Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad

Științe Umaniste și Sociale

Limbă și literatură. Tendințe actuale. Master II

Tudor Arghezi și Alexandru

Macedonski - Psalmi

Coordonator: Conf. univ. dr. Adela Drăucean

Student: Onaga Daniela

Arad 2019

Tudor Arghezi
 Definit ca poet aflat între credință și tăgadă, între certitudine și îndoială, Tudor Arghezi
a creat șaisprezece psalmi, nouă dintre ei fiind publicați în volumul de debut, Cuvinte potrivite,
iar ceilalți în volumele Frunze, Poeme noi, Silabe, Noapte.
O caracteristică a operei argheziene este marea ei diversitate şi faptul de a se
înnoi necontenit, fără a-şi înstrăina trăsăturile specifice. Aproape în toată opera sa, Tudor
Arghezi se dovedește a fi un poet dual, contradictoriu.
Drama poetului rezultă, la Arghezi, tocmai din pierderea conştiinţei eului, a individului,
dar şi din absenţa unei modalităţi de comunicare autentice cu ceilalţi. Deşi tonalitatea generală
a liricii lui, e mai degrabă sumbră, poetul încearcă experienţa unei viziuni lucide, ignorând
autoiluzionarea sau amăgirea. Există însă şi oaze de frumuseţe calmă în universul arghezian,
încât spaţiul edenic al lui Arghezi este cel al naturii simple, al copiilor, gâzelor şi animalelor.
Ciclul Psalmilor constituie nucleul dramatic al viziunii poetice argheziene. Omul şi
Dumnezeu apar aici angajaţi într-o dispută fără soluţie, plină de fervoarea căutării şi a
identificării. Poet profund religios, Arghezi îşi asumă o condiţie paradoxală: aceea de a
nu accepta dogma, dându-şi seama de imposibilitatea trăirii şi simţirii autentic religioase în
afara dogmei.
În Psalmi, Tudor Arghezi pare a se adresa unui cer din care Dumnezeu e absent.
Credinţa se îmbină uneori cu tăgada, altădată lipseşte cu desăvârşire. Psalmii reflectă o
atitudine de îndoială şi de căutare, dar şi o situaţie dramatică, de criză a comunicării dintre om
şi divin. În lipsa unei certitudini religioase, în sufletul poetului ia naştere conştiinţa
insuportabilă a solitudinii fiinţei umane în univers:
„Tare sunt singur, Doamne şi pieziş
Copac pribeag uitat în câmpie…
Cu fruct amar și cu frunziș
Țepos și aspru-n îndârjire vie.

Tânjesc ca pasărea ciripitoare

Să se oprească-n drum,
Să cânte-n mine și să zboare
Prin umbra mea de fum.

Aștept crâmpeie mici de gingășie,

Cântece mici de vrăbii și lăstun
Să mi se dea și mie,
 Ca pomilor de rod cu gustul bun.

Nu am nectare roze de dulceață,

Nici chiar aroma primei agurizi,
Și prins adânc între vecii și ceață,
Nu-mi stau pe coajă moile omizi.

Nalt candelabru, strajă de hotare,

Stelele vin și se aprind pe rând
În ramurile-ntinse pe altare –
Și te slujesc; dar, Doamne, până când?

De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte

Și de-a rodi metale doar, pătruns
De grelele porunci și-nvățăminte,
Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.

În rostul meu tu m-ai lăsat uitării

Și mă muncesc din rădăcini și sânger.
Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din când în când, câte un pui de înger,

Să bată alb din aripă la luna,

Să-mi dea din nou povața ta mai bună”1
Acest psalm (Psalmul III), este un psalm al însingurării, al părăsirii, mai apropiat de
spiritul unor Psalmi davidici, ai lamentației din pricina uitării divine. Tonul de jale și tristețe îl
înlocuiește pe acela al revoltei din primii doi psalmi. "As putea vecia cu tovărășie/ Să o iau
părtașă gândurilor mele" este revolta lui Arghezi din primul său psalm, împotriva Tatălui, al
lui Dumnezeu cel vechi care s-a retras, s-a ascuns și a părăsit omul. În Psalmul II spune de
altfel: „Sunt vinovat că am râvnit", Arghezi recunoscându-și lupta cu Divinitatea și revolta cu
acesta. Finalul poeziei: "Ți-am auzit cuvântul, zicând că nu se poate", este într-un fel un

1
Tudor Arghezi, Ediție bilingvă, traducere și postfață Darie Novăceanu, prefață Aurel Martin, Editura
Minerva, 1977, p. 29.
răspuns, exprimă o interdicție declarată; neagă nu numai jindul omului după bunurile lumii
acesteia, ci și însăși râvna poetului de a-și apropia Cuvântul.
Blasfemia este înlocuită cu tânguirea. Dar motivul, pătimirii este același: absența
Divinității. Un Dumnezeu mut, inexistent, marcând singurătatea radicală a omului „Tare sunt
singur, Doamne, și pieziș!” Uitarea pe care psalmistul arghezian i-o reproșează divinității în
Psalmul III este cu atât mai dureroasă cu cât ascultarea pe care i-o pretinde aceeași divinitate
este mai imperioasă. Tăcerea lui Dumnezeu e lipsa oricărui semn din partea lui, într-o lume în
care totul este semn. Suferința psalmistului este aceea a omului ce sferă „din rădăcini”, a celui
care descoperă un gol de neumplut în „rostul său”. Aflat în această ipostază, semnul pe care îl
pretinde e „semnul depărtării”. Și de această dată, semnul cerut care reiese din versul Să bată
alb din aripă la lună ca și „povața” bună, este așteptat în zadar.
În imaginaţia poetului, cerul e „prins în belciuge” şi în „lacăte”. Pentru Arghezi, în afara
vieţii, care reprezintă bunul suprem al omului, nu există decât neantul, moartea. Lirica
filosofică argheziană e locul unor întrebări dramatice, fără răspuns, al unor lupte cu sine
ale poetului, un loc al torturilor sufleteşti.
Putem spune că Psalmii arghezieni sunt „monologuri ale celui care glăsuiește în pustiu
- „vox clamantis in deserto”2 , după cum spune Nicolae Balotă, formulă ce amintește de
profetul ales și trimis de divinitate, dar neascultat de semeni. Vocea poetului este aceea
a omului care glăsuiește către Divinitate, adresându-se Domnului parcă în hău, o voce care
se pierde în pustiu. Niciun răspuns nu apare din marele gol, monologul nu ajunge niciodată
să devină un dialog. Dar tocmai condamnarea la singurătatea suferindă, asumată, conferă
Psalmilor arghezieni frumusețea lor. Ei sunt Psalmi ai patimii, în toate sensurile cuvântului,
implicând atât înverșunările pasiunii, cât și apăsările pătimirii ce reflectă asupra rostului şi
condiţiei omului în univers.
Spre deosbire de Psalmii biblici, a lui David, în care Divinitatea este deseori adorată și
responsabilă pentru biruințele psalmistului, Psalmii arghezieni sunt dominați de un ton de
lamentație, de strigătul celui părăsit, de nevoia de palpabil, sunt Psalmii celui care parcă trăiește
în beznă, căutând cu disperare lumina.
Tonul poetului pare a fi acela al unui Iov, băbatul care nu cedează, nu acceptă nici
compromis, nici resemnare, care se afirmă pe sine în fața unui Iehova pierdut în tenebre și
tăcere. Cuvântul său este stârnit chiar și de tăcerea absolută căreia i se adresează și în care se

2
Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, București, 1979, p. 37.
aude pierind. „Nimic nu detestă Arghezi mai mult decât comoda indiferență, nepăsarea leneșă
a scepticului ca și ușurătatea credinciosului căldicel” spune iarăși Nicolae Balotă.3
Relația psalmistului cu Divinitatea este aceea a omului cu semnul, încercând să
descopere în ce măsură este semnul și în ce măsură poate fi cunoscut. În frământările sale,
poetul - psalmist descoperă că semnul se află chiar în sine:
„Te-am dus de-a lungul vremii, în mine,ca un semn...
Și, făr-a te cunoaște, mi-ai fost imbold și-ndemn”.4
O altă evidență a liricii Psalmilor este că, reluată în cele mai diverse ipostaze, sub cele
mai felurite unghiuri, poezia psalmistului arghezian se întemeiază pe repetiție. O repetiție a
situației în care se află cel care se adresează Divinității, o repetiție a căutării, a îndoielii și a
revoltei. Psalmistul se situează iarăși și iarăși în aceeași poziție. E ipostaza celui care a primit
(dar se îndoiește) un har care este în același timp farmec și otravă:
„Mi-ai dat pe negrăite, de ce, nu știu, un har
Pe jumătate dulce, însă mai mult amar...”.
În Psalmul IV, ceea ce pretinde Psalmistul arghezian nu este harul spiritual al credinței,
ci faptul material, nemijlocit, al pipăirii, al vederii:
„Vreau să te pipăi și să urlu: ESTE!”
Toată „religiozitatea” poetică argheziană respiră năzuința de a vedea, de a simți prin
simțurile cele mai firești ceea ce este cel mai înalt, deasupra firescului. Nevoia comuniunii
directe cu Ființa supremă reiese din versurile acestui Psalm, cu toate că psalmistul e conștient
de zădărnicia căutării sale:
„Pentru credință sau pentru tăgadă
Te caut dârz și fără de folos”
Psalmul nu se încheie nicidecum printr-o cedare a psalmistului, sfâșiat de îndoieli, ci
printr-o provocare, o chemare nu pentru ajutor, ci o chemare „la luptă”:
„Singuri, acum, în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”
La Arghezi, Psalmul e rugă și cânt. Psalmul cere, imploră și, în fața tăcerii cu care i se
răspunde, își interzice să ceară. Demersul psalmistului este lupta pe limita dintre cuvânt și

3
Balotă, Nicolae, Tudor Arghezi, în Arte poetice ale secolului XX, Editura Minerva, Bucureşti,1976.p. 45.
4
Tudor Arghezi, Ediție bilingvă, traducere și postfață Darie Novăceanu, prefață Aurel Martin, Editura
Minerva, 1977, p. 55.
tăcere; este ardere lentă, ascultare, căutare, dar și închipuire, viziune și revoltă. Dar esențial,
Psalmul arghezian este invocare. Cel care invocă, psalmistul, cheamă și se aude pe sine
chemând în gol, ecouri ale vocii sale interioare se fac auzite din cântecul versurilor. Cu toate
acestea, ceea ce apare în țesătura Psalmilor nu sunt simple afecte, reprezentări sau idei, ci
situații arhetipale ale omului în fața Divinului.

Alexandru Macedonski
Alexandru Macedonski numește unsprezece din poeziile sale Psalmi moderni. Ele apar
în volumul din 1895, numit Excelsior. Spre deosebire de psalmii lui Tudor Arghezi, aceștia au
un titlu individual. De exemplu, în ciclul Psalmi moderni se pot identifica următoarele titluri:
Eram, N-am uitat, N-am în ceruri, etc. Titlul este dat de începutul fiecărui poem. De exemplu,
psalmul Iertare începe astfel: „Iertare! Sunt ca orice om.”
Caracteristica comună psalmilor este dată de nemulțumirea eului liric. Această
nemulțumire duce la revoltă sau chiar și la ironizarea divinității, asta în cazul psalmilor
arghezieni. Revolta macedonskiană pleacă de la o nemulțumire strict personală , de la o
deziluzie, lucru care face ca ea să fie una de tip filozofic. Critica își dispută astfel opinia în
legătură cu opera lui Macedonski, critici precum Tudor Vianu considerând-o de o reală valoare,
pe când Lovinescu, nedându-i nici o importanță sau conferindu-i o importanță minimală pentru
literatura română.5
În psalmii lui Macedonski se poate observa o adevărată atmosferă a unei lumi ostile:
„Dușmanii mei se înmulțesc
Și nedreptatea mă-nfășoară,
Abia mai pot să mai trăiesc
De cine n-am lăsat să moară.
Aleargă toți și mă-nnegresc…
Și-au zis: e singur, e pierdut!
Asupra mea se năpustiră
Onoarea mea o nimiciră
Mă înjosiră, mă loviră
Cu mici, cu mari mă prigoniră…
O țară-ntreagă s-a-ntrecut

5
Eugen Lovinescu, Critice, Editura Viața Românească, București, 1921, p. 152.
 Să-mi dea venin - și l-am băut.”6
Toate aceste versuri nu fac decît să arate că poezia lui Macedonski se situează aproape în
întregime în caracterul unei inadaptări fundamentale. Pretutindeni numai dușmani, oamenii îl
lovesc, în jurul său sunt numai forțe obscure și vrăjmașe.
Revolta este îndreptată și înspre destin, nu numai înspre dumnezeire; acest lucru este
demonstrat de poemele Noaptea de martie și Tu ce ești a naște. Tema luptei omului cu destinul
ce încearcă să îl zdrobească, pe lângă tema legată de divinitate este reluată mereu și mereu de
Macedonski.
Primul psalm din ciclul Psalmi moderni este „Oh, Doamne!”. Însuși titlul arată într-un
mod sugestiv faptul că poemul este construit sub forma unei adresări directe către divinitate.
Diferența dintre Dumnezeul lui Arghezi și acela din acest psalm al lui Macedonski constă în
modul în care se percepe dumnezeirea. La Arghezi se discută despre un Dumnezeu căutat, dar
care refuză să răspundă cererii poetului de a i se arăta:
„Încerc de-o viață lungă
Să stăm un ceas la sfat,
Și te-ai ascuns de mine de cum m-am arătat.”
La Macedonski, cel puțin în acest psalm nu se poate vorbi despre o căutare. El se adresează
Divinității nu pentru a-i cere un semn al depărtării, ci doar pentru a-și plânge propria soartă:
„Rămân ca marmura de rece
Să plâng, să sufăr am uitat.”
Cu toate că Dumnezeu se face vinovat de soarta-i nefastă, (Oh, Doamne, rău m-ai
urgisit”) Macedonski nu folosește un ton de reproș, așa cum găsim la Arghezi. El își va
mărturisi starea, dar se va conforma la ceea ce i-a fost dat. Psalmistul David, în unul din psalmii
săi, recunoaște că soarta i-a fost dată de divinitate; „M-ai aruncat în groapa cea mai de jos, în
întuneric, în adâncuri. Mânia Ta mă apasă și mă năpădești cu toate valurile Tale.”7 (Psalmul
88). În acest psalm de observă acea „urgisire” a divinului către uman, dar spre deosebire de
psalmul lui Macedonski, psalmul biblic conține și o cerere de ajutor. Eul poetic macedonskian
va uita „să plângă”, „să sufere”, punându-se astfel accentul pe trăire și pe simțăminte, nu pe
atitudinea în ce privește divinitatea, ori dorința de cunoaștere.

6
Alexandru Macedonski, Excelsior, Editura Curtea Veche, București, 2011, p. 71.
7
Vechiul Testament, Psalmul 88, v. 6-7
 O temă specifică și psalmilor arghezieni se întâlnește în psalmul Iertare. Este vorba de
o atitudine prin care divinitatea este ironizată: „Am râs de sfintele mistere ce sunt în fiecare
atom.” Și în poemul La harpa este prezentă aceeași atitudine ironică față de divinitate:
„Nou înger, de-ai vrea aripi să-mi dai, - eu aș străbate
Cu tine împreună mai sus d-Eternitate!
Aș înhăma la caru-mi planetele de rând
Mi-aș râde și de oameni și de Dumnezeire
Aș fi mai rău ca iadul, mai bun ca o zâmbire,
Și-aș face-o lume nouă din tainicul meu gând!”
Ironia aceasta din psalmi nu este însă menținută până la sfârșitul poemului. Poetul se
simte vinovat pentru că nutrește astfel de sentimente și cere iertare. Astfel, atitudinea de
batjocoră îndreptată către Dumnezeu este corectată:
„Iertare, sunt ca orice om,
M-am îndoit de-a Ta putere”
Alexandru Macedonski este o personalitate în măsură să stârnească oricând controverse
prin scrierile sale, fiind totodată cel care aduce noi teme în poezia de tip religios. Este vorba de
marile teme romantice: egalitatea în fața morții, timpul mereu repetabil și a cărui trecere nu
poate fi oprită sau amânată.

Bibliografie

1. Alexandru Macedonski, Excelsior, Editura Curtea Veche, București, 2011

2. Eugen Lovinescu, Critice, Editura Viața Românească, București, 1921
3. Nicolae Balotă, Tudor Arghezi, în Arte poetice ale secolului XX, Editura Minerva,
Bucureşti,1976
4. Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, București, 1979
5. Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, Editura Timpul, Reşiţa, 1996
6. Tudor Arghezi, Ediție bilingvă, traducere și postfață Darie Novăceanu, prefață Aurel
Martin, Editura Minerva, 1977
7. Vechiul Testament, Psalmul 88, v. 6-7