Intelectul

1. Definirea și caracterizarea intelectului

Cunoașterea umană conceptuală, generalizată sau logică se realizează prin procesele psihice
superioare gândirea, limbajul, memoria și imaginația care formează împreună subsistemul
cognitiv al intelectului.
Intelectul este deci sistemul proceselor psihice de cunoaștere conceptuală a cărui funcție este
producerea de cunoștințe.
Cunoștințele sunt forme verbal-logice de reflectare generalizată a realității, deosebite de
formele senzoriale de reflectare individualizată a obiectelor și fenomenelor, imaginile mentale.
Producerea de cunoștințe prin funcționarea intelectului înseamnă dobândirea de noi
cunoștințe prin învățare și înțelegere sau crearea de noi cunoștințe prin descoperire.
Activitatea intelectului se numește activitate intelectuală. In, activitățile profesionale numite
intelectuale predomină funcționarea intelectului adică prelucrarea de informații, spre deosebire
de alte activități umane de muncă în care predomină prelucrarea de materii sau de obiecte
materiale. Activitatea umană de muncă, în general este intelectual-materială, teoretico-practică și
constă în introducerea unei informații sau forme, sau proiect de organizare într-o materie sau
într-un conținut dat pentru prelucrare.
Procesul psihic central al intelectului este gândirea dar la prelucrarea informației și
producerea cunoștințelor participă și celelalte fucții intelectuale: imaginația, limbajul și memoria.
Limbajul are rolul de suport al gândirii și cunoștințelor, memoria asigură stocarea informației,
iar, imaginația este implicată în descoperire, în producerea de noi modele informaționale.
Funcționarea neuropsihică intelectuală care produce concepte este totodată legată de funcțiile
sau funcționările altor subsisteme psihice cu care formează împreună sistemul psihic uman (spu).
Astfel, activitatea intelectuală este legată de cea senzorială întrucât imaginile mentale perceptive
sunt procesate de operațiile intelectuale, cu tranziția prin reprezentări, până la nivelul
conceptului. O parte importantă a activității intelectuale, cea abstractă, neintuitivă, nu este direct
dependentă de subsistemul senzorial, întrucat nu prelucrează imagini, ci propriile sale produse:
din concepte și idei sunt produse alte concepte și idei. Activitatea intelectului este, de asemenea,
în relație cu funcția subsistemului reglator energetic, întrucât este orientată și întreținută
energetic de funcțiile procesele și stările psihice ale acestui subsistem: afectivitatea, motivația,
voința și atenția.
In sfârșit, procesele psihice intelectuale sunt interdependente cu formele de efectuare
psihocomportamentală, cu latura practică, exteriorizată prin subsistemul instrumental
psihomotric.
La nivelul sistemului psihic uman de ansamblu (spu) funcția intelectuală are loc în cadrul
autocontrolului conștient, al conștiinței de sine și de realitate și se manifestă totodată ca o
componentă specifică a activității umane, cea intelectuală, alături de componentele motivational-
energetica, senzorială și motrică.
 In cadrul sistemului psihic uman individualizat, al personalității, funcțiunea intelectului se
exprimă ca o aptitudine sau capacitate care diferențiază pe oameni între ei după nivelul său de
eficiență. Expresia globală aptitudinală a capacității sau eficienței funcționării intelectului se
numeste inteligență. Inteligența este aptitudinea sau capacitatea de a soluționa ușor și rapid
situații adaptative problematice. Inteligența diferă după conținuturile informaționale prelucrate
de intelect, specifice situațiilor problematice cu care se confruntă. Prin nivelul și caracteristicile
inteligenței, consideră ca mărime psihologică, se apreciază nivelul dezvoltării intelectuale și
stadiile dezvoltării intelectuale.

2. Structura intelectului

Structura intelectului constă în relațiile stabile, mai generale care se pot pune în evidență
între diferitele părți, procese sau moduri de funcțiune ale acestui subsistem cognitiv. Există mai
multe modele ale intelectului. Unul din cele mai cunoscute ți acceptate este modelul factorial al
psihologului american J. P. Guilford. Modelul factorial al unui fenomen este un model statistico-
matematic stabilit prin analiza factorială (sau vectorială) a matricelor de corelații care exprimă
relațiile statistice dintre variabilele caracteristice ale fenomenului. In psihologie datele concrete
se obțin prin teste psihologice variate aplicate la un număr mare de subiecți umani. Testele sunt
surse de valori ale variabilelor psihologice care descriu fenomenul. Vectorii sau factorii
matricelor de corelații stabilite între variabilele test sunt coeficienți cantitativi și totodată
dimensiuni ale unui spațiu (sau hiperspațiu) matematic al fenomenului, relevate prin tendințele
cele mai probabile de grupare a variabilelor-test. Acești coeficienți-dimensiuni arată structura
fenomenului studiat.
Rezultat al unei munci de peste 20de ani de testări și cercetări factoriale Guilford a pus în
evidență un model tridimensional al intelectului. Cele trei dimensiuni sau vectori ai minții sunt:
operațiile intelectuale, conținuturile prelucrate prin operații și produsele obținute.
Operațiile sunt procesele intelectuale care se aplică informațiilor, sau conținuturilor
prelucrate. Acestea sunt:
1. Cunoașterea - receptarea, înțelegerea și recunoașterea informațiilor prezentate sub
diverse forme.
2. Memoria – reținerea sau stocarea informațiilor.
3. Gândirea convergentă – producția convergentă de informații după algoritm dat,
generare de informații unice, convențional acceptate pornind de la un dat, uzanța, cutuma, regula
sunt respectate.
4.Gândirea divergentă – producția divergentă de informații originale (creativitate) prin
euristică, generare de informații variate pornind de la aceleași date.
5. Evaluarea - formularea unor judecăți de valoare privind exactitatea, adecvarea,
dezirabilitatea conform unor criterii, idealuri, obiective adoptate, luarea unor decizii.
Conținuturile sunt tipurile de informații prelucrate de operațiile intelectului, în raport cu
care se stabilesc tipurile de inteligență umană. Conținuturile pot fi:
1. Figurative – informația în forma sa concretă, percepută sau evocată (amintită) prin
 imagini mentale. Inteligența practică.
2. Simbolice – informații sub formă de semne lipsite de semnificații prin și în ele
însele: litere, numere, note muzicale, figuri abstracte. Inteligența teoretică abstractă.
3. Semantice – informații sub formă de semnificații legate de cuvinte. Inteligența
verbală.
4. Comportamentale – informații esențial neverbale ce intervin în interacțiunile
umane și care au rol în perceperea și înțelegerea atitudinilor, nevoilor, dorințelor,
intențiilor gândurilor altora și ale subiectului însuși. Inteligența socială.
Produsele sunt rezultatele prelucrării informațiilor. Acestea sunt.:
1. Unitățile – porțiuni de informație relativ izolate.
2. Clasele - grupări de unități sau mulțimi de elemente grupate după proprietățile comune.
3. Relațiile - conexiunile dintre unități.
4. Sistemele - ansambluri de unități organizate sau structurate, complexe de părți sau elemente ce
se găsesc în interelație sau în interacțiune.
5. Transformările - schimbările aduse în informații sau în utilizarea lor.
6. Implicațiile - extrapolare de informații: previziune, consecințe, antecendente.
Fiecare din componentele celor trei dimensiuni se combină cu toate celelalte. Aplicând
aceeași operație de exemplu: cunoașterea la cele patru tipuri de conținuturi, figurative, simbolice,
semantice și comportamentale rezultă 24 de produse de cunoaștere diferite de unități, clase,
relații, sisteme, transformări, implicații.
unități
figurativă clase
cunoașterea simbolică
→ de
relații
semantică sisteme
comportamentală transformări
implicații
sau
unităților
claselor figurative
cunoașterea relațiilor → simbolice
sistemelor semantice
transformărilor comportamentale
implicațiilor

Modelul cuprinde deci: 5 operații x 4 conținuturi x 6 produse = 120 de combinații.

Fiecare din aceste combinații identifică o capacitate intelectuală (aptitudine, pricepere,
depreindere, abilitate) sau "skill" de a opera cu conținuturile și a obține tipurile de produse.
Problema practică este de a găsi testele psihologice specifice care să confirme prin analiză
factorială aceste capacități.
Guilford a identificat 60 astfel de abilități, ulterior ajungându-se până la 100.
 3. Dezvoltarea intelectului

Dezvoltarea intelectului este procesul de formare a intelectului care constă într-o

metamorfoză de caracteristici, desfășurată într-o succesiune de etape de la naștere, prin vârstele
copilăriei și adolescenței, până la maturitate.
Stadiile dezvoltării intelectuale sunt puse în evidență prin observarea simptomatologică a
comportamentelor și testarea psihometrică a inteligenței, ca expresie aptitudinală diferențiată a
funcțiunii intelectului. Inteligența este adaptarea la situațiile problematice. Adaptarea este
rezultanta a două componente: asimilarea de noi conținuturi informaționale și rezolvarea de
situații problematice, prin utilizarea operațiilor mintale constituit și acomodarea la noile situații
problematice și informații mai complexe prin restructurarea structurilor operatorii dobândite și
integrarea lor în altele de nivel superior. Interacțiunea dintre asimilare și acomodare duce la un
nou echilibru adaptativ, dintre copilul de o anumită vârstă și cerințele mai complexe ale
mediului, ceea ce marchează un stadiu al dezvoltării intelectuale. Stadiile dezvoltării intelectuale
sunt după J. Piaget următoarele:
 Primul stadiu, al inteligenței senzorio-motorii cuprins între 0-2 ani. Se caracterizează
prin trecerea de la reflexele necondiționate înnăscute la dobândirea de reflexe condiționate, și
a schemelor mintale operatorii, care asigură coordonări senzorio-motorii din ce în ce mai
complexe.
 Al doilea stadiu al inteligenței preoperatorii cuprins între 2 și 7 ani. Se caracterizează
prin trecerea de la schemele senzorio-motorii, la structurile operatorii nereversibile
(incomplete) ale gândirii infantile mulate pe percepție și reprezentare semiconceptuală.
Această semilogică a gândirii infantile nu-i permite copilului înțelegerea și asimilarea
informațiilor inaccesibile simțurilor, care exprimă invariantele unor cantități supuse
transformărilor.
 Al treilea stadiu al operațiilor concrete sau al inteligenței operatorii concrete este cuprins
între 7 și 12 ani. Se caracterizează prin constituirea propriu-zisă a structurilor mintale
operatorii datorită dobândirii reversibilității prin inversiune, ceea ce permite conservarea
mintală (înțelegerea) invariantelor. Acest nou nivel al înțelegerii nu se poate realiza însă decât
prin aplicarea structurilor operatorii la conținuturi concrete și imagini mintale intuitive. La
începutul stadiului și sfârșitul celui precedent se dobandește conceptul de număr, la 7-8
conservarea masei, la 9 ani conservarea greutății la 11-12 ani conservarea volumului.
Reversibilitatea prin inversiune înseamnă dobândirea unei mobilități operatorii mai înalte,
desprinsă de mularea gândirii pe percepție, ceea ce înseamnă capacitatea mintală de refacere
inversă a traseului operației directe (adunare - scădere, înmulțire - împărțire, alungire -
comprimare, asociere - discociere).
 Al patrulea stadiu al operațiilor formale sau al inteligenței operatorii formale este cuprins
între 12-15/16 ani. Se caracterizează prin constituirea structurilor operatorii mintale logice,
de al doilea ordin, desprinse de un conținut concret, care pe de o parte controlează
desfașurarea seriilor operatorii concrete de prim ordin, iar pe de altă parte se aplică asupra
conținuturilor formale, cuvinte-concepte, propoziții-judecăți, simboluri și semne, adică
 asupra reflectărilor generalizate. Se produce o trecere de la gândirea concretă la gândirea
abstractă, formală și constituirea propriu-zisă a formei logice a gândirii, care permite
reflexiunea, adică operarea gândirii cu propriile produse. Raționamentul ipotetico-deductiv
(Dacă... atunci... ) este astfel de formă de operare (pe lângă altele) care constă în formulare
verbală a ipotezei și deducției consecințelor. Mobilitatea operatorie mai înaltă a gândirii
formale (aplicabilă oricărui conținut) față de gândirea concretă (legată de un conținut concret
dat) rezidă și în dobândirea unei duble reversibilități intercorelate, prin inversiune și prin
reciprocitate adică a unei combinatorici (Reciprocitate: dacă A este fratele lui B atunci și B
este fratele lui A).

4. Nivelul dezvoltării intelectuale

Eficiența funcționării intelectului în soluționarea unor situații adaptative de diferite tipuri

informaționale este un gradient calitativ (simptomatologic) și cantitativ (psihometric) care arată
nivelul dezvoltării intelectuale sau al inteligenței. In calitate de aptitudine (trasătură de
personalitate) inteligența diferentiază, în primul rând, pe copii de aceeași vârstă cronologică pe
linia unei dimensiuni transversale tipologice. Pentru aprecierea globală se consideră inteligența
generală (factorul „G”) care se exprimă prin valoarea medie a diferitelor tipuri de inteligență:
verbală, neverbală, simbolică, semantica, socială, practică. Se constată că diferențierile
cantitative (asociate cu anumite caracteristici calitative), după inteligența și alte aptitudini sunt
exprimate printr-o relație funcțională (o funcție) dintre aptitudine și frecvența procentuală: legea
statistică a distribuției normale a indivizilor umani în funcție de nivelul inteligenței. Majoritatea
copiilor (=68%) au un nivel mediu de inteligență în timp ce alții, mai puțin (=15-16%) au un
nivel mai ridicat, peste medie, iar alții (=15-16%) au un nivel mai scăzut, sub medie. Calitativ
aceste diferențe sunt descrise prin simptome și comportamente psihodiagnostice.
Inteligența, ca expresie a funcțiunii intelectului, diferențiază, în al doilea rând, pe linia unei
dimensiuni longitudinale, stadiale, pe copii de vârste cronologice diferite. In acest caz se constată
că pentru cea mai mare parte a copiilor există o coincidență între vârsta cronologică și stadiile
dezvoltării intelectuale cuprinse între limitele de vârstă aratate mai sus (pentru diferențele mai
exacte și mai fine se consideră și substadii și etape mai limitate de timp, exprimate în ani, 1/2 an
și luni). Pentru o parte mai mică a copiilor de aceeași vârstă cronologică se constata anumite
neconcordanțe între vârsta cronologică și stadiul dezvoltării intelectuale (sau în raport cu
substadiile și subetapele comportamentale ale stadiului), atins de majoritatea copiilor de aceeași
vârstă. Diferențele pot fi în sens negativ de întârziere în dezvoltare, sub medie, sau în sens
pozitiv, de relativă depășire, peste medie, a dezvoltării intelectuale față de nivelul psihologic
caracteristic al vârstei cronologice. Pentru a pune în evidență aceste relații de concordanță sau
neconcordanță între vârstele cronologice și etapele și subetapele dezvoltării intelectului
psihologul Binet și medicul Simon (francezi) au introdus conceptul de vârsta mintală. Vârsta
mintală este apreciată psihodiagnostic prin acele situații adaptative problematice (teste
psihologice, comportamente observate) care sunt depășite de majoritatea copiilor de aceeași
vârstă (peste 75% sau alte procente). In acest caz, unitățile de timp, anii și lunile, sunt unități de
măsură ale dezvoltării intelectuale. Faptul este posibil întrucât diferențele psihologice în
dezvoltarea copiilor sunt pregante de la o lună la alta, la vârstele mici și de la un an la altul, la
vârstele mai mari. Pe măsura înaintării în vârstă și în dezvoltarea psihică, copiii sunt capabili să
rezolve probleme tot mai complexe. Diferențele de vârstă mintală pot fi puse în evidență prin
baterii de teste psiholodiagnostice specifice etapei dezvoltării intelectuale. Ulterior alți psihologi
(W. Stern, L. M. Terman ș.a.) au utilizat un coeficient cantitativ care exprimă raportului vârstelor,
mintală și cronologică, numit coeficient intelectual sau coeficient de inteligență (CI) sau
coeficient al dezvoltării intelectuale (QI sau IQ)
QI=VM/VC*100
Alți psihologi (Wechsler) au introdus stabilirea vârstei mentale pe baze statistice, prin
calculul valorilor medii ale distribuției normale în cadrul unei vârste cronologice.
Aprecierea nivelului dezvoltării intelectuale rezultă deci din această dublă raportare a
unui copil: la distribuția transversală a capacităților copiilor de aceeași vârstă și la distribuțiile
longitudinale ale capacităților copiilor de vârste diferite.
Aceasta arată că în cadrul acelorași vârste cronologice se află copii de vârste mintale
diferite: corespunzătoare vârstei cronologice, corespunzătoare unei vârste cronologice anterioare
sau unei vârste cronologice posterioare-superioare.
Pe baza acestor raporturi de vârstă, prin CI, s-a stabilit o scară phihometrică a
nivelurilor dezvoltării intelectuale, corespunzătoare unor diferențieri psihodiagnostice calitative,
mai ales în ceea ce privește deosebirile dintre deficiențele intelectuale și normale.
IQ+-5 Nivelul intelectual %
0-19 diferență gravă
20-49 diferență medie 0.2
50-69 diferență ușoară
70-79 nivel de limită 5.6
80-89 sub medie 14.5
90-109 mediu 46.6
110-119 peste medie 18.1
120-139 superior 11.3
140-200 excepțional 1.3

Bibliografie
1. Ausubel, D.P, Robinson, G.F- Invățarea în școală, E.D.P., București,1981;
2. Landsheere, D.V, Landsheere, D.G. - Definirea obiectivelor educației, E.D.P., București, 1979.
3. Piaget, J., - Psihologia inteligenței, Edit. Șt., București,1967;
4. Popescu-Paul, N (coord.) - Psihologie, Edit. Did și Ped, București, 1990.