Consiliul de Miniştri

1.Coordonarea politicilor economice generale

2. Reprezentanţa permanentă

3. Secretariatul general

4. Sistemul de votare

Consiliul de Miniştri este instituţia Uniunii Europene care reprezintă direct statele membre şi
în care participă fiecare prin reprezentanţi la şedinţele care se ţin, de obicei la Bruxelles.
Conform Tratatului Comunităţii Europene, Consiliul a fost creat pentru a asigura
coordonarea politicilor economice generale, pentru a acţiona ca organ de luare a deciziilor şi
pentru a defini operaţiile de management general ale Comisiei. Aceste atribuţii îi conferă
Consiliului rolul de principal organism de luare a deciziilor.
S-a ales denumirea de Consiliul European a cărui primă întrunire s-a realizat în 1975. Actul
Unic European a specificat nevoia a cel puţin două întruniri pe an ale şefilor de stat şi de
guvern din ţările Comunităţii, membri de drept în Consiliului European. Tratatul de la
Maastricht a oficializat rolul Consiliului European, prevăzut să furnizeze Uniunii Europene
impulsul necesar dezvoltării şi să definească respectivele direcţii generale de evoluţie
politică (Art. 1).
Comunitatea se bazează pe cei trei piloni. În interiorul pilonului unu, deciziile se realizează
prin patru clase legislative din categoriile: Reglementări, cu aplicabilitate generală în toate
statele membre. Ele nu trebuie confirmate de parlamentele naţionale pentru a avea efect
legal. Dacă intervine un conflict între reglementare şi legea naţională prevalează
reglementarea. Directive, obligatorii pentru statele membre în privinţa rezultatului de obţinut
într-o perioadă dată, dar care lasă metoda de implementare la latitudinea guvernelor
naţionale. Decizii, obligatorii în întregime pentru cei cărora le sunt adresate, fie aceştia state
membre, companii sau persoane fizice; Recomandări sau avize care nu sunt obligatorii, ci
reprezintă doar punctul de vedere al Comunităţii.
Dreptul de iniţiativă legislativă revine Comisiei, dar Consiliul poate să-i ceară o propunere
într-un domeniu specific. O dată propunerea făcută, depinde de baza legală a Tratatului dacă
(a) propunerea e votată în unanimitate, cu majoritate simplă sau calificată şi (b) Parlamentul
European trebuie doar consultat (facultativ) de către Consiliu sau, de un larg organ legislativ
conectat cu piaţa unică, dacă este vorba despre procedura de codecizie.
O propunere supusă votului în Consiliu se adoptă cu majoritate calificată (54 de voturi
favorabile).
Întrunirile ministeriale sunt combustibilul Consiliului. Tratatul Merger (1965, intrat în
vigoare în 1967), a prevăzut un singur Consiliu de Miniştri. În practică, însă, munca
Consiliului este împărţită pe domenii. De pildă, Consiliul de Relaţii Generale are ca membri
Miniştri de Externe şi se ocupă de problemele generale ale iniţierii şi coordonării politicilor,
de relaţiile politice externe şi cu problemele politice sensibile. Consiliul Tehnic este alcătuit
din Miniştri de resort ai statelor membre, în funcţie de domeniul vizat: Miniştri Agriculturii,
Energiei, Mediului.
Administrarea întregii game a Consiliului de Miniştri, de la cel mai mic grup de lucru până la
Consiliul European, este în responsabilitatea statului care asigură Preşedenţia, schimbată o
dată de 6 luni.
Preşedenţia Consiliului oferă avantaje, dar şi dezavantaje. Un avantaj este corelat prestigiului
şi statutului deţinut de această funcţie: pe durata a şase luni, ţara preşedintelui este centrul
relaţiilor UE; miniştri – în special primul ministru şi ministrul de externe – sunt
reprezentanţii UE. Un alt avantaj este acela că pe durata mandatului, Preşedenţia are o putere
mai mare, şi poate coordona priorităţile şi viteza politicii UE. Cu toate acestea, potenţialul
Preşedenţiei de a dezvolta politici nu trebuie exagerat; chiar dacă la preluarea mandatului îşi
stabileşte priorităţile, nu porneşte la drum doar cu probleme noi; sunt de rezolvat cele rămase
în desfăşurare şi, de multe ori, ele consumă energie şi timp. Apoi, şase luni nu este o
perioadă suficientă pentru a realiza politici ambiţioase, mai ales dacă sunt necesare şi
legislaţii.
Consiliul realizează circa 90 de întâlniri pe an. Ele se desfăşoară la Bruxelles, cu excepţia
lunilor aprilie, iunie şi octombrie, când sunt planificate în Luxemburg. Regularitatea
întâlnirilor pe domenii reflectă importanţa, direcţiile, priorităţile şi interesele politicilor UE.
Miniştrii de Externe, apoi Miniştrii Agriculturii şi Miniştrii Economiei şi Finanţelor
Consiliul ECOFIN) se întâlnesc de regulă o dată pe lună, şi mai des, dacă este necesar.
Miniştrii Pieţei Unice, Miniştrii Mediului, Miniştrii Pescuitului şi Miniştrii Transporturilor
au patru–cinci întâlniri pe an; Cercetarea, Socialul, Energia şi Industria se întâlnesc doar de
două–trei ori pe an, Sănătatea şi Cultura au doar una–două reuniuni.
Comitetul Permanent pentru Angajaţi este în serviciul Consiliului, şi se particularizează sub
două aspecte:
– în primul rând, membrii săi nu sunt numai reprezentanţi ai guvernelor, ci şi ai grupurilor de
interese;
– în al doilea rând, reprezentanţii guvernelor sunt conduşi de miniştri, iar dacă aceştia nu pot
participa, de către reprezentanţii lor personali.
Comitetul se întruneşte de două ori pe an, discută probleme de interes major şi elaborează
recomandări Consiliului de Relaţii Sociale şi de Muncă.
Diferite comitete, care tehnic sunt Comitete /Comisie/ (lucrează pentru Consiliu şi Comisie).
Comitetul Monetar, înfiinţat sub Art. 105 din Tratatul CEE investit cu o autoritate
considerabilă prin Art. 109 c din Tratatul asupra UE acoperă Sistemul Monetar European
(SME); mişcarea de capital; relaţiile monetare internaţionale şi multe aspecte legate de
Uniunea Economică şi Monetară (UEM). În plus, are acces privilegiat în Comisie şi în
Consiliu. Şeful Comitetului raportează de mai multe ori pe an direct Consiliului ECOFIN.
Secretariatul General este suportul principal al Consiliului cu peste 2.000 de persoane, din
care, în jur de 200, cu grad A, personal diplomatic. Sediul Secretariatului, unde se ţin
întâlnirile Consiliului, este la Bruxelles.
Structura ierarhică a Consiliului nu este încărcată sau rigidă. Procedurile, în cazul unor
propuneri venite din partea Comisiei sau a Parlamentului European, se realizează după
modelul: examinarea iniţială a textului Comisiei este efectuată de un grup de lucru, sau dacă
are un domeniu larg, de mai multe grupuri de lucru. În cazul în care nu există un grup de
lucru permanent pe problema respectivă, el se constituie.
La prima reuniune se abordează problemele generale; următoarele întâlniri au loc în funcţie
de problemele ridicate din examinarea textului Comisiei. Dacă toate aspectele merg bine, se
creează un document în care se indică punctele cu care sunt şi cu care nu sunt de acord.
A doua etapă consemnează înaintarea documentului la COREPER sau în cazul problemelor
din agricultură la CSA. COREPER fiind situat între grupurile de lucru şi Consiliul de
Miniştri, acţionează ca un fel de agenţie de filtraj, pentru întâlnirile ministeriale. Se încearcă,
pe cât posibil, să se elimine, prin rezolvare, problemele litigioase. În cazul în care în
grupurile de lucru s-au atins condiţiile de adoptare a unei măsuri, COREPER confirmă
opinia respectivă şi o înaintează miniştrilor pentru adoptare. Dacă nu s-a ajuns la o soluţie,
COREPER poate să facă trei lucruri: să rezolve problemele în litigiu; să trimită înapoi la
grupul de lucru documentul cu indicaţiile necesare obţinerii unei înţelegeri sau să-l trimită,
mai sus, miniştrilor. Oricum ar fi facil sau nu, documentul în discuţie se adoptă la nivel
ministerial.
Tratatele asigură Consiliului trei modalităţi de a lua decizii:
 vot în unanimitate,
 vot cu majoritate calificată şi
 vot cu majoritate simplă.

Votul în unanimitate în cadrul Consiliului este limitat, deşi câmpul de aplicare nu este
neglijabil. Chiar după expirarea perioadei de tranziţie, în Tratatul CEE, 27 dispoziţii
prevedeau recurgerea la unanimitate. AUE a menţinut-o în domeniile de natură
constituţională sau cvasi-constituţională, dar i-a redus aplicarea în domeniile politicilor
comune şi mai ales a armonizării legislaţiilor naţionale. Mai mult, pentru ca unanimitatea să
se poată forma, nu este necesar ca toate statele să voteze în favoarea deciziei. În acest sens
Art. 148, din Tratatul CEE, stabileşte că abţinerile membrilor prezenţi sau reprezentanţi nu
constituie un obstacol în adoptarea deciziilor Consiliului, care cer unanimitate. Este necesar
însă, ca toate statele membre să fie prezente sau reprezentate. Prin aceasta se lasă o poartă
de scăpare care conciliază eficacitatea decizională a instituţiei cu respectarea poziţiei
naţionale.
Votul cu majoritate calificată. Pentru obţinerea majorităţii, statele membre au o pondere
specială, în funcţie de criterii generale, demografice, politice şi economice. Minoritatea este
protejată prin propunerea Comisiei care se consideră că reprezintă interesul comunitar şi
deci, şi interesele statelor mici; b). în celelalte cazuri, în care Consiliul statuează fără
propunerea Comisiei, pe lângă un număr de voturi se ţine seama şi de numărul statelor, în
sensul ca cele 62 voturi să exprime votul favorabil a cel puţin zece state.
Ideea principală care se desprinde din analiza mecanismului de vot este că majoritatea
calificată să nu lase vreunuia din statele posibilitatea de veto. Prin lărgirea de la 12 la 15 state
membre, ponderea voturilor pentru formarea majorităţii calificate a fost revizuită.
În privinţa competenţelor deja existente în Tratatul CEE, în Tratatul de la Maastricht votul cu
majoritatea calificată a fost introdus numai în ceea ce priveşte mediul (celelalte domenii,
cum ar fi ale programelor de cercetare, organizarea fondurilor, fiscalitatea, armonizarea
legislaţiilor, politica vizelor au rămas să fie guvernate de regula unanimităţii). Se poate spune
că prin Tratatul asupra UE votul cu majoritate calificată conduce procesul decizional în cel
mai mare număr de domenii.
Votul cu majoritate simplă. Deciziile şi deliberările Consiliului sunt adoptate potrivit
principiului general stabilit de Art. 148. Acesta prevede că în afară de dispoziţii contrarii ale
Tratatului, deliberările Consiliului sunt încheiate, iar actele adoptate cu majoritatea
membrilor care îl compun. Majoritatea simplă este calculată în raport cu membrii Consiliului
şi nu în raport cu membrii prezenţi. Fiecare ţară a primit un vot folosit, în principal, în
scopuri procedurale. (Începând din februarie 1994, se foloseşte la tarife anti-dumping şi anti-
subvenţie în contextul Politicii Comerciale Comune).
Preşedenţia Consiliului se exercită prin rotaţie de fiecare stat membru, pe o durată de şase
luni, după o ordine fixată prin Tratat. Tratatul de la Maastricht indică ordinea într-un prim
ciclu de şase ani. În ciclul următor, tot de şase ani, ordinea membrilor este alfabetică.
Ordinea prevăzută înainte de 1 ianuarie 1995, era următoarea: într-un prim ciclu de şase ani:
Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda
Portugalia, Regatul Unit; în ciclul următor de şase ani – Danemarca, Belgia, Grecia,
Germania, Franţa, Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Regatul Unit, Portugalia.
Această ordine s-a modificat după lărgirea UE la 15 ţări. În 1995 Franţa a deţinut preşedenţia
în prima jumătate a anului. Au urmat Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Regatul
Unit, Austria, Germania.
Începând cu iulie 1999 ordinea este: Finlanda, Portugalia, Franţa, apoi începând cu
2001: Suedia, Belgia, Spania, Danemarca, Grecia.[1]
Sugestii pentru studeţi:
 Reţineţi Competenţele Comisiei Europene
 Priviţi harta politică a Europei şi raportaţi numărul voturilor fiecărei ţări la:
suprafaţă, populaţie, forţa economică, istoria ei
 Notaţi câteva din atributele fiecărei comisii
 Comparaţi sistemul de vot cu alte modalităţi întâlnite la nivel guvernamental sau
organizatoric

[1] Nicolae Păun, Istoria constructiei europene, Editura Fundaţia pentru Studii Europene,
1999, pp. 51–57 .
Consiliul de Ministrii este institutia UE care reprezinta direct statele membre si în care
participa fiecare - prin reprezentanti la sedintele care se tin, de obicei la Bruxelles. Conform
Tratatului Comunitatii Europene, Consiliul a fost creat pentru a asigura coordonarea
politicilor economice generale pentru a actiona ca organ de luare a deciziilor si pentru a
defini operatiile de management general ale Comisiei. Aceste atributii îi confera Consiliului
rolul de principal organism de luare a deciziilor.

În anii '70 pentru a corecta tendinta Consiliului de Ministri de a fi un forum pentru

negocierea exclusiva a problemelor legate de interesele nationale restrânse sau specifice, s-a
impus instaurarea unei autoritati politice. Initial, Monnet a propus ca institutia sa fie
Guvernul European Provizoriu. Ideea sa viza înlocuirea situatiei în care ministrii actionau în
Consiliu pe baza instructiunilor nationale, cu o alta noua, în care ei sa primeasca instructiuni
de la o sursa comuna - un organ compus din superiorii lor politici. Nu s-a acceptat
propunerea lui Monnet privind titulatura noii institutii, în schimb a fost preluata partea cu
atributiile, reprezentarea etc.

S-a ales denumirea de Consiliul European a carui prima întrunire s-a realizat în 1975. Actul
Unic European va specifica necesitatea a cel putin doua întruniri pe an ale sefilor de stat si de
guvern din tarile Comunitatii, membri de drept în Consiliului European. Tratatul de la
Maastricht a oficializat rolul Consiliului European, prevazut: sa furnizeze Uniunii Europene
impulsul necesar dezvoltarii si sa defineasca respectivele directii generale de evolutie
politica (Art. 1).

Comunitatea - si i-am evidentiat semnificatia - se bazeaza pe cei trei piloni. În

interiorul pilonului unu deciziile se realizeaza prin patru clase legislative din
categoriile: Reglementari, cu aplicabilitate generala în toate statele membre. Ele nu
trebuie confirmate de parlamentele nationale pentru a avea efect legal. Daca intervine
un conflict între reglementare si legea nationala prevaleaza reglementarea. Directive,
obligatorii pentru statele membre în privinta rezultatului de obtinut într-o perioada
data, dar care lasa metoda de implementare la latitudinea guvernelor nationale.
Decizii, obligatorii în întregime pentru cei carora le sunt adresate, fie acestia state
membre, companii sau persoane fizice; Recomandari sau avize care nu sunt
obligatorii, ci reprezinta doar punctul de vedere al Comunitatii.

Dreptul de initiativa legislativa revine Comisiei, dar Consiliul poate sa-i ceara o
propunere într-un domeniu specific. O data propunerea facuta, depinde de baza
legala a Tratatului daca (a) propunerea e votata în unanimitate, cu majoritate simpla
sau calificata si (b) Parlamentul European trebuie doar consultat (facultativ) de catre
Consiliu sau, de un larg organ legislativ conectat cu piata unica, daca este vorba
despre procedura de codecizie. O propunere supusa votului în Consiliu, se adopta cu
majoritate calificata (54 de voturi favorabile).

Întrunirile ministeriale sunt motorul Consiliului. Tratatul Merger (1965, intrat în

vigoare în 1967), a prevazut un singur Consiliu de Ministri. În practica, însa, munca
Consiliului este împartita pe domenii. De pilda, Consiliul de Relatii Generale are ca
membri Ministri de Externe si se ocupa de problemele generale ale initierii si
coordonarii politicilor, de relatiile politice externe si cu problemele politice sensibile.
Consiliul Tehnic este alcatuit din Ministri de resort ai statelor membre, în functie de
domeniul vizat: Ministri Agriculturii, Energiei, Mediului. Administrarea întregii
game a Consiliului de Ministri, de la cel mai mic grup de lucru pâna la Consiliul
European, este în responsabilitatea statului care asigura Presedentia - schimbata o
data de 6 luni.
 Presedentia Consiliului ofera avantaje dar si dezavantaje. Un avantaj este corelat
prestigiului si statutului detinut de aceasta functie: pe durata a sase luni, tara
presedintelui este centrul relatiilor UE; ministrii - în special primul ministru si
ministrul de externe - sunt reprezentantii UE. Un alt avantaj este acela ca pe durata
mandatului, Presedentia are o putere mai mare, si poate reglementa (dirija)
prioritatile si viteza politicii UE. Cu toate acestea, potentialul Presedentiei de a
dezvolta politici nu trebuie exagerat; chiar daca la preluarea mandatului îsi stabileste
prioritatile, nu porneste la drum doar cu probleme noi; sunt de rezolvat cele ramase
în desfasurare si, de multe ori, ele consuma energie si timp. Apoi, sase luni nu este o
perioada suficienta pentru a realiza politici ambitioase, mai ales daca sunt necesare si
legislatii.

Consiliul realizeaza circa 90 de întâlniri pe an. Ele se desfasoara la Bruxelles, cu

exceptia lunilor aprilie, iunie si octombrie, când sunt planificate în Luxemburg.
Regularitatea întâlnirilor pe domenii reflecta importanta, directiile, prioritatile si
interesele politicilor UE. Ministrii de Externe, apoi Ministrii Agriculturii si Ministrii
Economiei si Finantelor Consiliul ECOFIN) se întâlnesc de regula o data pe luna, si
mai des, daca este necesar. Ministrii Pietei Unice, Ministrii Mediului, Ministrii
Pescuitului si Ministrii Transporturilor au patru-cinci întâlniri pe an; Cercetarea,
Socialul, Energia si Industria se întâlnesc doar de doua-trei ori pe an, Sanatatea si
Cultura au doar una-doua reuniuni.

În afara întâlnirilor formale, Ministri de Externe si Ministri ECOFIN au întâlniri

saptamânale, de regula în tara Presedentiei, unde discuta fara a fi presati în a lua
hotarâri. Fiecare stat membru are o delegatie nationala, Reprezentanta Permanenta la
Bruxelles si actioneaza ca un ambasador în UE. Reprezentanta Permanenta este
condusa de un Reprezentant Permanent, de regula un diplomat de cel mai înalt grad,
ajutat de douazeci-treizeci de oficiali, în cazul tarilor mari. Cam jumatate din oficiali
sunt alesi din serviciul diplomatic, iar cealalta jumatate din diferite ministere -
Agricultura, Comert si Finante. Sefii delegatiilor se reunesc o data pe saptamâna în
cadrul Comitetelor de Reprezentanti Permanenti, COREPER. La reuniuni
ambasadorii si functionarii de stat pregatesc proiectele si materialele pentru Consiliu.
O retea de comitete si grupuri de lucru asista si pregatesc materialele Consiliului de
Ministri, COREPER-ului si Comitetului Special în Agricultura (CSA).

Comitetele Consiliu sunt compuse din functionari nationali si rolul lor este de a
produce analize si evaluari necesare luarii deciziilor în Consiliu si Comisie. Un astfel
de comitet este Comitetul Articolul 113 care se ocupa de politica comerciala. (Orice
actiune semnificativa luata de UE în comertul international este precedata de
coordonarea interna prin acest comitet (se întruneste o data pe saptamâna)).

Comitetul Permanent pentru Angajati este în serviciul Consiliului, si se

particularizeaza sub doua aspecte: în primul rând, membrii sai nu sunt numai
reprezentanti ai guvernelor, ci si ai grupurilor de interese; în al doilea rând,
reprezentantii guvernelor sunt condusi de ministri - iar daca acestia nu pot participa,
de catre reprezentantii lor personali. Comitetul se întruneste de doua ori pe an discuta
probleme de interes major si elaboreaza recomandari Consiliului de Relatii Sociale si
de Munca.

Diferite comitete - care tehnic sunt Comitete /Comisii/ (lucreaza pentru Consiliu si
Comisie). Comitetul Monetar, înfiintat sub Art. 105 din Tratatul CEE investit cu o
autoritate considerabila prin Art. 109 c din Tratatul asupra UE acopera Sistemul
Monetar European (SME); miscarea de capital; relatiile monetare internationale si
multe aspecte legate de Uniunea Economica si Monetara (UEM). În plus, are acces
privilegiat în Comisie, si în Consiliu. Seful Comitetului raporteaza de mai multe ori
pe an direct Consiliului ECOFIN.

În afara de comitetele constituite formal (în sensul ca au fost înfiintate de tratate sau
legislatii), alte comitete ajuta munca Consiliului. Nu întotdeauna ele sunt numite
comitete si câteodata apar sub denumirea de grupuri sau întâlniri. Rolul grupurilor de
lucru este mai bine precizat chiar decât al multor comitete si deseori ele produc
analize pentru Consiliu la propunerile Comisiei sau a Parlamentului European.
Numarul lor variaza în functie de natura problemelor, respectiv de preferintele
Presedintelui. În anii precedenti au fost în jur de 150. Grupurile de lucru sunt
structuri ad-hoc formate din câte trei-patru persoane din fiecare tara membra, oficiali
nationali permanenti sau experti de ministere.

Secretariatul General este suportul principal al Consiliului cu peste 2.000 de

persoane, din care în jur de 200 cu grad A, personal diplomatic. Sediul
Secretariatului, unde se tin întâlnirile Consiliului, este la Bruxelles.

Structura ierarhica a Consiliului nu este încarcata sau rigida. Procedurile, în cazul

unor propuneri venite din partea Comisiei sau a Parlamentului European se
realizeaza dupa modelul: examinarea initiala a textului Comisiei este efectuata de un
grup de lucru, sau daca are un domeniu larg, de mai multe grupuri de lucru. În cazul
în care nu exista un grup de lucru permanent pe problema respectiva, el se constituie.
La prima reuniune se abordeaza problemele generale; urmatoarele întâlniri au loc în
functie de problemele ridicate din examinarea textului Comisiei. Daca toate aspectele
merg bine, se creeaza un document în care se indica punctele cu care sunt si cu care
nu sunt de acord. A doua etapa consemneaza înaintarea documentului la COREPER,
sau în cazul problemelor din agricultura la CSA. COREPER fiind situat între
grupurile de lucru si Consiliul de Ministri, actioneaza ca un fel de agentie de filtraj,
pentru întâlnirile ministeriale. Se încearca pe cât posibil sa se elimine, prin rezolvare,
problemele litigioase. În cazul în care în grupurile de lucru s-au atins conditiile de
adoptare a unei masuri, COREPER confirma opinia respectiva si o înainteaza
ministrilor pentru adoptare. Daca nu s-a ajuns la o solutie, COREPER poate sa faca
trei lucruri: sa rezolve problemele în litigiu; sa trimita înapoi la grupul de lucru
documentul cu indicatiile necesare obtinerii unei întelegeri sau sa-l trimita, mai sus,
ministrilor. Oricum ar fi - facil sau nu, documentul în discutie se adopta la nivel
ministerial.

Tratatele asigura Consiliului trei modalitati de a lua decizii:

vot în unanimitate, vot cu majoritate calificata si vot cu majoritate simpla.

 Votul în unanimitate în cadrul Consiliului este limitat, desi câmpul de aplicare nu este
neglijabil. Chiar dupa expirarea perioadei de tranzitie, în Tratatul CEE, 27 dispozitii
prevedeau recurgerea la unanimitate. AUE a mentinut-o în domeniile de natura
constitutionala sau cvasi-constitutionala, dar i-a redus aplicarea în domeniile politicilor
comune si mai ales a armonizarii legislatiilor nationale. Mai mult, pentru ca unanimitatea sa
se poata forma, nu este necesar ca toate statele sa voteze în favoarea deciziei. În acest sens
Art. 148 din Tratatul CEE stabileste ca abtinerile membrilor prezenti sau reprezentanti nu
constituie un obstacol în adoptarea deciziilor Consiliului, care cer unanimitate. Este, necesar
însa, ca toate statele membre sa fie prezente sau reprezentate. Prin aceasta se lasa o poarta de
scapare care conciliaza eficacitatea decizionala a institutiei cu respectarea pozitiei nationale.
De remarcat ca tratatele nu au prevazut sa se renunte la unanimitate cu privire la stabilirea
unei proceduri uniforme pentru alegerea Parlamentului European prin vot universal direct,
pentru fixarea numarului membrilor Comisiei, în dispozitii relative la sistemul resurselor
proprii ale Comunitatii, regimul lingvistic sau când se solicita decizia Consiliului asupra
cererilor de aderare.
 Votul cu majoritate calificata. Pentru obtinerea majoritatii, voturile statelor membre sunt
dotate cu o pondere speciala, în functie de criterii generale, demografice, politice si
economice. Art. 148 distinge doua situatii pe care le supune unui regim diferit: a). când
Consiliul statueaza pe baza propunerii Comisiei, se socotesc numai voturile, nu si numarul
de state, deliberarile fiind încheiate si actele adoptate, daca întrunesc 62 din totalul de 87
(înainte de 1995, cu 12 state membre acest numar era de 54 din totalul de 76). Minoritatea
este protejata prin propunerea Comisiei care se considera ca reprezinta interesul comunitar si
deci, si interesele statelor mici; b). în celelalte cazuri, în care Consiliul statueaza fara
propunerea Comisiei, pe lânga un numar de voturi se tine seama si de numarul statelor, în
sensul ca cele 62 voturi sa exprime votul favorabil a cel putin zece state.

Ideea de baza care se desprinde din analiza mecanismului de vot este ca majoritatea
calificata sa nu lase vreunuia din statele posibilitatea de veto. Prin largirea de la 12 la 15 state
membre, ponderea voturilor pentru formarea majoritatii calificate a fost revizuita.*

În privinta competentelor deja existente în Tratatul CEE, în Tratatul de la Maastricht votul

cu majoritatea calificata a fost introdus numai în ceea ce priveste mediul (celelalte domenii,
cum ar fi ale programelor de cercetare, organizarea fondurilor, fiscalitatea, armonizarea
legislatiilor, politica vizelor au ramas sa fie guvernate de regula unanimitatii). Se poate spune
ca prin Tratatul asupra UE votul cu majoritate calificata conduce procesul decizional în cel
mai mare numar de domenii.
 Votul cu majoritate simpla. Deciziile si deliberarile Consiliului sunt adoptate potrivit
principiului general stabilit de Art. 148. Acesta prevede ca în afara de dispozitii contrarii ale
Tratatului, deliberarile Consiliului sunt încheiate iar actele adoptate cu majoritatea membrilor
care îl compun. Majoritatea simpla este calculata în raport cu membrii Consiliului si nu în
raport cu membrii prezenti. Fiecare tara a primit un vot folosit în principal în scopuri
procedurale. (Începând din februarie 1994, se foloseste la tarife anti-dumping si anti-
subventie în contextul Politicii Comerciale Comune).

Presedentia Consiliului se exercita prin rotatie de fiecare stat membru, pe o durata de sase
luni, dupa o ordine fixata prin Tratat. Tratatul de la Maastricht indica ordinea într-un prim
ciclu de sase ani. În ciclul urmator, tot de sase ani, ordinea membrilor este alfabetica.
Ordinea prevazuta înainte de 1 ianuarie 1995, era urmatoarea: într-un prim ciclu de sase ani -
Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda
Portugalia, Regatul Unit; în ciclul urmator de sase ani- Danemarca, Belgia, Grecia,
Germania, Franta, Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Regatul Unit, Portugalia.
Aceasta ordine s-a modificat dupa largirea UE la 15 tari. În 1995 Franta a detinut presedentia
în prima jumatate a anului. Au urmat Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Regatul
Unit, Austria, Germania. Începând cu iulie 1999 ordinea este: Finlanda, Portugalia, Franta,
apoi începând cu 2001 - Suedia, Belgia, Spania, Danemarca, Grecia...