Sunteți pe pagina 1din 5

Istoria corăbiilor

Originile corăbiilor şi bărcilor nu au fost stabilite cu precizie de către istorici.


Aceştia au căzut, totuşi, de acord în privinţa faptului că omul a folosit pentru
prima dată un dispozitiv plutitor înaintea anului 6000 î.Hr., pentru a putea
tranversa mici curgeri de apă. La început el a călărit un buştean. Rămâne
totuşi o taină dacă a făcut această ispravă împins de dorinţa de a scăpa de
inundaţii, de vreo altă primejdie sau pentru a se deplasa în regiuni mai bogate
în peşte şi în plante comestibile.

Primele bărci ale omului par a fi fost nişte canoe rudimentare, obţinute prin
scobirea buştenilor. De fapt, acest gen de canoe este folosit şi în prezent de
multe triburi primitive.
Astfel începe navigaţia, dar în curând se simte nevoia unui suport mai stabil
decât trunchiul de copac: aceasta va fi pluta. Marea îl înfricoşa pe om prin
dimensiuni, prin necunoscut şi mai ales prin dezlănţuirea haotică de forţe din
timpul furtunilor, astfel că primele plute au fost utilizate pe lacuri sau râuri
interioare.

Pluta era confecţionată din trunchiuri legate cu liane sau curele de piele. În
locurile unde lipsesc copacii, trunchiurile sunt înlocuite de mănunchiuri de
trestie; acestea sunt mai uşoare, asigură o flotabilitate mai mare şi li se poate
da o formă mai comodă şi mai practică. Astfel de ambarcaţii din papirus, de
formă rotunjită, erau foarte răspândite pe Nil. Ele sunt reprezentate în
morminte prefaraonice datând din mileniul al IV-lea î.Hr. şi se ştie că în
mileniul al III-lea î.Hr. Memphis era un port deja prosper. Astfel de ambarcaţii
sunt folosite şi azi în Bolivia de riveranii Lacului Titicaca.
În mileniul al III-lea î.Hr., ambarcaţiile egiptene se aventurează în Mediterana;
în alte părţi, marina cretană era deja activă. Din această epocă
datează cârma alcătuită dintr-o vâslă laterală, ca şi velele(una singură pe
ambarcaţie). În lipsa unei tehnici de fixare, catargul este alcătuit din doi stâlpi.
De altfel, mica velă de formă pătrată nu este utilizabilă decât când vantul suflă
din spate, propulsia fiind asigurată de 20 de vâslaşi. Instalaţiile şi
echipamentele sunt sumare. Ancorele sunt pietre mari, prevăzute cu o gaură.

Progresele în materie de asamblare şi de arhitectură navală determină


creşterea tonajului, acţiune stimulată mai ales de greci şi de fenicieni. Primii
urmăreau câştigarea supremaţiei militare. Triremaateniană era o corabie de
40 de metri şi o capacitate de 100 de tone, care avea în spate un adăpost
sumar pentru cei patru ofiţeri, echipajul fiind expus la itemperii. Având 48 de
rame şi 144 de vâslaşi, atingea o viteză de 10 noduri.

Fenicienii urmăreau să construiască ambarcaţii din ce în ce mai mari şi mai


rezistente pentru transportul de mărfuri până-n strâmtoarea Gibraltar. Romanii
nu aduc mari modificari în construcţia ambarcaţiilor, dar generalizează cârma
dublă ( câte una de fiecare parte ) şi folosesc ancora de fier cu lanţ. Din acest
moment navele de război se deosebesc din ce în ce mai mult de cele de
comerţ; acestea din urmă foloseau exclusiv pânzele şi aveau coca mai lată,
de aceea erau mai lente.

Bizantinii transformă trirema în dromon, navă uşoară şi rapidă; vela pătrată


este înlocuită cu cea latină, fixată pe un stâlp înalt; se manevrează mai greu,
dar permite orientarea după vânt. Totuşi, propulsia principală continuă să fie
vâslitul.
În primele secole ale erei noastre, mările din Nord sunt străbătute
de corăbiile vikingilor. Pentru că marii şefi vikingi erau îngropaţi într-o
corabie pe post de mormânt, s-au păstrat în stare destul de bună drakare din
evul mediu. Erau ambarcaţii extrem de rapide, uşor de manevrat şi puteau
trage rapid la mal. Cu aceste ambarcaţii fără punte, lungi de cel mult 20-25 m
şi largi de 5-6 m, vikingii au ţinut la respect populaţiile continentale şi pe cele
din Marea Britanie, s-au instalat în Islanda, au bătut coastele Groelandei, apoi
au pornit spre pământul american.

Total deosebită de drakarul vikingilor, jonca chinezească este cel mai vechi
tip de corabie încă folosit. Interesele exclusiv comerciale ale chinezilor cereau
vase mari, încăpătoare, chiar dacă mai lente şi mai greu de manevrat.
Prezenţa concomitentă a corăbiilor chinezeşti şi arabe în porturile Indiei a
permis echipajelor celor din urmă să introducă apoi în occident ştiinţa şi
tehnica orientală, în special busola.
În Mediterana, în secolul al IV-lea şi al V-lea, dromonul este înlocuit de galeră.
La sfârşitul evului mediu, această corabie evoluează rapid. Armele de foc fac
inutil pintenul; rămâne un singur rând de vâslaşi; se dezvoltă şi se
perfecţionează sistemul de vele. Galera va fi folosită până în secolul al XVII-
lea ca tip de „ambarcaţie lungă”. În acest timp marina comercială impune noi
progrese. În secolul al XV-lea, caravelele portugheze au două, apoi trei
catarge, cu velă pătrată în Atlantic, şi cu velă latină în Mediterana. Sunt
corăbii de dimensiuni modeste ( 30 m lungime şi 10 m lărgime ), dar foarte
sigure şi rezistente. Dotate cu cârmă şi busolă, străbat oceanul şi pornesc în
căutarea de pământuri necunoscute ( ex. corabia „Santa Maria” a
lui Cristofor Columb ).
Spaniolii construiesc celebrul galion, navă rapidă şi puternică, ce asigura
legăturile metropolei cu Lumea Nouă. În acest timp, navele de război
perfecţionează velele şi suprimă vâslele în locul rămas liber plasând tunuri (
pe fiecare latură ).

Fregata este mai mică şi mai rapidă. Are coca mai îngustă şi o velatură
pătrată susţinută de trei catarge. Are la bord între 20 şi 40 de tunuri. Corveta
este o fregată mică, pentru misiuni de legătură, echipată cu 20 de
tunuri. Cliperul a fost corabia ce a marcat apogeul navigaţiei cu pânze,
înainte ca vaporul să se impună.

S-ar putea să vă placă și