afectate
(b) Reparare prin înlocuirea ramurii stâlpului.

Soluția este recomandată numai în cazul în care ramura stâlpului este foarte
afectată și nu poate fi reparată prin înlocuire parțială sau eclisare. Execuția soluției
cuprinde următoarele etape (Figura F.4.16):
- Se execută sprijiniri pentru grindă;
- Se îndepărtează platelajul metalic, sau placa de beton armat pe o lungime de
cel puțin 0,2l;
- Se suflă sudurile grinzii de pe stâlp prin procedeul arc-aer sau se desfac
șuruburile, după caz;
- Se taie prin procedee mecanice grinda la distanta de #0,2l de fața stâlpului;
- Se execută în atelier zona de grinda ce urmează a fi înlocuită;
- Se așază la poziție și se refac sudurile de prindere de stâlp;
- Se reface prinderea de grindă.
Figura F.4.16. Soluție de reparare a nodului prin înlocuirea în întregime a ramurii

(c) Repararea nodului prin eclisare. ( )
În cazul în care ramura stâlpului este numai fisurată și nu a suferit deformații
plastice, repararea acesteia se poate realiza numai prin sudarea fisurilor și aplicarea
unor eclise peste zonele reparate (Figura F.4.17). Eclisele trebuie să depășească zona
avariată cu minim 300 mm de fiecare parte.
Figura F.4.17. Reparare prin sudură și eclisare
F.4.3.4.3.3. Repararea nodului de cadru cu inima voalată

Soluțiile de reparare constau fie în rigidizarea nodurilor, fie în înlocuirea zonei
afectate similar celor prezentate la pct. F.4.3.4.1.4. O soluție de prevenire/consolidare
a nodului constă în aplicarea pe inima nodului a unor rigidizări diagonale (Figura
F.4.18).
1- rigidizare suplimentară; 2-rigidizare existentă

Figura F.4.18. Rigidizarea nodurilor de cadru împotriva voalării
F.4.3.4.4. Repararea contravântuirilor
F.4.3.4.4.1. Repararea barelor

Defectele sau avariile întâlnite în mod uzual la barele contravântuirii, în care
eforturile sunt predominant axiale, sunt fie pierderea stabilității generale a barelor
solicitate la compresiune, fie plastificarea secțiunilor barelor întinse (Error!
Reference source not found.).
De asemenea, independent de starea de eforturi din barele contravântuirilor,
pot fi constatate ocazional defecte produse acestora în timpul montajului sau
exploatării. Acestea sunt îndoiri pronunțate, în unghi, ale barelor, cauzate de loviri
accidentale sau de folosirea lor ca reazem pentru ridicarea unor greutăți, sau lipsa unor
bare din ansamblul structural al contravântuirii provocată prin tăierea acestora pentru
trecerea unor utilaje sau conducte amplasate ulterior proiectării.
În cazul barelor flambate, nu este permisă îndreptarea la rece sau la cald, pe de
o parte din cauza eforturilor remanente introduse în secțiuni și pe de altă parte din
cauză că nu se poate reveni la forma inițială a barei. Barele întinse cu secțiuni
plastificate, apar la elementele slăbite prin fabricație, montaj sau din solicitări seismice
majore.
Întotdeauna barele ce și-au pierdut stabilitatea generală sau a avut incursiuni în
domeniul elasto - plastic trebuie înlocuite.
Mărirea capacității de rezistenta a barelor comprimate ale contravântuirilor se

poate realiza prin micșorarea lungimi de flambaj introducând o bară suplimentară.
F.4.3.4.4.2. Repararea prinderilor barelor la noduri

În cazul în care șuruburile de prindere sunt rupte sau lipsesc, soluția de
intervenție constă în înlocuirea acestora cu șuruburi noi, strânse corespunzător. În
cazul în care defectul s-a produs sub încărcări care au fost considerate la proiectare
este necesară fie mărirea diametrelor șuruburilor, dacă distanțele dintre ele permit
acest lucru, fie în caz contrar, întărirea prinderii cu sudură.
În cazul ruperii guseului, soluția de reparare constă în înlocuirea acestuia cu
unul nou, realizat dintr-un material cu caracteristici superioare. Dacă defectul constă în
ruperea sudurii, acestea se repara prin crăițuire și resudare. Ca măsură suplimentară de
siguranță se poate întări guseul prin aplicarea pe ambele părți ale guseului a câte unei
rigidizări sudate, perpendicular pe sudură. Guseele voalate se consolidează prin
aplicarea unor rigidizări capabile să asigure rigiditatea laterala a acestuia.
F.4.4. Consolidări

Consolidările sunt intervenții care se aplică elementelor, prinderilor acestora și
structurilor de rezistență, care necesită sporirea capacității de rezistență, cerute în
general de condiții noi, de exploatare mai severe decât cele avute în vedere la
proiectarea și executarea structurii, dar și din motive de întreținere defectuoasă care au
condus la pierderi de material (ex. ruginire).
Tipul de reparație este funcție de natura solicitării din bare sau îmbinări sau de
natura defectului depistat.
La alegerea soluției de intervenție se vor avea în vedere următoarele:
- stabilirea cauzei care a produs defectul;
- descărcarea parțială de eforturi a elementului înainte de a se face intervenția
(îndepărtarea încărcărilor variabile și cvasipermanente, introducerea de
reazeme intermediare active);
- menținerea poziției centrului de greutate și a axialității barei;
- stabilirea proprietăților fizico-mecanice și sudabilității oțelului (materialului de
bază).
F.4.4.2. Mijloace de consolidare a elementelor

Consolidarea elementelor din oțel și a prinderilor acestora se poate efectua prin
sudare (a se vedea F.4.3.2.1) sau prinderea cu șuruburi (a se vedea F.4.3.2.2), potrivit
celor prezentate la F.4.3.2.
F.4.4.3. Metode de consolidare a elementelor
F.4.4.3.1. Consolidarea secțiunilor prin adăugare de material

Metoda constă în adăugarea de platbande, profile sau subansamble aplicate pe

toată lungimea sau pe o porțiune a elementului care trebuie consolidat.
Mărirea secțiunii prin adăugarea de material este o metodă simplă, care poate fi
aplicată majorității elementelor structurale, însă din considerente economice este
recomandabilă doar dacă este necesară aplicarea pe porțiuni restrânse, la un număr
redus de elemente.
La aplicarea metodei trebuie respectate anumite condiții tehnice generale:
(a) Distribuirea materialului adăugat secțiunii originare se face în funcție de natura
și mărimea eforturilor, astfel încât elementul consolidat să se comporte optim
sub încărcările aferente, atât din punct de vedere al tensiunilor, cât și al
stabilității generale și locale:
- la elementele încovoiate, materialul se adaugă la tălpi pentru a crește momentul
de inerție al secțiunii;
- la elementele comprimate, materialul trebuie adăugat cât mai departe de centrul
de greutate, astfel încât să se mărească raza de inerție a secțiunii consolidate;
- în cazul secțiunilor supuse la forță tăietoare mare, materialul se orientează în
direcția acesteia.
(b) Materialul adăugat se dispune în mod simetric față de secțiunea existentă
pentru a se evita apariția eforturilor suplimentare datorate excentricităților.
(c) Între materialul adăugat și cel existent trebuie asigurată o conlucrare perfectă
prin utilizarea sudurii sau șuruburilor. Prinderea cu sudură este preferabilă,
întrucât nu micșorează secțiunea elementului.
(d) Distribuirea materialului nu trebuie să creeze variații bruște de secțiune sau o
schimbare a raportului de rigidități între elementele componentele ale structurii.
(e) La confecționarea și punerea în operă a materialului de adaos, se respectă
aceleași reguli ca și pentru construcțiile noi. Elementele de adaos trebuie ca să
fie confecționate în ateliere, în strânsă concordanță cu releveele efectuate la
fața locului, astfel încât să se obțină un contact perfect al pieselor de adaos pe
conturul elementelor existente.
(f) Înainte de aplicarea pieselor de adaos, este obligatorie curățarea suprafețelor
pana la luciu metalic, în special a elementelor existente, care sunt acoperite cu
straturi succesive de vopsea sau pot fi corodate.
(g) După consolidarea elementelor prin această metodă trebuie să fie refăcută
protecția anticorozivă. ( )
Dimensionarea secțiunii de material adăugat capătă forme specifice, după cum
secțiunea consolidată urmează să lucreze în funcție de domeniul elastic sau plastic.
Pentru elementele consolidate sub sarcină și la care se urmărește ca secțiunea
consolidată să lucrează în domeniul elastic, se vor lua masuri ca elementul structural la
care se intervine să fie descărcat de sarcinile pe care le suportă într-o măsură cât mai
mare posibilă, astfel încât materialul adăugat să preia o fracțiune cât mai mare din
încărcările aferente elementului.
F.4.4.3.1.1. Consolidarea stâlpilor

Dacă este depășită capacitatea de rezistență a stâlpilor, metoda utilizată de
regulă, este mărirea secțiunii acestora prin adăugare de material. De obicei această
soluție se aplică stâlpilor aflați sub sarcină, din cauza dificultăților de a realiza
descărcarea lor. Pentru utilizarea eficientă a materialului de consolidare este
recomandabila descărcarea parțială a acestora, prin îndepărtarea unor încărcări de
exploatare.
Sudurile aplicate la marginile tălpilor profilelor dublu T schimbă distribuția
tensiunilor remanente de la extremitățile tălpilor din compresiune în întindere, sporind
capacitate portantă superioară a secțiunii comprimate a stâlpului astfel consolidat.
În Figura F.4.19 sunt arătate soluții de consolidare prin adaos de material a
stâlpilor din profile laminate. Aceste soluții se pot utiliza și pentru consolidarea
stâlpilor realizați din table tăiate cu flacără și sudate.
Tehnologia de sudare trebuie să asigure păstrarea parametrilor de siguranță pe
timpul consolidării. Din acest motiv se interzice realizarea sudurilor transversale pe
talpa stâlpului fără sprijinire, deoarece prin încălzire la temperatura de sudare
capacitatea portantă a tălpii respective se diminuează semnificativ.
a) Soluții recomandate b) Soluții nerecomandate

Figura F.4.19. Soluții pentru consolidarea stâlpilor realizați din laminate
În cazul stâlpilor cu tălpi voalate se poate utiliza soluția de consolidare care
constă în aplicarea pe tălpi a unor table sudate în relief (fig. F.4.36), aplicate simetric
pe toate tălpile. Consolidarea trebuie aplicată de la baza stâlpului până cel puțin la 500
mm deasupra defectului, după care secțiunea tablelor de consolidare se va micșora
treptat astfel încât să se realizeze o trecere lina de la secțiunea consolidată la secțiunea
inițială.
Figura F.4.20. Soluție pentru consolidarea tălpilor

F.4.4.3.1.2. Consolidarea grinzilor cu zabrele

Defectele grinzilor cu zabrele constau, de regulă, în deformații plastice ale
barelor, produse în timpul montajului, mișcării seismice sau în corodarea elementelor
componente și îmbinărilor. Comportarea fermelor poate fi influențata de încărcarea
suplimentară prin agățarea de acestea a unor echipamente tehnologice, care nu au fost
considerate la proiectare.
Consolidarea barelor fermelor trebuie realizată după descărcarea acestora în
cea mai mare măsură posibilă, pentru a da posibilitatea materialului de adaos să preia
o parte mai mare din efortul total aferent barei.
Alegerea soluției de consolidare în cazul fermelor trebuie să se facă diferențiat
în funcție de efortul existent în bara asupra căreia se intervine.
(a) Consolidarea barelor întinse
Consolidarea barelor întinse trebuie să se realizeze pe întreaga lungime a
acestora prevăzând lungimea necesară de sudura pentru a transmite la nod efortul din
secțiunile de adaos.
Soluția de consolidare pentru tălpile întinse ale fermelor consta în aplicarea
simetrică față de inima tălpii a unor profile laminate (Figura F.4.21).
a) cu bare pătrate b) cu bare rotunde c) cu platbande

Figura F.4.21. Soluții de consolidare pentru talpa întinsă a grinzilor cu zăbrele
Consolidarea acestor secțiuni se poate realiza prin atașarea prin sudură în relief
a unor bare cu secțiune pătrată ori circulară sau a unor platbande.
În cazul în care diagonalele sau montanții sunt apropiați de talpa grinzii, încât
nu este posibilă aplicarea uneia dintre soluțiile descrise, se poate atașa la partea
inferioară liberă a tălpii, o platbandă sudată. Dezavantajul față de folosirea profilelor
este, în acest caz, imposibilitatea menținerii axei neutre a tălpii la poziția inițială sau
cât mai aproape de aceasta.
Pentru diagonalele întinse, executate de regulă, din câte două corniere, soluțiile
prezentate nu permit sudarea profilelor de adaos de gusee, astfel încât este
recomandabilă rezolvarea din Figura F.4.22, care permite echilibrarea secțiunii, astfel
încât poziția axei neutre să rămână neschimbată. Platbandele adăugate se pot introduce
în „furculiță” pe guseu și suda, transmițându-și direct eforturile la acesta.
Figura F.4.22. Soluție de consolidare a diagonalelor întinse
(b) Consolidarea barelor comprimate

În cazul barelor comprimate cedarea poate intervenii prin pierderea stabilității
generale. Consolidarea se aplică în zona centrală a barei pe cca. 75% din lungimea sa,
urmărindu-se ca, prin modul de amplasare a noilor elemente în secțiune, să se
mărească raza de girație a secțiunii, fără modificarea poziției axei neutre.
În cazul tălpilor comprimate ale grinzilor cu zăbrele, soluțiile de consolidare
recomandate sunt arătate în Figura F.4.23, iar în cazul diagonalelor și montanților
comprimați în Figura F.4.24.
a) cu profile b) cu platbande
Figura F.4.23. Soluții pentru consolidarea tălpilor comprimate
Zona consolidată a) cu profile b) cu platbande

Figura F.4.24. Soluții pentru consolidarea diagonalelor și montanților comprimați
(c) Consolidarea prinderilor la noduri( )

Necesitatea consolidării prinderilor la noduri apare, de obicei, la barele întinse
consolidate. Soluția constă în completări ale guseelor din nodurile adiacente barei și
sudarea barei de acestea.
F.4.4.3.2. Schimbarea schemei statice (de lucru) a elementelor

Prin schimbarea schemei statice se urmărește redistribuirea favorabile a
eforturilor în elementele structurale existente.
Aplicarea metodei poate consta în schimbarea gradului de nedeterminare al
structurilor existente, prin transformarea celor static determinate în structuri static
nedeterminate sau prin mărirea gradului de nedeterminare a structurilor static

nedeterminate prin introducerea unor reazeme suplimentare, crearea de legături
suplimentare, (de exemplu introducerea unor bare noi în structurile triangulate).
Având în vedere că acest tip de consolidare se execută asupra elementelor
aflate sub sarcină, la execuția metodei trebuie respectate câteva condiții care să-i
asigure calitatea și eficiența:
- Structura sau elementul structural supuse schimbării schemei statice trebuie să
fie descărcate în cea mai mare măsură posibilă, pentru ca elementele nou
introduse să se încarce într-o măsură cât mai mare;
- Calculul static se efectuează în două etape: în etapa 1, pe schema initiala se
calculează eforturile în elementele existente din încărcările aplicate la
momentul interventiei, iar în etapa a II-a, pe schema statică modificate se
calculează, pe de o parte, suplimentul de efort în barele existente, iar pe de altă
parte, efortul din barele noi, ambele provenind din încărcările suplimentare
celor existente în momentul aplicării consolidării;
- Detaliile constructive trebuie să corespundă schemei statice nou adoptate;
- Prin schimbarea schemei statice nu trebuie să fie induse în nici un element
structural, în nici o fază a procesului de consolidare, tensiuni pe care acestea să
nu le poată prelua;
- Se vor luate toate masurile pentru împiedicarea pierderii stabilității în timpul
consolidării sau al exploatării.
Consolidarea elementelor prin modificarea schemei statice se pretează grinzilor
indiferent de alcătuire.
Procedeele uzuale de consolidare a grinzilor cu secțiune dublu T prin
modificarea schemei statice sunt:
- introducerea unor reazeme suplimentare în deschiderile grinzilor;
- tasarea controlată a reazemelor, pentru uniformizarea eforturilor;
- transformarea grinzilor simplu rezemate în grinzi continui;
- introducerea unor tiranți nepretensionați în schema statică a elementelor;
- introducerea unor tiranți pretensionați în schema statică a elementelor.
F.4.4.3.2.1. Introducerea de reazeme suplimentare în deschiderile grinzilor

Metoda constă în utilizarea unor contrafise sau stâlpi, amplasați sub grinda care
trebuie consolidată astfel încât să-i micșoreze acesteia deschiderea de calcul.
Prin micsorarea deschiderii de calcul, eforturile în elementul astfel consolidat
se reduce substantial astfel încât pot fi preluate de element fără alte intervenții. Un alt
avantaj constă în mărirea gradului de nedeterminare al grinzilor, ceea ce oferă rezerve
superioare de rezistență în cazul solicitării acestora în domeniul elasto - plastic.
F.4.4.3.2.2. Transformarea grinzilor simplu rezemate în grinzi continue

Prin aplicarea acestei metode se obține atât micșorarea eforturilor din câmpul
grinzilor cât și mărirea rezervelor de rezistență consecință a creșterii gradului de
nedeterminare statică al acestor grinzi.
Pentru realizarea continuității grinzilor cu inimă plină se pot utiliza eclise

aplicate secțiunilor de reazem. Pentru grinzile cu zăbrele este necesară pe lângă
eclisarea tălpii superioare și introducerea unor bare pentru asigurarea continuității
tălpii inferioare. Procedeul implică verificarea completă a grinzolor în noua schemă
statică și, după caz, consolidarea barelor sau nodurilor.
F.4.4.3.2.3. Introducerea unor tiranți nepretensionați pe deschiderea grinzilor

Micșorarea eforturilor în grinzile existente prin introducerea unor tiranți se
poate realiza prin transformarea grinzilor în grinzi cu macaz. Prin introducerea
tiranților se schimbă în sens favorabil și schema statică a elementului la care se
intervine, prin creșterea gradului de nedeterminare.
În cazul grinzilor cu zăbrele, schimbarea schemei statice în grindă cu macaz
introduce în toate barele grinzii existente un efort de compresiune, astfel încât barele
solicitate la întindere se descarcă, în funcție de valorile inițiale ale eforturilor existente.
Dacă barele initial întinse ale grinzii se transformă în bare comprimate este obligatorie
asigurarea lor împotriva pierderii stabilității generale. De aceea, pe cât posibil tirantul
va fi astfel dimensionat încât să nu modifice sensul eforturilor din barele grinzii cu
zăbrele.
La aplicarea acestei metode se va actiona impotriva tendinței macazului de a-și
pierde stabilitatea în sens perpendicular axului său, prin contravântuiri verticale
amplasate în dreptul montanților grinzii macaz.
F.4.4.3.2.4. Suplimentarea barelor din alcătuirea grinzilor cu zăbrele

Sistemele cu zăbrele sunt des întâlnite în alcătuirea elementelor clădirilor, în
special sub formă de ferme, contravântuiri orizontale și verticale. Metoda de
consolidare prin suplimentarea barelor se poate realiza în două moduri:
- suplimentarea barelor se realizează păstrând gabaritul inițial al grinzii;
- grinda se consolidează prin mărirea înălțimii sale, realizată prin adăugarea unor
tălpi noi și prelungirea sistemului de zăbrele până la acestea.
F.4.4.3.3. Consolidarea elementelor metalice cu beton

Metoda de consolidare constă în umplerea cu beton sau înglobarea în beton a
elementelor verticale sau ușor înclinate, aplicându-se în special stâlpilor.
Prin aplicarea metodei se obține mărirea capacității de rezistență și rigidității
elementului consolidat.
Cămășuirea stâlpilor metalici se realizează prin îmbrăcarea acestora în beton
armat.
Dacă între metal și beton se realizează conlucrarea prin intermediul
conectorilor, atunci sistemul constructiv devine de tip B.A.R. În cazul în care
consolidarea stâlpului se realizează sub sarcină, secțiunea elementului consolidat va
prelua doar incarcarile care intervin după intrarea în lucru a betonului, adică încărcări
suplimentare celor existente în momentul consolidării. Un dezavantaj al metodei îl
reprezintă greutatea foarte mare adusă de beton ceea ce conduce la creșterea acțiunii
seismice.
Dacă grosimea stratului de beton armat este mică în raport cu secțiunea

stâlpului se poate conta numai pe îmbunătățirea comportării la stabilitate locala a
elementelor componente a secțiuni stâlpului.
Consolidarea prin umplerea cu beton a elementelor metalice se folosește numai
pentru secțiuni închise, pentru secțiuni alcătuite din elemente depărtate la care
solidarizarea ramurilor este făcută cu plăcuțe sau zabrele și pentru secțiuni „Cruce de
Malta”.
a) stâlpi înglobați în beton b) stâlpi umpluți cu beton

Figura F.4.25. Protejarea și consolidarea stâlpilor metalici
F.4.4.3.4. Îmbunătățirea comportării elementelor la pierderea stabilității generale

Metoda constă fie în prevederea de legături care reduc lungimile de flambaj ale
elementelor, fie prin modificarea secțiunii elementelor comprimate, încovoiate sau
comprimate și încovoiate.
Metoda se utilizează numai dacă sunt îndeplinite două condiții: pe de o parte
elementele care și-au pierdut stabilitatea trebuie să fie solicitate în domeniul elastic, iar
pe de altă parte, prevederea de legături sau modificarea secțiunilor trebuie să se
realizeze după descărcarea elementului afectat de pierderea stabilității și revenirea lui
la poziția inițială. Dacă elementele au fost deformate în domeniul plastic, acestea se
înlocuiesc.
F.4.4.3.5. Îmbunătățirea comportării elementelor la pierderea stabilității locale

prin rigidizarea pereților sectiunilor
Metoda este utilizată pentru îmbunătățirea comportării la stabilitate locală a
pereților elementelor metalice.
Dacă stabilitatea generală este asigurată, atunci voalarea nu este periculoasă,
însă afectează capacitatea de rezistență a elementului. Pentru consolidarea acestor
elemente se rigidizează pereții voalați.
Dacă după descărcare se constată că deformația nu este permanentă, tablele
voalate se pot consolida fie prin prevederea unor rigidizări care reprezintă reazeme
pentru tabla respectivă, fie prin adăugare de material în zona centrală a panoului de
tablă.
Dacă deformația este permanentă, se va aplica refacerea geometriei
elementelor deformate în domeniul plastic prin prevederea de rigidizării.
Aceasta constă în îndreptarea deformațiilor pereților prin intermediul unor
rigidizări diagonale prevăzute cu șuruburi sau cu bride în care se introduc pene. După
îndreptarea pereților rigidizările diagonale se sudează pe perete pe întreaga lungime,
devenind astfel reazem pentru acesta și prevenind o voalare ulterioară.
F.4.4.4. Metode de consolidare a ansamblurilor structurale

Structurile clădirilor necesită consolidări în următoarele situații:
- au apărut avarii în urma unui seism;
- s-au schimbat condițiile de solicitare avute în vedere la proiectare;
- construcția nu îndeplinește condițiile de exploatare.
F.4.4.4.1. Consolidarea structurilor avariate din încărcări seismice
F.4.4.4.1.1. Avarii frecvente

Avariile frecvente sunt:
(a) Ruperea îmbinărilor grindă – stâlp realizate cu sudură;
(b) Ruperea îmbinărilor de continuitate a grinzilor de cadru realizate cu eclise și
șuruburi de înaltă rezistență;
(c) Pierderea stabilității locale a tălpilor și/sau a inimii grinzilor în vecinătatea
îmbinării grindă – stâlp;
(d) Pierderea stabilității locale a elementelor componente ale secțiunii stâlpilor în
vecinătatea prinderii în infrastructură a acestora;
(e) Pierderea stabilității locale a inimii nodului de cadru;
(f) Pierderea stabilității generale a diagonalelor contravântuirilor verticale;
(g) Ruperea diagonalelor întinse ale contravântuirilor verticale și/sau a prinderii
acestora de cadru;
(h) Pierderea stabilității generale a grinzilor cadrelor;
(i) Deformarea remanentă a structurii. ( )
F.4.4.4.1.2. Soluții de consolidare

Pentru avariile enumerate mai sus sunt propuse următoarele soluţii de
consolidare:
(a) Refacerea continuității îmbinării grindă – stâlp și mărirea capacității de
rezistență a acesteia se realizează prin prevederea unei vute la talpa inferioară a
grinzii și a unor rigidizări verticale amplasate în lungul grinzii la talpa
superioară (Figura F.4.26). Se vor prevedea rigidizări transversale pe stâlp,
sudate în adâncime de tălpi, la nivelul vutei. De asemenea, se vor prevedea
rigidizări transversale pe stâlp, în zona nodului de cadru, mărindu-se rigiditatea
acestuia.
Figura F.4.26. Fisuri în îmbinarea grindă – stâlp
(b) Îmbinările de continuitate a grinzilor, amplasate în zonele potențial plastice,

realizate cu eclise și șuruburi se consolidează prin:
- Înlocuirea ecliselor și a șuruburilor de prindere.
- Îndepărtarea zonelor cu deformații plastice și înlocuirea acestora cu elemente
noi care au caracteristici mecanice superioare, astfel încât fenomenul să nu se
mai repete.
- Adăugarea la partea inferioară a unei secțiuni „T” (cu talpa în jos) pe o
lungime care să depășească îmbinarea deteriorată cu cel puțin jumătate din
înălțimea grinzii. Eclisele existente se vor suda de grindă cu cordoane de
sudură în relief. Se va mări capacitatea de rezistență a stâlpului funcție de noua
capacitate plastică de rezistență a grinzii consolidate pe înălțimea etajelor
adiacente grinzii consolidate. Consolidarea stâlpului se face prin mărirea
secțiunii tălpilor prin adaos de material sudat (Figura F.4.27).
a) îmbinare cu șuruburi fisurată
b) consolidare prin adăugarea unei secțiuni T
c) consolidare stâlpi
Figura F.4.27. Sisteme de consolidare a stâlpilor de la etajul superior/inferior îmbinării

consolidate
(c) Zonele de grindă care sunt afectate de pierderea stabilității locale a tălpilor
și/sau inimii vor fi consolidate.
(d) Zonele voalate din vecinătatea prinderii stâlpilor în infrastructură se vor
consolida conform principiilor prezentate în Figura F.4.7 și Figura F.4.8.
(e) Nodurile de cadru care au inima voalată se consolidează prin prevederea a
două plăci de dublare a inimii, sudate de tălpile stâlpului, care să depășească
înălțimea nodului sus și jos pe o distanță egală cu cel puțin lățimea tălpii
stâlpului (Figura F.4.28).
a) nod de cadru cu inima voalată
b) consolidare cu inimi de dublare
Figura F.4.28. Consolidarea nodului de cadru prin plăci de dublare a inimii
(f) Diagonalele contravântuirilor verticale care și-au pierdut stabilitatea generală

prezentând deformații remanente precum și diagonalele care prezintă fisuri /
ruperi se consolidează prin înlocuirea acestora cu altele care au o capacitate de
rezistență mai mare. Prinderile vor fi redimensionate la noua capacitate de
rezistență a diagonalei.
(g) Grinzile cadrelor care și-au pierdut stabilitatea generală în zona îmbinării
grindă – stâlp (talpa inferioară fiind comprimată) se consolidează prin
transformarea secțiunii dublu T a grinzii într-o secțiune cheson, prin sudarea a
două inimi laterale și o talpă inferioară suplimentară, care să depășească cu cel
puțin hgrindă/2 zona afectată. Lungimea efectivă a consolidării va fi stabilită
astfel încât cordoanele de sudura a inimilor suplimentare de talpa inferioară a
grinzii existente nedeformată să aibă capacitatea de rezistență necesară
transmiterii forței tăietoare. Se va mări capacitatea de rezistență a stâlpului
funcție de noua capacitate plastică de rezistență a grinzii consolidate pe
înălțimea etajului inferior și superior față de grinda consolidată. Consolidarea
stâlpului se face prin mărirea secțiunii tălpilor prin adaos de material sudat.
a) grinda ce și-a pierdut stabilitatea generală
b) consolidare prin transformarea în secțiune cheson
Figura F.4.29. Consolidarea grinzilor ce și-au pierdut stabilitatea generală
(h) Structurile cu elemente care au avut incursiuni în domeniul elasto – plastic în

urma acțiunii seismice prezintă o deformație remanentă. Consolidarea acestor
structuri nu își propune anularea acestei deformații, ci mărirea ductilității și a
capacității de rezistență a elementelor în această poziție deformată a structurii.
Se recomandă ca starea de eforturi și deformații în elementele structurale să se
calculeze pe structura deformată. ( )
F.4.4.4.2. Măsuri de intervenție asupra structurilor

(a) Introducerea de elemente structurale noi pentru mărirea ductilității de
ansamblu a structurii și a rigidității locale:
- Contravântuiri verticale pe toată înălțimea structurii, dispuse în plan astfel încât
să fie evitată nesimetria geometrică și torsiunea de ansamblu a structurii. Este
eficient ca aceste contravântuiri să fie amplasate pe axele perimetrale ale

construcției.
- Panouri de forfecare metalice amplasate perimetral nodurilor de circulație pe
verticală.
- Elementele structurale existente (grinzi și stâlpi) care vor face parte din noile
subansambluri de preluare a forțelor seismice vor fi recalculate în conformitate
cu starea de eforturi corespunzătoare noii scheme statice. De regulă apare
necesitatea măririi capacității de rezistență a stâlpilor la eforturi axiale.
(b) Asigurarea conlucrării spațiale a cadrelor prin planșee. Planșeele trebuie să
aibă rigiditatea și capacitatea de rezistență în planul lor pentru a asigura efectul
de diafragmă rigidă și rezistentă la nivelul fiecărui etaj. Prin mărirea grosimii
planșeului (suprabetonarea) se poate obține sporirea rezistenței la forță
tăietoare în planul planșeului și micșorarea perioadei proprii de vibrații pentru
asigurarea confortului ocupanților.( )
F.5. Procedee de intervenție pentru clădiri cu structura din zidărie
F.5.1. Obiect și domeniu de aplicare

Obiectul prezentului capitol este stabilirea principiilor generale pentru
proiectarea lucrărilor de intervenție pentru reducerea riscului seismic al construcțiilor
din zidărie existente.
Lucrările de intervenție, prevăzute în acest capitol se aplică următoarelor
categorii de clădiri existente din zidărie:
- clădiri care au suferit avarii cu diferite niveluri de severitate din acțiunea
cutremurului;
- clădiri care nu satisfac nivelurile de performanță corespunzătoare obiectivelor
de performanță stabilite de investitor / utilizator.
F.5.2. Tipul lucrărilor de intervenție

Lucrările de intervenție asupra clădirilor din zidărie se grupează în două
categorii, conceptual diferite:
(a) lucrări de reparație;
(b) lucrări de consolidare. ( )
În funcție de amploare și de complexitate, lucrările de consolidare se clasifică
după cum urmează:
(a) consolidare individuală, care implică intervenții asupra unui număr redus de
elemente structurale care au avarii grave și foarte grave sau care au capacitate
de rezistență insuficientă în raport cu nivelul de performanță propus;
(b) consolidare de ansamblu a structurii care implică intervenții asupra unui număr
mare/totalitatea elementelor structurale și poate fi făcută cu menținerea
sistemului structural existent sau cu modificarea sistemului structural existent.
()
F.5.3. Lucrări de reparație

Lucrările de reparații au ca scop principal refacerea continuității aparente a
zidăriei. Alegerea unuia dintre procedeele prezentate în continuare se face de către
expert în funcție de:
- tipul zidăriei (elemente/mortare/țesere);
- starea de degradare din cauze seismice și/sau neseismice;
- disponibilitatea procedeelor tehnologice.
Lucrările de reparație prezentate în continuare preced, după caz, toate
categoriile de lucrări de consolidare.
F.5.3.1. Refacerea mortarului din rosturi

Refacerea mortarului din rosturi este recomandată în cazul în care mortarul
este degradat din acțiunea unor factori de mediu (precipitații cu sau fără
îngheț/dezgheț, agenți agresivi din atmosferă etc.) și de asemenea, în cazul mortarelor
foarte slabe (mortare de argilă sau mortare cu dozaj de var mic - orientativ mai mic
decât 1:5). Înlocuirea mortarului are ca rezultat sporirea rezistenței la compresiune a
zidăriei în cazul pereților de grosimi moderate (până la două cărămizi). Pentru grosimi
mai mari, sporul de rezistență care rezultă nu mai este semnificativ deoarece
adâncimea zonei în care se poate interveni este limitată. Operația implică scoaterea
mortarului existent din rosturi pe o adâncime de 60÷80 mm și înlocuirea acestuia cu
un mortar cu proprietăți mecanice superioare. Orientativ, rezistența mortarului de
înlocuire va fi minimum M5 (5 N/mm2) și va fi de tip ciment - var pentru asigurarea
unei comportări mai puțin fragile decât cea a mortarelor care conțin numai ciment. În
toate cazurile rezistența mortarului nou trebuie să fie inferioară rezistenței cărămizilor
existente pentru a se evita concentrarea eforturilor și ruperea zidăriei prin cedarea
cărămizilor în zona de parament unde s-a introdus mortarul nou.
Compoziția mortarului, în volum, în ordinea descrescătoare a rezistenței, poate
fi aleasă dintre următoarele:
- 1 parte ciment Portland: 1 parte pastă de var: 6 părți nisip;
- 1 parte ciment Portland: 2 părți pastă de var: 9 părți nisip;
- 1 parte ciment Portland: 4 părți pastă de var: 15 părți nisip.
Dacă în rosturi se introduc bare rotunde/platbande din oțel sau din polimeri
armați cu fibre (FRP) se poate obține și creșterea rezistenței peretelui la forță tăietoare.
În cazul utilizării FRP acestea au forma unor fâșii plate cu grosime de 1,0 ÷ 2,0 mm și
lățimi între 4,0÷6,0 mm.
F.5.3.2. Rețeserea zidăriei

Rețeserea/rezidirea zonelor cu fisuri/crăpături constă în înlocuirea elementelor
pentru zidărie care prezintă fisuri cu deschideri mari/crăpături sau care sunt
rupte/zdrobite. Rețeserea se face utilizând elemente pentru zidărie și mortar cu
proprietăți cât mai apropiate de cele din zidăria originară din punct de vedere al formei,
al dimensiunilor și al proprietăților mecanice de rezistență și de deformabilitate
(Figura F.5.1). Se obține astfel refacerea continuității zidăriei pe traseul
fisurii/crăpăturii. Rețeserea elementelor se face prin legături/ștrepi atât în planul
peretelui cât și perpendicular pe acesta în cazul pereților cu grosime mare (de exemplu
în cazul zidurilor din monumentele istorice). În unele cazuri în rosturile orizontale pot
fi introduse și bare din oțel.
1- Traseul fisurii 2 - Cărămizi care se înlocuiesc

Figura F.5.1. Înlocuirea cărămizilor rupte
În mod analog trebuie făcută rețeserea zidăriei în cazul în care prin proiectul de
intervenție se prevede închiderea unor goluri existente sau umplerea nișelor din zidăria
pereților. Este necesar ca eventualele goluri închise fără țeserea zidăriei să fie
desfăcute și umplutura să fie refăcută cu legături corespunzătoare.
Pentru asigurarea conlucrării cu elementele existente sunt necesare și măsuri
pentru punerea sub efort a elementelor nou introduse. În principal se recomandă:
- sprijinirea provizorie a planșeelor atunci când se desface zidăria existentă;

- transmiterea progresivă a eforturilor prin pene de lemn;
- utilizarea straturilor subțiri de mortar pentru evitarea contracției și a
deformațiilor verticale diferențiate.
a) Umplerea golului cu beton b) Detaliu de ancorare

1 - Ancore montate în găuri forate umplute cu mortar epoxidic; 2 - Strat de mortar fără contracție (circa
50 mm); 3 - Beton de umplutură;
Figura F.5.2. Umplerea golurilor în pereți cu beton
F.5.3.3. Injectarea fisurilor/crăpăturilor

Scopul injectării fisurilor este "refacerea continuității aparente a zidăriei".
Totodată injectarea permite umplerea golurilor/fisurilor existente provocate de cauze
neseismice (fenomene fizice sau chimice). Deși în mod curent se vorbește despre
"refacerea integrității inițiale" a zidăriei, procedeul nu poate fi aplicat pentru toate
categoriile de fisuri și ca atare trebuie avut în vedere că integritatea inițială nu poate fi
complet refăcută. Ca atare procedeul trebuie încadrat în categoria "reparații" și nu în
grupa procedeelor de "consolidare" așa cum este considerat de multe ori. Menționăm
și faptul că această intervenție nu poate corecta degradarea rezistenței și a rigidității
zidăriei care rezultă din parcurgerea mai multor cicluri de deformații inelastice la
cutremurele puternice.
În cazul lucrărilor de consolidare de toate categoriile, injectarea fisurilor este o
etapă premergătoare, obligatorie chiar în cazul în care aportul zidăriei existente este
neglijat pentru evaluarea capacității clădirii după intervenție.
F.5.3.3.1. Injectarea cu amestecuri pe bază de ciment

Procedeul de injectare a amestecurilor pe bază de ciment se aplică diferențiat
pentru principalele tipuri de fisuri care pot să apară în pereții din zidărie nearmată
(ZNA) din cauze seismice sau neseismice.
Indicații privind folosirea injecțiilor, preluate din reglementările din SUA,
California, sunt date în continuare.
Figura F.5.3. Fisuri caracteristice în pereți zidărie care se repară prin injectare
Pentru fiecare categorie de fisură dintre cele menționate în Figura F.5.3 sunt
stabilite condițiile de reparare prin injectare și, după caz, unele măsuri suplimentare
apreciate ca folositoare:
- Fisurile 1 și 5 pot fi reparate prin injectare. În plus, se recomandă:
x verificarea condițiilor de rezemare pentru planșeele care descarcă pe
zidurile perpendiculare (la colțuri) care ar putea fi afectate prin deplasarea
acestora;
x prevederea unor legături pentru preluarea forței tăietoare adusă de planșee
(dacă aceste legături nu există sau sunt avariate).
- Fisura 2 poate fi reparată prin injectare. Dacă peste golul de ușă/fereastră există
un buiandrug de oțel sau de lemn injectarea trebuie făcută de pe ambele fețe
pentru a se asigura pătrunderea completă a mortarului.
- Fisurile 3, 4 și 6 sunt în general închise sub efectul încărcărilor verticale. Prin
injectare pot fi legate fragmentele de cărămidă și pot fi umplute numai rosturile
verticale longitudinale interioare.
- Fisura 7 nu poate fi reparată prin injectare. Arcele sunt, de regulă executate cu
îngrijire astfel încât nu există rosturi neumplute sau goluri interioare. Arcele în
care cărămizile sunt rupte sau deplasate trebuie rezidite.
- Fisura 8 nu poate fi reparată prin injectare. Această fisură este, de regulă,
înclinată și a rezultat din forfecarea cărămizilor; refacerea reazemului implică
rezidirea locală după eliminarea cărămizilor crăpate/rupte.
- Fisura 9, poate fi reparată prin injectare dacă deschiderea nu depășește 18÷20
mm (~3/4"). Reparația se poate executa în următoarele condiții:
x zonele cu fisuri analoage cu 8 se repară așa cum s-a arătat mai sus;
x dacă fisurile sunt într-un șpalet care face parte dintr-un perete solicitat în
planul său de forțe seismice, rosturile orizontale pe care s-a produs
lunecarea se desfac pe o adâncime de 35÷40 mm, pe ambele fețe și vor fi
reumplute cu mortar;
x este necesar ca structura să fie reevaluată având în vedere suprasolicitările
datorate fisurilor din forță tăietoare care s-au produs în șpaleți.
- Fisurile 10 pot fi reparate prin injectare. Aceste fisuri sunt datorate unor cauze
neseismice (de regulă, cedării fundațiilor) iar intervențiile se fac numai după
identificarea cauzelor.
Prin injectarea fisurilor cu amestecuri pe bază de ciment se asigură sporirea

rezistenței zidăriei la compresiune și la forfecare și a rigidității pereților avariați până
la valori apropiate de cele inițiale, sau chiar peste acestea:
- circa 80% din rezistența inițială la compresiune;
- între 0,8÷1,1 din rigiditatea peretelui în plan și 0,8÷1,4 din rezistența peretelui
în plan.
Pentru injectare se utilizează mortare speciale, în acord cu specificațiile producătorilor
și agrementul tehnic.
F.5.3.3.2. Injectarea cu amestecuri pe bază de rășini epoxidice

Injectarea fisurilor cu amestecuri pe bază de rășini epoxidice are ca efect
sporirea de 2÷4 ori a rezistenței la forțe laterale în planul peretelui dar creșteri mult
mai mici (10÷20%) ale rigidității.
Rășinile epoxidice expansive își măresc volumul de până la patru ori pe
parcursul perioadei de întărire de șapte zile. Comportarea acestui produs este de tip
ductil ceea ce îmbunătățește răspunsul seismic al pereților din zidărie nearmată.
Utilizarea rășinilor expansive este eficientă, în raport cu alte tehnici de reabilitare în
special în cazul zidăriilor vechi, cu mortare slabe sau deteriorate.
Pentru adoptarea soluției de injectare a zidăriei cu rășini epoxidice se
recomandă să se țină seama de următoarele caracteristici:
(a) Avantaje:
- grosimi foarte subțiri;
- lipsa de contracție;
- rezistență ridicată (100 N/mm2);
- domeniul larg de folosire;
- ușurință de punere în operă;
- poate umple fisuri microscopice;
- întărire rapidă;
- aderența foarte bună la zidărie;
- rezistență la coroziune.
(b) Dezavantaje: ( )
- cost ridicat;
- deformație curgere vâscoasă ridicată, mai ales la rășinile pure;
- substanțe inflamabile, pierd rezistența la temperaturi ridicate;
- comportare fragilă;
- rezistență moderată când este folosită în combinație cu materiale inerte;
- modul de elasticitate scăzut (Er # 1/10 Ec);
- necesită manoperă specializată.
Injectarea nu poate fi realizată pentru toate tipurile de fisuri. Eficiența

procedeului depinde de mai mulți factori dintre care cei mai importanți sunt:
- alcătuirea zidăriei;
- compoziția amestecului care se injectează (compatibilitatea acestuia cu zidăria
existentă din punct de vedere fizico-chimic și al proprietăților mecanice -
rezistența și aderența);
- tehnologia de execuție: numărul și dispunerea găurilor de injectare, presiunea
și viteza de injectare;
- eficiența controlului de calitate asupra materialelor și a tehnologiei de execuție.
De regulă, în fisuri cu deschiderea mai mică de 2 mm se injectează rășină
epoxidică iar pentru deschideri mai mari se injectează amestecuri pe bază de ciment.
În condiții de laborator s-a realizat și injectarea cu amestecuri pe bază de
ciment a unor fisuri cu deschideri chiar sub 1 mm dar, în mod curent, procedeul
utilizat nu este aplicabil pe scară largă în șantiere.
Injectarea se face de către operatori specializați, conform indicațiilor
producătorilor, fișelor tehnice și agrementelor.
Principalele etape ale operației de injectare sunt următoarele:
- forarea golurilor cu diametre 30÷50 mm la distanțe de 300÷500 mm; se
recomandă ca găurile să fie înclinate față de corpul zidăriei;
- montarea tuburilor de injectare cu diametrul de circa 20 mm și lungime de
circa 100 mm;
- închiderea fisurilor și a spațiilor din jurul tuburilor de injectare (se folosește, de
regulă, pastă de ipsos);
- curățarea cu apă a fisurilor și a golurilor prin introducerea apei în tuburi de jos
în sus;
- injectarea amestecului cu o presiune între 0,1÷0,5 MPa în funcție de starea și
de tipul zidăriei, succesiv în fiecare tub începând cu cel situat la partea
inferioară;
- operația se repetă, cu un amestec mai fin, pentru fisurile cu deschideri mici
(eventual cu rășină epoxidică).
Injectarea zidăriilor mixte alcătuite din două straturi exterioare de cărămizi sau
blocuri de piatră și un strat interior din cloțuri/moloz (întâlnite, în special, la
monumentele istorice) se va face cu deosebită grijă pentru a se evita căderea pereților
exteriori sub presiunea mortarului injectat.
Eficiența injectării cu amestecuri pe bază de ciment a fost verificată
experimental. Încercările au arătat că injectarea fisurilor cu mortar (grout) de ciment
are următoarele efecte:
- asigură refacerea rezistenței zidăriei de calitate curentă;
- sporește rezistența zidăriei de calitate slabă;
- în cele mai multe cazuri nu influențează rigiditatea zidăriei.
Din acest motiv injectarea trebuie considerată numai ca o operație pregătitoare

pentru alte tipuri de intervenții (placarea cu tencuieli/betoane armate sau cu FRP).
F.5.3.3.3. Injecții armate

Injecțiile însoțite de introducerea unor elemente metalice (platbande, bare
rotunde), denumite în mod curent în practica din România injecții armate, sporesc
rezistența la întindere și forfecare în zonele importante pentru realizarea conlucrării
spațiale a pereților de pe direcțiile principale ale clădirii (colțuri, ramificații,
intersecții).
Efectul injecțiilor armate este bazat pe confinarea laterală a zidăriei datorată
barelor metalice. Intervenția poate fi asociată cu placarea cu beton armat pe ambele
fețe ale peretelui în scopul de a îmbunătăți confinarea laterală și de a mări secțiunea
rezistentă. În felul acesta, sporesc:
- aderența între straturile zidăriei;
- rezistența la forfecare a zidăriei;
- ductilitatea zidăriei.
Intervenția presupune o zidărie cu proprietăți mecanice bune; în caz contrar se
recomandă o consolidare prealabilă.
F- fisura sau zona nețesută care se tratează

Figura F.5.4. Injecții armate la colțuri, ramificații și intersecții
În practica curentă din România repararea zidăriilor prin injectarea fisurilor se

face în următoarele condiții:
- fisurile mici (cu deschideri < 2 mm) nu se pot injecta sau injectarea lor implică,
în general, materiale, dispozitive și utilaje care nu se găsesc în dotarea curentă;
- fisurile mari (cu deschideri între 2y10 mm) pot fi injectate cu procedee
manuale sau mecanice;
- pentru fisurile foarte mari (cu deschideri > 10 mm) injectarea nu este eficientă.
F.5.3.4. Alte procedee
F.5.3.4.1. Plombarea cu beton a crăpăturilor din zidărie

Eliminarea cărămizilor rupte și înlocuirea lor cu beton este o soluție mai ușor
de executat decât rețeserea cu cărămidă.
Desfacerea zidăriei deteriorate se face cu grijă pentru a nu se afecta zonele

adiacente. Fețele cărămizilor care vor veni în contact cu betonul de umplutură se
curăță de resturile de mortar prin frecare energică cu peria de sârmă. Înainte de
turnarea betonului pe aceste fețe se aplică un strat de lapte de ciment cu adaos de
aracet sau de rășini epoxidice pentru facilitarea aderenței. Betonul turnat va avea
rezistență comparabilă cu a cărămizilor înlocuite (orientativ clasa C8/10) și o
lucrabilitate adecvată pentru a pătrunde în spațiile dintre cărămizi.
Introducerea plaselor de armare cu bare ancorate în rosturile zidăriei existente
contribuie și la preluarea eforturilor din contracție din beton. Și în această soluție se
recomandă ca la partea superioara a plombei să se introducă un strat de mortar cu
ciment, cu contracție compensată.
Figura F.5.5. Plombarea cu beton a crăpăturilor din zidărie
F.5.3.4.2. Montarea scoabelor în zonele cu crăpături/fracturi extinse

Procedeul a fost folosit în România după cutremurul din 1977 dar nu este
întâlnit în literatura de specialitate din alte țări. Scoabele se montează pe traseul fisurii
(după injectare) în goluri forate în zidăria neafectată. Câmpul de scoabe se acoperă
apoi cu tencuială cu mortar de ciment. Folosirea "coaserii" fisurii cu scoabe fără
injectare/matare prealabilă cu mortar de ciment are o eficiență îndoielnică și nu este
recomandabilă.
Figura F.5.6. Repararea fisurilor prin "coasere" cu scoabe

F.5.3.4.3. Placarea locală, pe traseul fisurii/crăpăturii, cu tencuială armată

Procedeul se aplică pentru repararea elementelor de zidărie în cazul existenței
unor fisuri cu deschideri mici sau moderate. Este aplicat de asemenea pe plinurile
orizontale de zidărie în cazul în care se urmărește sporirea capacității de rezistență la
forfecare (în special șpaleții și buiandrugii de zidărie).
Figura F.5.7. Placarea locală, pe traseul fisurii, cu tencuiala armată
F.5.3.4.4. Repararea panourilor de zidărie de umplutură

Panourile de umplutură din zidărie pot fi afectate atât de acțiunea seismică
perpendiculară pe plan peretelui cât și de acțiune seismică în planul peretelui.
F.5.3.4.4.1. Repararea deteriorărilor cauzate de acțiunea seismică în planul

peretelui
Deteriorarea panourilor de zidărie înrămate în cadre de beton armat sau din oțel
se datorează incompatibilității între deformațiile impuse de structură și capacitatea de
deformare laterală a zidăriei.
Desprinderea mortarului pe conturul panoului și zdrobirea izolată la colțuri este
o deteriorare nesemnificativă care se poate remedia prin injectarea fisurilor și
refacerea rostului de mortar așa cum se arată la F.5.3.1.
Deteriorarea moderată constă în zdrobirea mortarului și producerea fisurilor
sau crăpăturilor în element, uneori cu desprinderea feței exterioare la elementele cu
goluri. Pentru remedierea acestor degradări se iau următoarele măsuri:
- se înlătură elementele deteriorate și se înlocuiesc cu elemente de aceleași
dimensiuni (pentru a se asigura țeserea);
- se injectează fisurile formate pe perimetrul panoului;
- se aplică un strat de FRP pe zona afectată (eventual).
Deteriorarea gravă constă în zdrobirea completă a elementelor din zona
colțului, care se manifestă prin expulzarea fețelor laterale la elementele cu goluri,
precum și fisurarea la 45o și/sau lunecarea în rostul orizontal. În acest caz, dacă
aportul peretelui de zidărie la rigiditatea și rezistența de ansamblu a clădirii la acțiuni
seismice orizontale nu este necesar, se recomandă ca măsură de intervenție înlocuirea
peretelui din cărămidă cu un perete ușor, cu schelet din lemn sau metalic, montat astfel
încât să nu fie afectat de deformațiile impuse de structură. Dacă aportul peretelui de
umplutură la rezistența și rigiditatea clădirii la acțiuni seismice orizontale este necesar,
se iau măsuri pentru sporirea rezistenței sale la deformațiile impuse de structură:
- În cazul panourilor executate cu elemente cu ruperi fragile (cărămizi, blocuri
ceramice cu pereți subțiri, blocuri din BCA) se procedează la refacerea
peretelui cu cărămizi pline sau cu procent redus de goluri și, eventual, la
consolidarea structurii de beton pentru a prelua diferența de greutate. La
refacerea panoului se recomandă și armarea acestuia în rosturile orizontale.
- Placarea peretelui cu tencuieli armate cu oțel sau FRP.
În toate cazurile se va verifica rigiditatea panoului consolidat astfel încât să nu
se producă deteriorarea stâlpilor cadrului prin interacțiunea cu acesta.
F.5.3.4.4.2. Repararea deteriorărilor cauzate de acțiunea seismică perpendiculară

pe planul peretelui
Panourile de umplutură amplasate în cadre de beton sau de oțel sunt expuse
riscului de fisurare, rupere sau răsturnare sub acțiunea forței seismice care acționează
perpendicular pe planul peretelui. În cele mai multe cazuri acțiunea seismică
perpendiculară pe planul peretelui se produce simultan cu acțiunea în planul peretelui
ceea ce dă naștere unei stări de eforturi care, practic, nu poate fi evaluată analitic.
Deteriorarea moderată este caracterizată prin zdrobirea mortarului și ieșirea
acestuia din rosturi în unul sau mai multe rosturi orizontale (la bază, la mijlocul
înălțimii, sub grindă) și uneori fisuri foarte fine în "X" în zona centrală a panoului
(Figura F.5.8(a)). Pentru remediere se recomandă refacerea mortarului în rosturile
orizontale și placarea peretelui cu beton/mortar/FRP.
Deteriorarea arătată în Figura F.5.8(b) este considerată gravă. Aceasta constă
în fisurare diagonală extinsă (din colț în colț) completată cu zdrobirea mortarului în
rosturile orizontale de la bază, de la mijlocul înălțimii și de sub grindă. Panoul prezintă
deplanare vizibilă.
În acest caz remedierea constă în desfacerea și refacerea zidăriei cu eventuale
măsuri de asigurare a stabilității împotriva răsturnării.
a) b)
Figura F.5.8. Deteriorarea panourilor de umplutură sub efectul combinat al acțiunii seismice
În cazul pereților de umplutură alcătuiți dintr-un singur strat trebuie luate

măsuri pentru împiedicarea deplasării perpendicular pe planul lor. În acest scop se
montează la partea superioară, pe fiecare față a peretelui, corniere fixate de grinda de
beton (cu ancore mecanice sau chimice) sau sudate de grinzile cadrelor metalice.
Cutremurele recente au arătat că, în cazul pereților alcătuiți din două straturi de
cărămizi cu gol de aer la interior, stratul exterior are riscul cel mai ridicat de răsturnare
dacă nu sunt prevăzute legături transversale sau acestea sunt insuficiente. O astfel de
avariere este posibilă la multe clădiri interbelice din România la care panourile
exterioare de închidere sunt de acest tip (zidăria "americană"). O soluție acceptabilă
pentru asigurarea stabilității este în această situație placarea stratului exterior cu plase
ancorate la nivelul planșeului și refacerea tencuielii. Montarea în pereții existenți a
ancorelor de legătură prevăzute de standardul SR EN 845-1 pentru acest tip de
alcătuire este deosebit de dificilă și implică durate lungi de execuție.
În cazul panourilor care nu sunt în contact nemijlocit cu cadrul este necesară
asigurarea împotriva răsturnării prin profile metalice dispuse de fiecare parte a
peretelui și fixate de cadru (de exemplu, prin ancore chimice/mecanice - în cazul
cadrelor din beton armat sau prin sudură - în cazul cadrelor din oțel) așa cum se
procedează cu pereții nestructurali.
F.5.3.4.5. Repararea intervențiilor necontrolate asupra pereților din zidărie

În multe clădiri se constată că rezistența pereților din zidărie, structurali și/sau
nestructurali, a fost slăbită prin practicarea de goluri și/sau șlițuri pentru trecerea
instalațiilor. În aceste cazuri se recomandă ca măsurile de intervenție stipulate în
proiecte să se refere și la remedierea acestor defecte.
În cazul în care, în urma verificărilor prin calcul rezultă că rezistența secțiunii
reduse este insuficientă se procedează la consolidarea locală prin plombarea golurilor
sau șlițurilor cu beton, umplerea nișelor cu zidărie țesută sau cu beton, înlocuirea
zidăriei degradate, placarea cu tencuială armată a zonei slăbite sau a întregului perete,
consolidarea cu procedee specifice a elementelor din beton armat.
În cazul buiandrugilor sau arcelor din zidărie perforate pentru trecerea
instalațiilor se modifică instalația (schimbarea traseului și/sau a punctelor de traversare)
și apoi se reface elementul deteriorat sau se consolidează elementul pentru
compensarea reducerii de rezistență. Aceleași măsuri se aplică și în cazul în care
instalațiile perforează elementele planșeelor.
F.5.4. Lucrări de consolidare
F.5.4.1. Consolidarea individuală a elementelor structurale
F.5.4.1.1. Consolidarea zidăriei prin placare cu materiale cu proprietăți

superioare
Consolidarea pereților structurali din zidărie pentru sporirea rezistenței se face,
de regulă, prin cămășuirea peretelui, pe una sau pe ambele fețe, cu tencuiala armată cu
plasă din oțel sau grile polimerice armate cu fibre.
Cămășuirea se poate aplica și parțial, numai pe unele părți ale peretelui pentru
remedierea unor deficiențe locale, de exemplu, dacă se constată rezistența insuficientă
la forță tăietoare a unora dintre șpaleții între uși/ferestre.
F.5.4.1.1.1. Cămășuirea cu beton/mortar armat cu plase legate/sudate din oțel

beton
Cămășuirea se aplică pe una sau pe ambele fețe după pregătirea
corespunzătoare a zidăriei asupra căreia se intervine.
Pregătirea suprafeței zidăriei constă în:
- desfacerea tencuielilor și curățarea cărămizilor de resturile de mortar (curățare
„la roșu”);
- desfacerea rosturilor de mortar pe o adâncime de circa 10÷15 mm;
- injectarea fisurilor cu pastă/mortar de ciment sau cu rășini epoxidice;
- curățarea suprafeței de resturi de praf și umezirea cărămizilor prin spălare cu
jet de apă sub presiune;
- aplicarea unui strat subțire de mortar (tinci) pentru amorsarea tencuielii;
- aplicarea unui prim strat de mortar cu grosimea de circa 10÷15 mm;
- montarea armăturii și fixarea acesteia de ancorele montate în găuri forate în
perete (circa 4÷6 ancore/m2, cu diametre 6÷8 pe fiecare față);
- aplicarea celui de al doilea strat de mortar în grosime de circa 15÷20 mm astfel
încât grosimea totală a placării să fie de minimum 30 mm.
Pentru tencuieli se utilizează, de regulă, mortare de ciment cu rezistența la
compresiune de cca. 20-30 MPa. Se recomandă utilizarea plaselor de oțel legate,
realizate din bare cu ductilitate adecvată. Plasele sudate realizate bare de oțel ecruisat
nu sunt recomandate.
Cămășuirea cu beton se face cu grosimi mai mari care pot ajunge la 75÷100
mm în cazul turnării în cofraje și la 50÷60 mm în cazul aplicării prin torcretare.
Eficiența conlucrării între cămașă și zidăria existentă depinde de aderența
mortarului sau betonului la suprafața zidăriei și de condițiile de ancorare a plaselor.
Încercările experimentale efectuate pe zidării cămășuite cu tencuieli armate cu
grosimea de circa 30 mm au arătat că, în cazul unui număr insuficient de ancore (în
medie, mai puțin de 6 ancore/m2 de perete), cedarea s-a produs prin desprinderea
stratului de placare. Încercările experimentale au arătat că în cazul cămășuirii pe
ambele fețe rezistența la forță tăietoare a pereților a fost sporită semnificativ. Efectele
cămășuirii sunt însă diferite în funcție de geometria elementului. Pentru pereți cu
raport înălțime/lungime mai mare decât 1, mecanismul de cedare se poate modifica: în
loc de cedare prin forfecare, elementele placate pot ceda prin încovoiere. Modul de
cedare al pereților placați se controlează prin calculul de proiectare.
Cămășuirea are un efect mai important asupra pereților cu zidărie de proastă
calitate (de exemplu pentru zidăriile cu rezistență la forfecare de circa 0,05 N/mm2)
pentru care sporul de rezistență este foarte important, între 300÷400%, în timp ce
pentru pereții din zidărie de bună calitate sporul care se obține este numai de circa
30%.
a) Detaliu în câmp curent b) Detaliu la intersecții
c) Detaliu în zona de d) Detaliu montare e) Detaliu montare ancore la colțuri-plan

modificare a grosimii peretelui ancore la colțuri-vedere
Figura F.5.9. Detalii de cămășuire a zidăriei cu tencuieli armate/beton armat utilizate în România
Pentru creșterea capacității de rezistență la încovoiere a peretelui armăturile din

cămașă trebuie să aibă continuitate la toate nivelurile și să fie ancorate la fundație.
Continuitatea armăturilor de la un nivel la altul se realizează prin traversarea
planșeelor cu bare independente dispuse la distanțe interax de 50÷60 cm care se
suprapun pe lungimi de cel puțin 50 diametre cu barele din cămașă. Aria barelor
independente este cel puțin egală cu aria armăturilor verticale din cămașă dispuse pe
zona aferentă.
Calculul rezistenței pereților placați cu tencuială armată, cu grosimea ≤ 50 mm,
se face considerând că rezistența inițială a peretelui crește proporțional cu raportul
dintre rigiditatea peretelui placat (Rzid, cămășuit) și rigiditatea peretelui existent (Rzid,
existent).
Rigiditatea laterală a peretelui placat se determină prin însumarea rigidității

peretelui de zidărie și a rigidității straturilor de placare:
Rzid, cămășuit = Rzid,existent + Rcămașă
Dacă rezistența de proiectare la forfecare a peretelui existent este Vcap,existent,
rezistența de proiectare la forfecare a peretelui placat cu tencuială armată, Vcap,cămășuit,
este:
Rzid ,camasuit
Vcap ,cămăsuit Vcap ,existent
Rzid ,existent
Pentru cazul pereților placați cu beton armat, valoarea de proiectare a

capacității de rezistență la forța tăietoare asigurată de armătura peretelui placat se
Vcap, cămășuit, s = (0,8Ash + 0,2Asv)fyd
unde :
Ash aria totală a armăturilor orizontale intersectate de o fisură la 45o;
Asv aria totală a armăturilor verticale intersectate de o fisură la 45o;
fyd rezistența de proiectare a oțelului din straturile de placare.
Contribuția betonului la preluarea forței tăietoare prin preluarea eforturilor
principale de compresiune în lungul diagonalelor comprimate se determină cu relațiile
de calcul specifice pereților de beton.
F.5.4.1.1.2. Cămășuirea cu produse din polimeri armați cu fibre (FRP)

Cămășuirea se realizează cu plase, benzi sau bare din fibre de sticlă sau de
carbon înglobate într-o matrice realizată din rășină epoxidică sau din mortar. Utilizarea
produselor pentru cămășuire se face în acord cu fișa de produs, agrementul tehnic și
indicațiile producătorului.
Cămășuirea cu benzi așezate numai pe o singură direcție se folosește dacă este
necesară sporirea rezistenței peretelui la acțiunea perpendiculară pe plan pe direcția
respectivă (numai benzi verticale sau orizontale sau rețea de benzi).
Cămășuirea se realizează numai după pregătirea corespunzătoare a pereților
existenți. Pereții se curăță de resturile de finisaje (tencuială) prin frecare cu peria de
sârmă fără a fi necesare metode mai puternice (sablare, de exemplu).
Placarea zidăriilor cu FRP are următoarele efecte principale:
- sporirea rezistenței pereților la forțele seismice în plan și perpendiculare pe
plan; sporirea rezistenței la forfecare depinde de eficiența legăturii dintre
panoul de zidărie și fibre;
- sporirea capacității de deformare a zidăriei.
Efectele cămășuirii pereților de zidărie cu FRP pot să fie diferite, în funcție de
modul de aplicare pe ansamblul peretelui. În cazul în care cămășuirea se aplică pe
șpaleți ductili (care cedează din compresiune excentrică), fără a fi legată cu plinurile
orizontale de zidărie, capacitatea de rezistență și modul de rupere nu se modifică, dar
scade degradarea ciclică. Dacă placarea leagă șpaletul de plinurile orizontale de zidărie
(parapet și buiandrug), capacitatea de rezistență la compresiune excentrică sporește
ceea ce poate modifica modul de rupere, favorizând ruperea fragilă prin forță tăietoare.
Rezistența la acțiunea seismică perpendiculară pe planul peretelui se poate
îmbunătății prin cămășuirea peretelui pe ambele fețe.
Eficiența cămășuirii pereților cu FRP depinde de asigurarea conlucrării cu
zidăria existentă și condițiile de ancorare a plaselor/benzilor la capete. În general
ancorarea plaselor de FRP este dificilă deoarece acestea nu pot fi îndoite la unghi drept
pe pereții transversali. În aceste condiții ancorarea trebuie să se realizeze cu
dispozitive speciale capabile să transmită eforturile ridicate din fibre la masa zidăriei.
De exemplu, se poate folosi un profil "U" din FRP montat într-un șanț creat prin
frezare în zidărie. Țesătura de FRP se suprapune peste profilul "U" iar legătura dintre
acesta și zidărie se realizează cu rășini compatibile cu matricea armăturii.
a) în câmp curent b) la colțuri

Figura F.5.10. Ancorarea țesăturii FRP la capete.
Dacă prin cămășuire se urmărește creșterea capacității de rezistență la
încovoiere perpendicular pe plan este necesar ca plasa/banda sau barele să fie ancorate
corespunzător în planșeu. Și în acest caz sunt necesare detalii speciale din cauza
dificultăților de a realiza îndoirea la unghi drept fără a se asigura o anumită rază de
curbură. În cazul în care placarea urmărește sporirea rezistenței peretelui pentru
acțiunea seismică în plan este necesar să se asigure continuitatea placării de la un nivel
la altul și la bază, prin legare cu fundațiile.
Rezultate similare se obțin și prin placarea zidăriei cu grile polimerice.
F.5.4.1.2. Consolidarea locală a plinurilor orizontale de zidărie de peste goluri

Consolidarea plinurilor orizontale de zidărie de peste goluri (uși/ferestre) se
realizează pentru:
(a) Sporirea rezistenței la încovoiere, prin introducerea imediat deasupra golului a
unor profile laminate asociate cu zidăria și ancorate în pereții alăturați;
(b) Sporirea rezistenței la forță tăietoare prin placare cu tencuială armată cu plase
de oțel sau cu alte materiale cu rezistență ridicată la întindere;
Figura F.5.11. Placarea parțială pentru consolidarea buiandrugilor și a șpaleților între ferestre
(c) Sporirea simultană a rezistenței la încovoiere și la forță tăietoare prin

următoarele elemente: ( )
- instalarea unui buiandrug metalic peste gol, prins în zidărie cu șuruburi/ancore
sau înglobat în beton; buiandrugul plasat peste arc elimină încărcarea verticală
a acestuia;
- realizarea unei centuri din oțel sau beton armat;
- injecții armate în zidărie și placare cu tencuială armată.
F.5.4.1.3. Consolidarea zidăriei cu centuri și stâlpișori din beton armat

Consolidarea zidăriei prin introducerea de centuri și stâlpișori din beton armat
aduce următoarele avantaje:
- crearea unei stări de eforturi multiaxiale prin introducerea unei forțe de
compresiune în direcție perpendiculară pe sarcina aplicată;
- sporește capacitatea de rezistență în domeniul elastic;
- sporește capacitatea portantă ultimă la compresiune excentrică;
- sporește ductilitatea la rupere.
Totodată introducerea centurilor și stâlpișorilor din beton armat contribuie la
asigurarea conlucrării pereților de pe cele două direcții ale clădirii pentru preluarea
forțelor date de cutremur.
La alegerea acestei soluții trebuie să se țină seama și de următoarele implicații:
- prin creșterea capacității de rezistență la compresiune excentrică sporește forța
tăietoare asociată astfel încât pot fi necesare și măsuri pentru sporirea
capacității de rezistență la forță tăietoare, pentru evitarea ruperilor fragile;
- sunt necesare intervenții la fundații pentru ancorarea armăturilor sau pentru
asigurarea capacității de rezistență corespunzătoare sporului de moment
capabil ultim obținut prin confinare.
Din punct de vedere al execuției, soluția este relativ dificilă deoarece pentru
introducerea stâlpișorilor este necesar să se spargă un volum important de zidărie;
spargerea trebuie efectuată cu grijă pentru a nu se afecta zidăria adiacentă ceea ce
implică o cantitate mare de manoperă.
În cazul pereților de grosime ≤ 30cm stâlpișorii și centurile se execută pe
întreaga grosime a peretelui. În situațiile în care nu există condiții speciale din punct
de vedere al funcțiunilor și al aspectului, stâlpișorul poate fi turnat la fața zidăriei
(Figura F.5.12(a)), dar trebuie luate măsuri speciale pentru asigurarea conlucrării. În
pereții de zidărie groși, stâlpișorii și centurile, pot fi turnați în șanțuri săpate numai pe
o parte din grosimea peretelui (Figura F.5.12(b)).
a) Stâlpișor exterior b) Stâlpișor cu grosime mai mică decât cea a peretelui

Figura F.5.12. Posibilități de introducere a stâlpișorilor în pereții de zidărie
O altă variantă este amplasarea unor lamele din beton armat la colțuri,
intersecții și ramificații legate între ele cu centuri din beton armat. Grosimea lamelelor
poate varia între 12 și 15 cm, fiind determinată în primul rând de necesitatea turnării
corecte a betonului. Pentru asigurarea conlucrării cu peretele se prevăd ancore de
legătură între lamele care străpung zidul iar suprafețele de contact se pregătesc așa
cum s-a arătat în cazul cămășuirii cu beton armat. Aplicarea acestui procedeu implică
intervenții corespunzătoare la nivelul fundațiilor.
Figura F.5.13. Consolidarea zidăriei cu stâlpi lamelari
F.5.4.1.4. Consolidarea pereților cu profile metalice aparente

Consolidarea pereților cu profile metalice aparente poate fi aplicată în
încăperile sau în spațiile în care această rezolvare este acceptabilă din punct de vedere
funcțional și al aspectului (de exemplu în spații de producție sau de depozitare).
Montarea profilelor la exterior implică asigurarea unei protecții anticorozive eficiente
și lucrări de întreținere în timp.
Această soluție de interveție poate fi utilizată pentru pereți cu înălțime mare
(orientativ cu raport h/t ≥ 20) care nu pot prelua în siguranță acțiunea seismică
perpendiculară pe planul peretelui. Distanțele între profile și dimensiunile acestora se
stabilesc, de regulă, prin calcul în funcție de dimensiunile peretelui și de accelerația
seismică de proiectare. Profilele se aplică, ori de câte ori este posibil pe ambele fețe
ale peretelui și se solidarizează cu buloane. Montarea profilelor se face după
îndepărtarea tencuielii și asigurarea unei suprafețe plane care să permită contactul între
perete și profil pe toată lungimea acestuia.
a) Elevaţie b) Secţiune verticală c) Secţiune orizontală

Figura F.5.14. Consolidarea pereților cu profile metalice
F.5.4.1.5. Consolidarea elementelor nestructurale majore de zidărie ale fațadelor

Calcanele și frontoanele înalte prezintă risc de răsturnare sub efectul acțiunii
seismice perpendiculare pe plan.
Reducerea riscului seismic al acestor elemente se poate obține pe una din
următoarele căi:
(a) Modificarea formei acoperișului astfel încât să se reducă înălțimea calcanelor
și frontoanelor.
(b) Refacerea calcanelor și frontoanelor cu zidărie consolidată cu stâlpișori;
(c) Refacerea calcanelor și frontoanelor cu soluții moderne din materiale ușoare;
(d) Ancorarea calcanelor și frontoanelor de șarpanta existentă. Această soluție este
cea mai des folosită dar implică, aproape în toate cazurile, consolidarea
șarpantei existente iar uneori și consolidarea zidăriei (de exemplu, prin
cămășuire). Consolidarea șarpantei poate necesita și introducerea unor
elemente suplimentare ca reazeme suplimentare pentru zidărie. De asemenea,
se vor lua măsuri pentru ancorarea zidăriei de elementele șarpantei (de
exemplu, ancore metalice prevăzute cu placă de ancorare). Măsurile pentru
consolidarea șarpantei depind de alcătuirea acesteia și de starea de conservare
în care se află. ( )
F.5.4.2. Intervenții de consolidare de ansamblu fără modificarea alcătuirii

structurale existente
F.5.4.2.1. Realizarea conlucrării subansamblurilor structurale verticale și

orizontale
Conlucrarea spațială a clădirii se realizează prin:
- conlucrarea pereților de pe direcțiile principale ale clădirii, ceea ce implică
existența unor legături sigure între aceștia la colțuri, ramificații și intersecții;
- conlucrarea pereților de pe direcțiile principale cu planșeele intermediare și cu
structura acoperișului ceea ce implică existența unor legături capabile să
transmită forțele tăietoare produse de acțiunea seismică de la planșee la pereții
structurali.
În condițiile în care prin măsuri adecvate se realizează aceste legături se poate
efectua un calcul de ansamblu al clădiri, de exemplu cu modele plane care introduc și
efectul torsiunii de ansamblu.
Asigurarea legăturilor pereților în plan și pe verticală elimină sau reduce la
minimum efectele acțiunii seismice perpendiculare pe planul peretelui solicitarea
dominantă rămânând compresiunea excentrică cu forță tăietoare în planul pereților
F.5.4.2.1.1. Asigurarea conlucrării între pereți

Această categorie de lucrări este necesară în cazurile în care legăturile între
pereți, la colțuri, ramificații și intersecții lipsesc sau sunt insuficiente pentru a asigura
transmiterea forței de lunecare verticală corespunzătoare comportării ca secțiune
compusă (cu forma în plan I, L, T).
Situația menționată mai sus poate proveni din:
- deficiențe de execuție: de exemplu, ziduri nețesute ca urmare a folosirii
elementelor pentru zidărie cu înălțimi diferite în pereții respectivi;
- intervenții ulterioare: de exemplu, pereți structurali adăugați fără țesere cu cei
existenți.
În continuare sunt prezentate unele lucrări pentru realizarea conlucrării între
pereţii de pe direcţiile principale ale structurii:
(a) Inserția barelor/platbandelor în rosturile zidăriei
Pentru realizarea/refacerea/consolidarea legăturilor se utilizează de regulă
următoarele procedee:
- inserția de bare de oțel rotund în găuri forate înclinat în zidărie și umplute
ulterior cu mortar (injecții armate, a se vedea F.5.3.3.3);
- inserția de bare de oțel rotund/platbande în rosturile de așezare ale elementelor;
- inserția profilelor metalice la colțuri, ramificații și intersecții.
a) Inserția platbandelor în rosturile

orizontale b) Inserția profilelor laminate
Figura F.5.15. Legarea pereților perpendiculari la colțuri și intersecții
(b) Introducerea tiranților orizontali
Introducerea tiranților metalici are ca rezultat, în primul rând, asigurarea
stabilității pereților structurali sub efectul acțiunii seismice perpendiculare pe plan, în
cazurile în care aceștia nu sunt legați eficient cu pereți transversali sau la nivelul
planșeelor. Totodată introducerea tiranților îmbunătățește conlucrarea pereților cu cei
ortogonali asigurând astfel formarea unor profile compuse (cu secțiune I, L sau T) care
au rezistență și rigiditate sporite pentru acțiunea seismică în planul lor.
Tiranții se montează la nivelul planșeelor intermediare și la nivelul ultimului
planșeu în dreptul colțurilor, ramificațiilor și intersecțiilor de ziduri. La extremități
tiranții se fixează cu plăci sau profile. Întinderea tiranților se face prin strângerea
piulițelor la capete sau, în cazul unor tiranți mai lungi cu dispozitive de întindere cu
șuruburi inverse.
La proiectarea tiranților se stabilesc diametrul și calitatea oțelului din tirant,
forma și dimensiunile piesei de ancoraj. Deoarece eforturilor de întindere din tirant le
corespund eforturi de compresiune locală importante asupra zidăriei este necesar să se
verifice starea zidăriei din zona în care se montează plăcile de ancorare. Dacă se
constată deficiențe de alcătuire (țesere, de exemplu) sau existența unor materiale slabe
(de exemplu mortar cu liant puțin/cu argilă) este necesar ca înainte de montarea
tirantului să se facă o reparație/consolidare locală a zidăriei (refacerea mortarului din
rosturi, înlocuirea cărămizilor rupte, injecții etc.). Dimensiunile piesei de ancoraj se
stabilesc în funcție de capacitatea de rezistență la compresiune locală și la forfecare a
zidăriei, în zona de ancorare. Grosimea plăcii de ancoraj sau tipul profilului laminat se
stabilesc astfel încât aceasta să poată asigura transmiterea eforturilor de la tirant la
zidărie prin presiuni distribuite cât mai uniform. Se va evita deformarea excesivă a
piesei de ancoraj ca urmare a reacțiunii cauzate de întinderea tirantului.
Dimensionarea tiranților se face astfel încât aceștia să aibă rezistența necesară
pentru a împiedica răsturnarea pereților de zidărie datorită acțiunii seismice
perpendiculară pe planul acestora.
Forța seismică perpendiculară pe planul peretelui se determină conform P 100-

1, cap. 10, cu parametrii de calcul βCNS și qCNS, stabiliți conform P 100-3.
Dimensiunile piesei de ancorare se stabilesc în funcție de rezistența zidăriei pe
"zona angajată" de efectul tirantului, definită ca în Figura F.5.16.
Vedere laterală Secțiune

Figura F.5.16. Zona de zidărie angajată pentru preluarea eforturilor din tirant
Se consideră că zona de zidărie angajată pentru preluarea eforturilor din tirant

depășește laturile l1 și l2 ale plăcii de ancorare cu jumătate din grosimea peretelui (0,5tz)
de fiecare parte, astfel încât avem : L1 = l1 + tz și L2 = l2 + tz.
Verificarea zidăriei la compresiune locală sub placa de ancorare se face
considerând capacitatea de rezistență a zidăriei la compresiune locală.
În cazurile în care tirantul/tiranții se montează în câmpul peretelui (la o distanță
mai mare de 2tz de un perete transversal suficient de rezistent pentru a prelua
compresiunile), zona de zidărie angajată pentru preluarea eforturilor tiranților se
verifică la străpungere (forfecare pe conturul zonei angajate).
(c) Inserția stâlpișorilor din beton armat la intersecția pereților( )
Introducerea stâlpișorilor și centurilor din beton armat pentru confinarea
zidăriei contribuie și la realizarea unor legături eficiente între pereții de pe cele două
direcții ale clădirii. Soluția este indicată mai ales în cazurile în care pereții sunt
executați în etape diferite, fără țesere și cu cărămizi cu dimensiuni diferite.
F.5.4.2.1.2. Asigurarea legăturii între pereți și planșee sau șarpantă

Lucrările pentru legarea pereților de planșee sunt necesare, în primul rând, în
cazul clădirilor cu planșee alcătuite din elemente care descarcă pe o singură direcție
(cu grinzi din lemn sau metalice) astfel încât pereții paraleli cu grinzile rămân, de
regulă, fără legături laterale pe mai multe niveluri, fiind expuși astfel unui risc ridicat
de răsturnare.
Legarea pereților de planșeele cu grinzi din lemn sau profile din oțel se face, de
regulă, prin ancore metalice fixate la exteriorul peretelui și de mai multe grinzi ale
planșeului.
În toate situațiile în care se procedează la consolidarea planșeelor pentru
sporirea rezistenței și a rigidității în plan orizontal se introduc în pereții existenți
ancore capabile să preia forțele tăietoare corespunzătoare conlucrării spațiale a

pereților (inclusiv cele rezultate din efectul de răsucire de ansamblu a clădirii).
În unele cazuri pentru a nu modifica aspectul exterior al clădirii (în special în
cazul monumentelor istorice) piesele de ancorare se montează în interiorul peretelui
(Figura F.5.17(b)). Această soluție se poate adopta numai dacă grosimea zidului este
mai mare sau cel puțin egală cu 1½ cărămizi. Se desface zidăria existentă pe zona
aferentă, se montează piesa de ancorare și apoi paramentul zidăriei se reface cu
cărămizile originare.
a) b)
Figura F.5.17. Legarea pereților cu planșeul cu ancore
În afara centurilor din beton armat, pentru sporirea rigidității perpendiculare pe
plan a pereților cu deformabilitate mare (orientativ cu distanțe între pereții transversali
≥ 2h) se pot folosi centuri metalice amplasate la mijlocul înălțimii nivelului realizate
din platbande sau profile laminate montate pe ambele fețe ale peretelui și legate între
ele prin conectori care traversează peretele. Această soluție poate fi folosită și pentru
bordarea golurilor de uși și ferestre. În cazul pereților de contur se evită montarea
profilului exterior și centura se realizează numai cu un profil așezat la interior și fixat
în zidărie cu ancore. Se preferă ancore blocate la exterior asemănător capetelor de
tirant care sunt mai sigure decât ancorele fixate prin aderență.
Forțele de calcul pentru dimensionarea legăturilor dintre planșeele fără
rigiditate (în particular planșeele din lemn) și pereții structurali trebuie să fie mai mari
cu circa 20÷25% decât forțele rezultate din calculul static cu forțe seismice echivalente.
Costurile acestei dimensionări suplimentare sunt reduse în comparație cu
costurile reparării degradărilor care sunt evitate/limitate prin aceste măsuri.
F.5.4.2.1.3. Creșterea rigidității în plan orizontal a planșeelor

Consolidarea planșeelor cu rigiditate nesemnificativă în plan orizontal are ca
scop:
(i) sporirea rigidității și a rezistenței planșeului în plan orizontal pentru a
putea realiza:
- conlucrarea tuturor pereților de pe direcțiile principale ale clădirii pentru
preluarea forțelor seismice, inclusiv a celor rezultate din efectele de
torsiune, chiar în lipsa unor legături directe, prin țesere, între aceștia;
- compatibilizarea/egalizarea deplasărilor elementelor structurale verticale
la nivelul planșeului respectiv;
- transferul forțelor seismice între elementele verticale astfel încât forțele

aferente elementelor care au cedat să poată fi preluate de elementele care
au încă rezerve de rezistență.
(ii) asigurarea legăturilor necesare între pereții structurali și planșee pentru
realizarea conlucrării spațiale.( )
Sporirea rigidității planșeelor impune totodată verificarea de ansamblu a
structurii clădirii pentru a ține seama de efectele distribuției forțelor laterale care
rezultă din compatibilizarea deplasărilor de nivel. În particular, este necesară
verificarea siguranței pereților de contur, mai ales în clădirile cu neregularități
semnificative în plan.
În funcție de soluția constructivă a planșeelor, se pot adopta următoarele soluții
de consolidare:
(a) Planșee din lemn
La adoptarea soluțiilor de intervenție asupra planșeelor din lemn se va urmări,
pe cât posibil, păstrarea acestora. Înlocuirea planșeelor din lemn cu planșee din beton
armat aduce un spor important de încărcare permanentă. Soluțiile pentru sporirea
rigidității în plan orizontal sunt următoarele:
(i) Consolidarea prin suprabetonare
Consolidarea planșeelor din lemn prin suprabetonare armată conduce la
creșterea rigidității și rezistenței planșeului la încărcări orizontale și verticale și
îmbunătățirea conlucrării cu pereții structurii.
Dacă prin proiectare se dorește ca betonul să preia eforturile de compresiune
iar lemnul grinzilor originale șă preia eforturile de întindere atunci, pentru asigurarea
conlucrării între cele două componente, este necesară prevederea unor conectori
capabili să preia eforturile de lunecare.
Suprabetonarea se armează cu plase de oțel, legate sau sudate. Se dispune cel
puțin aria de armătură necesară controlului fisurării din deformații împiedicate,
orientativ 5φ6/m pentru o suprabetonare de grosime 6 cm. Pentru legarea
suprabetonării de pereții de contur se folosesc ancore montate în zidărie. Betonul se
toarnă pe un strat impermeabil (folie) pentru a se evita pierderea apei și umezirea
scândurilor.
Dintre intervențiile propuse în acest paragraf, suprabetonarea planșeelor de
lemn este puternic invazivă dar conduce la asigurarea în mod optim a rolului de
diafragmă al planșeului prin creșterea semnificativă a rigidității și rezistenței și
îmbunătățirea comportării spațiale a structurii.
(ii) Consolidare cu platbande metalice
Sporirea rigidității planșeelor din grinzi și podină de lemn se poate obține și
prin aplicarea unor platbande de oțel fixate cu cuie/șuruburi de elementele podinei
(scânduri/dulapi), la fața superioară a acestora. În acest fel se blochează în parte
deplasările diferite ale componentelor planșeului în timpul mișcării seismice. În
prealabil este necesar să se verifice legătura dintre podină și grinzi; dacă prinderile
respective sunt insuficiente se va suplimenta numărul cuielor sau se vor introduce
șuruburi capabile să preia lunecările în plan orizontal.
(iii) Consolidarea cu tiranți metalici dispuși la intrados
Creșterea rezistenței și rigidității planșeelor în plan orizontal se poate obține și

prin crearea unei grinzi cu zăbrele având diagonale din metalice dispuse în "X", la
intradosul planșeului. Tiranții, de regulă bare din oțel rotund, se fixează de grinzile
planșeului, la partea inferioară, cu piese metalice (platbande sau profile) și cu șuruburi.
Elementele comprimate sunt grinzile planșeului existent. Această tehnică de
consolidare este puțin invazidă dar eficiența ei sub aspectul rigidității planșeului în
plan orizontal este mai redusă.
Figura F.5.18. Consolidarea planșeelor din grinzi și podină de lemn cu tiranți de oțel
(iv) Consolidarea prin adăugarea de dulapi/panouri din lemn la una sau la

ambele fețe( )
Sporirea rigidității și rezistenței planșeului în plan orizontal se realizează prin
adăugarea de scânduri sau dulapi din lemn, la una sau la ambele fețe ale grinzilor
planșeului. Experiențele au arătat că efectul cel mai important se obține prin fixarea
scândurilor sau dulapilor înclinat față de direcția grinzilor (de regulă la 45 o), deoarece
în acest fel se creează un sistem de zăbrelire cu deformabilitate redusă. În funcție de
necesități, se poate decide aplicarea a două straturi de scânduri sau dulapi, cu al doilea
strat având elementele aplicate perpendicular pe direcția celor din primul strat.
Aplicarea a două straturi de scânduri sau dulapi mărește rigiditatea planșeului și
valoarea forței tăietoare capabile astfel încât, în cele mai multe cazuri se poate conta
pe conlucrarea spațială completă a pereților de pe cele două direcții. Secțiunea
compusă are și rigiditate mai mare în plan vertical și din acest motiv procedeul poate fi
aplicat și în cazul planșeelor cu flexibilitate ridicată (mai ales atunci când se manifestă
vibrații supărătoare din încărcările de exploatare).
Sporirea rigidității planșeelor se poate face și prin fixarea pe grinzi a panourilor
din lemn de tip OSB. Se utilizează panouri de grosime mare (22 mm).
În comparație cu soluțiile de suprabetonare/înlocuire cu planșeu de beton armat
monolit, placarea cu lemn a grinzilor are avantajul unui spor de greutate redus și al
unei intervenții simple, cu durată relativ mică de execuție.
(b) Planșee din profile metalice laminate și bolțișoare de cărămidă:
Creșterea rigidității și rezistenței acestor planșee se poate realiza prin:
- legarea profilelor cu platbande sau bare rotunde din oțel sudate la talpa
inferioară (pentru clădirile din secolul XIX se recomandă verificarea
sudabilității oțelului din grinzi);
- introducerea tiranților transversali pentru a evita ruperile locale ale

bolțișoarelor;
- introducerea tiranților longitudinali pentru a prelua eforturile de întindere din
încovoierea diafragmei orizontale;
- legarea diafragmei de pereții de zidărie prin ancore montate în găuri forate;
- ancorarea suplimentară a pereților cu profile (corniere) de margine (în cazul
planșeelor cu deschideri mari);
- eliminarea umpluturii (de regulă, moloz/cloțuri) de sub pardoseală sau
înlocuirea acesteia cu materiale mai ușoare.
1 - Perete de zidărie; 2 - Grinzi metalice (de regulă profile I); 3 - Bolțișoare de cărămidă;
4 - Platbande de oțel sudate la talpa inferioară a grinzilor; 5 - Tirant longitudinal; 6 - Tirant transversal;
7 - Ancore montate în găuri forate în zidărie.
Figura F.5.19. Consolidarea planșeelor cu grinzi metalice și bolțișoare de cărămidă (după FEMA
547)
În unele cazuri se poate realiza sporirea rigidității în plan orizontal prin
turnarea unei plăci din beton armat monolit cu grosimea de 5÷6 cm peste stratul de
umplutură; soluția este posibilă numai dacă profilele pot prelua încărcarea
suplimentară și, evident sporește greutatea supusă acțiunii seismice. Legătura între
stratul de beton și grinzile metalice se asigură prin conectori sudați. Legătura dintre
stratul de suprabetonare și pereții de zidărie se realizează cu ancore înglobate în perete
ca în Figura F.5.21.
a) Grinzile metalice paralele cu peretele b) Grinzile metalice perpendiculare pe perete

Figura F.5.20. Legarea planșeului cu pereții
Figura F.5.21. Suprabetonarea planșeelor cu grinzi metalice și bolțișoare de cărămidă

(c) Planșee din elemente prefabricate din beton armat fără suprabetonare( )
Pentru planșeele din elemente prefabricate de tip "fâșie" cu bucle sau cu bare
de legătură la extremități, fără suprabetonare armată se adaugă o suprabetonare cu
grosime t 60 mm armată cu plasă de oțel beton cu aria t 250 mm2/m. Dacă planșeul
are numai șapă nearmată aceasta se îndepărtează (pentru a evita supraîncărcarea) și se
adaugă șapa armată menționată.
Realizarea conlucrării dintre prefabricatele existente și stratul de suprabetonare
este favorizată dacă se montează conectori între acestea.
F.5.4.2.1.4. Eliminarea/preluarea împingerilor orizontale

Pentru reducerea împingerilor orizontale date de arce, bolți sau de unele tipuri
de șarpante soluția cea mai des folosită este introducerea tiranților metalici la nivelul
reazemelor. Dimensionarea tiranților se face astfel încât aceștia să preia împingerile
diminuând semnificativ transmiterea acestora la zidăriile de sprijin. La montarea
tiranților se poate introduce și un efort de preîntindere. Calculul trebuie să țină seama
de caracteristicile de deformație ale zidăriei și ale tirantului, de efortul inițial de
preîntindere, precum și de condițiile în care se realizează ancorarea tirantului în zidărie.
Arcele și bolțile avariate se repară prin injectare sau prin placare la extrados cu
tencuieli armate cu plase din oțel sau din polimeri armați cu fibre.
În cazul șarpantelor, creșterea capacității de preluare a împingerilor orizontale
se poate face și prin introducerea unui sistem de centuri din beton armat în zona de
rezemare a șarpantei. Centurile se ancorează în zidul existent cu ancore din oțel
dimensionate la întindere și la forfecare. Șarpanta se leagă cu piese metalice și ancore
de centura de beton armat.
Alternativ, pentru preluarea împingerilor se dispun contraforți din zidărie sau
pereți interiori suplimentari pentru consolidarea pereților. Eficiența contraforților
depinde de rezistența legăturilor dintre zidăria acestora și zidăria existentă. Legăturile
se realizează prin țesere (operație mai dificilă) sau prin turnarea unui stâlpișor de beton
armat. În ambele cazuri se prevăd și ancore metalice. Este necesar ca fundația
contrafortului să fie legată cu fundația peretelui existent și dimensionată pentru
întreaga forță orizontală (care include și forța aferentă masei peretelui).
În cazul șarpantelor, intervenția poate consta și în modificarea schemei statice
a șarpantei prin introducerea unor elemente suplimentare din lemn sau din oțel,
recomandabil la nivelul tălpilor inferioare, destinate să preia împingerile.
Figura F.5.22. Centură la nivelul de rezemare a șarpantei
F.5.4.2.2. Consolidarea fundațiilor

Procedeele de consolidare a fundațiilor sunt următoarele:
(a) Pentru îmbunătățirea condițiilor de solicitare a terenului de fundare:
- lărgirea fundațiilor prin cămășuire cu beton armat;
- subzidirea fundațiilor existente, pentru atingerea adâncimii de îngheț sau a
straturilor cu rezistență suficientă;
- introducerea micropiloților.
Figura F.5.23. Fundație pentru stratul de placare
(b) Pentru creșterea capacității de rezistență a fundației: ( )

- injectarea mortarului în fundațiile de zidărie din piatră fără mortar;
- armarea în rosturi a fundațiilor din zidărie nearmată;
- cămășirea cu beton armat.
F.5.4.3. Consolidarea de ansamblu cu modificarea alcătuirii structurale existente
F.5.4.3.1. Reducerea excentricității centrului de rigiditate față de centrul de masă

Această categorie de lucrări este necesară în cazul structurilor cu planșee rigide
în plan orizontal dacă dispunerea pereților cu rigiditate mare este nesimetrică, sau a
devenit nesimetrică prin intervenții în timpul exploatării (prin suprimarea totală sau
parțială a unor pereți), astfel încât rezultă efecte de răsucire de ansamblu importante.
Pentru remedierea acestei deficiențe se adaugă pereți structurali cu rigiditate
suficientă pentru a se reduce torsiunea de ansamblu. Pentru sporirea eficienței acestei
intervenții se recomandă:
- introducerea pereților noi în poziții cât mai depărtate de centrul de rigiditate al
planșeului;
- examinarea posibilităților de creștere a rigidității pereților de contur prin
închiderea unor goluri; soluția este recomandată în special în cazul în care
golurile au fost create prin intervenții ulterioare.
În cazurile în care măsurile preconizate mai sus nu pot fi realizate din diferite
considerente, expertul va examina, printr-o metodă de calcul spațial, care ia în
considerare toate neregularităților structurale, starea de eforturi din structură și va
stabili soluțiile necesare de consolidare locală a elementelor. Consolidarea locală are
în vedere sporirea rigidității, rezistenței și a ductilității.
Lucrările constau, de regulă, în:
- adăugarea unor elemente structurale noi (pereți, stâlpi din zidărie) având
caracteristicile geometrice și pozițiile stabilite în funcție de categoria
deficiențelor pe care trebuie să le corecteze;
- închiderea unor goluri în pereții interiori sau în cei de fațadă.
În cazul clădirilor cu planșee rigide care au forme complexe în plan, cu
concavități importante, astfel încât acțiunea seismică poate genera efecte de torsiune
majore se poate opta și pentru separarea clădirii în tronsoane independente. Pentru
aceasta se realizează separarea completă a pereților și planșeelor. Se introduc pereți
structurali pentru echilibrarea structurală a fiecărui tronson sub aspectul rezistenței și
rigidității la acțiui seismice orizontale. Se realizează elemente de reazem pentru
planșee în zona de separare.
F.5.4.3.2. Asigurarea continuității traseului forțelor verticale și seismice până la

fundații
Această categorie de lucrări este necesară în cazurile în care:
- unii pereți structurali sau stâlpi nu sunt continui de la fundații până la partea lor
superioară;
- legătura între planșeu și unii pereți este întreruptă pe lungimi mari (de exemplu,
golul scării lângă perete);
- centurile perimetrale nu sunt continue (de exemplu, lipsește centura de la
nivelul planșeului la casa scării).
Pentru corectarea acestor deficiențe se pot lua următoarele măsuri:

- se adaugă pereți structurali sau stâlpi, pentru eliminarea discontinuităților;
- se adăugă elemente verticale noi, eventual numai stâlpi, pentru preluarea
directă a forțelor verticale în cazul planșeelor cu rezemări de ordin superior;
- se completează sistemul de centuri.
În cazurile în care măsurile preconizate nu pot fi realizate din diferite
considerente, este necesar ca expertul să examineze traseele "deviate" pe care se scurg
forțele, pentru a identifica punctele slabe susceptibile de avariere/deteriorare
prematură și a stabili soluțiile necesare de consolidare locală.
F.6. Procedee de intervenție pentru componentele nestructurale din clădiri (CNS)
F.6.1. Obiect și domeniu de aplicare

Ansamblul lucrărilor și procedurilor de intervenție folosite pentru reducerea
riscului seismic al CNS va fi denumit generic în cele ce urmează reabilitare seismică a
CNS.
Diferitele categorii de lucrări de intervenție prezentate în acest capitol au ca
scop general aducerea CNS din clădirile existente cât mai aproape de nivelul de
asigurare preconizat pentru CNS din clădirile noi. Este evident că, din cauza
diversității practic nelimitate a CNS și, în particular, a condițiilor în care acestea sunt
atașate de elementele de construcție structurale și/sau nestructurale procedeele de
reducere a riscului seismic date în continuare nu pot decât să rămână la nivelul
principiilor și al recomandărilor generale și nu pot fi aplicate în toate situațiile fără o
analiză inginerească prealabilă. În cele mai multe cazuri, în special în cazul
echipamentelor și mobilierului, dar și în cazul altor categorii de CNS (pereți
despărțitori ușori, de exemplu) măsurile de asigurare la acțiunea seismică a CNS
trebuie să fie stabilite de producător pe baza studiilor și experimentelor proprii.
Acestea trebuie să se refere la definirea regimului seismic în care produsele respective
pot fi utilizate (prin studiile de calificare seismică) și la condițiile de prindere de
elementele de construcție.
Lucrările de intervenție pentru reabilitare seismică prezentate în acest capitol
se aplică tuturor CNS din clădiri definite în P 100-1, dacă acestea nu satisfac cerințele
fundamentale pentru Starea Limită Ultimă și Starea Limită de Serviciu.
Pentru componentele care prezintă risc seismic redus, prevăzute în P 100-1,
lucrările de reabilitare se execută numai în situațiile în care s-a produs deteriorarea
componentei și/sau a prinderilor respective astfel încât aceasta prezintă pericol pentru
siguranța vieții sau nu își mai poate îndeplini funcțiunea în clădire.
F.6.2. Categorii de lucrări de intervenție și criterii pentru alegerea acestora

În funcție de tipul și de severitatea deficiențelor constatate sau de starea de
afectare suferită la un cutremur, se poate alege una dintre următoarele soluții de
reabilitare seismică a CNS:
(a) Eliminare, înlocuire sau modificare;
(b) Limitare deplasări (răsturnare/deplasare laterală);
(c) Reparare;
(d) Consolidare. ( )
Alegerea soluției tehnice de reabilitare seismică a CNS dintre cele enumerate
mai sus se face având în vedere următoarele criterii de decizie:
- starea de afectare a integrității fizice a CNS, provocată de cauze seismice și/sau
neseismice, așa cum aceasta se constată în momentul inventarierii;
- vulnerabilitatea seismică a CNS la acțiunea cutremurului;
- importanța CNS în clădire;
- complexitatea tehnică sau tehnologică și durata de realizare a lucrărilor de

reabilitare;
- influențele posibile ale lucrărilor (soluției) de reabilitare asupra rezistenței și
stabilității clădirii;
- considerente economice.
F.6.2.1. Eliminare, înlocuire sau modificare

Eliminarea CNS vulnerabile seismic este o soluție radicală și, de multe ori,
avantajoasă din punct de vedere tehnic și/sau economic. Pentru adoptarea acestui
procedeu este necesară o analiză prealabilă complexă care să stabilească în ce măsură
componentele respective sunt sau nu esențiale pentru funcționarea clădirii sau dacă
sunt sau nu definitorii pentru aspectul clădirii.
În categoria CNS vulnerabile seismic care pot fi eliminate sunt elementele cu
dimensiuni mari adăugate pe fațadă sau pe acoperișul clădirilor (antene, panouri
publicitare, firme). Operațiile de eliminare a acestor CNS nu au influență asupra
funcționalității clădirii. Prin amplasarea lor, aceste CNS reprezintă un risc foarte
ridicat pentru siguranța vieții persoanelor din exteriorul clădirii, mai ales în cazurile în
care prinderile respective sau elementele de construcție de care sunt prinse, nu au
capacitatea de rezistență necesară.
Înlocuirea CNS vulnerabile implică eliminarea completă a acestora (inclusiv a
prinderilor de structură) și înlocuirea lor cu elemente noi, care îndeplinesc aceleași
funcțiuni în clădire. Înlocuirea CNS implică și realizarea unui sistem nou de prinderi
cu structura precum și refacerea izolațiilor, finisajelor și uneori, a instalațiilor.
Reducerea riscului seismic al CNS prin înlocuirea celor vulnerabile este posibilă
numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
- înlocuirea componentei nu afectează inacceptabil funcțiunile sau aspectul
clădirii;
- eliminarea și înlocuirea componentei nu afectează rezistența și stabilitatea altor
CNS din clădire;
- există posibilitatea realizării unor prinderi sigure de structura clădirii sau de
altă CNS, cu rigiditate și rezistență corespunzătoare.
Prin înlocuirea CNS se pot realiza următoarele modificări favorabile ale
răspunsului seismic:
(a) Înlocuirea permite reducerea masei CNS și, în consecință, reducerea efectelor
seismice în prinderi și în elementele adiacente. Astfel de lucrări sunt, de
exemplu:
- înlocuirea pereților de compartimentare din zidărie cu pereți din gips carton;
- înlocuirea tavanelor grele din ipsos cu tavane din elemente ușoare;
- înlocuirea coșurilor de fum sau ventilație din zidărie de cărămidă cu coșuri
din oțel;
- înlocuirea placajelor grele de pe fațade (piatră, cărămidă) cu elemente
similare din materiale ușoare;
(b) Înlocuirea placajelor și a învelitorilor realizate din elemente cu dimensiuni mici,

ale căror prinderi nu pot fi controlate, cu elemente cu dimensiuni mai mari, ale
căror prinderi pot fi asigurate corespunzător;
(c) Modificarea favorabilă a caracteristicilor răspunsului dinamic al CNS, prin:
- limitarea numărului de grade de libertate dinamică;
- înlocuirea sau modificarea sistemului de prindere, eliminând prinderile cu mod
de cedare fragil;
- schimbarea materialului din care este alcătuită componenta (de exemplu,
înlocuirea, la sistemele de conducte, a racordurilor rigide cu racorduri flexibile,
capabile să preia deplasările relative între acestea);
(d) Eliminarea riscului ruperilor fragile ale CNS sau ale prinderilor de structură:
- înlocuirea sticlei vitrinelor sau fațadelor cortină cu sticlă securizată;
- aplicarea unei pelicule de siguranță pe sticla fațadelor sau vitrinelor;
- eliminarea sau înlocuirea prinderilor cu ancore insuficient înglobate în
zidărie sau beton și refacerea lor cu prinderi conform reglementărilor
tehnice în vigoare;
(e) Eliminarea sau reducerea interacțiunilor nefavorabile între CNS și structura
clădirii; ( )
F.6.2.2. Limitarea deplasărilor sau a deformațiilor

Reducerea riscului seismic al CNS prin măsuri care au ca scop limitarea
deplasărilor sau a deformațiilor se utilizează pentru componentele nestructurale care
necesită, în principal, asigurare față de efectul direct al acțiunii seismice. Acest efect
se manifestă prin:
(a) Răsturnare sau deplasare laterală în cazul componentelor rigide.
Acest tip de răspuns seismic este caracteristic pentru utilajele și echipamentele
din sistemele de instalații ale clădirilor și pentru obiectele de mobilier. Limitarea
deplasărilor sau a deformațiilor CNS se realizează prin legarea acestora cu structura
sau cu o altă CNS sau prin suplimentarea legăturilor existente.
Stabilirea sistemului de prindere se face în funcție de tipul deplasărilor care
trebuie împiedicate (răsturnare, deplasare laterală) și poziția și capacitatea de
rezistență a elementelor în care se pot fixa piesele de prindere. La proiectarea
prinderilor mecanice pentru reabilitarea seismică a CNS se respectă prevederile pentru
prinderile CNS din clădirile noi, date în P 100-1. Prinderile suplimentare pentru
reabilitarea CNS nu trebuie să împiedice deplasările datorate unor cauze neseismice
(de exemplu, deplasări cauzate de variațiile de temperatură pentru elementele
componente sau atașate fațadelor). Prinderile în clădiri existente se pot face cu ancore
din oțel post instalate.
(b) Deformații cu amplitudini mari în cazul componentelor flexibile sau al celor
suspendate. ( )
Componentele flexibile ale instalațiilor (țevi de diametru mic și mediu, cabluri
electrice), corpuri de iluminat suspendate, unele obiecte de mobilier suspendate,
oscilează puternic in timpul cutremurului. Acest tip de răspuns poate cauza ruperea
sau ciocnirea țevilor sau cablurilor, lovirea obiectelor aflate în vecinătate sau rănirea
persoanelor aflate în vecinătate.
Limitarea deformațiilor se poate face prin:
- introducerea unor legături suplimentare cu structura (reducerea lungimii libere,
între prinderi, în cazul conductelor, împiedicarea oscilațiilor laterale în cazul
CNS suspendate);
- înlocuirea legăturilor flexibile (prin fire sau cabluri) cu legături rigide (profile
laminate);
- asocierea țevilor sau conductelor în "pachete" pentru sporirea rigidității.
În cazul CNS care sunt susceptibile de a fi afectate și de efectul indirect al
cutremurului, detalierea prinderilor suplimentare va ține seama de acest efect.
Prinderile pereților nestructurali din zidărie sau beton, prevăzute pentru a asigura
stabilitatea la acțiunea seismică perpendiculară pe perete, nu trebuie să împiedice
posibilitatea de deplasare a peretelui în planul său sau să conducă la formarea stâlpilor
scurți. Reducerea riscului seismic al CNS prin introducerea unor legături suplimentare
cu structura nu elimină necesitatea evaluării rezistenței componentei pentru forța
seismică de proiectare și, dacă rezultă necesar, reabilitarea acesteia prin reparare sau
consolidare.
F.6.2.3. Lucrări de reparații

În cazul unor CNS care au fost afectate de cutremur sau din alte cauze sau care
au defecte inițiale minore, care afectează în principal aspectul și funcțiunile acestora,
dar care nu prezintă risc pentru siguranța vieții, reabilitarea seismică se poate realiza
prin lucrări de reparație. Lucrările de reparație se fac fără demontarea CNS și constau,
de regulă, în:
- înlocuirea unor părți ale CNS (de exemplu, înlocuirea geamurilor sparte sau
înlocuirea garniturilor de la fațadele cortină);
- refacerea izolațiilor termice, acustice și a etanșeității anvelopei clădirii;
- refacerea finisajelor (de exemplu, refacerea tencuielilor la pereții nestructurali
din zidărie, înlocuirea benzilor de legătură și a tapetului la pereții din plăci de
ipsos, completarea pe suprafețe limitate a placajelor ceramice interioare și
exterioare etc.);
- reparații minore ale zidăriilor nestructurale prin injecții sau prin refacerea sau
completarea mortarului din rosturi;
- înlocuirea unui număr redus de prinderi (de exemplu, firele de ancorare ale
tavanelor suspendate, ale conductelor și canalelor, unele prinderi afectate de
coroziune la elementele nestructurale de pe fațade, unele fire care au fost tăiate
la montarea instalațiilor);
- remedierea locală a unor conducte, în special la prinderi și la îmbinări unde se
constată pierderi de fluid;
- alte lucrări similare, a căror realizare nu este necesară/prioritară pentru
utilizarea în siguranță a clădirii.
F.6.2.4. Lucrări de consolidare

Lucrările de consolidare pentru reabilitarea seismică a CNS constau în
adăugarea unor elemente suplimentare cu rolul de a spori rezistența și rigiditatea
componentei. La proiectarea lucrărilor de consolidare se urmărește:
- amplasarea elementelor suplimentare astfel încât să existe un traseu direct al
eforturilor de la acestea la structura clădirii;
- eliminarea alcătuirilor care pot produce interacțiuni defavorabile între
elementele de consolidare și structură sau o altă CNS;
- alegerea materialelor și dimensionarea elementelor de consolidare și a
prinderilor acestora de structură pentru obținerea unei comportări ductile;
- realizarea conlucrării între CNS care se consolidează și materialul/elementul de
consolidare, de exemplu, aderența dintre zidărie și elementele de placare
(tencuiala, țesătura de fibre polimerice – FRP).
F.6.3. Procedee specifice de intervenție pentru diferite categorii de CNS
F.6.3.1. Procedee specifice de intervenție pentru componentele arhitecturale
F.6.3.1.1. Elemente atașate pe fațade

Reabilitarea seismică a tuturor tipurilor de componente adăugate anvelopei
clădirii, se realizează prin adăugarea unor legături. Aceste legături se proiectează în
acord cu cerințele reabilitării seismice stabilite conform P100-3.
În cazul decorațiilor și finisajelor grele se recomandă înlocuirea acestora cu
materiale ușoare (beton ușor, metal, materiale plastice).
F.6.3.1.1.1. Parapete și atice din zidărie

În cazul parapetelor și aticelor din zidărie sau beton consolidarea se poate
realiza prin cămășuire cu tencuială armată sau beton armat, contravântuire cu
contrafișe rigide orientate în plan perpendicular pe planul elementului, realizarea unui
sistem de centuri și stâlpișori de beton armat. În toate situațiile se iau măsuri pentru
asigurarea conlucrării cu parapetul sau aticul și pentru prinderea eficientă de
elementele structurii.
O măsură eficientă constă în reducerea înălțimii elementelor, în limitele
permise de cerința de siguranță în exploatare în cazul parapetelor sau aticelor din
zonele accesibile publicului. Alternativ, parapetele și aticele din zidărie pot fi înlocuite
cu parapete metalice.
Placajele din piatră sau cărămidă, dacă există, se consolidează prin legături
suplimentare dimensionate pentru a prelua forțele normale pe plan și deplasările
relative de nivel ale stratului suport. Această operație implică însă desfacerea și
refacerea placajelor. Cornișele și alte elemente decorative din piatră cu dimensiuni
reduse se ancorează de peretele pe care sunt aplicate cu platbande metalice dacă
eliminarea sau înlocuirea lor nu este posibilă din considerente legate de identitatea
clădirii (Figura F.6.1).
Figura F.6.1. Ancorarea elementelor decorative din piatră
În cazul CNS montate în consolă în raport cu planul fațadei (de exemplu,

panouri publicitare) se limitează oscilațiile verticale prin introducerea unor contrafișe
rigide (nu se folosesc cabluri pentru susținerea panourilor montate în consolă).
Prinderile se fac numai de elemente structurale care au rezistență și rigiditate
suficiente. Se recomandă folosirea oțelului inoxidabil sau profilelor zincate pentru
toate piesele și prinderile pentru a se evita reducerea secțiunilor prin coroziune.
F.6.3.1.1.2. Coșuri de fum sau de ventilație din zidărie

Coșurile de fum sau de ventilație din zidărie prezintă risc ridicat de cădere
chiar în cazul cutremurelor de intensitate moderată. Se pot adopta următoarele măsuri
de intervenție:
- demolarea parțială a coșului, până la limita la care se asigură tirajul normal;
- demolarea totală a coșului și refacerea acestuia conform reglementărilor
tehnice în vigoare;
- cămășuirea coșului cu tencuială armată cu plasă de oțel;
- ancorarea coșului de șarpanta existentă cu platbande (coliere) și contrafișe
metalice, protejate împotriva coroziunii.
În toate cazurile se recomandă desfacerea mortarului alterat și rostuirea cu
mortar preparat cu ciment rezistent la acțiunea sulfatică.
F.6.3.1.1.3. Placaje grele aderente și ancorate.

Căderea placajelor constituie un risc important pentru siguranța vieții
persoanelor. Sunt expuse în principal persoanele din exteriorul clădirii dar, în unele
situații, și cele din interior (căderea placajelor din spațiile interioare, de exemplu din
atriumuri).
Placajele groase și grele - din piatră masivă de exemplu - pot fi avariate și prin
efectul direct al accelerației seismice de etaj. În acest caz forța seismică poate conduce
la desprinderea elementului de placare de stratul suport prin ruperea aderenței. Sub
efectul cutremurelor de intensitate medie sau chiar redusă, placajele pot fisura sau se
pot desprinde parțial de stratul suport ceea ce sporește vulnerabilitatea acestora la
cutremurele ulterioare. În plus, în aceste situații apele pluviale pot pătrunde în spatele
placajului și se infiltrează în elementele anvelopei. În perioadele cu temperaturi
negative, apa pătrunsă în spatele placajului îngheață și poate accentua desprinderea de
stratul suport și căderea placajului chiar fără producerea unui cutremur.
Placajele pot fi prinse de elementul suport de cărămidă sau de beton numai
printr-un strat de mortar de ciment, eventual cu un adaos pentru sporirea aderenței.
Placajele aderente sunt vulnerabile în special la deformațiile impuse stratului suport.
Pentru reducerea riscului de cădere se pot lua următoarele măsuri:

- modificarea structurii principale a clădirii pentru sporirea rigidității - această
intervenție se face numai atunci când este necesară consolidarea clădirii în
ansamblu;
- desfacerea placajului și refacerea lui fără a mai fi aderent la elementele
anvelopei - cu schelet propriu sau cu prinderi mecanice care permit preluarea
deplasărilor relative de nivel;
- înlocuirea placajului rigid și greu cu un material ușor care poate prelua
deformații unghiulare mai mari.
În multe cazuri placajele din tencuială acoperă elemente de susținere metalice
afectate puternic de coroziune. Remedierea constă în acest caz în înlocuirea
elementelor degradate și refacerea finisajelor cu prinderi corespunzătoare. Elementele
metalice noi trebuie să fie protejate anticoroziv.
F.6.3.1.1.4. Pereți nestructurali exteriori grei din zidărie sau beton

Lucrările de intervenție asupra pereților nestructurali exteriori grei (din zidărie
sau din beton) trebuie să aibă în vedere atât peretele propriu zis cât și placajele și
tâmplăriile înglobate.
În cazul panourile de beton mari deteriorarea se manifestă, în principal, prin:
- afectarea parțială sau totală a rosturilor dintre panouri (expulzarea mortarului, a
garniturilor sau a masticului) sau zdrobirea locală a betonului;
- deformarea, smulgerea sau ruperea pieselor de legătură cu structura;
- deformarea sau chiar ruperea panourilor prefabricate.
Măsurile de remediere pot fi următoarele:
- intervenție asupra structurii pentru micșorarea deplasărilor relative de nivel; în
general această soluție nu poate fi justificată dacă elementele structurale nu
prezintă defecțiuni importante;
- modificarea prinderilor panourilor pentru a prelua deplasările relative de nivel;
- remedierea/înlocuirea prinderilor existente dacă acestea au fost avariate.
Alternativ, panourile mari de beton poate fi înlocuite definitiv cu panouri
metalice ușoare.
În cazul panourilor nestructurale din zidărie cele mai importante deficiențe care
trebuie remediate se referă la interacțiunea cu structurile în cadre de beton. Astfel sunt
necesare:
(a) Reducerea interacțiuni necontrolate între structură și panourile de zidărie.
Panourile parapet din zidărie prinse între stâlpi, modifică schema geometrică și
statică a cadrului de beton, poate conduce la apariția de stâlpi scurți sau poate schimba
schimbă modul de cedare a stâlpilor. Soluția de intervenție în acest caz este
demontarea panourilor și refacerea lor cu rosturi între zidărie și stâlp. Se iau măsuri
pentru împiedicarea răsturnării panourilor cauzată de acțiunea seismică perpendiculară
pe planul lor.
(b) Asigurarea legăturilor (agrafe, ancore) între straturi, în cazul panourilor

multistrat cu gol interior. ( )
În cazul panourilor multistrat, lipsa legăturilor dintre straturi poate conduce la
desprinderea completă și căderea unuia dintre straturi. Acest mod de cedare pune în
pericol siguranța utilizatorilor. În cazul în care prin evaluarea seismică se constată
lipsa legăturilor între straturi, lucrările de intervenție pot fi:
- desfacerea pereților și refacerea lor cu legături conform prevederilor din
reglementările tehnice referitoare la clădirile noi;
- solidarizarea celor două straturi cu piese metalice introduse în rosturile
orizontale ale zidăriei și blocate la fața zidului.
F.6.3.1.1.5. Fațade cortină

În cazul fațadelor cortină, lucrările de reabilitare seismică au ca scop principal
să se asigure preluarea deplasării relative de nivel a structurii sub acțiunea
cutremurului cu intensitatea corespunzătoare cerinței fundamentale care trebuie atinse
după intervenție.
Măsurile care se adoptă depind de deficiențele care generează vulnerabilitatea
fațadei:
(a) În cazul în care nu există spațiu suficient între panourile de sticlă și scheletul
metalic al fațadei este necesară modificarea dimensiunilor panourilor de sticlă
pentru ca acestea să se poată deplasa liber în rama existentă și/sau înlocuirea
garniturilor și/sau a masticurilor de etanșare. Dacă se recurge la demontarea și
modificarea dimensiunilor panourilor se recomandă și rotunjirea colțurilor
acestora, soluție care și-a dovedit eficiența în încercările de laborator.
(b) Dacă structura proprie a fațadei cortină nu poate prelua deplasarea relativă de
nivel a structurii principale se poate adopta una dintre următoarele soluții: ( )
- Se modifică prinderile sau alcătuirea structurii proprii a cortinei, ceea ce
implică demontarea și remontarea fațadei; soluția poate fi aplicată în condiții
acceptabile numai în situația în care activitatea în clădire este oprită pentru
reparații sau consolidări cu caracter de ansamblu pe o durată mai lungă (face
parte dintr-un program complex de reabilitare seismică);
- Pe fațadă se montează elemente de construcție care pot prelua fragmentele de
sticlă care cad de la înălțime; dispozitivele pentru reținerea cioburilor se
realizează, dacă această soluție este acceptabilă pentru plastica fațadelor, ca:
x elemente adăugate peretelui cortină;
x elemente care fac parte din structura principală (de regulă, la primul sau al
doilea nivel peste parter);
- Sticla obișnuită se înlocuiește cu sticlă "securizată";
- Pe sticlă se aplică o peliculă transparentă/translucidă care nu permite căderea
fragmentelor de sticlă nici chiar pentru valori mari ale driftului
Măsuri similare pot fi aplicate și pentru alte suprafețe vitrate: vitrine, ferestre
de mari dimensiuni, etc. Astfel în cazul în care se constată că s-a produs spargerea
geamurilor și eventual deformarea ramelor este necesară modificarea ferestrelor/ușilor
și a modului de prindere a acestora în elementul de închidere (panou prefabricat,
panou de zidărie de umplutură). La proiectarea intervenției se va urmări asigurarea

spațiilor libere în jurul sticlei necesare pentru preluarea deplasărilor relative de nivel
cu aceleași condiții ca și în cazul clădirilor noi.
F.6.3.1.2. Pereți nestructurali interiori

Pentru reabilitarea seismică a pereților despărțitori din zidărie de cărămidă, din
beton normal sau din BCA (blocuri sau fâșii) se pot adopta, după caz, următoarele
măsuri:
(a) Fixare la partea superioară pentru a se evita răsturnarea/ruperea sub efectul
forței seismice normale pe planul peretelui. Fixarea se poate realiza cu profile
metalice de tip cornier amplasate la intradosul plăcii, în lungul peretelui. Între
perete și planșeu se lasă un spațiu liber pentru a permite deformațiile verticale
ale planșeului (inclusiv cele din curgerea lentă a betonului). În acest scop
cornierele de fixare se prevăd cu găuri ovale. Cornierele (75 x 75 x 6 mm,
orientativ) se prind de planșeu cu buloane de ancoraj (orientativ φ10/50cm).
Profilul cornier se dimensionează prin calcul.
Pereții de compartimentare care nu sunt executați pe toată înălțimea etajului se
asigură împotriva răsturnării prin legături cu pereții perpendiculari (dacă
există), rigidizarea cu contraforți de zidărie, realizarea de centuri de beton
armat la partea superioară prinse de elementele structurale adiacente sau
adăugarea unei structuri locale de contravântuire a peretelui din lemn sau metal.
Acești pereți nu pot fi fixați de tavanul suspendat, dacă există. În cazul
structurilor în cadre de beton armat, centurile nu vor fi legate cu stâlpii.
(b) Înlocuirea cu pereți ușori, tip gips-carton, cu schelet din lemn sau metalic,
legați cu structura clădirii astfel încât să poată prelua deplasările laterale
impuse.
Montarea pereților noi se face asigurând spații laterale libere cu dimensiune
suficientă pentru a prelua deplasările relative de nivel ale clădirii. Aceste spații
se umplu cu materiale permanent plastice pentru asigurarea etanșeității, izolării
fonice și a protecției la foc.
(c) Cămășuirea pe ambele fețe cu tencuieli armate cu oțel beton, cu fibre sau cu
grile polimerice, dacă din calcule rezultă că nu au capacitatea de rezistență
necesară. ( )
Soluția prezintă dezavantajul sporirii greutății proprii a peretelui în cazul
tencuielilor armate cu bare din oțel. Dacă peretele este cămășuit cu țesătură din
polimeri armați cu fibre (FRP) nu este necesară îngroșarea tencuielii. ( )
Cămășuirea se face numai în condițiile în care zidăria nu a suferit deformații
sau deplasări importante (ieșirea din plan sau deschiderea excesivă a rosturilor).
Pereții nestructurali puternic degradați se înlocuiesc.
Măsurile de reabilitare seismică a pereților de compartimentare se aplică cu
prioritate pereților aflați pe căile de evacuare și celor din încăperile care adăpostesc
funcțiuni care nu pot fi întrerupte. De asemenea, în muzee sau în laboratoare se
consolidează cu prioritate pereții de compartimentare care, prin cădere integrală sau
parțială, ar putea distruge exponatele sau aparatura.
F.6.3.1.3. Tavane suspendate și corpuri de iluminat

Măsurile de reabilitare seismică a tavanelor suspendate au ca scop:
- limitarea oscilațiilor laterale și a deplasărilor în plan vertical;
- creșterea rigidității scheletului în plan orizontal;
- împiedicarea căderii panourilor din rame.
Pentru limitarea oscilațiilor tavanului în timpul cutremurului soluția
recomandată este introducerea în nodurile scheletului a legăturilor diagonale pe patru
direcții în spațiu (la circa 45o față de planul tavanului) și a unei bare verticale rigide
pentru preluarea deformațiilor tavanului în plan vertical. Punctele de fixare vor fi
amplasate la circa 3.00y3.50 m interax pe ambele direcții. Firele înclinate vor fi fixate
de planșeul superior cu ancore post-instalate.
Figura F.6.2. Măsuri pentru limitarea oscilațiilor tavanelor suspendate

Pentru asigurarea rigidității tavanului în plan orizontal, se recomandă
solidarizarea la intersecții a riglelor principale ale scheletului cu cele secundare, prin
sudură sau cu șuruburi autofiletante. O altă posibilitate de fixare a tavanelor
suspendate este sudarea scheletului de piesele de închidere (cornierele) montate pe
perete. Scheletul se va suda pe două laturi ortogonale, extremitățile opuse fiind
proiectate pentru a permite deplasări libere de cel puțin 20 mm. În nici un caz sudurile
nu se vor face pe trei sau patru laturi. Dacă scheletul este suficient de rigid, montarea
cornierelor de închidere și sudarea riglelor de margine de acestea poate fi, în unele
cazuri, o soluție mai avantajoasă decât montarea legăturilor înclinate și a montanților
rigizi.
Pentru evitarea căderii plăcilor de tavan de pe schelet se recomandă folosirea

agrafelor și clemelor metalice.
În cazul în care tavanele suspendate au suprafețe mari (orientativ, mai mari
decât 250 m2) sau au cote diferite de montare, se recomandă fragmentarea acestora cu
rosturi. Operația de fragmentare implică modificarea locală a scheletului tavanului și
montarea unor legături suplimentare. Această soluție trebuie avută în vedere în special
în încăperile care trebuie să rămână operaționale după cutremur și în încăperile cu
aglomerări de persoane.
Pentru corpurile de iluminat incluse în tavanele suspendate se vor crea spații
libere pe contur iar sistemul de susținere va fi modificat pentru a fi independent de cel
al tavanului. Pentru a împiedica deplasările laterale pe cele două direcții se montează
patru sârme, câte una la fiecare colț al lămpii, înclinate la circa 45o față de planul
tavanului. Sârmele se ancorează de planșeu cu ancore mecanice sau chimice.
Figura F.6.3. Fixarea separată a corpurilor de iluminat

În timpul cutremurului corpurile de iluminat independente pot avea oscilații cu
amplitudini importante care pot provoca ciocnirea cu alte obiecte aflate în vecinătate
sau chiar căderea lor. Ca măsură de intervenție se vor elimina toate obiectele aflate în
zona oscilațiilor probabile iar sistemul de suspendare va fi modificat, prin adăugarea
unor legături laterale, pentru a limita amplitudinea oscilațiilor laterale și riscul de
cădere a lămpilor.
Figura F.6.4. Protecția corpurilor de iluminat suspendate

F.6.3.2. Procedee specifice de intervenție pentru instalații, utilaje și echipamente
F.6.3.2.1. Sistemele de conducte

Sistemele de conducte, care asigură transportul fluidelor (lichide/gaze) se
reabilitează prin:
(a) Repararea avariilor locale.
Se practică în special în cazul îmbinărilor care au suferit deformații datorită
cărora și-au pierdut etanșeitatea (se produce scurgerea lichidului, pierderea aburului).
Implică desfacerea îmbinărilor și refacerea etanșărilor.
(b) Separarea de tavanul suspendat – în special în cazul sistemelor de conducte
pentru stingerea incendiilor (sprinklere).
(c) Modificarea sau refacerea legăturilor existente, prevederea unor legături
suplimentare pentru limitarea deplasărilor laterale.
a) Prindere flexibilă b) Prindere rigidă

Figura F.6.5. Legături laterale pentru conducte suspendate
Stabilirea distanțelor între prinderi și dimensionarea prinderilor se poate face
prin calcul astfel încât să fie satisfăcute cerințele de siguranță prevăzute pentru
sistemele de conducte noi.
În absența unor reglementări tehnice specifice mai restrictive, dimensiunile
minime ale canalelor și conductelor, începând de la care este necesară prevederea
dispozitivelor de blocare a deplasărilor, sunt:
- canale dreptunghiulare cu suprafața mai mare de 0,55 m2;
- canale circulare cu diametrul mai mare de 70 cm (circa 0,40 m2);
- țevi cu diametrul mai mare de circa 6,5 cm.
În cazul țevilor pentru gaze medicale, petrol, aer comprimat etc. se vor
prevedea dispozitive de blocare a deplasărilor în funcție de reglementările tehnice
specifice.
Distanțele maxime de amplasare a dispozitivelor de prindere laterale
(transversale) sunt:
x 9,00 m interax și la fiecare modificare de direcție și la capătul traseului

pentru canale;
x 12,0 m, pentru țevi.
Distanțele maxime de amplasare a dispozitivelor de prindere longitudinale
sunt:
x 18,0 m, pentru canale;
x 24,0 m, pentru țevi.
În cazul canalelor suspendate la mai puțin de 30 cm sub elementele structurii la
care banda de susținere este prinsă de partea superioară a canalului nu sunt necesare
prinderi (transversale/longitudinale). x
a) Conducte de diametru mare b) Conducte de diametru mic

Figura F.6.6. Fixarea transversală a conductelor
Prinderile verticale și cele înclinate se pot realiza atât cu elemente flexibile
(cabluri) cât și cu contrafișe rigide (profile laminate) sau cu o combinație a acestora
(de exemplu, bare verticale rigide și cabluri înclinate).
În cazul conductelor cu trasee frânte este necesar ca fiecare tronson drept să fie
prevăzut cu prinderi transversale/longitudinale (în raport cu axa sa). Pentru
tronsoanele scurte se prevăd legături transversale numai la extremități iar pentru cele
mai lungi se verifică prin calcul necesitatea unor legături intermediare. Fiecare tronson
drept trebuie să aibă cel puțin o legătură longitudinală. Legăturile amplasate la
schimbările de direcție pot fi considerate că funcționează pe ambele direcții (de
exemplu transversal pentru unul dintre tronsoane și longitudinal pentru tronsonul
perpendicular).
La dimensionarea prinderilor transversale și longitudinale este necesar să se
țină seama de forțele care sunt generate de dilatarea/contracția conductelor provocate
de variațiile de temperatură ale fluidelor transportate.
Dispozitivele omologate pentru împiedicarea deplasărilor laterale ale
componentelor/sistemelor suspendate trebuie să respecte cerințele reglementărilor
tehnice.
(d) Adaptarea prinderilor în cazul conductelor care traversează rosturile între
tronsoane adiacente prin: ( )
- eliminarea prinderilor fixe la limita rostului;
- modificarea instalației astfel încât traversarea să se facă numai la subsol
(unde deplasările relative sunt nesemnificative);
- introducerea racordurilor flexibile la fiecare traversare în elevație.
În cazul țevilor sau conductelor cu diametre mici, orientativ sub 200 mm, care
în clădirile existente sunt susținute numai cu prinderi verticale flexibile (sârme), se
poate realiza prin executarea unor măsuri constructive similare celor prevăzute pentru
țevile noi (conform P 100-1). -
F.6.3.2.2. Utilaje și echipamente aferente instalațiilor

Principalele cauze de deteriorare la cutremur a utilajelor și echipamentelor
mecanice și electrice aferente instalațiilor sunt răsturnarea, deplasarea laterală sau
ruperea suporților. În afara deteriorării utilajului sau echipamentului, modificarea
poziției conduce în cele mai multe cazuri și la afectarea sistemelor de conducte care
sunt legate de acestea (ruperea racordurilor).
În cazul utilajelor și echipamentelor care sunt montate pe planșee fără a fi
prinse cu buloane, reducerea riscului de deplasare se obține prin fixarea utilajului sau
echipamentului de planșeu sau de un perete suficient de rezistent. Dacă planșeul are
grosime mică care nu permite instalarea unor ancore suficient de rezistente, se poate
turna un postament din beton pe care se așază ulterior utilajul sau echipamentul.
Fixarea se realizează cu buloane de ancoraj pentru beton (în cazul planșeelor)
sau pentru zidărie (în cazul pereților din zidărie).
Detaliile de fixare depind de alcătuirea utilajului sau echipamentului sau de
sistemul de rezemare preconizat de producătorul respectiv.
a) Boiler suspendat de planșeu b) Rezervor rezemat pe eșafodaj

Figura F.6.7. Fixarea boilerelor și rezervoarelor
O categorie importantă de echipamente pentru instalații, care prezintă risc

seismic ridicat sunt boilerele alimentate cu gaz. Răsturnarea boilerelor neasigurate
poate conduce la ruperea conductei de alimentare cu gaz și la declanșarea ulterioară a
incendiului. Aceste echipamente se fixează prin coliere de prindere în pereți structurali
(din zidărie sau din beton) sau nestructurali (din gips carton, de exemplu). În cazul
fixării boilerelor mari, orientativ peste 300 litri, de pereți nestructurali din gips carton
este necesară consultarea prealabilă a furnizorului peretelui, sau verificarea tehnică a
acestuia (verificarea rezistenței peretelui și a prinderilor).
În cazul utilajelor montate pe izolatori de vibrații se pot produce deplasări
laterale excesiv de mari și chiar căderea de pe postament. Pentru limitarea deplasărilor
laterale se prevăd piese speciale care mențin posibilitatea de mișcare pe verticală (este
prevăzut un spațiu liber față de utilaj). În cazul echipamentelor cu înălțime mare în
raport cu baza, este necesar să se verifice și stabilitatea la răsturnare și capacitatea

prinderilor nou introduse de a prelua eforturile de întindere care rezultă. O altă
posibilitate este înlocuirea izolatorilor de vibrație existenți cu izolatori de concepție
avansată care asigură și limitarea deplasărilor laterale în cazul cutremurului. Se
recomandă utilizarea unor piese flexibile de legătură cu sistemele de conducte sau cu
alte utilaje și echipamente.
Pentru a se asigura funcționarea sistemelor de rezervă de alimentare cu energie
electrică, rafturile pentru acumulatori vor fi asigurate împotriva răsturnării sau
deplasărilor laterale prin elemente de contravântuire și prinderi rigide de planșeu (cu
buloane de ancoraj) (Figura F.6.8). Între acumulatori și între acumulatori și ramă se
introduce un strat deformabil, elastic, pentru evitarea producerii șocurilor în timpul
cutremurului. Rezistența rafturilor se verifică prin calcul.
Cu sisteme similare se asigură și stabilitatea rezervoarelor de combustibil.
Figura F.6.8. Asigurarea bateriilor de acumulatori
F.6.3.2.3. Instalații interioare de transport

În cazul ascensoarelor și scărilor rulante, lucrările de intervenție au ca scop
eliminarea surselor posibile de accidente și urmăresc satisfacerea în cât mai mare
măsură a prevederilor P 100-1 pentru echipamentele din clădiri noi.
Pentru ascensoare, documentația de intervenție trebuie să aibă în vedere, în
principal, următoarele măsuri:
- prevederea unor piese pentru limitarea deplasărilor cabinei și a contragreutății
pentru a se evita ieșirea acestora de pe șinele de ghidare și/sau ciocnirea între
ele;
- prevederea unor piese pentru limitarea deplasării cablurilor;
- asigurarea utilajelor și echipamentelor aferente împotriva deplasării/răsturnării.
Pentru scări rulante, documentația de intervenție trebuie să aibă în vedere, în
principal, următoarele măsuri:
- verificarea reazemelor și eventual modificarea lor dacă nu au lungimea

necesară;
- prevederea unor piese de limitare a deplasărilor pentru a împiedica, astfel,
căderea scărilor de pe reazeme.
Pentru cazul în care unele componente ale ascensoarelor sau scărilor rulante nu
satisfac cerințele din P 100-1, acestea vor fi modificate pe baza documentației
elaborate de furnizor sau de un proiectant de specialitate.
F.6.3.2.4. Mobilier și alte bunuri

Mobilierul profesional se asigură împotriva răsturnării, deplasărilor laterale și
decuplării de sistemele de alimentare conform prevederilor producătorului și folosind
dispozitivele speciale furnizate de acesta. Nu în toate cazurile mobilierul profesional
este dotat cu sisteme proprii de asigurare împotriva deplasării sau răsturnării în timpul
cutremurului. Protecția mobilierului profesional din clădirile din clasa de importanță I
reprezintă o condiție a asigurării funcționării neîntrerupte a acestora.
Mobilierul de birou și sistemele de computere se asigură, împotriva răsturnării
sau deplasărilor laterale cu măsuri simple.
În clădirile cu aglomerări de persoane se recomandă eliminarea tuturor pieselor
de mobilier dispuse pe căile de evacuare, chiar dacă acestea sunt prinse de pereți și/sau
de planșeu. Se au în vedere și piesele de mobilier care prin deplasare sau răsturnare
pot împiedica deschiderea completă a ușilor pe căile de evacuare. Prevederea
urmărește eliminarea oricăror surse de creare a panicii prin blocarea căilor de evacuare
din clădire.
Pentru obiectele de mobilier limitarea deplasărilor și împiedicarea răsturnării
se poate realiza prin ancorarea de planșeu sau de perete utilizând ancore post-instalate
(mecanice sau chimice) și piese de fixare speciale, în acord cu specificațiile
producătorului.
Fixarea obiectelor grele de perete se face numai dacă acesta are capacitatea de
a prelua forța laterală aferentă. Nu se acceptă fixarea mobilierului în pereții fără
rezistență suficientă. În această situație fixarea mobilierului se face numai după
consolidarea locală a pereților. Ori de câte ori este posibil se recomandă prinderea atât
de planșeu cât și de perete.
Ancorarea se face cu bride sau alte tipuri de piese metalice (corniere, de
exemplu).
Obiectele așezate pe mese și rafturi trebuie asigurate împotriva căderii în cazul
unui cutremur dacă prin aceasta se pune în pericol siguranța utilizatorilor sau a
mediului sau se întrerupe funcționarea normală a construcției pentru clădirile din clasa
I de importanță și expunere la cutremur. Se evidențiază mărfurile de volum mare
așezate pe rafturile centrelor comerciale, în special a celor așezate la înălțime, care
prin cădere pun în pericol siguranța utilizatorilor și blochează căile de evacuare,
substanțele periculoase, medicamentele așezate în rafturi sau pe mesele de lucru în
spitale, laboratoare sau centre de cercetare, tehnica de calcul în cazul administrațiilor
publice centrale sau locale cu rol în intervenția post cutremur.
Obiectele așezate pe rafturi pot fi protejate împotriva căderii/răsturnării prin
aplicarea unor benzi orizontale de plastic sau a unor șipci din lemn. Măsura este
obligatorie dacă pe raft sunt depozitate substanțe toxice sau inflamabile.

Calculatoarele sau monitoarele se ancorează de masa de lucru sau pereți.
F.6.3.2.5. Exponate din muzee

Măsurile de reducere a riscului seismic al mobilierului și obiectelor din muzee
au în vedere și protejarea patrimoniului cultural, artistic și istoric. Pierderile care ar
putea fi înregistrate în acest domeniu sunt practic irecuperabile și nu pot fi cuantificate
ca valori materiale. Valorile culturale, artistice și istorice din clădire se asigură cu
ajutorul investitorului sau personalului de specialitate. Pentru protecția acestora se
utilizează dispozitive de protecție conform fișelor de produs, agrementului tehnic și
indicațiilor producătorului.
F.7. Reabilitarea seismică a clădirilor folosind sisteme de disipare a energiei
F.7.1. Introducere
Prevederile prezentului capitol se referă la reabilitarea seismică a clădirilor
folosind sisteme pasive de disipare energiei. Sistemele pasive de disipare a energiei
considerate în acest capitol sunt alcătuite din elemente de tip vâscos (de ex.: amortizori
cu fluid vâscos).
Controlul deplasărilor laterale ale unei clădiri se poate face prin mărirea
rigidității structurii sau ca prin creșterea amortizării vâscoase. Creșterea amortizării se
poate obține prin introducerea de amortizori cu fluid vâscos în structura de rezistență a
clădirii (amortizorii transformă energia cinetică dată de forțele exterioare căldură).
Sistemele de disipare a energiei seismice prin amortizare vâscoasă sunt
adecvate pentru structuri relativ flexibile. Pretabilitatea structurilor flexibile la
echiparea cu sisteme de amortizori cu fluid vâscos rezultă din faptul că amortizarea
vâscoasă este proporțională cu viteza relativă între capetele amortizorilor, viteză
relativă ce crește odată cu creșterea flexibilității structurii. Amortizorii cu fluid vâscos
se pot introduce diagonal în ochiurile de cadru ale structurii de rezistență, sau în
contravântuiri de tip chevron.
Sporirea fracțiunii din amortizarea critică reduce amplitudinea răspunsului
structural și este eficientă pentru evitarea fenomenului de rezonanță (determinată de
apropierea dintre perioada de vibrație a structurii și perioada predominantă de mișcare
a terenului în timpul cutremurelor puternice.
În proiectarea sistemelor de disipare a energiei vor fi considerate condițiile de
mediu ce includ vântul, efectul îmbătrânirii, curgerea lentă, oboseala, umezeala,
temperatura mediului interior și cea a mediului exterior.
F.7.2. Cerințe generale

Modelul structural de calcul al clădirii reabilitate seismic conține distribuția în
plan și pe verticală a elementelor de disipare a energiei.
Elementele de disipare a energiei trebuie să fie capabile să susțină viteze mai
mari decât cele maxime calculate pentru cutremurul de proiectare în conformitate cu
următoarele criterii:
(a) Dacă într-o direcție principală, la orice nivel al clădirii, sunt prevăzute patru
sau mai multe elemente de disipare a energiei, cu minimum două elemente
amplasate de o parte și de alta a centrului de rigiditate al nivelului în direcția
considerată, toate elementele de disipare a energiei vor fi capabile să susțină
forța asociată cu o viteză sporită cu 30% față de viteza de proiectare a
elementului de disipare a energiei;
(b) Dacă într-o direcție principală, la orice nivel al clădirii sunt prevăzute mai
puțin de patru elemente de disipare a energiei, sau sunt prevăzute mai puțin de
două elemente amplasate de o parte și de alta a centrului de rigiditate al
nivelului în direcția considerată, toate elementele de disipare a energiei vor fi
capabile să susțină forța asociată cu o viteză dublă față de viteza de proiectare a
elementului de disipare a energiei. ( )
Factorii de comportare q pentru clădirile reabilitate seismic folosind elemente
de disipare a energiei seismice se vor lua conform prevederilor din P 100-1 și P 100-3,
considerând tipologia structurală a clădirii neechipate cu elemente de disipare a

energiei.
Fracțiunea de amortizare critică adițională indusă de elementele de disipare a
energiei se limitează superior la 30% pentru modul fundamental de vibrație al clădirii.
Valori mai mari ale fracțiunii de amortizare critică nu mai sunt eficiente din punct de
vedere tehnic si economic pentru reducerea răspunsului seismic al clădirii.
F.7.3. Modelarea elementelor de disipare a energiei

Elementele de disipare a energiei dependente de viteză (de tip vâscos)
introduse în elementele structurale vor fi modelate folosind modelul Maxwell în care
componenta vâscoasă (amortizorul) este legată în serie cu componenta elastică
(resortul).
Forțele ce se produc în elementele de disipare a energiei de tip vâscos,
dependente de viteza relativă pe direcție axială între cele două capete ale elementelor,
se calculează cu relația:
F C vD (F.7.1)
unde:
F forța de amortizare;
v viteza relativă pe direcție axială între capetele elementului de disipare a
energiei;
C constanta de amortizare;
D constanta exponențială care, pentru aplicații seismice uzuale, are valori
cuprinse între 0,3 și 1,0. Pentru cazul D se consideră o amortizare
liniară (element disipativ liniar), în timp ce pentru D z 1 se consideră o
amortizare neliniară (element disipativ neliniar).
Atunci când elementele de disipare a energiei sunt folosite în paralel cu
elemente de izolare a bazei pentru modelare se folosește modelul Kelvin în care
componenta vâscoasă (amortizorul) este legată în paralel cu componenta elastică
(resortul).
F.7.4. Spectrul de răspuns elastic pentru diferite fracțiuni din amortizarea critică
Spectrul de răspuns elastic pentru o altă fracțiune din amortizarea critică, ξef,
diferită de cea convențională, ξ0 = 5%, se poate obține prin utilizarea următoarei relații
de conversie a ordonatelor spectrale:
Se T [ Se T [ 5%
K (F.7.2)
ef 0
unde:
Se(T)ξ0 = 5% spectrul de răspuns elastic pentru componentele accelerației
terenului în amplasament corespunzător fracțiunii din
amortizarea critică convențională, ξ0=5%;
Se(T)ξef spectrul de răspuns elastic pentru componentele accelerației
terenului în amplasament corespunzător unei alte fracțiuni din
amortizarea critică, ξef ≠ ξ0=5%;
η factorul de corecție ce ține cont de amortizare, determinat cu

relația:
10
K t 0 ,55 (F.7.3)
5 [ ef
În cazul proiectării soluțiilor de reabilitare seismică a clădirilor care utilizează

sisteme de disipare a energiei, fracțiunea din amortizarea critică, ξef, este determinată
cu relația:
[ ef [0 [ s (F.7.4)
unde:
[s fracțiunea din amortizarea critică adițională (suplimentară), exprimată
în procente, ce cuantifică amortizarea vâscoasă provenită din utilizarea
elementelor vâscoase de disipare a energiei, calculată cu relaţia:
1 ED
[s (F.7.5)
2S E S
unde:
ES energia maximă de deformație elastică a sistemului structural într-
un ciclu de mișcare;
ED energia disipată într-un ciclu de mișcare prin amortizare vâscoasă
provenită din utilizarea elementelor vâscoase de disipare a
energiei, Figura F.7.1;
[0 fracțiunea din amortizarea critică pentru structura neechipată cu sisteme
de disipare a energiei, considerată 5%.
Forta
ED
ES
Deplasare
Figura F.7.1. Energia disipată prin amortizare vâscoasă într-un ciclu de mișcare, ED și energia
maximă de deformație elastică, ES
F.7.5. Cerințe suplimentare

Prin proiectare se va demonstra că introducerea sistemelor de disipare a
energiei nu conduce la formarea unui mecanism de cedare defavorabil pentru clădirile
reabilitate seismic.
Calculul structural al clădirii reabilitate seismic va ține cont de eventualele
modificări în relațiile forță-viteză-deplasare produse de variațiile temperaturii
ambientale și de ridicarea temperaturii elementelor de disipare a energiei în timpul
cutremurului.
Prin proiectare se va asigura spațiul de acces pentru inspecția și eventuala
înlocuire a elementelor de disipare a energiei.
Pentru clădirile reabilitate seismic cu elemente de disipare a energiei este
necesară verificarea proiectului de către specialiști cu experiență în analiza seismică,
în teoria și aplicațiile metodelor de disipare a energiei. In procesul de revizuire al
proiectului se vor considera următoarele aspecte:
- Proiectarea preliminară, inclusiv dimensionarea elementelor de disipare a
energiei;
- Testarea prototipurilor conform instrucţiunilor de mai jos;
- Proiectul final al clădirii reabilitate și notele de calcul.
Proiectantul va stabili un program de mentenanță și de testare a elementelor de
disipare a energiei în vederea asigurării unui răspuns performant al acestora pe durata
de serviciu proiectată. Prin programul de testare se va lua în considerare fenomenul de
oboseală a elementelor de disipare a energiei și/sau a componentelor acestora.
Oboseala se poate manifesta la un număr redus de cicluri, în cazul acțiunii
cutremurului, sau la un număr mare de cicluri, în cazul acțiunii vântului.
Testele vor fi efectuate pentru a:
- confirma caracteristicile de amortizare și relațiile forță-viteză-deplasare a
elementelor de disipare a energiei folosite în proiectare;
- demonstra robustețea elementelor la excitații seismice extreme.
Proiectantul va stipula criterii de acceptanță explicite pentru valorile
caracteristicilor de amortizare obținute din teste. Aceste criterii vor reflecta valorile
considerate in proiectare, vor ține cont de variațiile posibile ale proprietăților de
material și vor furniza valori limită ale răspunsului în afara cărora elementele de
disipare a energiei vor fi considerate necorespunzătoare.
Testele se vor realiza pe prototipuri ale elementelor de disipare a energiei.
Procedurile de fabricație și procedurile de control ale calității folosite în fabricarea
prototipurilor vor fi identice cu cele folosite în fabricarea elementelor de disipare a
energiei.
Testarea prototipurilor se va face pentru fiecare tip de element de disipare a
energiei și pentru un număr minim de două elemente în mărime naturală din fiecare tip.
Un tip de element de disipare a energiei este definit de forța vâscoasă maximă capabilă,
de constanta de amortizare, de exponentul vitezei și de deplasarea pe direcție axială
maximă capabilă între capetele elementului de disipare a energiei. Prototipurile testate
nu vor fi folosite în procesul de construcție fără aprobarea scrisă a proiectantului.
Relația forță-deplasare-timp pentru fiecare ciclu de testare va fi achiziționată

digital și va fi înregistrată electronic.
Secvențele de testare ale prototipurilor cuprind următoarele:
- Fiecare element testat va fi încărcat cu un număr de cicluri egal cu cel așteptat
pe durata de serviciu a clădirii din acțiunea vântului luată cu valoarea de calcul,
dar nu mai puțin de 2000 de cicluri complete de încărcare-descărcare la
amplitudini ale deplasării așteptate din acțiunea vântului cu valoare de calcul;
frecvența de încărcare va fi egală cu inversul perioadei fundamentale a clădirii
reabilitate, f1;
- Fiecare element testat va fi încărcat cu 20 de cicluri complete de încărcare-
descărcare la amplitudini ale deplasării așteptate în timpul cutremurului de
proiectare; frecvența de încărcare va fi egală cu inversul perioadei
fundamentale a clădirii reabilitate, f1.
Dacă relația forță-deplasare a elementelor de disipare a energiei se modifică cu
mai mult de 15% atunci când frecvența de testare f1 se modifică de la 0,5 f1 la 2,0 f1,
testele de mai sus se vor efectua la frecvențe egale cu 0,5 f1, f1 și 2,0 f1.
Performanța prototipurilor testate conform celor specificate mai sus este
considerată satisfăcătoare dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
- Pentru fiecare test efectuat, forța maximă pentru un prototip și pentru orice
ciclu, nu diferă cu mai mult de 15% față de forța maximă calculată ca medie
din toate ciclurile de testare ale prototipului;
Notă: Limita de 15% poate fi crescută cu acordul proiectantului dacă se demonstrează prin
calcul că aceasta nu are un efect defavorabil asupra răspunsului clădirii reabilitate
seismic.
- Pentru fiecare test efectuat, aria buclei de histerezis, ED, pentru un prototip și
pentru orice ciclu, nu diferă cu mai mult de 15% față de aria buclei de
histerezis calculată ca medie din toate ciclurile de testare ale prototipului.
Notă: Limita de 15% poate fi crescută cu acordul proiectantului dacă se demonstrează prin
calcul că aceasta nu are un efect defavorabil asupra răspunsului clădirii reabilitate
seismic.
- Sunt îndeplinite criteriile de acceptanță conform celor stabilite mai sus.
F.8. Reabilitarea seismică a clădirilor prin izolarea seismică a bazei
Prevederile date în acest capitol sunt întocmite la nivel de principii și măsuri

generale.
F.8.1. Aspecte generale. Domeniu de aplicare

Izolarea seismică reprezintă o metodă de îmbunătățire a performanțelor
seismice ale construcțiilor existente, prin reducerea cerințelor seismice ale elementelor
acestora. În acest scop se interpun, de regulă, între baza structurii și fundație
dispozitive de izolare cu rigiditate laterală mică. Se obține o perioadă fundamentală de
vibrație mult mai mare decât perioada construcției cu baza fixă și decât a
componentelor dominante ale mișcării terenului. Sistemul de izolare se deformează
numai în modul fundamental și nu transmite structurii energia asociată modurilor
superioare ale mișcării terenului.
Deformarea ansamblului izolatori-structură este reprezentată schematic în
Figura F.8.1.
db d s
db – deplasarea izolatorilor ds – deplasarea relativă a structurii
Figura F.8.1. Deformarea ansamblului izolatori-structură

Izolarea seismică prezintă importante avantaje în raport cu metodele
tradiționale de consolidare, cum sunt:
- controlul răspunsului seismic al clădirii cu un grad înalt de încredere;
- obținerea unui nivel de performanță (siguranță) superior;
- reducerea cerințelor seismice ale structurii (forțe și deplasări relative de nivel);
- reducerea cerințelor seismice ale componentelor nestructurale, și ale
elementelor adăpostite în clădiri de toate tipurile.
Izolarea bazei este o metodă de intervenție mai scumpă decât metodele de
consolidare de tip curent. Evaluată pe termen lung, ținând seama și de intervențiile
necesare post seism, metoda poate fi în multe situații preferabilă.
Se recomandă mai cu seamă la construcțiile de patrimoniu, în intenția de a
reduce cât mai mult măsurile de intervenție asupra suprastructurii care să afecteze
elementele de valoare istorică ale clădirii sau la construcțiile foarte importante, care
trebuie să rămână funcționale după atacul unor cutremure puternice.
De asemenea este indicat să se aplice izolarea bazei la construcții din materiale
neductile, dificil de consolidat prin alte procedee, cum sunt construcțiile din zidărie
nearmată.
Rezultatele intervenției prin izolarea bazei pot fi îmbunătățite prin asocierea

acesteia cu introducerea de amortizori care suprimă eventualele efecte de rezonanță și
reduc durata oscilației. Această măsură se recomandă în special în cazul zonelor
seismice cu perioade caracteristice înalte.
F.8.2. Cerințe fundamentale

Cerințele fundamentale ale proiectării măsurilor de intervenție prin izolarea
bazei clădirilor sunt cele specificate în P100-3. De regulă, atunci când se aplică
izolarea bazei, cerințele fundamentale ale proiectării sunt similare celor pentru clădiri
noi din aceiași clasă de importanță expunere la cutremur. Atunci când se utilizează
izolarea seismică pentru construcții importante, sistemul structural se dimensionează și
pentru a se asigura stabilitatea locală și generală la deplasările laterale produse de
cutremurul maxim credibil din amplasament (MCE) (Starea Limită de Prevenire a
Prăbușirii - CPLS). Acest cutremur corespunde unui interval mediu de recurență de
1000 ani. Parametrii acțiunii seismice de proiectare corespunzătoare acestui interval
mediu de recurență se determină prin studii de hazard.
Condițiile de mai sus se consideră satisfăcute dacă:
(a) În cazul SLS, construcția nu va fi degradată, comportându-se esențial elastic.
În termeni de deplasare aceasta înseamnă limitarea deplasărilor relative de
nivel la 0,3%.
(b) În cazul ULS, se acceptă incursiuni moderate în domeniul inelastic de
deformație, valoarea indicelui de ductilitate la deplasare se limitează superior
la 2. Valorile deplasărilor relative de nivel se limitează la 1,0%.
(c) În cazul CPLS, sistemul izolant trebuie să suporte deplasările impuse de MCE,
fără a pierde capacitatea de a suporta încărcarea verticală a construcției. Poate
fi necesară înlocuirea izolatorilor după cutremur, dar capacitatea structurii care
susține izolatorii nu trebuie depășită. ( )
Structura existentă vulnerabilă seismic, eventual degradată, trebuie reparată și
întărită minimal, dacă este cazul, pentru a suporta deplasările relative indicate la (a), (b)
şi/sau (c).
F.8.3. Oportunitatea introducerii izolatorilor seismici

Oportunitatea izolării bazei se evaluează pe baza criteriilor următoare:
(a) Criterii structurale:
(i) Flexibilitatea (rigiditatea) structurii existente.
Izolarea seismică a bazei construcțiilor este mai eficientă când perioada
fundamentală a clădirii izolate poate fi mărită cu cca 2,0 secunde dincolo de
perioada corespunzătoare răspunsului maxim (perioada Tc a spectrului de
răspuns elastic al accelerațiilor absolute). De ceea, izolarea bazei produce
rezultate mai bune în cazul construcțiile rigide. Construcțiile flexibile, cu
perioada fundamentală a oscilațiilor proprii peste 1,5 – 2,0 sec, se pretează mai
puțin pentru izolarea bazei.
(ii) Rezistența structurii existente. ( )
Dacă în urma izolării bazei, cerințele seismice depășesc capacitatea de
rezistență a unor elemente ale structurii existente este necesară și consolidarea
elementelor structurii. Dacă intervențiile necesare sunt limitate la câteva

elemente slabe, iar măsurile de consolidare nu sunt excesive, soluția izolării
seismice rămâne acceptabilă. În caz contrar, soluția de izolare a bazei urmată
de măsuri de intervenție extinse în suprastructură poate să nu fie viabilă
economic.
(b) Criterii constructive: ( )
(i) Distanța față de clădirile existente.
Deplasările laterale ale sistemului izolat se consumă în cea mai mare parte la
nivelul planului de izolare ceea ce necesită existența unui spațiu perimetral
liber. Dacă acest spațiu perimetral nu poate fi asigurat, soluția nu poate fi
aplicată. Este necesar un spațiu pentru execuția excavării și a incintei.
(ii) Existența subsolului.
Izolatorii au o înălțime relativ importantă la care se adaugă înălțimea structurii
(de regulă grinzi rigide sau placă groasă) necesară pentru repartizarea
încărcărilor. Astfel, montarea izolatorilor necesită un anumit spațiu.
Dacă clădirea dispune de subsol, aceștia pot fi montați la acest nivel,
consumând o parte însemnată din spațiul util al acestuia. În caz contrar sunt
necesare excavații suplimentare pentru a plasa izolatorii, fundațiile acestora și
structura de distribuție a încărcărilor de deasupra acestora.
(iii) Accesul pentru execuția și întreținerea izolatorilor. ( )
La proiectarea sistemului de izolare trebuie asigurat acces permanent pentru
montarea și întreținerea ulterioară a izolatorilor.
F.8.4. Probleme specifice de proiectare

Informațiile din această secțiune se referă la situația în care planul în care se
montează izolatorii se află în apropierea bazei structurii.
Imediat deasupra izolatorilor se realizează o structură rigidă și rezistentă
capabilă să transmită încărcările verticale și laterale la izolatori, evitând
supraîncărcarea vreunui dispozitiv de izolare. Sub interfața de izolare se realizează o
structură rigidă și rezistentă, capabilă să transfere forțele laterale de la dispozitivele
izolatoarelor la teren. Cele două structuri de transfer pot fi alcătuite din elementele
structurii existente, consolidate sau nu, după caz, sau pot fi nou realizate.
Pentru a limita eforturile cauzate de excentricitatea dintre punctele de aplicație
a forțelor de compresiune de la cele două fețe ale izolatorilor și pentru a împiedica
apariția unor tendințe de instabilitate, dimensiunile și proporțiile izolatorilor (raportul
între înălțime și diametrul secțiunii orizontale) vor fi stabilite adecvat.
Transmiterea încărcărilor de la clădirea existentă la noile reazeme reprezintă o
problemă esențială a proiectării măsurilor de intervenție cu izolarea bazei.
Aceste probleme de proiectare esențiale implică conceperea unor detalii
potrivite pentru :
- modificarea traiectoriei forțelor verticale și sprijinirea adecvată a construcției
existente;
- tăierea stâlpilor sau pereților la bază;
- executarea unor fundații noi;

- executarea unei structuri orizontale de transfer deasupra izolatorilor;
- instalarea izolatorilor;
- transferarea încărcării verticale la izolatori fără deplasări care să degradeze
suprastructura.
O problemă specială de proiectare o reprezintă preluarea eventualelor forțe de
întindere de la interfața izolatorilor cu structura.
Izolatorii cu cauciuc natural sunt prea puțin rigizi și prea puțin rezistenți la
eforturi de întindere pentru a putea conta că pot prelua asemenea forțe.
De asemenea, izolatorii cu miez de plumb sunt creditați cu o capacitate limitată
de a prelua întinderea.
Ca urmare, proiectarea izolatorilor și a structurilor de beton atașate acestora
trebuie să urmărească minimizarea sau chiar anularea forțelor de întindere din izolatori,
prin angajarea spațială a elementelor de deasupra lor sau chiar prin mărirea greutății
acestora.
Datorită faptului că fiecărui tip de izolator îi corespund soluții diferite pentru
detaliile de execuție, cunoașterea caracteristicilor izolatorilor este esențială și din acest
motiv alegerea tipului de izolator și a furnizorului trebuie făcută încă din primele faze
de proiectare.
Pentru ca sistemul de izolare să fie eficient, elementele construcției nu trebuie
să intersecteze planul de izolare.
Scările de intrare trebuie să lucreze în consolă sau trebuie să fie rezemate pe
suporți alunecători, iar instalațiile trebuie să aibă legături flexibile.
Pe perimetrul clădirii trebuie creat un spațiu liber, acoperit cu grătare sau plăci,
astfel detaliate încât să se nu pătrundă în spațiul respectiv pe durata cutremurelor și să
nu se afecteze deplasarea liberă pe orizontală a izolatorilor.
Se recomandă elementele de compartimentări și alte elemente de arhitectură să
fie realizate din plăci de gips-carton și astfel detaliate încât să urmărească deplasările
SLS fără a necesita reparații. Unele elemente pot fi selectate pentru a fi sacrificate și
înlocuite.
Puțurile de lift necesită o soluție specială. Soluția cea mai potrivită constă în
suspendarea cajelor de lift de structura de deasupra interfeței de izolare, asigurând un
spațiu liber suficient de jur împrejurul lor, sub planul de izolare.
F.8.5. Metodologia de proiectare și calcul a intervenției bazate pe izolare seismică

Calculul structurilor existente la care se aplică izolarea bazei se efectuează
conform prevederilor date în P 100-1, împreună cu completările date în continuare.
Dimensionarea sistemului de izolare urmărește controlul accelerațiilor
transmise structurii, limitarea deplasărilor impuse izolatorilor sau să realizeze o
acordare cât mai favorabilă a celor două categorii de cerințe.
F.8.5.2. Etapele proceselor de proiectare

Procesul de proiectare este constituit din următoarele etape principale

(i) Stabilirea concepției de intervenției;
(ii) Selectarea inițială a izolatorilor;
(iii) Calculul structural preliminar;
(iv) Determinarea cerințelor seismice;
(v) Dimensionarea preliminară a izolatorilor;
(vi) Calculul structural detaliat;
(vii) Stabilirea parametrilor de detaliu ai izolatorilor și amortizorilor;
(viii) Verificarea răspunsului seismic al construcției consolidate prin calcul
dinamic inelastic recomandat în anumite situații.( )
F.8.5.3. Selectarea inițială a izolatorilor

Rezultatele calculului sunt influențate semnificativ de valorile parametrilor
care descriu proprietățile izolatorilor (a materialelor din care sunt realizate acestea). Ca
urmare, trebuie considerate mai multe ipoteze privind aceste proprietăți, pe baza
informațiilor oferite de furnizor privind variabilitatea acestor caracteristici, cu factori
cum sunt modul de fabricație, natura și intensitatea încercării, gradul de uzură, vârsta.
Alegerea sistemului de izolare include și alegerea dimensiunilor inițiale și a
proporțiilor izolatorilor (raportul dintre înălțimea și dimensiunea bazei) și a dispunerii
izolatorilor în planul construcției. Raportul între mărimea încărcării verticale și
rezistența la compresiune a izolatorilor constituie criteriul principal pentru
dimensionarea izolatorilor.
Dispunerea finală a izolatorilor rezultă în urma unui proces de optimizare care
urmărește limitarea excentricităților la nivelul sistemului de izolare, a excentricității
dintre acesta și suprastructură și evitarea dezvoltării eforturilor de întindere în izolatori.
F.8.5.4. Construirea modelului de calcul

Modelul de calcul se întocmește pe baza prevederilor date în P 100-1. Dacă
sunt îndeplinite condițiile date în din P 100-1, se pot adopta modele și procedee de
calcul simplificate.
Pentru dimensionarea preliminară a izolatorilor se poate aplica modelul
simplificat definit de caracteristicile următoare:
(a) Sistemul alcătuit din ansamblul izolatorilor și suprastructura clădirii se
echivalează cu un sistem cu un grad de libertate, caracterizat de rigiditatea
secantă și factorul de amortizare echivalente răspunsului neliniar al izolatorilor;
(b) Factorul de amortizare vâscoasă echivalentă amortizării histeretice a sistemelor
cu izolatori cu cauciuc, plumb sau cu frecare, caracterizate de comportare
biliniară se poate determina cu relația: ( )
2 § Fy dy ·
[h ¨ ¸ (F.8.1)
S © Fmax d max ¹
în care:
[h amortizarea vâscoasă echivalentă;
Fy forța de curgere a sistemului izolator;

Fmax forța maximă impusă sistemului de izolare;
dmax deplasarea maximă impusă sistemului;
dy deplasarea la curgere.
Modelul se bazează pe ipoteza că suprastructura este rigidă, acceptabilă dacă
sistemul izolat are o perioadă efectivă cel puțin de 3 ori mai mare decât perioada
fundamentală a structurii fixate la bază.
F.8.5.5. Evaluarea cerințelor seismice

Cerințele seismice se cuantifica prin spectrele răspunsului seismic, în cazul
utilizării calculului structural prin metoda de calcul modal cu spectre de răspuns sau
prin accelerograme specifice amplasamentului în cazul utilizării calculului dinamic
liniar sau neliniar.
Spectrele răspunsului elastic de accelerație Se(T) se stabilesc conform P 100-1.
Se determină spectre specifice stărilor limită SLS și ULS. Asigurarea diferită pentru
clădirile aparținând diferitelor clase de importanță se face prin multiplicarea
ordonatelor spectrului cu factorul JI,e. Spectrele corespunzătoare diferitelor valori ale
factorului de amortizare se obțin prin utilizarea factorului de corecție K, dat în P 100-1.
În vederea efectuării calculului dinamic se selectează cel puțin 3 accelerograme
compatibile cu spectrul de proiectare.
Spectrele de deplasare se obțin din spectrele de accelerație pe baza procedeului
dat în P 100-1, utilizând relația:
1
Sd Sa (F.8.2)
Z2
în care:
Sd deplasarea pseudo-spectrale;
Sa accelerația spectrală;
ω pulsația sistemului.
F.8.5.6. Dimensionarea preliminară a izolatorilor

Pentru dimensionarea preliminară a sistemului de izolatori se aplică procedee
de calcul bazate pe utilizarea spectrelor bipartite ale răspunsului seismic și a curbei
forță-deplasare laterală a structurii izolate, construite pentru un sistem cu un grad de
libertate echivalent. Metoda este denumită în mod curent metoda spectrului capacității.
Spectrele bipartite ale răspunsului seismic se obțin reprezentând într-un sistem
de coordonate Sa – Sd valorile spectrale ale accelerației și deplasării. Se obține familia
de spectre, fiecare corespunzând unei anumite valori a factorului de amortizare, [h.
Variabila, perioada de oscilație a sistemului cu un grad de libertate a modelului
simplificat (a se vedea F.8.5.4), este reprezentată de drepte care trec prin originea
sistemului de axe, având diferite înclinări.
Se alege preliminar o valoare a factorului de amortizare. O valoare inițială
potrivită este 20%.
Stabilirea cerințelor pentru sistemul de izolare ales implică efectuarea

următoarelor operații:
(i) construirea curbei forță-deplasare pentru sistemul izolat și suprapunerea
acesteia peste familia de spectre bipartite;
(ii) evaluarea în primă aproximație a cerințelor seismice corespunzător
punctului aflat la intersecția curbei capacității cu spectrul pentru valoarea
inițială a factorului de amortizare, [ = 20%;
(iii) corectarea aproximației inițiale a factorului [h> pe baza relației (F.8.1), în
care dmax și Fmax corespund coordonatelor punctului de intersecție
determinat în etapa (ii). ( )
Operațiile (ii) și (iii) se repetă până când diferența dintre valorile [h din două
iterații succesive se înscriu în limitele de toleranță admise.
Punctul de intersecție al curbei capacității cu curba spectrală corespunzătoare
factorului [h astfel obținut, determină valorile cerințelor seismice de forță și deplasare.
Figura F.8.2. Curbă spectrală

Procedeul se aplică în același mod pentru SLS și ULS.
Forța seismică transmisă suprastructurii se distribuie la nivelul etajelor pe baza
relației dată în cap. 11 din P 100-1 și se determină într-o estimare preliminară
eforturile în elementele acesteia.
Se controlează eficacitatea intervenției prin izolarea bazei, prin verificarea
îndeplinirii unor obiective asociate răspunsului la întrebări cum sunt:
(i) Se îndeplinesc condițiile structurale pentru SLS?
(ii) Izolatorii pot urmări cerințele de deplasare la ULS fără să se rupă, iar
deplasările laterale ale acestora se pot înscrie în spațiul rezervat pe
conturul clădirii?
(iii) Sistemul de izolare reduce suficient de mult accelerația transmisă
suprastructurii?
(iv) Suprastructura, așa cum este realizată, poate prelua eforturile în domeniul
elastic?
(v) Dacă răspunsul la (iv) este negativ, incursiunile în domeniul inelastic sunt
suficient de mici pentru a nu depăși capacitatea de deformare a
elementelor existente și dacă nu, care este amploarea măsurilor necesare
de consolidare ale suprastructurii.
Dacă răspunsul la întrebări nu este satisfăcător se va reconsidera aranjamentul
inițial izolatorilor și procesul de proiectare preliminară se repetă.
F.8.5.7. Calculul detaliat al structurii

Calculul detaliat al structurii se realizează cu modelele și metodele prevăzute
în cap. 11 din P 100-1.
În cazul construcțiilor regulate se admite utilizarea modelelor condensate, care
echivalează structura cu o consolă cu mase concentrate la nivelul planșeelor, cu
proprietăți echivalente de deformare și de rezistență la fiecare nivel.
Modelul condensat al structurii se obține prin calculul static neliniar (biografic)
al acesteia, care permite stabilirea relației forță laterală – deplasare la fiecare nivel.
Pentru sistemele de izolare cu comportare inelastică, dispozitivele izolatoare
vor fi modelate utilizând rigiditatea secantă pentru nivelul de deplasare așteptat.
Calculul implică iterația până la obținerea convergenței. Modelul va cuprinde și
amortizori, necesari în multe din cazuri.
În cazul în care centrele de rigiditate și de rezistență ale sistemului de izolare
ale suprastructurii nu sunt aliniate în interiorul unei distanțe de 5% din dimensiunea
clădirii perpendiculare pe direcția atacului seismic, sau/și dacă structura situată
deasupra planului de izolare nu satisface criteriile date în cap. 11 din P 100-1, pentru
aplicarea metodei simplificate de calcul, trebuie utilizate modele și metode complete,
în măsură să evidențieze mai riguros efectele de torsiune generală.
F.8.5.8. Proiectarea de detaliu a măsurilor de intervenție

În această etapă vor fi detaliate toate aspectele de realizare a sistemului de
izolare și cele referitoare la eventualele măsuri necesare de consolidare a structurii
inițiale.
Se va acorda o atenție particulară efectelor rezultate din deplasarea izolatorilor,
inclusiv efectele de ordinul 2.
În această fază se stabilesc toate datele privind caracteristicile izolatorilor și
amortizorilor pe baza specificațiilor furnizorilor selectați.
Obiective majore ale acestei faze le constituie:
- proiectarea sistemului de sub planul de izolare rigid și rezistent care transmite
încărcările la terenul de fundare;
- proiectarea sistemului de rezemare al structurii situat deasupra planului de
izolare, care să asigure rolul de diafragmă orizontală în distribuirea forțelor
orizontale și în același timp, să transmită încărcările verticale izolatorilor;
- realizarea spațiului necesar în jurul perimetrului clădirii care să permită
deplasările laterale seismice ale izolatorilor;
- realizarea unor legături adecvate, flexibile pentru instalațiile și conductele

clădirii, care să nu fie afectate de deplasările laterale ale izolatorilor.
Este indicat ca performanțele izolatorilor să fie verificate prin teste.
Proiectul măsurilor de intervenție va fi însoțit de un proiect de tehnologie care
va preciza succesiunea operațiilor și va detalia modul de execuție al fiecăruia.
Probleme speciale pe care trebuie să le rezolve acest proiect sunt asigurarea
accesului pentru montarea izolatorilor și realizarea transferului încărcărilor verticale al
clădirii la sistemul izolatorilor.
Anexa G Comentarii
În această anexă se regăsesc comentarii asupra prevederilor părții normative a
codului P100-3. Se reia structura de titluri a codului și anexelor A, B, C, D și E, cu
particula „G.” adăugată fiecărui titlu. Se introduc comentarii la unele paragrafe.
Numărul paragrafului comentat este reținut la începutul fiecărui comentariu.
G.1. Generalități
G.1.1. Obiect și domeniu de aplicare

(4) P100-3 este cod subsecvent codului P100-1. Principiile privind proiectarea
seismică a clădirilor noi se vor utiliza principii de referință la evaluarea seismică a
clădirilor existente.
(7) Pentru evaluarea seismică a construcțiilor cu funcțiuni speciale (de exemplu,
platforme maritime, poduri, baraje, diguri, coșuri de fum, rezervoare, silozuri, turnuri
de răcire și altele asemenea) pot fi utilizate parțial, cu caracter informativ, unele
prevederi ale codului P100-3 în condițiile în care acestea nu contravin prevederilor
documentelor normative specifice.
(9) Pentru evaluarea riscului seismic pentru populații sau grupuri de clădiri se vor
utiliza proceduri specifice de evaluare rapidă care să asigure caracterul unitar al
evaluării seismice pentru toate clădirile. Clasificarea clădirilor din punct de vedere al
susceptibilității de avariere la acțiuni seismice se face pe baza evaluării seismice unitare
utilizând aceleași proceduri de evaluare și având în vedere cerințe fundamentale identice.
Evaluare seismică pe baza codurilor de evaluare aflate în vigoare în diferite perioade nu
poate fi utilizată pentru ierarhizarea clădirilor din punct de vedere al susceptibilității de
avariere la acțiuni seismice.
(11) Anexele normative ale P100-3 (A, B, C, D și E) se referă la clădirile cu structura
realizată din beton, oțel sau zidărie. Pentru evaluarea seismică a clădirilor cu structura
din alte materiale se pot utiliza prevederile normative din capitolele 1-8 din P100-3
împreună cu reglementările tehnice specifice pentru proiectare.
(12) Aceste clădiri au, de regulă, susceptibilitatea cea mai ridicată de avariere la
acțiuni seismice severe și trebuie prioritizate în cadrul programelor de punere în
siguranță a fondului construit.
(13) Expertizarea tehnică a clădirilor nu necesită întotdeauna evaluarea seismică. În
cazul în care evaluarea seismică nu este necesară, nu se aplică prevederile P100-3. Dacă
asupra unei clădiri existente se execută lucrări de construcție, evaluarea seismică trebuie
făcută în cazul în care, prin lucrările executate, se schimbă semnificativ rigiditatea,
rezistența sau capacitatea de deformare sub acțiuni seismice sau când se modifică
semnificativ masa clădirii. Orientativ, schimbarea masei unei clădirii cu 1-2% nu
necesită evaluare seismică de ansamblu. Această observație nu este valabilă în cazul
construcțiilor vechi, elaborate înainte de 1963, care sunt deosebit de vulnerabile la
acțiunea seismică.
La data elaborării acestei ediții a P100-3, este în vigoare reglementarea tehnică
„Îndrumător privind cazuri particulare de expertizare tehnică a clădirilor pentru cerința
fundamentală „rezistența mecanică și stabilitate” – indicativ C254/2017” în care se
descriu unele cazuri particulare și se formulează recomandări privind domeniul de
aplicare și conținutul cadru al rapoartelor de expertiză în aceste situații.
(18) Expertul tehnic și proiectantul soluțiilor de intervenție pot propune lucrări de

intervenție care depășesc cerințele minimale date în acest cod pentru reducerea
susceptibilității de avariere a clădirii la acțiunea seismică. Depășirea acestor condiții
minimale nu poate fi imputată expertului sau proiectantului dacă ea servește creșterii
siguranței clădirii.
(22) Pentru ierarhizarea clădirilor din punct de vedere al susceptibilității de avariere
la acțiuni seismice severe sunt necesare metodologii unitare de evaluare, simplificate,
care pot fi aplicate rapid pentru un număr mare de clădiri. P100-3 nu prevede astfel de
metodologii.
(23) Concluziile expertizelor tehnice sunt valabile atâta timp cât documentele tehnice
normative relevante nu s-au schimbat, îndeosebi sub aspectul cerințelor fundamentale
ale evaluării seismice, dacă clădirea nu a suferit degradări semnificative, schimbări de
funcțiune sau intervenții structurale și nestructurale de la data elaborării expertizei.
G.2. Evaluare seismică
G.2.1. Generalități
(1) Prin susceptibilitatea avarierii seismice se înțelege predispunerea deosebită a
unei clădiri existente la avariere în urma unei acțiuni seismice severe din cauza unor
caracteristici constructive favorizante. Acțiunea seismică se stabilește în acord cu
cerințele fundamentale ale evaluării seismice.
(3) Beneficiarul expertizei comunică expertului tehnic motivele efectuării expertizei.
Expertul tehnic stabilește scopul expertizei conform solicitărilor beneficiarului, în raport
cu prevederile legale și normative în vioare.
(6) În general, la clădiri existente expertul trebuie să stabilească natura structurală
sau nestructurală a unor elemente de construcție. Elementele structurale alcătuiesc
structura clădirii care este evaluată seismic. Elementele nestructurale trebuie verificate
în măsura în care, prin avarierea sau pierderea stabilității acestora, se pune în pericol
siguranța utilizatorilor sau împiedică funcționarea construcției în raport cu cerințele
fundamentale ale evaluării.
(7) Încadrarea clădirii într-o clasă de risc seismic și stabilirea necesității lucrărilor
de intervenție sunt obligatorii în cazul unei evaluări seismice conform P100-3.
Descrierea tipului și anvergurii lucrărilor de intervenție se face atunci când este necesară
conform scopului expertizei.
(8) Expertul tehnic și beneficiarul au dreptul de stabili nivelul de asigurare al clădirii
după realizarea lucrărilor de intervenție dar sunt obligați să respecte nivelul minim de
asigurare conform prevederilor capitolului 3.3.
(9) În acord cu scopul expertizei, expertul tehnic stabilește tipul și anvergura
releveelor și măsurătorilor in situ și de laborator necesare pentru a menține un echilibru
volumul informațiilor colectate despre clădire și acuratețea expertizei tehnice. De multe
ori, din rațiuni funcționale, nu sunt posibile relevări și măsurători complete ale clădirii.
De aceea, în cazul realizării lucrărilor de intervenție recomandate prin expertiză,
expertiza tehnică se poate completa, detalia și definitiva la încheierea lucrărilor de
decopertare a elementelor structurale. Această situație poate influența volumul, costurile
și durata lucrărilor de reabilitare seismică a clădirii. Modificarea costurilor și duratei
lucrărilor de intervenție ca urmare a unor informații colectate pe perioada lucrărilor de
intervenție, care nu erau observabile la data elaborării expertizei, nu poate fi imputabilă

expertului tehnic.
(10) Expertizarea documentației tehnice de proiectare urmărește să stabilească
susceptibilitatea avarierii la acțiuni seismice a clădirii proiectate, conform acestei
documentații. Această expertiză poate conține, după caz, recomandări privind
îmbunătățirea documentației tehnice de proiectare.
G.2.2. Operațiile care compun procesul de evaluare

(4) Metodologiile de nivel superior utilizează instrumente de evaluare mai avansate
și au un grad de încredere mai ridicat. Dacă la evaluarea unei clădiri se utilizează două
sau trei metodologii de evaluare, concluziile evaluării ar trebui să se bazeze pe
rezultatele obținute utilizând metodologia de calcul cea mai complexă. Dacă două sau
trei metodologii de evaluare conduc la rezultate contradictorii, rezultatele obținute prin
metodologia cea mai complexă prezintă gradul cel mai înalt de încredere.
(6) Ambele tipuri de evaluări sunt relevante în stabilirea susceptibilității de avariere
seismică.
(9) Sistemul de fundare este parte a sistemului structural al clădirii. Prevederile cap.
7 privesc operațiile și competențele care sunt specifice sistemului de fundare.
(11) Evaluarea componentelor nestructurale ale clădirilor este importantă în stabilirea
susceptibilității de avariere seismică a clădirii și trebuie făcută de către expertul tehnic
care evaluează clădirea în ansamblu.
G.2.3. Metodologii de evaluare

(2) Alegerea metodologiei de evaluare este în sarcina expertului tehnic, cu
condiționările date în acest capitol. Pentru a crește gradul de încredere a evaluării
seismice este recomandabilă utilizarea metodologiei de nivel 3. Totuși, utilizarea
metodologiilor de nivel superior este tributară colectării unui volum ridicat de informații
relevante privind structura analizată. În lipsa informațiilor necesare, aplicarea
metodologiilor de nivel superior nu este justificată și nici recomandată. Metodologia de
nivel 2 și metodologia de nivel 1 nu conduc la rezultate credibile în cazul structurilor cu
neregularitate puternică, în plan sau în elevație, care răspund neliniar la acțiunea
cutremurului de proiectare.
G.2.3.1. Metodologia de nivel 1

(1) Metodologia de nivel 1 este o metodologie de calcul simplificată care nu necesită
efectuarea unui calcul structural de ansamblu. Se verifică numai elementele structurale
verticale (stâlpi, pereți sau contravântuiri) în secțiunea învecinată cotei teoretice de
încastrare. Valorile eforturilor capabile se stabilesc simplificat. Metoda este simplă și
poate fi aplicată chiar în condițiile unui deficit major de informații privind structura
clădirii. Totuși, acuratețea rezultatelor este limitată. Se recomandă ca această metodă să
fie aplicată cu precădere în cazul clădirilor fără un sistem structural clar care se pretează
unor modelări avansate pentru calcul structural. De asemenea, metodologia de nivel 1
poate fi aplicată în zone cu seismicitate redusă pentru orice tip de clădire.
(2) Expertul tehnic poate utiliza metodologia de nivel 1 pentru o apreciere globală,
rapidă, a susceptibilității de avariere la acțiuni seismice a oricărui tip de clădire, care nu
se încadrează în mod necesar în prevederile de la (1) cu condiția ca această apreciere
simplificată să fie urmată de aplicarea unei metodologii de nivel superior, conform

prevederilor codului.
(3) În cazul structurilor care nu pot fi modelate pentru calcul structural cu element
finit în mod pertinent (cu grad adecvat de încredere), care sunt în mod evident
vulnerabile la acțiunea seismică (conform degradărilor existente sau a degradărilor
suferite de clădiri asemănătoare la cutremure anterioare), se poate aplica metodologia
de nivel 1 pentru evaluarea susceptibilității la acțiunea seismică cu condiția ca la
proiectarea lucrărilor de intervenție să se utilizeze metode de calcul structural conform
P100-1. Calculul structural al clădirii reabilitate va evidenția gradul de asigurare la
acțiunea seismică.
Asemenea construcții sunt, de exemplu, unele clădiri multietajate (orientativ, cu
peste 6 etaje), realizate înainte de 1963. Conformarea și alcătuirea acestor clădiri
prezintă vicii evidente, și, în consecință, rezistența și rigiditatea lor la forțe orizontale
este insuficientă. Astfel de clădiri prezintă susceptibilitate ridicată de avariere la acțiuni
seismice severe. Din cauza lipsei unui sistem structural clar definit, evaluarea cantitativă
prin metode complexe de calcul nu este posibilă în cazuri curente și nici recomandabilă.
Structura nu poate fi modelată pentru calcul decât formal, deoarece defectele intrinseci
de alcătuire și conformare sunt incompatibile cu ipotezele modelelor teoretice. Efortul
de modelare și de calcul nu se justifică pentru că precizia rezultatelor este redusă și
necuantificabilă, iar concluziile sunt de previzibile. În cazuri curente, la clădirile de
acest tip se poate trece direct la proiectarea soluției de intervenție, numai pe baza
rezultatelor pe care le poate furniza metodologia de tip 1.

(1) Metodologia de evaluare de nivel 2 este metodologia curentă de evaluare. Se
poate aplica la toate tipurile de clădiri, are grad de complexitate mediu și necesită un
volum moderat de informații privind structura. În această ediția a codului s-a optat
pentru utilizarea unei metodologii de evaluare cantitativă prin calcul static liniar
utilizând o valoare unică a factorului de comportare q pentru ansamblu clădirii la
calculul forțelor seismice de proiectare. La data elaborării ediției revizuite, calculul
structural cu factor de comportare unic era metoda de calcul utilizată în mod curent la
evaluarea seismică a clădirilor în România. Metoda din varianta precedentă a codului,
bazată pe factori de comportare q diferențiați pe tipuri de elemente, deși mai
fundamentată conceptual, ridica probleme în aplicarea curentă îndeosebi în cazul
structurilor complexe.
(4) Lista de condiții de alcătuire structurală dată în Anexele B, C și D,
corespunzătoare structurilor din diferite materiale, este mai detaliată decât în cazul
metodologiei de nivel 1.
În aplicarea metodologiei de nivel 2, se efectuează calculul structural printr-o
metodă de calcul static liniar: metoda forțelor laterale statice echivalente sau metoda de
calcul modal cu spectre de răspuns. Pentru reprezentarea acțiunii seismice în calculul
liniar se utilizează un factor de comportare compatibil cu caracteristicile de ductilitate
și redundanță ale structurii analizate. Valori maxime ale factorilor de comportare pentru
diferite tipuri de structuri sunt date în Anexele B, C și D.

(1) Metodologia de nivel 3 se bazează pe calculul structural utilizând metode de
calcul neliniar.
(2) Pentru aplicarea metodologiei de nivel 3 este necesar un volum mare de

informații referitoare la structură. De exemplu, în cazul structurilor de beton armat este
necesar să se cunoască detaliile de armare pentru elementele structurale, inclusiv
informații privind ancorajul barelor în noduri, calitatea îmbinărilor prin suprapunere,
etc.
(5) Lista de condiții de alcătuire structurală dată în Anexele B, C și D,
corespunzătoare structurilor din diferite materiale, este aceeași ca în cazul metodologiei
de nivel 2.
G.3. Cerințe de performanță
G.3.1. Cerințe fundamentale

(1) Evaluarea seismică a unei clădiri existente se face în raport cu cerințele
fundamentale ale proiectării la cutremur definite conform P100-1 pentru clădiri noi.
(2) Conform P100-1, proiectarea la cutremur a clădirilor noi urmărește satisfacerea,
cu un grad adecvat de siguranță, a următoarelor cerințe fundamentale:
- cerința de siguranță a vieții - structura va fi proiectată pentru a răspunde acțiunii
seismice cu valoarea de proiectare cu o marjă suficientă de siguranță față de nivelul de
deformare la care intervine prăbușirea locală sau generală, astfel încât viețile oamenilor
să fie protejate. Valoarea de proiectare a acțiunii seismice, considerată pentru cerința de
siguranța vieții corespunde unui interval mediu de recurență de 225 ani (probabilitate
de depășire de 20% în 50 de ani).
- cerința de limitare a degradărilor: structura va fi proiectată pentru a răspunde
acțiunilor seismice cu probabilitate mai mare de apariție decât acțiunea seismică de
proiectare, fără degradări sau scoateri din funcțiune, ale căror costuri să fie exagerat de
mari în comparație cu costul structurii. Acțiunea seismică considerată pentru cerința de
limitare a degradărilor corespunde unui interval mediu de recurență de 40 ani
(probabilitate de depășire de 20% în 10 de ani).
(3) Cerințele de fundamentale ale proiectării la cutremur ale clădirilor noi sunt
cerințe de referință pentru evaluarea seismică. Evaluarea seismică nu se poate face în
raport cu cerințe mai puțin exigente decât acestea. Expertul tehnic împreună cu
beneficiarul expertizei pot stabili cerințe superioare (mai exigente) ale evaluării
seismice, în funcție de scopul expertizei. De exemplu, evaluarea seismică poate avea în
vedere o valoare de proiectare a acțiunii seismice pentru cerința de siguranță a vieții care
corespunde unui interval mediu de recurență de 475 de ani (probabilitatea de depășire
de 10% în 50 de ani), conform recomandării standardului SR EN 1998-1.
(4) Expertul tehnic trebuie să informeze beneficiarul privind caracterul minimal al
cerințelor fundamentale și posibilitatea de considerare a unor cerințe superioare (mai
exigente) în evaluarea seismică.
(5) La evaluarea clădirilor din clasele I și II de importanță-expunere la cutremur,
multiplicarea valorilor de proiectare ale accelerațiilor seismice cu factorul γI,e egal cu
1,4 și, respectiv, 1,2, este echivalentă cu considerarea unor intervale medii de recurență
ale accelerațiilor orizontale mai lungi.
(6) Clasa de risc seismic este un indicator privind susceptibilitatea de avariere a
clădirii la cutremurul asociat Stării Limită Ultime. Clasa de risc seismic nu este un
indicator privind răspunsul clădirii la cutremurul asociat Stării Limită de Serviciu.
(7) Necesitatea și anvergura lucrărilor de intervenție asupra clădirilor existente,

vulnerabile seismic, se stabilește pe baza unor criterii precum: nivelul de asigurare
necesar, resursele financiare, materiale și umane disponibile pentru reducerea riscului
seismic al construcțiilor din fondul existent, raportat la dimensiunile acestui fond și
perioada mai mică de exploatare a clădirilor existente comparativ cu cele nou construite.
G.3.2. Clase de risc seismic

(1) Sintagma de clasă de risc, prezentă și în versiunea precedentă a codului, se
păstrează deoarece este adoptată în legislația primară și secundară și e utilizată în mod
obișnuit pentru a descrie susceptibilitatea de avariere la acțiuni seismice. Se
menționează caracterul impropriu de utilizare a termenului „risc” deoarece în accepțiune
inginerească riscul înglobează trei componente: hazard, vulnerabilitate și expunere.
Expunerea nu este cuantificată explicit prin clasa de risc. Integrarea vulnerabilității în
conceptul de clasă de risc ar presupune analiza evolutivă a stării așteptate de avariere la
variația amplitudinii parametrului mișcării terenului care caracterizează hazardul
seismic în amplasament.
G.3.3. Necesitatea lucrărilor de intervenție

(2) În această situație expertul trebuie să menționeze explicit în raportul de expertiză
că lucrările de intervenție sunt necesare dacă clădirea a fost încadrată în clasele de risc
seismic RsI sau RsII indiferent de alte condiționări subiective cum sunt perioada de
exploatare ulterioară a construcției, resursele financiare
(3) Expertul poate decide că sunt necesare lucrări de intervenție și în cazul clădirilor
care au fost încadrate în clasele de risc RsIII sau RsIV. Această decizie se ia în funcție
de deficiențele constatate ale clădirii. Se pot recomanda, de exemplu, lucrări de
intervenție privind consolidarea locală a unor elemente structurale sensibile la
deformații laterale, fixarea unor componente nestructurale susceptibile la pierderea
stabilității, inclusiv a mobilierului, detașarea unor componente nestructurale sensibile la
deformații de structură, remedierea anvelopei clădirii și instalațiilor pentru evitarea
degradării elementelor structurale și nestructurale ca urmare a acțiunilor etc.
Beneficiarul trebuie informat asupra deficiențelor constatate. Acesta poate solicita
realizarea unor lucrări de intervenție pentru încadrarea construcției în clasa RsIV.
(4) Prevederea privind încadrarea minimală a clădirilor în clasa re disc seismic RsIII
după consolidare are în vedere stimularea procesului de punere în siguranță a clădirilor.
Se iau în considerare dificultățile practice de punere în siguranță a întregului fond de
clădiri la nivel național până la nivelul corespunzător clădirilor noi. Creșterea periodică
a exigențelor de proiectare seismică pentru construcții noi, în acord cu așteptările
societății privind riscul acceptat, nu poate fi transferată și asupra fondului construit
existent pentru care procesul de punere în siguranță este anevoios.
Încadrarea în clasa de risc RsIII sau RsIV se asigură prin proiectarea lucrărilor
de intervenție conform prevederilor acestui cod. Nu este necesară re-expertizarea
construcției după proiectarea sau implementarea lucrărilor de intervenție.
(5) Această prevedere este în acord cu politicile publice de reducere a costurilor
multi-anuale de întreținere și reparații pentru clădirile aparținând domeniul public sau
privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale.
(7) În cazul clădirilor care se extind sau schimbă funcțiunea prin creșterea expunerii
motivele menționate la (4) privind încadrarea minimală în clasa RsIII a clădirilor după
efectuarea lucrărilor de intervenție nu pot fi luate în considerare. Alternativ acestei

prevederi, beneficiarul poate alege încadrarea minimală a clădirii după efectuarea
lucrărilor de intervenție în clasa RsIII fără extindere sau schimbare de funcțiune prin
creșterea expunerii. Extinderea se referă la spații noi atașate structurii existente și nu
privește tronsoanele noi adăugate clădirii care sunt separate de aceasta prin rosturi
seismice.
(8) Nu se încadrează în această categorie clădirile la care s-au efectuat în trecut
lucrări de intervenție pentru punerea în siguranță la acțiuni seismice. Prevederea vine în
sprijinul expertului care poate decide pe baza unei analize sumare necesitatea lucrărilor
de intervenție. La proiectarea acestor lucrări se vor utiliza metode de calcul specifice,
bazate pe calcul structural de ansamblu prin una dintre metodele prevăzute de P100-1.
(9) Scopul acestei prevederi este acela de a facilita intervențiile structurale pentru
clădirile deosebit de vulnerabile în scopul reducerii riscului de prăbușire. Se are în
vedere creșterea ritmului de consolidare pentru punerea în siguranță împotriva prăbușirii
chiar în condițiile în care exigențele pentru evaluarea și proiectarea lucrărilor de
intervenție la clădirile existente au crescut. Expertul identifică situațiile în care, prin
lucrări de intervenție parțiale, poate fi redus semnificativ riscul de prăbușire al clădirilor
cu vulnerabilitate ridicată. În multe situații practice, intervenții structurale minimale
asupra clădirilor existente, care se pot realiza cu resurse reduse și în timp scurt, pot
reduce semnificativ vulnerabilitatea seismică a clădirii și, îndeosebi, riscul de prăbușire.
În accepțiunea acestui cod, intervențiile parțiale nu sunt intervenții de urgență.
(10) Scopul lucrărilor de intervenție parțiale este acela de reduce susceptibilitatea de
prăbușire a clădirii la acțiunea cutremurului de proiectare, asociat stării limită ultime.
Acest risc nu poate fi eliminat însă complet prin astfel de lucrări.
(11) În raportul de expertiză trebuie menționată necesitatea completării lucrărilor de
intervenție parțiale atunci când condițiile o vor permite.
(12) Expertul are responsabilitatea întotdeauna de a propune numai lucrări de
intervenție care cresc gradul de asigurare la acțiuni seismice. Nu se vor propune lucrări
de intervenție care pot îmbunătăți răspunsul seismic al clădirii în unele privințe, dar pot
crește vulnerabilitatea structurală pe ansamblu clădirii. De exemplu, desființarea
pereților despărțitori din zidărie așezați în ochiurile cadrelor de beton poate fi favorabilă
sub aspectul reducerii masei a clădirii dar poate crește vulnerabilitatea seismică prin
reducerea rezistenței și rigidității la acțiuni orizontale.
(13) Încadrarea clădirii în clasa de risc RsIII după efectuarea lucrărilor de intervenție
are caracter minimal. Expertul informează beneficiarul care poate decide ca tipul și
anvergura lucrărilor de intervenție să se stabilească astfel încât, după efectuarea acestora,
clădirea să poată fi încadrată în clasa RsIV.
(14) În cazul construcțiilor la care s-au observat degradări sistematice, remedierea
acestora poate fi în măsură să reducă vulnerabilitatea seismică de ansamblu. În acest caz,
factorul R2 poate crește. Evidențierea explicită a degradărilor structurii în calculul
structural cu grad suficient de încredere, nu este în multe situații posibilă, deci
remedierea degradărilor nu produce în mod necesar și o creștere a factorului R3.
În cazul structurilor cu neregularități în plan, remedierea acestor neregularități
prin lucrări de intervenție poate reduce vulnerabilitatea seismică de ansamblu. În acest
caz, factorul R1 crește. Evidențierea explicită a efectelor neregularităților structurale în
calculul structural nu este posibilă decât prin aplicarea unor metode de calcul cu
complexitate ridicată. Remedierea neregularităților structurale nu produce în mod

necesar și creșterea factorului R1.
O altă situație este, de exemplu, realizarea de lucrări de intervenție pentru
închiderea conturului unor planșee cu forme poligonale cu concavități pronunțate.
(15) În această situație raportul de expertiză tehnică nu poate ține loc de analiză
tehnico-economică dar poate sta la baza elaborării unei astfel de documentații. Expertul
poate aprecia, pe baza experienței, dacă lucrările de intervenție necesare pentru punerea
în siguranță a clădirii sunt justificate din punct de vedere economic. Desființarea
clădirilor existente și edificarea clădiri noi în amplasamentele eliberate astfel constituie
practica cea mai des întâlnită în țări cu inginerie seismică. De regulă, lucrările de
consolidare sunt anevoioase, costisitoare, necesită perioade lungi de execuție fără a avea
ca rezultat direct aducerea clădiri la standarde moderne de funcționare.
G.3.4. Proiectarea lucrărilor de intervenție

(1) Proiectarea lucrărilor de intervenție se face utilizând metodele de calcul
structural date în P100-1. Cerințele fundamentale ale proiectării lucrărilor de intervenție
se stabilesc conform P100-1, considerând acțiunea seismică de proiectare modificată
conform prevederilor P100-3. Reprezentarea acțiunii seismice în proiectare se face
conform prevederilor P100-1. Evaluarea capacităților de rezistență și de deformare
pentru elementele nou introduse face conform prevederilor P100-1.
(2) Codul P100-1 prevede valorile de proiectare ale accelerației orizontale a
terenului pentru mișcarea seismică pentru cerința de siguranță a vieții care corespunde
unui interval mediu de recurență de 475 de ani. Anexa A prevede factori de amplificare
sau reducere ale valorilor accelerațiilor prevăzute de P100-1 pentru determinarea
valorilor de proiectare ale accelerației terenului corespunzătoare altor intervale medii de
recurență.
(3) Modalitățile de reprezentare ale acțiunii seismice pentru evaluarea construcțiilor
existente sunt aceleași cu cele utilizate la proiectarea construcțiilor noi.
(4) Expertul poartă responsabilitatea soluției de principiu a lucrărilor de intervenție.
Expertiza trebuie să cuprindă note de calcul justificative pentru alegerea soluției de
intervenție.
(5) În nici o situație, un proiectant nu poate utiliza o expertiză tehnică care nu
cuprinde soluții de principiu privind lucrările de intervenție ca bază pentru proiectarea
unor astfel de lucrări. Într-o astfel de situație, dacă proprietarul clădirii dorește
efectuarea de lucrări de intervenție pentru punerea în siguranță a imobilului, este necesar
să comande efectuarea unei noi expertize tehnice sau completarea expertizei existente
de către expertul care a elaborat-o inițial.
(6) Proiectantul realizează calculul structural de ansamblu, dimensionează și
detaliază elementele structurale în acord cu obiectivele lucrărilor de intervenție,
menținând soluția de principiu recomandată de expert. Calculul structural al clădiri
consolidate se face conform P100-1, cu prevederile suplimentare date în P100-3.
Prevederi informative privind proiectarea lucrărilor de intervenție sunt date în Anexa F.
G.4. Informații pentru evaluarea seismică

(2) Expertul are competența de a decide care sunt sursele de informații cele mai
credibile. În cazul unor informații contradictorii, expertul decide care informații pot fi
utilizate mai departe în procesul de evaluare.
(11) Cauzele degradării pot fi, de exemplu, execuție defectuoasă, coroziune,
degradare mecanică.
(12) Repararea locală a zonelor degradate prin prelevarea de probe sau încercări
distructive in-situ este, în general, necesară. Sunt situații în care aceste reparații nu sunt
necesare, de exemplu, în cazul în care în urma evaluării expertul recomandă desființarea
clădirii.
G.4.2. Definirea nivelurilor de inspecție și de încercare

(2) Exemple de încercări nedistructive sunt sclerometria, testarea cu ultrasunete etc.
Exemple de încercări distructive sunt încercările de laborator pe probe prelevate din
clădirea evaluată cum sunt: carote de beton sau zidărie, sau eșantioane, inclusiv pilitură,
prelevate din elementele din oțel. La elemente de beton armat identificarea detaliilor se
realizează prin decopertări locale, pahometrie etc.
(8) Pentru structuri realizate înainte de implementarea primelor standarde de
proiectare și de asigurare a calității în construcții poate fi necesară efectuarea unor
încercări care nu sunt specificate în reglementările tehnice specifice în vigoare. În
această situație, expertul decide natura încercării
G.4.4. Factori de încredere

(5) Această prevedere are în vedere că în cazuri curente nivelul de cunoaștere care
poate fi realizat la nivelul fundațiilor este mai redus decât cel potențial realizabil pentru
suprastructură din cauza dificultăților practice de dezvelire a fundațiilor.
G.5. Evaluare calitativă
G.5.2. Alcătuirea clădirii
G.5.2.1. Condiții privind configurația structurii
G.5.2.1.1. Condiții privind traseul încărcărilor

(1) Forțele seismice, care iau naștere în toate elementele unei clădiri multietajate ca
forțe masice inerțiale, trebuie transmise prin intermediul diafragmelor orizontale
(planșee) la elementele verticale ale structurii de rezistență (de exemplu, pereți
structurali sau cadre), care la rândul lor le transferă la fundații și teren.
(2) Astfel de discontinuități sunt, de exemplu, un gol de dimensiuni mari în planșeu,
lipsa colectorilor și tiranților din planșee, legătura slabă între pereți și planșee,
ancorajele și înnădirile insuficiente ale armăturilor în betonul armat, sudurile cu
capacități insuficiente la elementele din oțel etc., care reprezintă devieri, întreruperi sau
puncte slabe în traseul încărcărilor. Planșeele fără rigiditate suficientă în planul lor nu
pot asigura, în multe situații, transmiterea forțelor orizontale la elementele principale
ale structurii laterale. Deficiențe din punctul de vedere al traseului încărcărilor se pot
întâlni relativ frecvent la clădirile vechi în care s-au efectuat transformări ale structurii.
G.5.2.1.3 Condiții privind neregularitățile pe verticală

(1) Efectele negative ale discontinuităților de rigiditate laterală se concentrează la

nivelurile slabe din punct de vedere al rigidității. La aceste niveluri efectele de ordinul
II sunt sporite și aici trebuie verificate cu prioritate condițiile referitoare la deformațiile
structurale.
(3) Prevederea unui gol de dimensiuni mari în planșee, la săli de conferință și
spectacole, cu întreruperea locală a unor elemente ale structurii laterale sau retragerea
spre interior a structurii la nivelurile superioare, poate reprezenta o asemenea
neregularitate.
(5) Astfel de discontinuități sunt: întreruperea la anumite niveluri a unor pereți sau
stâlpi, modificarea dimensiunilor unor pereți, devierea în plan a unor elemente de la un
nivel la altul. Se vor stabili, de exemplu, sporurile de eforturi din acțiuni seismice
orizontale în stâlpii care susțin pereții întrerupți, starea de eforturi din planșeul-
diafragmă care realizează transferul între două niveluri cu alcătuiri diferite.
G.5.2.2. Condiții privind interacțiunile clădirii
G.5.2.2.1. Condiții privind distanța față de construcțiile învecinate

(2) În cazul în care planșeele clădirilor sunt decalate, acestea pot produce șocuri prin
lovirea stâlpilor construcției vecine. În cazul în care construcțiile sunt diferite ca
înălțime, construcția mai joasă și mai rigidă poate acționa ca reazem pentru construcția
mai înaltă; efectele posibile sunt aplicarea unei forțe suplimentare construcției joase, în
timp ce construcția înaltă va suferi o discontinuitate însemnată a rigidității, care
modifică răspunsul seismic. În cazul în care construcțiile sunt egale ca înălțime și cu
sisteme structurale similare, cu planșeele la același nivel, efectul coliziunilor este
nesemnificativ, astfel încât se pot accepta dimensiuni de rosturi oricât de reduse.
G.5.2.2.3 Componente nestructurale

(2) Astfel de interacțiuni necontrolate pot fi, de exemplu, formarea de stâlpi scurți
prin prinderea stâlpilor din beton așezați în planul fațadei între parapete de zidărie rigide
și rezistente la acțiuni în planul lor. În această situație mecanismul de cedare așteptat
pentru stâlpi se poate schimba dintr-unul ductil, sub efectul momentului încovoietor,
într-unul fragil, cauzat de forța tăietoare.
G.5.2.3. Condiții privind planșeele

(2) Această condiție este îndeplinită la nivel optim de planșeele de beton armat
monolit cu grosimea plăcii egală cu cel puțin 10 cm.
(5) Astfel de efecte sunt: solicitarea de tip element scurt a stâlpilor, cauzate de
interceptarea lor de către rampele scării și la alte cote decât la cotele planșeelor, sau
întreruperea continuității centurilor
(6) Astfel de planșee sunt: planșeele din grinzi și podină din lemn, planșeele cu
grinzi metalice și bolțișoare de cărămidă, planșeele din prefabricate mici fără
suprabetonare
G.6. Evaluare cantitativă
(4) Modelele de reprezentare a acțiunii seismice în evaluarea clădirilor sunt aceleași

cu cele prescrise de P100-1 pentru proiectarea construcțiilor noi. Valorile de proiectare
a acțiunii seismice, indiferent de modul de reprezentare în calcul, se determină conform
prevederilor Anexei A.
(5) P100-3 prevede valori maxime ale factorilor de comportare care pot fi utilizate
în calcul. Pentru alegerea factorilor de comportare, ductilitatea și redundanța structurilor
este judecată în raport cu materialul structural, tipul structurii și perioada de realizare a
construcției. Prin îmbunătățirea practicii de realizare și proiectare a clădirilor, structurile
mai noi au ductilitate și redundanță mai ridicată decât cele vechi ceea ce se reflectă în
valori mai mari ale factorilor de comportare maxim admiși. Pentru o clădire dată, în
funcție de caracteristicile acesteia, expertul tehnic stabilește valoarea factorului de
comportare cu condiția ca valoarea aleasă să fie mai mică sau, la limită, egală cu
valoarea maximă prescrisă de P100-3. Valorile prevăzute de cod sunt stabilite astfel
încât să se țină seama că în procesul de evaluare se lucrează cu rezistențe medii ale
materialelor și, ca urmare, factorii de comportare nu pot încorpora și componenta
atribuită suprarezistenței așteptate a structurii datorată subevaluării proprietăților
mecanice ale materialelor structurale, așa cum se face în codul de proiectare seismică.
(14) Capacitatea elementele nou introduse se va evalua utilizând valorile de
proiectare ale rezistențelor materialelor, așa cum sunt acestea determinate pentru
structuri noi, conform P100-1.
G.6.1.1. Starea Limită Ultimă

(2) Pentru verificări la Starea Limită Ultimă, valorile de proiectare ale accelerațiilor
date în P100-1 multiplicate cu factorul de importanță-expunere la cutremur, se utilizează
ca atare sau se amplifică cu factori supraunitari pentru a determina valori ale
accelerațiilor având intervalul mediu de recurență mai mare decât 225 de ani.
G.6.1.2. Starea Limită de Serviciu

(2) Pentru verificări la Starea Limită Ultimă, valorile de proiectare ale accelerațiilor
date în P100-1 multiplicate cu factorul de importanță-expunere la cutremur, se înmulțesc
cu factori subunitari pentru a determina valori ale accelerațiilor având intervalul mediu
de recurență mai mic decât 225 de ani.
G.6.3. Modelarea structurii

(3) Pentru clădirile la care deformabilitatea fundațiilor, infrastructurii sau terenului
de fundare are o influență semnificativă asupra eforturilor și deformațiilor
suprastructurii, modelul de calcul trebuie să cuprindă atât suprastructura cât și
infrastructura sau fundațiile.
G.7. Evaluare a fundațiilor și terenului de fundare
(4) Expertul apreciază dacă investigațiile geotehnice întocmite pentru terenuri din
vecinătatea amplasamentului sunt relevante pentru clădirea analizată. Prin vecinătate se
înțelege, de regulă, un teren cu care amplasamentul construcției are o limită de
proprietate comună. În cazul terenurilor expuse alunecărilor este recomandată realizarea
de investigații geotehnice în amplasament.
(8) În cazul unei clădiri care nu a fost proiectată pentru acțiuni seismice vor fi
verificate prioritar următoarele aspecte: insuficiența bazei de rezemare, cu risc de rotire
excesivă și răsturnare, depășirea presiunilor acceptabile pe teren și incapacitatea de a
prelua întinderile (tendințele de ridicare), atât la fundații directe de suprafață, cât și la
fundații de adâncime (piloți, barete).
G.8. Concluziile evaluării
G.8.1. Stabilirea clasei de risc seismic

(5) Valorile celor trei indicatori, măsuri ale comportării seismice așteptate a clădirii,
sunt orientative în decizia expertului tehnic în stabilirea concluziei finale privind
răspunsul seismic așteptat, susceptibilitatea avarierii la acțiuni seismice, încadrarea
clădirii într-o anumită clasă de risc seismic și, după caz, în stabilirea deciziei de
intervenție.
(7) Evaluările efectuate au scopul de a identifica verigile slabe ale sistemului
structural și deficiențele semnificative ale elementelor nestructurale. Aceste deficiențe
trebuie ierarhizate din punctul de vedere al efectelor potențiale asupra stabilității
structurii în cazul atacului unui cutremur puternic și al riscului de pierdere a vieții
oamenilor și de vătămare a acestora, sau a pagubelor materiale.
(11) Motivele sunt: absența unei structuri bine definite pentru preluarea forțelor
laterale, lipsa datelor care să permită evaluarea comportării structurii în domeniul
postelastic (de exemplu, la clădirile de beton armat, datele referitoare la lungimile de
ancorare și înnădire ale armăturilor, la armarea transversală în zonele critice), riscul
necontrolabil al unor ruperi neductile prin acțiunea forței tăietoare
G.8.2. Conținutul raportului de evaluare seismică

(17) Raportul sintetic se întocmește conform modelului:
(a) Scopul expertizei: scopul expertizei, așa cum a fost stabilit împreună cu
beneficiarul expertizei
(b) Data expertizei: data încheierii (finalizării) raportului de expertiză în format
lună/an
(c) Expert tehnic: numele și prenumele expertului tehnic
(d) Legitimație: seria și numărul legitimației expertului tehnic
(e) Adresa: adresa clădirii supuse evaluării seismice
(f) Categoria de importanță: categoria de importanță a clădirii stabilită conform HG
766/1997, cu modificările și completările ulterioare – A, B, C sau D .
(g) Clasa de importanță și expunere la cutremur (P100-1/2013): Clasa de importanță
și expunere la cutremur conform P100-1/2013 - I, II, III sau IV
(h) Anul construirii: Anul construirii sau anul inițial al construirii pentru
construcțiile care au fost supuse unor lucrări de extindere sau consolidare
(i) Înălțimea totală supraterană: înălțimea măsurată de la baza clădirii până la cota
superioară a acesteia stabilită considerând și eventualele componente
nestructurale atașate clădirii
(j) Numărul total de niveluri: numărul total de niveluri subterane și supraterane în
următoarea formă kSP+lS+D+P+M+mE+nEP unde SP semnifică „subsol
parțial”, S semnifică „subsol general”, D semnifică „demisol”, P semnifică
„parter”, M semnifică „mezanin”, E semnifică „etaj”, EP semnifică „etaj parțial”,
după caz
(k) Sistemul structural: tipul sistemului structural conform tipologiilor indicate în
P100-1 pentru fiecare tip de material structural
(l) Componente nestructurale: tipul componentelor nestructurale cele mai
importante în ceea ce privește răspunsul seismic al structurii
(m) Acțiunea seismică (probabilitate de depășire în 50 de ani): se indică
probabilitățile de depășire în 50 de ani ale accelerațiilor orizontale de proiectare
ale terenului considerate în evaluarea seismică conform Anexei A2 (de exemplu,
pentru IMR=225 ani, 70% pentru SLS și 20% pentru SLU)
(n) Metodologia de evaluare prin calcul folosită (P100-3): Se marchează valoarea
corespunzătoare metodologiei utilizate 1, 2 sau 3.
(o) Gradul de îndeplinire a condițiilor de alcătuire seismică, R1 : Se scrie valoarea
determinată pentru R1
(p) Gradul de afectare structurală, R2 : Se scrie valoarea determinată pentru R2
(q) Gradul de asigurare structurală seismică, R3: Se scrie valoarea determinată
pentru R3
(r) Clasa de risc seismic în care a fost încadrată construcția: Se marchează câmpul
corespunzătoare clasei de risc selectate
(s) Descrierea clasei de risc seismic: se descrie clasa de risc strict conform definiției
din codul P100-3
(t) Verificarea la starea limită de serviciu: se descriu constatările verificării la SLS
(u) Concluzii: se preiau succint concluziile expertizei
(v) Necesitatea lucrărilor de intervenție: se marchează câmpul corespunzător,
conform concluziilor expertizei
(w) Clasa de risc seismic după efectuarea lucrărilor de intervenție: se marchează
câmpul corespunzător clasei de risc țintă care trebuie atinsă după efectuarea
lucrărilor de intervenție
G.A. Hazardul seismic

(3) Aceste intervale medii de recurență corespund cerințelor fundamentale pentru
proiectarea seismică a clădirilor noi conform prevederilor P100-1.
(4) Aceste intervale medii de recurență corespund cerințelor fundamentale pentru
proiectarea seismică a clădirilor noi recomandate de standardul european EN 1998-1.
(6) Factorii de scalare pentru determinarea valorilor de vârf ale accelerațiilor seismice
orizontale din Tabelul A.1 sunt grupați în două categorii corespunzătoare (i) influenței
relative a sursei seismice de adâncime intermediară Vrancea asupra hazardului seismic
în amplasament, și (ii) poziției amplasamentelor față de arcul Carpatic. Aceste două

criterii influențează hotărâtor panta curbei de hazard seismic pe amplasament, și implicit
rapoartele valorilor de vârf ale accelerației seismice orizontale pentru diferite valori ale
intervalelor medii de recurență. Pentru exemplificare, în Figura G.A.1 sunt reprezentate
curbele de hazard seismic pentru municipiile Bacău și Cluj-Napoca, curbe ce au pante
extrem de diferite pe domeniul de definiție. Hazardul seismic al municipiului Bacău este
generat în cvasi-totalitate de sursa seismică de adâncime intermediară Vrancea, în timp
ce hazardul seismic corespunzător municipiului Cluj-Napoca este dominat de surse
seismice crustale (de ex., sursa Transilvania). Mai mult, poziția celor două municipii
relativ la arcul Carpatic este diferită. Aceste două diferențe majore conduc la pantele
diferite ale curbelor de hazard seismic corespunzătoare celor două municipii.
Valoarea ag100/ag225 din Tabelul A.1 provine din raportul accelerațiilor seismice
orizontale asociate izoliniilor din codurile de proiectare P100-1/2006 și P100-1/2013.
Trebuie subliniat faptul că toate amplasamentele cuprinse între două izolinii de
accelerații au asociate valori egale ale accelerației de proiectare, cu toate că valorile
accelerației orizontale maxime a terenului cu 39% și, respectiv 20% probabilitate de
depășire în 50 de ani, calculate în diferite puncte dintre izolinii, nu sunt egale. Zonarea
oricărui hazard natural folosind izolinii implică valori egale ale parametrului de
proiectare în interiorul unei zone cuprinse intre două izolinii. Toate valorile obținute
probabilistic din curbele de hazard seismic sunt rotunjite superior la valorile
corespunzătoare izoliniilor de accelerație din codul de proiectare. Ca urmare, raportul
între valorile de accelerație corespunzătoare izoliniilor din cele două coduri este 0,8.
Pentru celelalte valori ale rapoartelor din Tabelul A.1, numărătorul este stabilit din curba
de hazard seismic și numitorul este asociat valorii din P100-1/2013. Aceste valori au
fost mediate pentru cele două grupe de județe definite în Tabelul A.1, variabilitatea
asociată grupelor fiind suficient de redusă pentru a menține această grupare.
Figura G.A.1 Curbe de hazard seismic pentru valorile de vârf ale accelerației seismice orizontale
(ag, cm/s2) (Bacău – sus, Cluj-Napoca – jos)
G.B. Structuri din beton
G.B.3. Evaluarea calitativă
G.B.3.2. Evaluarea stării de degradare a elementelor structurale

(2) De exemplu, când degradările produse de acțiunea cutremurelor sunt foarte
importante, cu efect esențial asupra stării de siguranță a clădirii, și nu există efecte
semnificative ale celorlalte cauze posibile de degradări, expertul va putea mări ponderea
(punctajul) condițiilor de la (i) într-o măsură adecvată cu situația din teren.
G.B.4. Evaluarea cantitativă
G.B.4.1. Metodologia de nivel 1
G.B.4.1.2 Valori admisibile ale eforturilor unitare medii

(1) Orientativ, în cazul cadrelor slabe cu pereți de umplutură din zidărie, care se află în
contact cu stâlpii și grinzile structurii de beton armat pe mai mult de o latură, realizate
înainte de 1963, verificarea se face ca pentru structurile din zidărie confinată.
(3) Valoarea de 0,30 stabilită considerând valoarea de proiectare a rezistenței betonului
la compresiune stabilită conform 6.1 (11) corespunde valorii de 0,55 calculată pe baza
valorii de proiectare a rezistenței betonului la compresiune definită conform P100-1.
(4) Valoarea de 0,15 stabilită considerând valoarea de proiectare a rezistenței betonului
la compresiune stabilită conform 6.1 (11) corespunde valorii de 0,35 calculată pe baza
valorii de proiectare a rezistenței betonului la compresiune definită conformP100-1.
G.B.4.2.1 Factori de comportare

(1) Valorile factorilor de comportare q sunt stabilite în acord cu practica de realizare și
proiectare a clădirilor sau prevederile documentelor tehnice normative de proiectare
seismică, după caz, din diferite perioade. La stabilirea factorilor q s-a ținut cont de faptul
că, spre deosebire de proiectare, la evaluarea seismică prin calcul se utilizează
rezistențele medii ale materialelor structurale. Valorile factorilor q date în cod sunt
valori maxim admise. Pentru clădirile realizate după 1963, aceste valori se pot utiliza ca
atare numai în cazul clădirilor care respectă prevederile documentelor normative de
proiectare seismică de la data realizării lor.
G.B.4.2.2. Valori de proiectare ale capacităților de rezistență

(3) Aceste proceduri, destinate proiectării clădirilor noi, sunt în general mai acoperitoare
decât cele prevăzute la (5).
(4) La stabilirea capacităților de rezistență la încovoiere trebuie să se țină seama, dacă
este cazul, de ancorajul insuficient al barelor longitudinale prin reducerea
corespunzătoare a momentului capabil estimat utilizând modelele curente de calcul al
secțiunilor la încovoiere.
(5) Reducerea menționată la (4) nu se aplică pentru calculul momentelor capabile
necesare evaluării forțelor tăietoare asociate deoarece reducerea momentelor conduce la
sub-evaluarea forțelor tăietoare.
(6) La evaluarea capacității de rezistență la forță tăietoare conform SR EN 1998-3:2005
A3.3.1 se consideră că încovoierea este în dublă curbură, rezultând termenul care
depinde de nivelul de solicitare la forță axială. Acest termen se ignoră dacă încovoierea
este în simplă curbură. Acesta este, de exemplu, cazul stâlpilor clădirilor în cadre, situați
la nivelul de deasupra cotei teoretice de încastrare.
G.B.4.2.3 Factorul de amplificare a deplasărilor

(1) (2) Relațiile de calcul sunt stabilite pe baza unor dezvoltări parametrice pe sisteme
cu un grad de libertate dinamică, cu răspuns neliniar, analizate în regim dinamic.
Analizele au fost efectuate utilizând un set de 40 de accelerograme compatibile cu
spectrul elastic de proiectare. Modelarea histeretică s-a realizat utilizând un model de
tip Takeda cu rigiditate post-elastică egală cu 5% din cea elastică. S-a considerat o
fracțiune din amortizarea critică egală cu 5%. Capacitatea de rezistență la acțiuni
orizontale s-a considerat egală cu cs⸳qovs, unde factorul de suprarezistență, qovs, s-a
considerat constant, egal cu 1,5 pentru toate sistemele analizate. Coeficientul seismic
cs s-a considerat egal cu 2,5% pentru structurile realizate înainte 1963, egal cu 5% pentru
structurile realizate în perioada 1963-1981 și egal cu 10% pentru structurile realizate
după 1981. La stabilirea factorului v pentru Starea Limită de Serviciu, accelerațiile
seismice orizontale asociate acestei stări limită s-au considerat egale cu 45% din
accelerațiile corespunzătoare Stării Limită Ultime.
Spre deosebire de situația proiectării clădirilor noi, necesitatea considerării unui factor
variabil v pentru calculul deplasărilor la SLS este justificată prin faptul că la clădirile
existente, cu capacitate mică de rezistență la acțiuni orizontale, se așteaptă intrarea în
curgere și dezvoltarea unui mecanism de cedare chiar și la cutremurele asociate SLS.
Factorul v poate avea astfel valori supraunitare.
Coeficientul de amplificare a deplasărilor la ULS și factorul de reducere a deplasărilor
la SLS sunt reprezentate simplificat prin funcții triliniare, de tipul celei prezentate în
figura G.B.1. În domeniul perioadelor scurte (mai mici decât Ti) s-a limitat coeficientul
de amplificare a deplasărilor la 4,0 considerându-se că mobilizarea unui răspuns neliniar
de ansamblu la structuri reale cu rigiditate ridicată, având multe grade de libertate
dinamică și redundanță mare, este puțin probabilă. Astfel, relațiile de calcul sunt
acoperitoare pentru majoritatea domeniului de perioade, exceptând domeniul
perioadelor foarte scurte, unde contează foarte mult rezistența reală a structurilor.
În cazul în care se dispune de proiectul de execuție original și există un sistem clar de
preluare a forțelor laterale, se recomandă utilizarea analizei neliniare pentru verificarea
deplasărilor laterale și a structurii în sine.
Figura G.B.1 Curba de variație a factorului de amplificare a deplasărilor la SLU
(3) Codurile P 100-1/2006 și P 100-1/2013 au prevederi privind stabilirea factorului de

reducere, v, și factorului de amplificare a deplasărilor, c, care sunt compatibile cu
capacitatea de rezistență la acțiuni laterale asigurată prin prevederile acestor coduri. În
consecință, la evaluarea seismică a clădirilor proiectate după aceste coduri se utilizează
ca atare prevederile lor privind stabilirea deplasărilor laterale.

(2) Factorul de reducere de ¾ ia în considerare diferența dintre cerințele fundamentale

ale Stării Limită Ultime definită în P100-1 și cerințele asociate Stării Limită de
Prevenirea Colapsului din SR EN 1998-3:2005.
(4) Aplicarea acestei prevederi poate necesita utilizarea a două modele de calcul neliniar,
cu valori diferite ale capacităților de rezistență la încovoiere.
(5) Aceste proceduri, destinate proiectării clădirilor noi, sunt în general mai acoperitoare
decât cele prevăzute la (3).
G.C. Structuri din oțel
G.C.2. Identificarea geometriei structurii, a detaliilor de alcătuire și a materialelor

G.C.2.1. Starea elementelor

(1) Starea tehnică a elementelor structurale se verifică prin inspecție vizuală și releveul
defectelor elementelor structurale cu evidențierea degradărilor (deformații remanente,
coroziune, uzură, fisuri sau cedări locale) cu precizarea abaterilor de la forma inițiala, a
extinderii, a adâncimii de pătrundere, după caz.
G.C.2.2. Geometria
(1) Geometria structurii se stabilește prin măsurare sau printr-un releveu topometric (în
funcție de complexitatea structurii), pentru a pune în evidență starea deformată a
sistemului structural, eventuala lipsă a unor elemente structurale, modificări față de
proiectul inițial.
G.C.2.3. Detalii de alcătuire

(1) Deteriorările cauzate de exploatarea defectuoasă se referă la: deformații din lovire,
decupări sau tăieturi în secțiunea elementelor, diminuarea secțiunii prin erodare.
G.C.2.4. Materiale
(2) Pentru determinarea caracteristicilor mecanice ale oțelului din elementele structurale,
se recomandă prelevarea eșantioanelor de probă din zonele cu solicitare redusă, de
exemplu:
- barelor comprimate: extremitățile tălpilor de la capetele elementelor;
- elemente încovoiate, elemente comprimate și încovoiate: inima profilului laminat
respectiv inima și tălpile elementelor cu secțiune compusă;
- elemente întinse: din zonele de prindere unde secțiunea elementului este mai
dezvoltată din motive constructive.
Prelevarea eșantioanelor de probă se poate efectua din rigidizări sau muchiile exterioare
ale flanșelor/plăcilor de bază etc. dacă din documentația tehnică disponibilă rezultă că
aceste piese sunt realizate din același oțel cu secțiunea curentă a elementelor structurale.
Prelevarea se va realiza cu mijloace de tăiere/decupare mecanică, este interzisă folosirea
mijloacelor termice de tăiere sau decupare. După prelevarea eșantioanelor secțiunea
elementului va fi refăcută.
Se va evita prelevarea eșantioanelor de probă din zonele elementelor structurale
susceptibile de a se deforma în domeniul postelastic.
Stabilirea proprietăților fizico-mecanice ale oțelului se realizează prin metode

agrementate (spectrografie, duritate, analiză chimică a oțelului, încercare la tracțiune,
încercare la încovoiere prin șoc) pe epruvete extrase din elementele structurale prin
sondaj din fiecare tip de element structural (grindă, stâlp, contravântuire, link, perete de
forfecare);
Pentru construcții de importanță normală sau redusă în cazul utilizării metodologiilor de
nivel I și II se poate realiza o verificare a elementelor structurale metalice luându-se în
considerare caracteristicile mecanice corespunzătoare mărcii celei mai slabe de oțel din
momentul realizării construcției.
Limita de Conținutul
Rezistenta Alungire pe
curgere de carbon
Calitate la rupere epruveta lunga Observații
minima informativ
[kgf/mm2] minimum [%]
[kgf/mm2] (mediu) [%]
OL00 - sub 50 - 0.10 -
OL34 19 34 – 42 26 0.12 sudabil
OL38 22 38 – 47 21 0.18 sudabil
OL42 24 42 – 52 19 0.25 puțin sudabil
OL50 27 50 - 60 18 0.35 greu sudabil
Notă. Valorile din tabelul de mai sus sunt preluate din STAS 500-49
Rezistențele materialelor metalice folosite în construcțiile istorice înainte de apariția

reglementărilor naționale (1949) pot fi apreciate în baza reglementărilor europene (în
particular, cele germane).
Limita de Modul de
Limita elastică Rezistența de rupere
Denumire proporționalitate elasticitate
[N/mm2] [N/mm2]
[N/mm2] [N/mm2]
Fontă - 120÷140 ~ 100.000
Fier pudlat 180÷260 130÷160 330÷400 ~200.000
Oțel moale St.37 ≥ 200 180÷230 370÷450 210.000
Oțel St.48 ≥ 300 280÷320 480÷580 210.000
Notă. Valorile din tabelul de mai sus sunt preluate din lucrarea Victor Asquini, Indicator tehnic
în construcții, București, Editura Cartea Românească, București 1938.
La structuri cu planșee mixte se analizează elementele metalice (grinzi) acolo unde

betonul este deteriorat (fisurat sau strivit), existând și probabilitatea deteriorării
elementelor metalice în zona respectivă.
Verificarea cusăturilor sudate se efectuează în conformitate cu normativul C150 în
vigoare la data expertizării structurii.
Verificarea organelor de asamblare implică determinarea tipului de tijă (șurub sau nit),
a calității materialelor, geometriei și dimensiunilor acestora, inclusiv lungimea zonei
filetate a șurubului.
Se recomandă refacerea protecției anticorozive în zonele în care aceasta a fost
deteriorată sau lipsește și în zonele afectate de operațiunile de prelevare a probelor
pentru determinarea proprietăților fizico mecanice ale oțelului.
G.C.3 Evaluarea calitativă

G.C.3.1. Lista condițiilor de alcătuire a structurilor din oțel amplasate în zone

seismice
G.C.3.1.2. Metodologiile de nivel 2 și 3

(2) Zveltețea stâlpilor din cadrele contravântuite pe direcția în care nu există
contravântuiri va fi limitată la:
- dacă grinzile pot forma articulații plastice λadm ≤ 0.7λe;
- dacă grinzile nu pot forma articulații plastice λadm ≤ 1.3λe.
G.C.3.2. Evaluarea stării de degradare a elementelor structurale

(1) În urma întocmirii releveului de avarii și degradări în elementele structurale se va
cuantifica punctajul pentru stabilirea gradului de afectare structurală R2.
G.C.4. Evaluare cantitativa
G.C.4.1. Metodologia de nivel 1
G.C.4.1.1. Factori de comportare

(1) Pentru structurile de tip pendul inversat și la structurile în cadre necontravântuite cu
rigle articulate nu poate fi aplicată metodologia de nivel 1, deoarece relațiile simplificate
de verificare numai pentru forță tăietoare sunt insuficiente având în vedere componenta
de tensiune provenind din forța axială și moment încovoietor.
G.C.4.1.2. Valori admisibile ale tensiunilor în cazul aplicării metodologiei de

nivel 1
(1) Valoarea limitei de curgere fy utilizată în relațiile de verificare, corespunzătoare
mărcii oțelului în care se încadrează materialul, se obține pe baza valorii limitei de
curgere determinată în urma încercărilor sau obținută din sursele de informare existente,
diminuată prin împărțire la factorului de încredere CF.
G.C.4.2.1 Factori de comportare

(1) Valorile reduse ale factorilor q din tabelul C.4. reflectă situația unei analize mai puțin
detaliate a sistemului structural în condițiile unui grad limitat de cunoaștere a
construcției expertizate. Prin termenul de „rigle articulate” din tabelul C.4 se vor
înțelege și cadrele a căror alcătuire a prinderilor riglă-stâlp nu corespunde unei prinderi
rigide.
G.C.4.2.2. Valori de calcul utilizate în cazul aplicării metodologiei de nivel 2

(1) Verificările de rezistență și stabilitate ale elementelor nedisipative se efectuează cu
valorile eforturilor corespunzătoare mecanismului plastic de cedare, ținându-se cont de
valoarea suprarezistenței sistemului structural.
Starea de eforturi în elementele structurale se va determina pe structura omogena fără a
ține seama de rigiditatea la încovoiere a planșeelor din beton armat, acestea fiind
modelat cu element finit de tip membrană (sau de tip shell, declarat cu rigiditate la
încovoiere nesemnificativă).
G.C.4.2.3. Factorul de amplificare a deplasărilor
G.C.4.3.1. Capacități de deformare inelastică în elementele structurale în cazul

aplicării metodologiei de nivel 3
(1) Lungimea teoretică a barei se măsoară (între noduri) pe schema de axe a structurii.
Pentru zonele sau elementele nedisipative limita de curgere a oțelului determinată prin
încercări va fi redusă prin aplicarea la factorul de încredere.
Pentru zonele sau elementele disipative se va utiliza limita de curgere a oțelului
determinată prin încercări fără a fi redusă cu factorul de încredere CF.
Pentru verificări ale elementelor structurale solicitate din grupările de încărcări care nu
conțin acțiunea seismului, limita de curgere a oțelului determinată prin încercări va fi
redusă prin aplicarea factorului de încredere.
Pentru aprecierea ductilității structurii se va efectua calculul static sau dinamic neliniar.
Discretizarea structurii existente se va modela în poziția deformată a acesteia, alte efecte
ale acțiunii seismice fiind mai greu de cuantificat (de exemplu starea de tensiuni
remanente, de multe ori semnificativa, din elementele ce au dezvoltat articulații plastice).
Modelul structural trebuie să conțină explicit pozițiile tuturor zonelor potențial plastice.
Se va investiga existența legăturii dintre planșeu și grinzile metalice iar în funcție de
rezultate, la realizarea modelului structural, se va lua în calcul rigiditatea la încovoiere
corespunzătoare ansamblului grindă - planșeu.
G.D. Structuri din zidărie
G.D.2. Informații specifice necesare pentru evaluarea siguranței construcțiilor din

zidărie
G.D.2.2 Date privind starea fizică a construcției

(1) Lista are caracter minimal.
G.D.2.3 Date privind geometria structurilor din zidărie

G.D.2.4 Detalii constructive specifice structurilor din zidărie

G.D.2.5 Proprietățile materialelor

(1) Identificarea proprietăților materialelor este o condiție esențială pentru o evaluare
corectă a comportării probabile a clădirii la acțiuni seismice și stabilirea măsurilor de
intervenție în vederea consolidării (când acest lucru este necesar).
Proprietățile materialelor pot fi stabilite utilizând metodele de testare distructive și
nedistructive prevăzute în standardele naționale și europene relevante.
(2) De multe ori, pentru a limita costurile legate de testele pe materiale și pentru a ține
cont de faptul că clădirile sunt în funcțiune, beneficiarii rapoartelor de expertiză solicită
un nivel minim de testare. Este important ca beneficiarii să fie informați referitor la
prevederile codului privind nivelul de cunoaștere, factorii de încredere și metodologiile
de calcul posibile. Dacă se realizează un număr mai mare de teste, gradul de încredere
în valorile obținute este mai ridicat. Aceasta permite utilizarea unor coeficienți de
încredere mai mici și metodologii de evaluare mai complexe, care pot conduce la o
încadrare mai bună a clădirii existente în clase de risc și, când lucrările de consolidare
sunt necesare, la o amploare mai redusă a acestora. Prin urmare, o investigație mai
amănunțită a clădirii existente poate conduce la o reducere a costurilor de consolidare,
reducere semnificativă față de costul suplimentar al investigațiilor (față de nivelul
minimal).
G.D.3. Evaluarea seismică
G.D.3.1. Generalități
(3) Evaluarea siguranței trebuie făcută pentru efectele acțiunii seismice atât în planul
peretelui cât și perpendicular pe acesta. Deși aceste efecte pot fi simultane pentru un
perete, verificările pentru acțiunea seismică în planul pereților și perpendicular pe
aceasta pot fi făcute separat, deoarece în majoritatea situațiilor clădirile au pereții
structurali dispuși pe două direcții ortogonale.
G.D.3.2 Metodologii de evaluare pentru clădiri din zidărie

(1) Criteriile pentru aplicarea metodelor liniare sunt mai puțin restrictive decât cele din
Eurocode (SR EN 1998-3).
(3) Evaluarea cu metode liniare poate avea un grad de acuratețe redus când este aplicată
pentru clădiri cu neregularitate structurală semnificativă.
(6) Aplicarea metodelor neliniare necesită un grad de cunoaștere realizat KL3 –
cunoaștere completă. Pentru clădiri obișnuite, costurile necesare atingerii nivelului KL3
sunt de multe ori mai mari decât posibilitățile financiare ale beneficiarilor.
G.D.3.4 Evaluarea cantitativă
G.D.3.4.1 Evaluarea seismică pentru efectele acțiunii în planul peretelui
G.D.3.4.1.3 Rezistența zidăriei pentru acțiunea seismică în planul pereților

(3) Pentru determinarea rezistenței medii la rupere prin forfecare în rost orizontal, s-a
menținut relația de calcul utilizată în ediția anterioară a codului P100-3. Formula de
calcul a rezistenței caracteristice este în concordanță cu formula din codul CR6.
(4) Valoarea a fost stabilită prin raportare la valorile indicate în vechile reglementări
(STAS) din România, considerate reprezentative pentru tipurile de zidărie utilizate în
țara noastră.
(5) Pentru determinarea valorii rezistenței la rupere în scară sub efectul eforturilor
principale de întindere, a fost menținută relația de calcul din ediția anterioară a codului
P100-3. Aceasta ține cont de valorile indicate în vechile reglementări (STAS) din
România, considerate reprezentative pentru tipurile de zidărie utilizate în țara noastră.
(7) Valorile propuse pentru coeficientul parțial de siguranță pentru zidărie, JM, țin cont
de nivelul mai redus de control al calității întâlnit în diferitele perioade istorice, care au
condus la o lipsă de omogenitate mai semnificativă a caracteristicilor mecanice a
materialelor decât în cazul clădirilor moderne. Ca termen de comparație, codul P100-
1/2013 prevede, pentru verificarea la starea limită ultimă (ULS) a clădirilor noi cu pereți
structurali din zidărie, valori ale coeficienților parțiali de siguranță mai mari sau cel
puțin egali cu 1.8.
G.D.3.4.1.4 Capacitatea de rezistență a pereților structurali pentru forțe în plan

(1) A fost păstrată relația de calcul pentru determinarea forței tăietoare asociată cedării
prin compresiune excentrică din ediția anterioară a codului P100-3. Relația este similară
cu cea utilizată în norma americană FEMA 306 (ATC, 1998: FEMA-306 Evaluation of
earthquake damaged concrete and masonry wall buildings. Basic Procedures Manual,
Applied Technology Council, Washington DC). Diferența dintre formule provine din
considerarea, în codul P100-3 a ipotezei că rezistența la încovoiere, Md, asociată unei
forțe axiale, Nd, se poate calcula considerând că blocul eforturilor de compresiune are
formă dreptunghiulară cu valoare 0.85fd. Această ipoteză este în concordanță cu
V0
prevederile din codul CR6. Pentru valori ale X d mai mari de 0.25, este
fd
recomandabil să se stabilească valoarea momentului capabil în funcție de legea
constitutivă specifică a zidăriei.
(2) Pentru determinarea forței tăietoare de rupere prin lunecare în rostul orizontal, au
fost menținute relațiile de calcul utilizate în ediția anterioară a codului P100-3, cu
excepția coeficientului de frecare, a cărui valoare a fost modificată la 0.4.
(3) Relația de calcul pentru forța tăietoare de rupere prin fisurare diagonală (în scară)
este aceeași cu cea din ediția precedentă a codului. Relația se bazează pe ipotezele din
lucrarea Turnšek, V.,Cacovic,F Some experimental results on the strength of brick
masonry walls. Proc. of the 2nd Intern.Brick Masonry Conference, Stoke-on-
Trent,1971, pp.149-156: panourile sunt zvelte, se neglijează anizotropia zidăriei.
Coeficientul b depinde de proporțiile panoului h/l. Valorile coeficientului b sunt identice
cu cele din codul CR6.
G.D.3.4.1.5 Verificarea preliminară prin calcul a capacității de rezistență pentru

ansamblul clădirii (metodologia de nivel 1)
(5) Au fost păstrate relațiile de calcul și valorile de referință (forfetare) din ediția
precedentă a codului P100-3. Acestea se bazează pe lucrarea Turnšek, V.,Cacovic,F
Some experimental results on the strength of brick masonry walls. Proc. of the 2nd
Intern.Brick Masonry Conference, Stoke-on-Trent,1971, pp.149-156.
G.D.3.4.1.8 Verificarea prin calcul static neliniar pentru efectele acțiunii seismice
în planul pereților (metodologia de nivel 3)
(1) Valorile recomandate pentru deplasarea ultimă, adică 0.8% pentru pereții ductili,
respectiv 0.4% pentru pereți fragili se regăsesc și în documente normative din alte țări,
cum ar fi cele din Italia (Primi Elementi in Materiali Di Criteri Generali Per La
Classificazione Sismica DelTerritorio Nazionale E Di Normative Tecniche Per Le
Costruzioni in Zona Sísmica, Come Modificato Dall’OPCM 3431 Del 3/5/05 - în
Italiană).
(2) Prevederile de la (2) și (3) sunt similare celor din SR EN 1998-3
G.E.3.4.2. Siguranța față de acțiunea seismică perpendiculară pe planul pereților

(1) Avarierea sub efectul încărcărilor perpendiculare pe plan se poate produce în special
în cazul clădirilor vechi, cu planșee fără rigiditate în plan orizontal și cu legături
ineficiente între pereții perpendiculari și între pereți și elementele de planșeu. În cazul
clădirilor cu planșee din beton armat, verificarea pentru încărcări perpendiculare pe
planul pereților se poate, în general, face ca pentru elementele nestructurale din zidărie.
Cele mai vulnerabile elemente sunt cele care lucrează în consolă (pereți de fronton și de
calcan, parapete). O atenție sporită trebuie acordată elementelor de la nivelul podurilor,
care trebuie să preia și eventuale împingeri ale șarpantei.
(2) Modelul de calcul trebuie să țină cont de mecanismele posibile de avariere, așa cum
sunt prezentate la (5)
(5) Mecanismele de avariere a pereților din zidărie constituie un subiect de studiu

important în zonele cu seismicitate semnificativă. O lucrare publicată în Italia în anul
2007, Regione Marche, ITC CNR L’Aquila: Repertorio dei meccanismi di danno, delle
tecniche di intervento e dei relativi costi negli edifici in muratura (în italiană), prezintă
cele mai des întâlnite mecanisme de avariere observate în cursul cutremurelor recente
din Italia.
(6) Calculul la starea limită ultimă considerând valoarea de proiectare la compresiune
egală cu 0.85 fd și neglijând rezistența la întinderi se regăsește și în documente normative
din alte țări, cum ar fi cele din Italia (Primi Elementi in Materiali Di Criteri Generali Per
La Classificazione Sismica DelTerritorio Nazionale E Di Normative Tecniche Per Le
Costruzioni in Zona Sísmica, Come Modificato Dall’OPCM 3431 Del 3/5/05 - în
Italiană).
Pentru evaluarea capacității pereților, în funcție de geometrie și de legăturile pe cele 4
laturi, se pot utiliza relațiile de calcul din codul CR6, care sunt armonizate cu cele din
SR EN 1996.
G.E. Componente nestructurale
G.E.1. Generalități
G.E.1.1. Obiectivele evaluării seismice

(1) Evaluarea riscului seismic al CNS din clădirile existente și stabilirea măsurilor de
intervenție necesare pentru reducerea riscului sunt probleme importante cărora expertul
trebuie să le dea un răspuns bazat pe criterii obiective. Examinarea în profunzime a
acestor categorii de probleme nu a constituit, până în ultimul deceniu, o preocupare
consecventă a specialiștilor, aceștia concentrându-se, aproape în exclusivitate, pe
domeniul siguranței seismice a structurii și având în vedere în principal, evitarea, prin
măsuri de consolidare, a colapsului parțial sau total al clădirii. În acest context, au fost
neglijate, aproape complet, preocupările referitoare la fundamentarea măsurilor pentru
eliminarea sau reducerea celorlalte categorii de consecințe directe și/sau indirecte care
sunt asociate în exclusivitate avariilor CNS. În prezent, pe plan mondial, se fac eforturi
susținute pentru găsirea unor rezolvări adecvate tehnic și, mai ales, economic, ale
acestor probleme.
(2) Identificarea CNS care necesită lucrări de intervenție implică inventarierea, pe tipuri
și număr de componente similare din fiecare tip, și localizarea acestora pe planurile
clădirii.
G.E.1.2 CNS supuse evaluării seismice
G.E.1.2.1 Criterii de stabilire a CNS supuse evaluării seismice

(1) Vulnerabilitatea CNS depinde în mare măsură de condițiile de protecție seismică
inițială asigurată la proiectare prin prevederile reglementărilor tehnice.
Pentru orientarea experților în ceea ce privește nivelul de protecție disponibil al
CNS reamintim că în reglementările anterioare din România prevederile referitoare la
proiectarea seismică a CNS au avut următoarea cronologie:
- P13-63 : a stabilit forța seismică de calcul SCNS = cCNSQCNS unde coeficientul global
cCNS era multiplu al coeficientului Ks (Ks = 0.05 pentru gradul seismic 8 MSK); s-
a dat un număr foarte restrâns de prevederi referitoare la "elemente care nu fac parte
din structura principală de rezistență";
- P13-70 : a păstrat în principal același nivel de forțe seismice de proiectare ca și P13-

63; idem în ceea ce privește prevederile constructive;
- P100-78 : a prevăzut unele sporuri ale nivelului de forțe seismice de proiectare dar
prevederile constructive pentru CNS lipsesc complet;
- P100-81 : a menținut nivelul forțelor seismice din P100-78; a apărut un capitol
important Măsuri privind proiectarea și execuția instalațiilor pentru construcții;
- P100-92 : a menținut nivelul forțelor seismice din P100-81 (cu unele precizări) iar
capitolul referitor la proiectarea instalațiilor a căpătat o dezvoltare mai mare
(inclusiv o anexă explicativă);
- P100-2006 : standard armonizat cu Normele Europene; a crescut nivelul forțelor
seismice față de P100-92; introduce calculul la acțiuni seismice caracterizate prin
intervale medii de recurență diferite; conține un capitol distinct destinat proiectării
CNS.
(3) Principalele CNS a căror avariere poate afecta siguranța vieții persoanelor din
exteriorul clădirii, poate bloca accesele în clădire și/sau poate provoca pagube materiale
clădirii și terților, sunt:
- pereți exteriori nestructurali (fațade grele și ușoare/pereți cortină), inclusiv
placajele/finisajele și decorațiunile atașate acestora, copertinele de la intrări;
- elemente de protecție termică de pe pereții structurali;
- elemente decorative sau atașate pe fațade: parapeți, jardiniere, firme, antene și
similare;
- elemente de construcție aflate la nivelul acoperișului: lucarne, cornișe, atice, coșuri
de fum și de ventilație, piese ale învelitorilor ceramice;
- garduri de incintă.
Principalele CNS a căror avariere poate afecta siguranța vieții persoanelor din
interiorul clădirii, poate împiedica accesul echipelor de intervenție sau evacuarea în
siguranță a clădirii, sunt:
- pereții de compartimentare, mai ales cei de pe căile de acces/evacuare;
- tavanele suspendate, inclusiv corpurile de iluminat;
- instalațiile sau echipamentele a căror avariere poate provoca accidente: boilere,
cazane sub presiune, transformatoare electrice, etc.
Riscul pentru siguranța vieții este cel mai important dintre toate cele care pot fi
asociate cutremurelor. Acest risc se manifestă prin:
- pierderi de vieți omenești;
- persoane rănite;
- epidemii (în unele situații cu incidență rară).
Pierderile de vieți omenești și rănirea persoanelor se pot produce ca efect direct al
ruperii/căderii unor CNS sau, în anumite situații, ca urmare a unor consecințe indirecte
(întreruperea surselor de alimentare de rezervă, incendii, explozii, etc).
În multe cazuri avarierea CNS poate avea și alte consecințe care pun în pericol
siguranța vieții sau amplifică acest tip de risc:
- contribuie la amplificarea panicii deoarece căderea unor CNS pe coridoare sau pe

scări împiedică locatarii să părăsească rapid clădirea;
- provoacă incendii, explozii sau scurgeri de substanțe periculoase pentru
sănătatea/viața oamenilor.
(4) Pierderile de valori materiale se referă atât la valoarea de înlocuire a componentelor
arhitecturale, a instalațiilor și a echipamentelor avariate cât și la bunurile adăpostite în
clădire, care sunt distruse sau degradate.
Valoarea pierderilor provocate de avarierea CNS (inclusiv a bunurilor adăpostite în
clădire) poate fi importantă deoarece acestea reprezintă o pondere majoră în costul total
al clădirii. În ceea ce privește pierderile materiale provocate de distrugerea sau
degradarea bunurilor adăpostite în clădire se poate aprecia că acestea reprezintă circa
1/3 din totalul pierderilor cauzate de cutremur. [FEMA, 1981, An Assessment of the
Consequences and Preparations for a Catastrophic California Earthquake: Finding and
Actions Taken Washington D.C.]
Pierderile directe și indirecte cauzate de afectarea seismică a CNS dețin o pondere
ridicată în ansamblul cheltuielilor generale de reabilitare post seism și justifică atenția
pe care specialiștii au început să o acorde proiectării seismice a CNS.
De asemenea, în multe cazuri, consecințele unor avarii ale CNS pot amplifica mult
costurile directe, legate de valoarea de înlocuire.
Câteva situații de acest tip au fost semnalate după unele cutremure importante din
trecut:
- ca urmare a pierderilor de apă provocate de avarierea unui rezervor sau chiar numai
a unei conducte de apă sub presiune poate fi necesară refacerea unor suprafețe mari
de finisaje degradate; din aceeași cauză se poate produce degradarea documentelor
aflate în dulapuri sau pe rafturi sau distrugerea calculatoarelor împreună cu bazele
de date respective;
- în cazul în care ruperea unei conducte de gaz provoacă un incendiu, pagubele totale
pot fi incomparabil mai mari decât valoarea de înlocuire a conductei;
- răsturnarea calculatoarelor poate provoca pierderea informațiilor stocate cu
consecințe deosebit de grave pentru desfășurarea activității întreprinderilor
mergând până la blocarea activității pe o perioadă importantă de timp.
(5) Avarierea CNS care poate produce scoaterea din funcțiune a unor clădiri cu funcțiuni
esențiale (de exemplu, în cazul spitalelor, centrelor de comunicații, etc.) pune în pericol
siguranța vieții utilizatorilor. În această categorie se încadrează aparatura specifică,
rețelele de alimentare, mobilierul tehnologic, elemente ce trebuie să fie identificate, în
fiecare clădire în parte, de către specialiștii utilizatori.
(8) O categorie specială de pierderi sunt cele legate de avarierea/distrugerea unor valori
culturale. Acestea, chiar dacă sunt evaluate în prețurile curente de piață, sunt de fapt "de
neprețuit", înlocuirea unor piese distruse sau degradate fiind practic imposibilă. Din
acest motiv pierderile valorilor culturale pot fi asemănate, forțând puțin comparația, cu
pierderile de vieți omenești.
G.E.2. Evaluarea seismică a CNS
G.E.2.1. Criterii de evaluare calitativă

(3) Analiza calitativă trebuie să pună în evidență premizele unei eventuale comportări
nefavorabile în cazul cutremurului cum ar fi :
- lipsa unor legături eficiente cu structura, în planul elementului sau perpendicular pe
acest plan (armături de continuitate, piese sudate, buloane de ancoraj, etc), sau
deteriorarea acestor legături;
- deteriorarea materialelor ca urmare a unor suprasolicitări precedente sau datorită
acțiunilor diferiților agenți fizici, chimici sau biologici;
- raportul "înălțime/dimensiunea minimă a bazei" pentru elementele simplu rezemate
pe planșee (parapeți, atice, coșuri de fum, etc);
- lipsa unor spații de separare între elementele nestructurale și structura principală a
clădirii (de exemplu, situația panourilor vitrate în cazul structurilor alcătuite din
cadre);
- existența unor rosturi antiseismice care nu traversează componentele arhitecturale
(de exemplu, prezența pereților despărțitori continui peste rost) sau de instalații (de
exemplu, conducte fără dispozitive de compensare a deplasărilor la rost);
- existența unor legături rigide, necontrolate, între elementele nestructurale și
structura principală care pot crea premizele unor avarii structurale (de exemplu,
"scurtarea" stâlpilor prin buiandugi sau centuri din beton armat);
- existența unor materiale/utilaje/echipamente care pot produce incendii sau explozii.
G.E.2.3. Evaluarea cantitativă

(1) Răspunsul seismic al CNS prezintă numeroase particularități care duc la folosirea
unor concepte și metode de proiectare specifice, diferite substanțial de cele folosite
curent pentru proiectarea elementelor structurale.
Diferențele principale provin din:
- comportarea la acțiunea seismică directă: datorită amplificării rezultate din
răspunsul dinamic al structurii, accelerația seismică la care sunt supuse CNS
amplasate peste nivelul de încastrare al suprastructurii este mult superioară
accelerației seismice a terenului. Măsurătorile efectuate pe diferite tipuri de clădiri
arată că accelerația la nivelul planșeelor crește pe înălțimea clădirii ajungându-se
până la amplificări de 3y4 ori ale accelerației terenului la ultimul planșeu al clădirii.
Ca atare, în afară de caracteristicile mișcării terenului și de caracteristicile dinamice
ale structurii principale, răspunsul seismic al unei CNS depinde și de poziția
acesteia în clădire.
- comportarea la acțiunea seismică indirectă: Elementele subsistemului CNS care au
prinderi multiple de structură sau care se află în contact direct cu elementele
structurii sunt solicitate prin deformațiile impuse de mișcarea structurii principale
în timpul cutremurului. Acest tip de solicitare a unei CNS se produce deoarece
fiecare punct de prindere are o mișcare diferită și în unele cazuri defazată (de sens
opus) fața de mișcarea celorlalte; intensitatea acestei solicitări depinde direct de
măsura în care distanțele între punctele de prindere se modifică în timpul
cutremurului.
- proprietățile dinamice ale CNS: masa, rigiditatea și amortizarea proprie ale CNS
sunt, de regulă, mult mai mici decât masa, rigiditatea și amortizarea structurii.
Perioada proprie de vibrație a unei CNS poate fi, uneori, apropiată de perioada
unuia dintre modurile de vibrație ale structurii, rezultând din această cauză, și fiind
favorizată și de amortizarea proprie redusă, o situație de cvasi-rezonanță, cu
amplificarea foarte importantă a mișcării la baza CNS (la nivelul unde aceasta este
rezemată). În cazurile, mai rare, în care masa și rigiditatea CNS au mărimi apropiate
de cele ale structurii principale se poate produce un fenomen de interacțiune,
semnificativ ca intensitate, între CNS și structura principală. Ca urmare sistemul
compus "structură + CNS" poate căpăta perioade proprii apropiate astfel încât
răspunsul seismic maxim poate corespunde la două sau chiar trei perioade proprii
ale structurii.
- proprietățile mecanice ale materialelor și echipamentelor au unele particularități
care pot amplifica efectele acțiunii seismice
De regulă, materialele din care sunt alcătuite CNS nu sunt adecvate pentru preluarea
solicitărilor seismice: au comportare fragilă (sunt lipsite de ductilitate) și au rezistențe
mecanice reduse, în particular la eforturi unitare de întindere;
Componentele echipamentelor și mai ales prinderile (asamblările) dintre acestea
pot fi deteriorate / desfăcute cu ușurință de mișcarea construcției în timpul cutremurului
ducând la ieșirea din funcțiune a instalației / echipamentului. Ca atare răspunsul seismic
al fiecărei CNS este diferit în funcție de domeniul de comportare – fragil sau ductil - al
materialului din care aceasta este alcătuită. În cazul echipamentelor electro-mecanice
răspunsul seismic depinde și de capacitatea acestora de a suporta mișcările individuale
diferite ale componentelor în timpul cutremurului.
Avarierea/ruperea CNS prin efectul direct al cutremurului se poate produce prin:
- depășirea rezistenței materialului;
- răsturnarea datorită ancorării insuficiente sau lipsei de ancorare;
- deplasarea prin lunecare, datorită ancorării insuficiente sau lipsei de ancorare.
Avarierea/ruperea CNS prin efectul indirect al cutremurului se poate produce din
una dintre următoarele cauze:
- deplasarea relativă de nivel excesivă a structurii;
- incompatibilitatea rigidității CNS cu rigiditatea structurii;
- interacțiuni necontrolate între elementele structurii și CNS alăturate;
- prinderea CNS de două structuri (tronsoane) independente;
- prinderea CNS de structură în mai multe puncte.
(10) Estimarea stării de avariere a CNS din clădiri trebuie făcută separat pe tipuri de
componente în funcție de parametrii care caracterizează tipul efectului seismic care
produce avarierea:
- în cazul avarierii prin efectul direct al cutremurului, parametrul care definește
nivelul de avariere este valoarea de vârf a accelerației seismice de etaj;
- în cazul avarierii prin efectul indirect al cutremurului, parametrul care definește
nivelul de avariere este driftul (deplasarea relativă de nivel raportată la înălțimea de
nivel).
Anexa H (informativă): Exemple de calcul a lucrărilor de intervenţie structurală

la clădiri existente, vulnerabile seismic
H.1. Structuri în cadre de beton armat
H.1.1. Tema exemplului de evaluare

Prezentul exemplu demonstreză aplicarea procedurilor din codul de evaluare și
reabilitare seismică pentru cazul unei structuri tip cadru, proiectate și executate în
anii ’60 ai secolului trecut. Structura analizată este tipică pentru construcțiile în cadre
din stocul existent realizate înaintea cutremurului distrugător din 1977 pe baza
cunoștintelor de inginerie seismică și inginerie structurală din epoca respectivă.
Proiectarea clădirii a fost efectuată pe baza normativului P 13/63 [1], document
normativ ce poate fi considerat complet depășit în raport cu nivelul codurilor în
vigoare astăzi.
Structurile în cadre din această categorie sunt caracterizate de o rigiditate și
rezistență laterale insuficiente în raport cu cerințele seismice ale teritoriului României,
fără un control eficient al mecanismelor structurale de disipare de energie.
Exemplul tratează atât aspectele evaluării seismice, cât și pe cele ale reabilitării
structurale. Analizele utilizează instrumentele de calcul cele mai performante care
evidențiază caracterul spațial, neliniar și dinamic al răspunsului seismic al
construcțiilor de beton armat.
H.1.2. Prezentarea structurii

Sistemul structural al construcţiei evaluate corespunde cunoştinţelor şi practicii
timpului în care a fost construită cădirea, respectiv mijlocul anilor ’60 din secolul
trecut. Primele prescripţii de proiectare seismică, P13/63 [1], apărute cu numai un an
înainte de anul întocmirii proiectului, deşi au reprezentat prin elaborarea lor un pas
înainte semnificativ în acţiunea de proiectare seismică a clădirilor, erau departe de
codurile de proiectare moderne, atât conceptual, cât şi la nivelul regulilor de detaliere.
Cu toate acestea, din examinarea planurilor de execuţie ale structurii
construcţiei rezultă că proiectul a fost întocmit cu un spirit ingineresc remarcabil, în
care au fost considerate şi aspectele esenţiale ale proiectării seismice a structurilor de
beton armat.
Structura este amplasată în localitatea Ploiești, având următorii parametri de
proiectare seismică:
x accelerația terenului pentru proiectare ag=0.35g;
x perioada de colț TC=1.6s.
Clădirea este încadrată în clasa III de importanță.
Structura prezintă un subsol parțial, situat între traveile centrale si are un regim
de întalțime parter + 6 etaje. Înalțimea subsolului este de 3.30m, a parterului de 3.25m,
iar cea a nivelului curent de 3.13m.
Structura verticală de rezistenţă este constituită din cadre ortogonale de beton
armat monolit. Stâlpii sunt dispuşi în punctele de intersecţie ale celor 16 axe
transversale (15 travei de 3.6 m) şi ale celor 2 axe longitudinale (2 deschideri de
6.00m).
Stâlpii, atât cei interiori, cât şi cei marginali

MO 1003bis P100-3-2019 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MO 1003bis P100-3-2019 PDF

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PARTEA I

Anexa la Ordinul viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE

viceprim-ministrul, ministrul dezvoltării regionale și administrației

București, 9 octombrie 2019.

$QH[D) LQIRUPDWLYă ÌQGUXPăWRUGHUHDELOLWDUHVHLVPLFăDFOăGLULORUH[LVWHQWH

) 5HFRPDQGăUL GH SURLHFWDUH D HOHPHQWHORU GH EHWRQ DUPDW FRQVROLGDWH

Obiect și domeniu de aplicare

Prin prevederile codului se urmărește evaluarea seismică și stabilirea strategiei de

Ierarhizarea clădirilor din punct de vedere al susceptibilității de avariere la acțiuni

Capitolele 1-8 și anexele A-E au caracter normativ. anexele F-J au caracter

Planurile de ansamblu: piesele desenate, parte a documentației tehnice de proiectare,

2 SR EN 1998-3:2005 Eurocod 8: Proiectarea structurilor pentru

Întrucât documentele normative sunt supuse actualizării periodice, lista

Operațiile care compun procesul de evaluare

(a) evaluarea calitativă;

2.3.1. Metodologia de nivel 1

2.3.2. Metodologia de nivel 2

(b) evaluarea cantitativă bazată pe un calcul structural static liniar și factori de

2.3.3. Metodologia de nivel 3

Clase de risc seismic

Necesitatea lucrărilor de intervenție

prevăzute de (4). În cazurile prevăzute la (5) și (7) nu se pot recomanda lucrări de

Proiectarea lucrărilor de intervenție

4. Informații pentru evaluarea seismică

În vederea evaluării susceptibilității de avariere seismică a clădirilor existente,

În funcție de cantitatea și calitatea informațiilor obținute se adoptă valori diferite

Definirea nivelurilor de inspecție și de încercări

Tabelul 4.1 Nivelurile de cunoaștere

Proprietățile mecanice ale

4.3.2. KL1 - Cunoaștere limitată

Alcătuirea de detaliu a elementelor se determină din documentația tehnică de

4.3.3. KL2 - Cunoaștere normală

4.3.4. KL3 - Cunoaștere completă

În cazul în care nu se dispune de documentația tehnică de proiectare originală sau

Obiectul evaluării calitative

5.2.1. Condiții privind alcătuirea de ansamblu

Criterii pentru regularitatea pe verticală

Criterii pentru regularitatea în plan

5.2.2. Condiții pentru interacțiunile clădirii

Distanța față de construcțiile învecinate

5.2.3. Acțiunea de diafragmă a planșeelor

5.2.4. Condiții privind alcătuirea elementelor structurale

5.2.5. Condiții privind infrastructura și terenul de fundare

Se identifică eventualele efecte ale prezenței apei subterane deasupra cotei de

(b) despicarea lemnului ca urmare a unor suprasolicitări locale;

6.1.1. Starea Limită Ultimă

6.1.2. Starea Limită de Serviciu

Acțiunea seismică și combinațiile de încărcări

P 100-1, scalate corespunzător în funcție de intervalele medii de recurență selectate.

Modelarea comportării structurale

Verificări ale elementelor structurale

Metodologia de nivel 1 – evaluare prin calcul

Valorile maxime ale factorilor de comportare, q, sunt date în anexele B, C și D,

Estimarea nivelului de siguranță al elementelor orizontale se face în special prin

Metodologia de nivel 2 – evaluare prin calcul

Metodologia de nivel 3 – evaluare prin calcul

La Starea Limită de Serviciu se pot verifica și deformațiile elementelor structurale,

7. Evaluare a fundațiilor și terenului de fundare

1997-2. Amploarea investigării se stabilește ținând seama de categoria geotehnică a

Calculul infrastructurii și modelul de calcul

sensibilitatea calculului de interacțiune teren-structură în raport cu caracteristicile de

$QH[D)LQIRUPDWLYăÌQGUXPăWRUGHUHDELOLWDUHVHLVPLFăDFOăGLULORUH[LVWHQWH

) 5HFRPDQGăUL GH SURLHFWDUH D HOHPHQWHORU GH EHWRQ DUPDW FRQVROLGDWH

Clasa de risc seismic după efectuarea lucrărilor de intervenție, Rs: I II III IV