Sectiunea 1.

Efectele contractului intre parti

1.Forta obligatorie a contractului
1.1 Formularea principiului
Forta obligatorie a contractului este exprimat in art. 668(contractual este legea parilor) ideia o gasim in conceptele
morale care presupuine ca: cuvantul trebuie tinut, promisiunea trebuie respectata.
Principiul respectarii obligatorii a contractului releva ca intre parti se stabileste o legatura juridical si ele se supun
efectelor juridice ale contractului pe care leau incheiat.
Daca o parte decide sa nu execute contractul deschide mai multe obtiuni pentru cealalta parte: 1)de a se elibera de
legatura contractuala sau 2)la executarea silita.
Neexecutarea eficienta a contractului presupune ca este mai eficient de a compensa paguba de cat de a trece la executarea
silita. Debitorului i se va oferi obtiunea de a executa contractul sau de a despagubi creditorul.
1.2. Contractul, generator de drepturi si obligatii pentru parti
Acordul partilor este principala sursa de obligatii generate de un contract.Fenomenul integrarii contractului este un este un
punct prin care, in contunutul contractului intra si alte efecte de cat cele strict convenite de parti,efecte care se impun
fiindca partile nu au derogat de la ele(integrare dispozitiva) si efecte ale normelor imperative(integrare imperativa).
Teoria pozitivista sustine ca acordul partilor nu stabileste efectele contractuale. Vointa partilor se rezuma doar la a genera
un contract, ca si fapt juridic, dupa care intervine legea care stabileste toate efectele juridice. Obligativitatea contractului
este caracteristica contractului valabil incheiat de a impune partile sa aiba conduita stabilita prin programul contractual si
sa suporte rezultatele executarii contractului. Un contract care nu a inceput sa produce efecte juridice este obligatoriu.
Contractul supus unei conditii suspensive inca nu obliga partile la prestatiile sale, dar le pune intr-o situatie de asteptare.
In perioada de asteptare partile sunt tinute sa nu zadarniceasca survenirea conditiei suspensive.(ex. Sa nu contracteze cu
tertii privitor la acelasi obiect. Poate avea si o obligatie pozitiva (ex.de a obtine o autorizatie.)
1.3Efectele obligationale si efectele reale ale contractului
Toate contractele produc efecte obligationale, unele produc si efecte reale.( Locatiunea doar efect obligational, v-c
produce si efecte reale)
Efectele reale intelegem:
1)Transferul proprietatii sau alt dr. Real
2)Constituirea unui nou drept real care nu exista anterior
3)Transferul altui drept de cat unul real:dr. de creanta, dr. Asupra unei marci
Exista 2 sisteme care explica acest rol:
Sistemul consensualismului- prin contractul translativ de proprietate, dobanditorul obtine in mod direct proprietatea
bunului, constituirea dreptului real are loc in momentul incheierii contractului.
Sistemul realismului- presupune ca contractul nu transfera dreptul de proprietate prin efectul sau direct ci doar prin
efectul obligational, transmitatorul fiind tinut la obligatia de a da (adica de a respecta toate formatitatile pentru a transfera
dreptul de proprietate.Efectul real se produce prin inscriere in registrul bunurilor imobile, sau transmiterea imobilelor in
cazul posesiei. R.MD este adepta acestui sistem, transferul proprietatii nu este un act juridic abstract si un fapt juridic
cauzal. El isi care cauza in existenta unei obligatii de a da. Transferul nu este un al 2 act juridic ci o prestatie, in sistemul
nostru anularea contractului atrage si nulitatea transferului de proprietate, titlul de proprietate revine la transmitator
posesia ramane la dobanditor.
Exceptie: transmiterea titlului asupra drepturilor incorporale cum ar fi succesiunea unui drept de creanta, aceasta are efect
din momentul incheierii contractului.
2.Interpretarea contractului
2.1Notiounea si functia interpretarii contractului
Interpretarea este un procedeu logico-juridic de atribuire unei semnificatii certe expresiilor in care se manifesta vointa
contractuala, pentru a determina vointa comuna veritabila a partilor contractante si a dezega divergenta intervenita intre
parti privind continutul contractului.
Motivul care ar putea provoca necesitatea interpretarii ar putea fi: expresiile utilizate pot fi neclare sau pot avea mai multe
sensuri. Contractul ar trebui sa genereze un continut uniform, gasirea sensului just al textului este scopul interpretarii.
Textele juridice redactate cu precizie si claritate to au nevoie de interpretare pentru a reduce incertitudinea.
De interpretare au nevoie nu doar contractele scrise ci si cele verbale, interpretorul fiind chemat sa explice sensul vorbelor
gesturilor.

1
Interpretarea trebuie delimitat de integrare: Prima se aplica atunci cand textul contractului nu este suficient de clar, la
integrare se recurge atunci cand o situatie nu isi gaseste reglementarea expresa in textul contractului si este modificat.
Interpretarea trebuie de delimitat de calificarea contractului: care este un procedeu logico-juridic de incadrare a unui
contract determinat intr-un anumit tip de contract.(pentru a califica corect un contract trebuie sal interpretam,pentru al
interpreta corect trebuie sa-l calificam just.)
2.2Sistemul legal al regulilor de interpretare
A.Destinatarii regulilor de interpretare: Interpretarea contractului este guvernata de un set de reguli, continute in
art.725-732 c.c. Au valoare de norme juridice obligatorii pentru interpret. Destinatarul normelor juridice de interpretare
este judecatorul ca jurist profesionist, pentru ca judeca corect litigiul, el trebuie sa determine existentasi continutul
drepturilor si obligatiilor partilor.Daca a fost interpreta eronat partea lezata are dreptul de a contesta hotararea
judecatoreasca. Regulile de interpretare sunt obligatorii pentru parti, daca exista o divirgenta fiecare parte invoca sensul
care este mai favorabil. Partile pot stabili in contract si interpretarea sa. Tertii interesati pot fi tinuti de regulile de
interpretare. Totusi in art.732 este stipulat ca interpretarea se face in favoarea consumatorului.
Daca regulile nu permit de a se atribui un sens corect, se pune problema de nulitate pe motiv ca obiectul nu este
determinabil.
Principiile ce se impun prin forta logica si a traditiei:
*Clauza contractuala speciala are prioritate fata de clauza generala.
*Unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie sa distinga
*Daca textul contractului afirma o regula, inseamna ca el neaga situatia contrarie.
*Daca textul contractual prevede un drept al unei parti contractante, implicit el permite si o conduita mai redusa decat
acel drept sau un exercitiu partial ca volum sau timp al dreptului.
*Exceptiile si sanctiunile dintr-un text contractual sunt de stricta interpretare si aplicare.
B.Interpretarea subiectiva si obligativa
Toate regulile de interpretare cuprinse in art. 725-732 au un scop comun:de a permite interpretului sa inteleaga sensul
adevarat.
Regulile de interpretare subiectiva incearaca sa identifice intentia comuna apartilor.
Se aplica interpretarea obiectiva pentru a atribui contractului un sens pe care legea il considera in mod obiectiv ca decurge
din economia contractului.
Intre acestea2 exista o irarhie: mai intai se aplica regulile de interpretare subiectiva dupa aceea se va trece la interpretarea
obiectiva.
2.3 Interpretarea subiectivă
A. Corelaţia dintre textul contractual şi intenţia comună a părţilor
Regula fundamentală a interpretării subiective este cea potrivit căreia se impune cercetarea intenţiei comune a părţilor,
fără a se limita la sensul literal al termenilor utilizaţi (art. 1100 alin. (2)). Totodată, se impune logic ca contractul să fie
încheiat în formă scrisă (pentru a putea demonstra sensul literal al contractului). Astfel, prevaleayă sensul sugerat de
cercetarea voinţei decât cel sugerat de litera textului contractual.
Punctul de pornire este interpretarea literală care se bazează pe sensul expres al termenilor potrivit regulilor lingvistice.
În cazul nevlarităţii textului, se va trece la interpretarea conform intenţiei comune efective a părţilor folosind date externe
textului.
Interpretul va trebui să argumenteze în mod convingător alegerea de a răsturna sensul literal al textului în favoarea
circumstanţelor care sugerează alt text, întrucât se prezumă că un text contractual suficient de clar corespunde voinţei
părţilor. Astfel, sensul literal este regula, iar abaterea de la el este excepţia, care trebuie bine argumentată pentru a fi
adoptată.
Totodată, conform noilor modificări ale Codului Civil (art. 1100), se instituie câteva etape de interpretare în vederea
clarificării sensului expus:
1. forma literală
2. Voinţa părţilor
3. Contractul se interpretează în coraport cu intenţia persoanei la a cărei intenţie s+a introdus clauza, sau i-a dat anumit
sens la momentul încheierii contractului, iar cealaltă parte în mod rezonabil a cunoscut sau trebuia să cunoască intenţia
primei părţi (în final se interpretează în sensul înţeles de prima parte)

2
4. Conform sensului pe care o persoană rezonabilă îl atribuie lui în cazul în care 2 şi 3 nu au putut determina sensul sau
dacă îndoiala apare în legătură cu o altă persoană care, nefiind parte la contract și nici succesor universal sau cu titlu
universal ori cesionar al părții la contract, s-a bazat în mod rezonabil și cu bună-credință pe sensul aparent al contractului.
B. Interpretarea expresiilor generale şi a exemplelor.
Art. 1106 are un caracter restrictiv şi totodată ajută interpretul textului să descopere voinţa contractuală, făcând trimitere
la obiectul contractului, adică la voinţa contractuală a părţilor.
Art. 1105 are un caracter extensiv, deoarece exemplificarea nu are un caracter exhaustiv, iar întinderea obligaţiei nu se
limitează doar la acest exemplu. Exemplu: Vânzătorul garantează că imobilul este liber de sarcinile sau drepturile terţilor,
inclusiv ipotecă sau superficie. În acest context, se consideră că declaraţia se referă şi la alte sarcini şi drepturi ale terţilor,
cum ar fi pretenţii judiciare sau drepturi de locaţiune.
C. Interpretarea comportamentului manifestat de părţi.
Art. 1101 de asemenea enumeră factorii de interpretare care sunt extratextuali: se va ţine cont de comportamentul părţilor
până la şi de după încheierea contractului. Totuşi, comportamentul ulterior al părţilor paote să denote o intenţie comună
care diferă de textul literal al contractului. Astfel, au importanţă şi circumstanţele în care a fost încheiat contractul: în
primul rând negocierile. Ceea ce s-a discutat în cadrul negocierilor poate aduce lumină asupra sensului pe care îl are
textul contractual, însă, de multe ori, în cadrul negocierilor declaraţiile sunt exagerate, rupte din context, nu au efecte
juridice.
Pentru a rezolva această situaţie, este uzuală introducerea unei clauze de stil, numită şi clauza de integralitate sau de
fuziune, prin care părţile convin asupra faptului că înscrisul pe care îl semnează conţine întreaga înţelegere privitoare la
obiectul contractului şi că părţile anulează toate declaraţiile anterioare scrise sau verbale. (art. 1050)
Au o importanţă şi circumstanţele de până la încheierea contractului. De exemplu, dacă părţile au mai avut contracte
anterioare executate într-un sens. În lipsă de clauză este rezonabil a se considera că în acelaşi sens trebuie executat şi noul
contract.
Textul antecontractului poate oferi indicii privind sensul contractului definitiv încheiat. Însă se prezumă că textul final al
contractului conţine acordul de voinţă final şi are prioritate în raport cu declaraţiile contradictorii anterioare.
D. Interpretarea sistematică
Un sens care contravine textului literal dar care corespunde voinţei comune a părţilor, ar putea rezulta din criteriul
globalităţii. Conform acestuia, clauzele contractuale se interpretează în contextul întregului contractul (art. 1103).Astfel,
intenţia comună a părţilor rezultă dintr-un text contractual, altul decât cel supus interpretării.
Regula interpretării sistematice nu se referă la clauze diferite, ci la elemente diferite ale aceleiaşi clauze.
Interpretarea sistematică se referă şi la interpretarea anexelor sau a părţilor tehnice în corelaţie cu clauzele contractului.
La fel se aplică şi în cazl când mai multe contracte formează un grup de contracte.
2.4 Interpretarea obiectivă
A. Interpretarea cu bună-credinţă
Regulile de interpretare obiectivă pot primi aplicare în cazul eşecuui intepretării subiective de a clarifica textul neclar.
Atunci când intenţia comună nu este susceptibilă de deducere, iar regulile de interpretare subiectivă nu pot fi aplicate,
interpretul va tinde să descopere voinţa părţilor din elemente externe ale textului contractual. Astfel, regulile de
interpretare obiectivă au valoare subsidiară.
Regulile de interpretare obiectivă reflecă parametrii de echilibru, eficienţă, raţionalitate, scop urmărit de raportul
contractual.
Prima regulă în acest sens este art. 1100 alin. (1) conform căreia contractul trebuie interpretat pe principiile bunei-
credinţe. Buna credinţă presupune un comportament cu loialitate, corectitudine, sensibilitate raţională faţă de interesele
celeilalte părţi contractante.
Abordarea obiectivă are ca scop de a determina ce sens i-ar da textului o persoană rezonabilă.
B. Coerenţa contractului. Practci de interpretare.
Regula coerenţei spune că termenii polisemantici se interpretează în sensul care corespunde mai mult naturii contractului
(art. 1104 alin. (2)).
Astfel, interpretarea va produce un rezultat diferit după cum diferă natura sa:
De exemplu: Termenul transmite în contractul translativ de proprietate = transmitere cu titlu de proprietate;
Termenul transmite în contractul constitutiv de folosinţă = transmiterea posesiei şi folosinţei, nu şi a proprietăţii.

3
Circumstanţele în care a fost înheiat contractul poate fi luate în calcul pentru a dezlega divergenţa în interpretarea textului
contractual. De exemplu contractul este încheiat în 2 limbi şi se pune problema care limbă va prevala. Astfel, se ia în
considerare versiunea lingvistică în care părţile au negociat şi posibil au redactat prima versiune.
O altă regulă de interpretare obiectivă este că la interpretarea contractului se va ţine cont de uzanţe.
Uzanţe interpretative – care constă într-o practică generală de interpretare a contractului
Uzanţe normative – practică generală prin care se instituie o obligaţie implicită (în sensul art. 5)
Practica stabilită – are caracter individual şi nu întruneşte criteriul generalităţii.
C. Interpretarea în funcţie de rezultatul care se obţine.
Regulile de interpretare obiectivă sunt reguli deschise: se dau criterii pentur a alege între mai multe sensuri posibile ale
unui text contractual.
Regulile de rezultat se aplică atunci când interpretul este pus în faţa a 2 sensuri diferite şi este obligat să aleagă unul din
sensurile posibile pe temeiul unei politici legislative. Ele fac ca un rezultat să prevaleze asupra unui alt rezultat.
Astfel rezultă criteriul de salvgardare (art. 1104 alin. (1)) - Clauzele contractului se interpretează în sensul în care pot
produce efecte, dar nu în sensul în care nu ar produce nici un efect.
Totuşi s-ar putea întâmpla ca eficacitatea unei clauze neclare să atragă nulitatea întregului conteact, sau doar claza va fi
declarată nulă, restul contractului rămânând valabil. În astfel de situaţii se preferă intepretarea care va distruge doar
clauza, nu şi întregul contract.
Legea preferă ca dubiul în textul contractual să fie interpretat în favoarea părţii care doar a aderat la contract, fără a
participa la redactarea lui. Astfel, art. 1107 protejează aderentul sau consumatorul de confuziile şi neclarităţile strecutrate
în textul contractului. Totodată, norma sancţionează partea care a elaborat clauza şi care ar fi trebuit să fie mai
prevăzătoare atunci când o elabora.
3.Calificarea contractului
3.1 Consideratii generale
Calificarea contractului este operatiunea logica prin care interpretul, avand in fata un contract concret,il atribuie la
un anumit tip de contract sau neaga apartenenta lui la respectivul tip de contract.
Functia princilala a calificarii este de a stabili daca contractului examinat I se aplica regimul juridic al unui tip de
contract, daca se constata ca apartine categoriei respective. De exemplu, contractual privind paza unui animal este un
deposit. Daca depozitarul nu doar in pastreaza dar si in ingrijeste, contractual va fi calificat –Prestari servicii.
Calificarea permite de a afla daca partile au respectat conditiile de validitate special, aplicabile contractului respective.
Calificarea nu se rezuma la un exercitiu de clasificare a contractului, dar permite recunoasterea contractului supus
analizei, atribuindui denumirea legala corecta.
Unele contracte sunt imposibile de de a le atribui denumirea unui contract, adica nu poate fi incadrat in unul din modele,
prin urmare interpretul va recurde la contractual nenumit.
Diferenta dintre calificare si interpretare este:interpretarea are ca scop, aflarea unei chestiuni de fapt- ce anume au
avut in vedere partile. Calificarea are ca scop determinarea unei chestiuni de drept- ce regim juridic urmeaza a fi aplicat
contractului.
3.2Calificarea in contractual numit
In cazul unui contract care, contine mai multe contracte numite, se pune problema de adata calificarea: fie una unitara sau
distributiva.
*Calificarea unitara- presupune ca, obligatiile unui contract trebuie aranjate intr-o ierarhie, pentru a determina care este
obligatia fundamental si care sunt obligatii accesorii. Se va stabili care obligatie este cea mai importanta.
(De Exemplu: Contractul dintre student si universitate- obligatia de a oferi cursuri si de a oferi spatiu pentru aceste
cursuri. Acest contract il calificam ca prestari servicii educative, iar regulile privitoare la locatiune nu vor primi
aplicare.)
Principiul calificarii unitare isi propuine: sa incadreze contractual analizat intr-un singur tip de contract,elementele
accesorii fiind derogari de la regimul juridic al tipului respective de contract. (Exemplu: Daca X comanda de la Y o
fereastra, Y asigura : luarea masurilor, crearea ferestrei, transportul si instalarea. Contractul constituie o antrepriza)
*Calificarea distributiva- Des numarul obligatiilor ar putea fi mai mare si mai complex, iar natura acestor obligatii ar
putea fi complet diferita. Daca obligatiile nu pot fi supuse ierarhizarii, calificarea va fi o constatare a unui contract
complex. Scopul contractului este atins doar prin mai multe prestatii caracteristice, fiecare fiind principal.
3.3Calificarea in contractual nenumit

4
Daca nu primeste o calificare unitara sau distributive, poate fi calificat ca contract nenumit. In cadrul contractelor
nenumite, printer contractele nenumite atipice, adica similar unor contracte numite putem distinge si contracte nenumite
tipice(autonome), care sunt veritabile contracte nenumite. De exemplu:
1)Contractul de subordonare- in care un creditor(promitent) se oblige fata de un alt creditor(beneficiar) sa isi subordoneze
si chiar sa suspende pretentiile fata de debitorul comun pana la satisfacerea creantei creditorului beneficiar.
2)Contractul dintre asociati(actionari)- prin care catva asociati a unei societati comerciale convin asupra modului in care
vor conduce societatea comerciala.

4.Integrarea contractului
4.1Consideratii generale
Integrarea contractului consta in completarea lui prin surse externe acordului de vointa a partilor. In functie de scopul
propus, se face distinctie intre integrare supletiva si integrare obligatorie. In functie de mijlocul utilizat, se face distinctie
intre: integrarea legala( sursa integrarii este cdirect norma juridical) si integrarea judecatoreasca (sursa integrarii este
aprecierea juridica). Principala baza normativa a integrarii o constituie art.996 – art.1102 din cod. Civil: contractual
incheiat legal oblige partile nu numai la ceea ce au stipulate expres, dar si la tot ceea ce rezulta din natura lui in
conformitate cu legea,cu uzantele sau cu principiile echitatii.
4.2Integrarea supletiva
Integrarea supletiva este cea care acopera lacunele in continutul contractului. Des, partile convin doar asupra aspectelor
esentiale pe care la intereseaza, ignorand multitudinea de alte problem care ar putea surveni. Acest lucru insa nu este
necesar, intrucat contractul ar devein un act voluminous. In aceste ipoteze, se vor aplica normele codului civil, si in
general a legislatiei civile care au character supletiv. Lipsa de norme supletive intr-un sistem de drept oblige partile
contractante sa recurga la conracte deosebit de detaliate.
Integrarea supletiva are 2 surse:
1)Surse normative- regasite in normele juridice dispositive,izvorare din legi si uzante
2)Aprecierea judecatoreasca- bazata pe principia generale: bunei-credinte si echitatii. Obligatiile generate de aceste
principia se numesc obligatii implicite, obligatiile exprese sunt prevazute de normele juridice.
A.Normele dispositive
Termenul lege din art.996 trebuie de inteles in sens larg, de legislatia civila. De exemplu, daca partile nu au stability
termenul in care urmeaza a fi executat contractul, vor primi aplicatie normele supletive ale art.861.
B.Uzantele
Contractul se integreaza cu “uzantele” art.996. O regula de conduit devine uzanta conform. Art.5 . Se cere prezenta a 2
conditii:
1)Conditia materiala- consta in aplicarea regulii, timp indelungat intr-un anumit sector al economiei sau al vietii sociale.
2)Condia Psihologica- consta in opinia unei majoritati a actorilor din sectorul respective ca regula, desi neprevazuta in
lege, trebuie respectata ca atare.
C. Echitatea
Echitatea si buna-credinta nu au un continut predeterminat, sunt niste perceptii generale. Echitatea este un concept moral
si filosofic, este conceput ca dreptate intr-un caz concret. In cazul echitatii judecatorul trebuie sa tina cont de:
*Circumstantele fiecarui caz concret- Solutia trebuie adaptata la conduit concreta a partilor si la conditiile externe a lor.
Prin urmare in dependent de circumstante la 2 spete identice poate fi solutii diferite in dependent de echitate.
*Scopul urmarit de parti prin contract. Uneori, judecatorul constata ca, pentru a se asigura ca partile primesc prestatiile la
care sunt indreptatite prin contract, uneia dintre ele trebuie sa i se stabileasca, prin metoda integrarii o obligatie
suplimentara. Echitatea oblige partile sa adapteze prestatiile la care este obligata, daca va asigura fara un sacrificiu prea
mare si va duce la atingerea scopului urmarit.(De exemplu: Schimbarea produsului/serviciului pe care prestatorul nu ar
avea problem sal ofere.)
*Scopul final de a pronunta o solutie justa si echilibrata. Echitatea nu inseamna mentinerea unei egalitati, ci a unei
proportionalitati, adica o partre nu poate cere un effort vadit exagerat sub pretextul executarii contractului. Judecatorul
trebuie sa identifice o solutie coerenta cu continutul contractului, si trebuie sa nu contravina vointei commune a partilor.
D.Buna-credinta
a)Enuntarea principiului
Buna-credinta este o figura juridical avand o multitudine de fatete in functie de contextual juridic, in care este utilizata.

5
In mare parte Buna-credinta este sinonim cu corectitudine. Din buna-credinta se deduc urmatoarele atitudini: loialitate,
cooperarea cu cealalta parte contractanta, sensibilitate fata de scopurile ei, protejare a intereselor ei, atitudinea de
sustinere a celeilalte parti contractante.
Buna-credinta este sinonim cu echitatea, prin functia materiala a echitatii, in sensul determinarii utilitatii pe care o parte o
datoreaza celeilalte parti, precum si prin functia procedural in sensul identificarii modalitatii in care trebuie sa actioneze o
parte pentru a oferi celeilalte parti utilitatea pe care o datoreaza.
Buna-credinta nu are ca functie determinarea valabilitatii unui contract.
Buna credinta difera de diligenta:
Diligenta este un criteriu de imputare a raspunderii, serveste in a stabili daca, la executarea prestatiei, partea contractanta
a depus toata priceperea.
Buna-credinta oblige fiecare parte sa se comporte, in cadrul raportului contractual, intr-un mod care sa nu dauneze, ci
chiar sa protejeze interesele celeilalte parti
Contractantul care se comporta cu rea-credinta se expune urmatoarele consecinte:
*Nerecunoasterea si refuzul de a apara de catre instanta de judecata a dreptului exercitat cu rea-credinta.
*Angajarea raspunderii fata de cealalta parte contractanta pentru neexecutarea obligatieiimplicite de buna-credinta care
rezulta din contract ori pentru exercitarea abuziva a unui drept contractual.
b) Aplicatiile practice ale principiului bunei-credinte
Buna-credinta apare cu diferita intensitate-va fi mai des invocate in favoarea partii defavorizata si mai rar in favoarea
profesionistului.
Buna credinta identifica 2 obligatii fundamentale: obligatia de loialitate si de colaborare.
1)Obligatia de loialitate- oblige partile sa fie devotate contractului si asigura atingerea scopului sau. Loialitatea se
manifesta prin:
*Obligatia de perseverenta-partea contractanta trebuie sa se asigure ca prestatia pe care o ofera este complete, iar partea
care primeste o prestatie afectata de un viciu remediabil sa ofere celeilalte parti sansa de a remedia incalcarea.
*Obligatia de asi exercita drepturile luand in cont interesele contractantului. Buna-credinta interzice unei parti sa isi
exercite propriile drepturi contractuale intr-un mod care, formal este legal, insa in fond este daunator pentru cealalta parte.
*Obligatia de fidelitate- orepste fiecare parte contractanta sa faca ceva ca ar pune in pericol buna excutare a contractului.
Fidelitatea se manifesta prin excluderea conflictelor de interese
*Interzice tratarea unei parti intr-un mod vadit discriminatoriu.
2)Obligatia de colaborare- oblige partile sa tinda spre atingerea interesului comun.
*Obligatia de informare- in derularea contractului, obligatia de informare presupune ca fiecare parte trebuie sa
informeze cealalta parte despre evenimentele survenite, care ar prezenta interers pentru executarea contractului si pentru
utilitatea sa generala.
*Obligatia de a ficilita executarea contractului- presupune implicarea in desfasurarea raportului contractual pentru ca
executarea sa ii fie utila celeilalte parti.
*Obligatia de coerenta- presupune interzicerea de a se contrazice in detrimental celeilalte parti contractante. Presupune
ca o parte contractanta este stopata de a avea un comportament contrar atitudinii sale anterioare.
*Obligatia de remediere a neclaritatilor- o parte este obligata sa corecteze erorile sau sa clarifice situatia ambigue care
ar putea arunca raportul contractual in incertitudine.
4.3Integrarea imperativa
Drepturile si obligatiile partilor contractante rezulta si din normele juridice imperative ale legislatiei care guverneaza
contractual. Integrarea se impune prioritar fata de acordul partilor,inclusive atunci cand acest accord contravene ordinii
juridice. Chiar daca partile au dorit aplicarea clauzelor ilegale, legea ordona excluderea lor din continutul contractului.
Sursa de integrare imperativa sunt normele imperative , care, la randul lor, se clasifica in norme prohibitive si onerative.
Normele imperative sunt un parametru al ilegalitatii contractului sau a clauzei. Ea are drept consecinta nulitatea totala a
contractului. Daca nulitatea este partial contractual continua sa isi produca efectele.
Norma poate sa integreze contractul in mod indirect- cand duce la simpla anulare a clauzei. Si in mod direct corectand
clauza nu prin anulare dar prin corectare.
Sectiunea 2. Efectele contractului fata de terti
1.Relativitatea efectelor contractelor
1.1Consideratii generale

6
Contractul valavil incheiat produce efecte juridice numai intre parti,dar nu si fata de terti.
Principiul relativitatii are un dublu efect de protective:1)ii apara pe terti de a fi tinuti de obligatiile care nu le-au contractat
(lucrurile convenite intre unii nu pot vatama sau avantaja pe altii).2.Limiteaza efectele contractului doar la partile
contractante pe care le apara de o eventuala imixiune a tertilor.
Principiul prevede: doar partile pot devein creditori sau debitori prin efectul contractului, in schimb el nu este un obstacol
in opozabilitatea contractului si a situatiilor contractuale.
1.2Domeniul de aplicare a principiului relativitatii
Trebuie de determinat cecul de personae fata de care acesta nu poate produce efecte:
A.Partile
Partea este subiectul care prin prezenta fizica sau juridical, isi manifesta consemtamantul, animat de un interes propriu la
incheierea unui contract ale carui efecte se vor rasfrange asupra lui. In acest caz Subiectul este partea originara la
contract. Parte este considerat si subiectul care suporta efectele-denumit parte survenita la contract.
Oparte a contractului poate fi alcatuit din mai multe subiecte de drept:EX( Mai multi coproprietari vand un bun-toti
impreuna vor constitui vanzatorul). Partea contractanta nu trebuie confundata cu participantul(care a asistat la incheierea
contractului, fara ca acesta sa fi generat drepturi si obligatii pentru el:intermediarul, consultantul juridic,notar, expertul).
O alta categorie care potrivit criteriului dinamic, poate fi inclusa in categoria de parte contractanta:succesorii
universali(persoana care dobandeste intregul patrimoniu),succesorii cu titlu universal(persoanele care dobandesc cote
parti din patrimoniu). Ei devin o parte survenita la contract.
B.Tertii
Tertii sunt persoanele care nu corespund caracteristicilor unei parti contractante, nu-I nici parte originala si nici parte
survenita.
Trebuie sa facem distinctive intre terti desavarsiti si terti interesati.
Terti desavarsiti- este persoana care sia dat consimtamantul la incheierea de catre parti a contractului: reprezentantul unui
dintre parti, parintele minorului care a implinit varsta de 14 ani, creditorul al carui accord este necesar pentru valavilitatea
contractului.
Terti interesati- sunt persoanele care nu au statut de parte contractanta, obtin un drept din contract, ori sunt tinuti sa-l
respecte:1)Tertul beneficiar al unui contract in favoarea unui tert(stipulatie pentu altul)
2)Titularul unei actiuni directe, atunci cand legea recunoaste tertului dreptul de actiona contra unei parti a unui contract
3)Dobanditorul subsecvent al bunului in raport cu accesoriile acestuia, caruia ar putea sa-I revina drepturi ori obligatii
strans legate de bun.
4)Debitorul cedat fata de contractual de cesiune de creanta dintre vechiul creditor si noul debitor.
5)Creditorii partilor contractante, care trebuie sa suporte fluctuatiile din cadrul patrimoniului debitorului.
1.3Opozabilitatea efectelor contractului
Opozabilitatea contractului este un principiu care presupune, tertii nu pot sa devina debitori si creditori prin efectele
obligationale ale contractului, existent contractului nu poate fi ignorata de nimeni. Tertii trebuie sa recunoasca existent
contractului, efectele pa care acesta le genereaza sis a se abtina de la incalcarea lor.
Atunci cand se pune problema opozabilitatii contractului fata de terti, pentru ei contractual nu este un act juridic , ci un
fapt juridic intervenit intre alte personae. Daca impiedica executarea contractului , tertul nu va fi supus raspunderii
contractuale dar raspunderii delictuale (Art1998)
Opozabilitatea contractului fata de terti este conditionata de cunoasterea contractului, deoarece un act juridic sau un fapt
juridic poae fi respectat numai daca este cunoscut de cei cerora le revine o astfel de obligatie. In acest scop, legea a
stability diferite sisteme de publicitate a drepturilor constutuite sau transmise prin contracte, cum are fi registrul bunurilor
immobile, in aceste cazuri se face public doar dreptul nu si intregul text al contractului care ramane confidential.
1.4 Grupurile de contracte
1)Grupurile de contracte cu structura liniara-se gaseste acolo unde partea unui contract(contractprimar), pentru al
putea sa-l execute, incheie cu un tert un alt contract (subcontract) care ii va oferi total sau partial prestatia necesara
executarii primului contract.(Contractul de locatiune si sublocatiune). Partile subcontractului contracteaza doar intre ele,
neavand intentia de a acorda drepturi fata de creditorul din contractual primar.
2) Grupurile de contracte cu structura radiant-presupune pentru a implementaproiectul urmarit de contract (care va fi
contract principal)se incheie 1 sau mai multe contracte intre aceleasi partisau cu terti(care vor fi contracte accesorii).

7
3)Grupurile de contracte cu structura triunghiulara -se bazeaza pe incheierea mai multor contracte cu structura
liniaara, insa cu deosebirea ca intentia partilor este de a numi clar partile extreme ca tertii beneficiari ai contractelor la
care nu sunt parte.(modelul de leasing)
1.5 Excepțiile veritabile de la principiul relativității efectelor contractului
A. Contractul în favoarea terțului
a) Noțiune
Contract în favoarea unui terț este contractul ale cărui părți au convenit ca una dintre ele (promitentul) să efectueze
prestația nu celeilalte părți (stipulantului) ci terțului (beneficiarului), care obține în mod nemijlocit dreptul să pretindă
prestația în folosul său.
Terțul beneficiar nu este parte contractantă. El rămâne terț dar devine creditor al stipulantului în privința prestației
stipulate. Nu se cere ca terțul să semneze contractul ori să primească un exemplar al contractului.
Contractul în favoarea terțului reprezintă un aranjament care se poate include într-un contract numit sau nenumit.
Calificarea contractului va fi efectuată în funcție de natura prestațiilor părților contractante, chiar dacă un terț va avea de
beneficiat de pe urma uneia dintre prestații.
b) Condițiile de naștere a dreptului direct al terțului
Pentru ca titularul să devină titularul unui drept contractual direct (în mod nemijlocit în expresia art. 1096 alin. (1)) față de
promitent este necesar ca:
1. Terțul beneficiar să fie determinat. Legea permite doar determinarea anumitor caracteristici ale terțului, nu și
determinarea lui exactă. (art. 1096 alin. (3))
2. Intenția de a acorda terțului un drept direct. Un membru extrem al grupului poate acționa direct membrul din cealaltă
extremă.
Acceptarea de către terț nu este o condiție de naștere în favoarea sa a dreptului, ci are ca efect doar consolidarea
dreptului său la o prestație. Până la acceptare de către terț, dreptul la prestație este un drept afectat de condiție rezolutorie.
Ea se desființează reptroactiv dacă terțul respinge dreptul sau dacă nu exprimă acceptarea în termenul acordat pentru
aceasta în contract. În această perioadă de așteptare, stipulantul (dar nu și promitentul) poate revoca stipulația sau o poate
modifica (de exemplu în scopul reducerii prestației). (art. 1096 alin. (4))
Acceptarea va produce efecte din momentul recepționării, de cptre una din părțile contractante a actului de acceptare.
Succesorii stipulantului nu vor putea să își exercite dreptul de revocare. Aceasta implică o apreciere intuitu personae. (art.
1096 alin. (4) dispoziția 2). Totuși aceștia pot să declare rezoluțiunea sau rezilierea contractului, provocând un efect
similar revocării stipulației.
c) Efectele juridice
1) Raporturile dintre promitent și terțul beneficiar. Efectul notoriu al contractului în favoarea unui terț este apariția în
patrimoniul terțului beneficiar a unui drept contractual direct față de promitent cu stabilirea între ei a unui raport
obligațional. Astfel, terțul beneficiar este creditor, iar promitentul este debitor al acestuia.
Păstrarea modalităților contractului. Terțul beneficiar va dobândi dreptul contractual într-o formă afectată de o
multitudine de condiții contractuale. Abordarea se justifică prin faptul că totalitatea clauzelor contractuale circumscriu
condițiile în care promitentul s-a obligat.
Remediile terțului în caz de neexecutare sunt cele ale oricărui creditor contractual. Terțul poate intenta o acțiune în
executarea silită a contractului sau de plata despăgubirilor în locul prestației; poate cere repararea prejudiciului cauzat din
culpa promitentului.
Terțul însă nu poate declara rezoluțiunea sau rezilierea contractului. Acest remediu este acordat doar părților. Nu se paote
tolera ca terțul beneficiar să stingă drepturile contractuale ale stipulantului.
Terțul beneficiar va trebui să suporte consecințele remediilor juridice alese de părțile contractului. Dacă promitentul sau
stipulantul vor rezolvi sau rezilia întemeiat, dreptul terțului de a primi prestația se va stinge. Dacă, însă, rezoluțiunea a
intervenit după ce terțul beneficiar a primit deja prestația, el nu va fi ținut să o restituie promitentului.
2) Raporturile dintre promitent și stipulant vor fi guvernate de contractul în care se cunprinde stipulația.
În paralel cu dreptul terțului beneficiar, stipulantul are dreptul să ceară executarea silită a prestației în favoarea terțului
beneficiar.
Promitentul are obligația față de stipulant să execute întregul contract, astfel că neexecutarea prestației către terț nu este o
culpă doar față de terț ci și față de stipulant.

8
3. Raporturile dintre stipulant și terțul beneficiar sunt guvernate de regulă, de un alt contract, care a format cauza
încheierii contractului în favoarea terțului și explică de ce stipulantul a stipulat în favoare terțului. Însă raporturile dintre
cei 2 pot fi și extracontractuale.
B. Acțiunea directă
a) Introducere
Acțiune directă = acțiunea care permite creditorului de a pretinde în nume propriu și pe cont propriu executarea unei
prestații de la debitorul debitorului său. Această procedură permite a scurta procedura normală care necesită 2 etape și de
a evita riscul insolvabilității debitorului principal.
Acțiunea directă apare doar în cazul în care este dată expres de lege.
Cazurile de acțiune directă:
1. Art. 1271
2. Art. 1266
3. Art. 1481
b) Condiții de exercitare
1. Exercitarea în limitele pretenției pe care creditorul o are față de debitorul intermediar.
2. Exercitare în limitele pretențiilor pe care debitorul intermediar la are față de subdebitor. Cu alte cuvinte, sublocatarul
poate opune locatorului toate excepțiile pe care le-ar fi putut opune debitorului intermediar.
În cazul despăgubirilor titularului contra faptei dăunătoare cauzate de un terț, nu se pot impune potențialele limitări de
răspundere conținute în contractul dintre titularul acțiunii și debitorul intermediar.
c) Efectele admiterii acțiunii directe
Acțiunea directă are ca efect imediat imobilizarea în patrimoniul debitorului intermediar, a creanței pe care acesta o are
împotriva subdebitorului, care este de acum înainte afectată exclusiv pentru plata creditorului direct. Astfel, creditorul
titular poate să obține plata creanței sale direct de la subdebitor.
Plata făcută de subdebitor direct creditorului ca avea ca efect stingerea concomitentă a datoriei sale și a datoriei
debitorului intermediar.
C. Dobânditorul subsecvent al bunului.
Față de dobânditorul subsecvent al bunului sau al dreptului încheiat de antecesorul său produce efecte în sensul
transmiterii unor drepturi sau unor obligații concrete legate doar de bunul sau de dreptul care i-a fost transmis cu titlu
particular.
Părțile contractului anterior pot conveni că drepturile accesorii legate de un bun nu sunt transmisibile către un terț.
Numeroase garanții emise de vânzătorii profesioniști conțin astfel de clauze. În contractul de consumator, dacă nu a fost
negociată în particular, clauza este nulă.
Dobânditorul subsecvent dobândește nu doar drepturi dar și obligații strâns legate de bun.
1.6 Promisiunea faptei altuia
A. Considerații generale
Promisiunea faptei altuia este un aranjament contractual ce constituie o creație a practicii prin care una dintre părți se
obligă față de cealaltă parte să determine consimțământul unui terț de a încheia un act juridic sau de a-l ratifica. Această
convenție nu produce nici un efect în sarcina terțului întrucât nu este parte la ea, ci doar este vizat de prestația asumată de
promitent.
B. Condițiile de validitate.
1. Trebuie ca promisiunea să corespundă ordinii publice și bunelor moravuri
2. Promisiunea este guvernată de principiul transparenței. Trebuie să rezulte că intenția părților este ca stipulantul să își
asume o obligație de rezultat și anume de a-l determina pe terț să încheie actul-țintă.
3. În caz de neatingere a rezultatului promis, promitentul suportă o consecință.
Fiind asumată, această obligație de rezultat, promitentul trebuie să poarte răspundere pentru neatingerea lui, chiar dacă, în
condiții contractuale normale, ar fi putut invoca nulitatea promisiunii pentru imposibilitate.