Lacul

de Mihai Eminescu

Argumentarea apartenenței la genul liric.

Genul liric este genul literar în care autorul isi exprima propriile
gânduri, idei, sentimente prin intermediul eului liric și al procedeelor
artistice.

În opinia mea, poezia Lacul de Mihai Eminescu, aparține

genului liric, deoarece prezintă trăsăturile specifice acestuia:

exprimarea sentimentelor în mod direct prin intermediul eului liric al

limbajului figurat și al elementelor de versificație.

În primul rând, textul poetic este un monolog liric organizat in

cinci catrene în care sunt exprimate în mod direct sentimentele și
emoțile profunde ale poetului. El își destăinuie emoția puternică
determinatã de asteptarea fiintei iubite în cadrul de basm al lacului.
Trairile interioare sunt surprinse în diferite momente începând cu
așteptarea și nerăbdarea cu care tânărul îndrăgostit își așteaptă
iubita (''Si eu trec de-a lung de maluri/Parc-ascult si parc-astept/Ea
din trestii sa rasara/Si sa-mi cada lin pe piept'') continuând cu visul de
iubire al poetului și terminând cu tristețea și singuratatea determinate
de absența ființei iubite. „Dar nu vine... Singuratic/În zadar suspin și
sufăr/Lângă lacul cel albastru/Încărcat cu flori de nufăr.” Sentimentele
profunde și sincere sunt puse în relație cu farmecul naturii cuprinsă și
ea de emoția îndrăgostitului (lacul tresare „în cercuri albe”,
„cutremură o barcă”, „Vântu-n trestii lin foșneascã”). Caracterul
subiectiv, liric al textului poetic este evidențiat și prin utilizarea
mărcilor lexico-gramaticale specifice eului liric: pronume și verbe la
persoana I: eu, trec, ascult, astept, sã-mi cadã, sufãr.

În al doilea rând, expresivitatea textului este realizatã cu

ajutorul figurilor de stil și al imaginilor artistice: epitete cromatice
(„Lacul albastru”, „Nuferi galbeni”, „Cercuri albe”), personificarea,
repetiția (parc-ascușt și parc-aștept).