XXVI.

Monopolul şi efectele sale

1. Natura monopolului şi semnificaţia sa pentru formarea preţurilor

Nici o altă parte a teoriei economice nu a fost atât de mult neînţeleasă ca teoria
monopolului. Simpla menţiune a cuvântului monopol stârneşte, de obicei, emoţii care
fac judecata clară cu neputinţă şi provoacă, în loc de argumente economice, obişnuita
indignare morală arătată în literatura etatistă şi anticapitalistă. Chiar şi în Statele Unite,
controversa furioasă asupra problemei trusturilor a înlocuit orice discuţie imparţială a
problemei monopolului.

Vederea răspândită că monopolul poate să fixeze preţurile după voinţa sa, că - utilizând
o expresie obişnuită – el poate să dicteze preţurile este tot atât de eronată ca şi
concluzia, derivată din această vedere, că el are în mâinile sale puterea de a face tot ceea
ce-i place. Acesta ar putea fi cazul numai dacă marfa monopolizată ar fi, prin însăşi
natura ei, complet în afara gamei altor bunuri. Un om care ar putea monopoliza
atmosfera sau apa de băut ar putea forţa, fără îndoială, toate celelalte fiinţe omeneşti să-
l asculte orbeşte. Un astfel de monopol n-ar fi tulburat de nici o altă agenţie economică
concurentă. Monopolistul ar fi în stare să dispună liber de vieţile şi proprietatea
semenilor săi. Astfel de monopoluri însă nu intră în teoria noastră a monopolului. Apa şi
aerul sunt bunuri gratuite, şi acolo unde nu sunt gratuite – ca în cazul apei pe vârful
unui munte – efectul monopolului poate fi ocolit prin mutarea într-un alt loc. Poate cel
mai apropiat acces la un astfel de monopol a fost puterea de a administra împărtăşanie
credincioşilor, exercitată de către Biserica medievală. Excomunicarea şi interdicţia nu
erau mai puţin teribile decât moartea de sete sau prin sufocare. Într-o comunitate
socialistă, statul ca societate organizată ar forma un astfel de monopol. Toate bunurile
economice ar fi reunite în mâinile sale şi ar fi, de aceea, în situaţia de a forţa cetăţenii să
îndeplinească poruncile sale, ar confrunta de fapt individul cu o alegere între ascultare şi
înfometare.

Singurele monopoluri care ne interesează aici sunt monopolurile comerciale. Ele

afectează numai bunurile economice care, oricât de importante şi indispensabile ar
părea ele, nu exercită de la sine nici o putere hotărâtoare asupra vieţii omeneşti. Când o
marfă din care un anumit minim este esenţial fiecăruia care doreşte să continue să
trăiască cade sub controlul unui monopol, atunci într-adevăr urmează inevitabil toate
acele consecinţe care sunt puse popular în seama monopolurilor. Dar nu avem nevoie să
discutăm această ipoteză; ea nu are nici o importanţă practică, întrucât stă în afara
sferei economiei şi deci a teoriei preţurilor – exceptând cazul grevelor în anumite

1
întreprinderi. [1] O distincţie între bunurile care sunt esenţiale vieţii şi acelea care nu
sunt se face uneori când se consideră efectul monopolului. Dar aceste mărfuri presupuse
indispensabile nu sunt, strict vorbind, ceea ce par. Întrucât întreg argumentul este bazat
pe conceptul strict de indispensabilitate, trebuie să luăm seama mai înainte de toate
dacă avem de a face cu indispensabilitate în înţelesul exact şi deplin al cuvântului. În
realitate, ne putem dispensa de mărfurile în chestiune, fie renunţând la serviciile pe care
le obţinem de la ele, sau procurându-ne acele servicii de la vreo altă marfă alternativă.
Pâinea este, desigur, o marfă importantă. Totuşi, se poate trăi fără ea, trăind din cartofi,
mămăligă ş.a.m.d. Cărbunele, atât de important astăzi, încât ar putea fi numit pâinea
industriei, nu este, în înţelesul strict al cuvântului, strict indispensabil, căci forţa şi
căldura pot fi produse de asemenea fără cărbune. Şi aceasta este tot ceea ce contează.
Conceptul de „monopol”, singurul care ne interesează aici, este acela conţinut în teoria
preţului de monopol şi este singurul care contribuie substanţial la o înţelegere a
condiţiilor economice; această teorie nu cere ca o marfă monopolizată să fie
indispensabilă, unică şi fără substitut. Ea presupune numai lipsa de concurenţă perfectă
din partea ofertei. [2]
Asemenea concepte uşuratice despre monopol sunt, în afară de aceasta, nu numai
nepotrivite; ele induc de asemenea în eroare din punct de vedere teoretic. Ele duc la
presupunerea că fenomenele preţului pot fi explicate fără alte investigaţii demonstrând
o condiţie monopolistă. Odată stabilit că monopolistul „dictează” preţurile, că încercarea
lui de a ridica preţurile cât de mult cu putinţă ar putea fi restrânsă numai printr -o
„putere” care să influenţeze piaţa din afară, asemenea teoreticieni continuă să facă
conceptul de monopol atât de elastic, încât să cuprindă toate mărfurile care nu pot fi
multiplicate sau care pot fi înmulţite numai la un cost mai mare. Întrucât aceasta
cuprinde deja majoritatea fenomenelor de preţuri, ei sunt în situaţia de a evita
necesitatea elaborării de către ei înşişi a unei teorii a preţurilor. Drept rezultat, mulţi
ajung să vorbească despre proprietatea monopolistă a pământului şi cred că ei au
rezolvat problema rentei arătând că există acest raport monopolist. Alţii merg mai
departe şi caută să explice dobânda, profitul şi chiar salariile ca preţuri de monopol şi
beneficii de monopol. Cu totul în afară de alte defecte ale acestor „explicaţii”, autorii lor
nu reuşesc să perceapă că, în timp ce pretind că există un monopol, ei nu spun nimic
despre natura formării preţului şi că de aceea cuvântul monopol nu este un substituit
pentru o teorie corect dezvoltată a preţurilor. [3]
Legile care determină preţurile de monopol sunt la fel ca acelea care determină alte
preţuri. Monopolistul nu poate să ceară orice preţ îi trece prin cap. Ofertele de preţ cu
care el intră pe piaţă influenţează atitudinea cumpărătorilor. Cererea se extinde sau se

2
contractă în funcţie de preţul pe care el îl cere, şi el trebuie să ţină seama de aceasta ca
orice alt vânzător. Singura particularitate a monopolului este aceea că, presupunând o
anumită formă pentru curba cererii, profitul net maxim revine la un preţ mai ridicat
decât ar fi fost în cazul concurenţei între vânzători.[4] Dacă presupunem aceste condiţii
şi dacă monopolistul nu poate să discrimineze astfel încât să exploateze puterea de
cumpărare a fiecărei clase de cumpărători, el iese mai bine la socoteală vânzând la un
preţ mai mare de monopol decât la preţul mai mic de concurenţă, chiar dacă vânzările
sunt micşorate prin aceasta. Prin urmare, monopolul în astfel de condiţii are trei
rezultate: preţul pieţei este mai mare, profitul este mai mare, atât cantitatea vândută, cât
şi consumul sunt mai mici decât ar fi fost în libera concurenţă.
Ultimul dintre aceste rezultate trebuie examinat mai îndeaproape. Dacă există mai mult
din marfa monopolizată decât se poate desface la preţul de monopol, monopolistul
trebuie să o pună la păstrare sau să distrugă surplusul de unităţi, pentru ca ceea ce
rămâne să poate atinge preţul de care este nevoie. Astfel Dutch East India Company,
care monopolizase piaţa de cafea europeană în secolul al şaptesprezecelea, a distrus o
parte din stocuri. Alţi monopolişti au făcut la fel: guvernul grecesc, de pildă, a distrus
stafide în scopul ridicării preţului. Economiceşte, este cu putinţă un singur verdict
asupra acestui mod de a proceda: el reduce stocul de bogăţie care serveşte pentru a
satisface nevoi, el reduce bunăstarea, el micşorează bogăţiile. Că sunt distruse bunuri
care ar fi putut satisface nevoi, alimente care ar fi putut linişti foamea multora este o
stare de lucruri pe care populaţia indignată şi economistul cu discernământ se unesc,
măcar o dată, pentru a condamna-o.

Chiar şi în întreprinderile monopoliste însă distrugerea de bunuri economice este rară.

Monopolistul prevăzător nu produce bunuri pentru crematoriu. Dacă doreşte ca să
plaseze mai puţine bunuri pe piaţă, ia măsuri să-şi reducă producţia. Problema
monopolului trebuie considerată, nu din punctul de vedere al bunurilor distruse, ci din
acela al producţiei restrânse.

2. Efectele economice ale monopolurilor izolate

Dacă monopolistul poate măcar să-şi exploateze situaţia sa depinde de forma curbei
cererii mărfii monopolizate şi de costul producerii unităţii marginale a mărfii la scara
existentă a producţiei. Numai când condiţiile sunt astfel încât vânzarea unei cantităţi
mai mici la preţuri mai mari produce un beneficiu net mai mare decât vânzarea unei
cantităţi mai mari la preţuri mai mici, este cu putinţă să se aplice principiul specific
politicii monopoliste. [5] Dar, chiar şi atunci, este aplicat numai dacă monopolistul nu

3
găseşte o metodă de a-şi asigura beneficii încă şi mai mari. Monopolistul îşi serveşte
interesele sale cel mai bine dacă poate să separe cumpărătorii în clase după puterea lor
de cumpărare, pentru că el poate atunci să exploateze puterea de cumpărare a fiecărei
clase în parte şi să obţină preţurile cele mai mari de la membrii lor. Căile ferate şi alte
întreprinderi de transport, care îşi gradează tarifele lor potrivit cu ceea ce va suporta
clientela, sunt în această clasă. Dacă, urmând metoda generală a monopoliştilor, ei ar
trata în mod uniform pe toţi cei care folosesc transportul, aceia mai puţin capabili de a
plăti ar fi excluşi de la transport, iar pentru cei în stare să reziste la preţuri mai mari
transportul ar fi ieftinit. Efectul acestui procedeu asupra distribuţiei locale a industriei
este clar: printre factorii care determină locaţia industriilor individuale, factorul de
transport s-ar face simţit în alt mod.
Examinând efectul economic al monopolului, trebuie să limităm investigaţia la tipul
care restrânge producţia mărfii sale. Acum rezultatul acestei restrângeri nu este că se
produce mai puţin cantitativ. Capitalul şi munca, eliberate de restrângerea producţiei,
trebuie să găsească întrebuinţare în alte producţii. Căci, pe termen lung, în economia
liberă nu există nici capital neîntrebuinţat, nici muncă neîntrebuinţată. Astfel, faţă de
producţia mai mică a bunurilor monopolizate, trebuie să punem producţia mărită a altor
bunuri. Dar acestea, desigur, sunt bunuri mai puţin importante, care nu ar fi fost
produse şi consumate dacă ar fi putut fi satisfăcute cererile mai arzătoare pentru o
cantitate mai mare din marfa monopolizată. Diferenţa dintre valoarea acestor bunuri şi
valoarea mai mare din marfa monopolizată neprodusă reprezintă pierderea de
bunăstare pe care monopolul a impus-o economiei naţionale. Aici profitul particular şi
productivitatea socială sunt în dezacord. O societate socialistă în asemenea circumstanţe
ar acţiona altfel decât una capitalistă.

S-a relevat adesea că, deşi monopolul se poate dovedi dăunător consumatorului, ar
putea, pe de altă parte, să fie întors spre avantajul lui. Monopolul ar putea produce mai
ieftin pentru că elimină toate cheltuielile concurenţei şi pentru că, fiind adaptat
operaţiunilor pe scară mare, se bucură de toate avantajele diviziunii muncii. Dar aceasta
nu modifică în nici un chip faptul că monopolul deviază producţia de la produse mai
importante la altele mai puţin importante. S-ar putea, cum îi place să repete
apărătorului trusturilor, ca monopolistul, nefiind în stare să-şi mărească beneficiile
altfel, să se străduiască să îmbunătăţească tehnica de producţie, dar este greu de înţeles
de ce imboldul pentru aceasta să fie mai mare la el decât la producătorul concurent.
Chiar dacă se admite aceasta, totuşi nu schimbă ceea ce am spus despre efectele sociale
ale monopolului.

4
3. Limitele formării monopolurilor

Posibilitatea de a monopoliza piaţa variază radical pentru diferite bunuri. Chiar şi

producătorul care este protejat faţă de concurenţă nu e necesarmente în situaţia de a
vinde la preţuri de monopol şi de a obţine beneficii de monopol. Dacă cantitatea
vândută scade atât de abrupt odată cu ridicarea preţurilor, încât totalul diferenţelor
încasate nu acoperă lipsa numărului vândut, atunci monopolistul este forţat să se
mulţumească cu preţul care s-ar fi format într-o vânzare în regimul concurenţei. [6]
În afară de bucuria susţinerii artificiale – acordarea de privilegii speciale, de pildă –
vom găsi că un monopol poate, de regulă, să se menţină prin puterea exclusivă de a
dispune de anumiţi factori naturali de producţie. O putere asemănătoare asupra
mijloacelor reproductibile de producţie nu permite, de regulă, o monopolizare
permanentă. Întreprinderi noi se pot ivi întotdeauna. După cum s-a arătat deja,
diviziunea progresivă a muncii tinde către o condiţie în care, la cea mai înaltă
specializare a producţiei, fiecare va fi singurul producător al unuia sau câtorva articole.
Dar aceasta nu ar implica necesarmente o piaţă monopolizată pentru toate aceste
articole. Încercările fabricanţilor de a obţine preţuri de monopol ar fi înfrânate, în afară
de alte circumstanţe, de apariţia de noi concurenţi.

Experienţa cartelurilor şi trusturilor în decursul generaţiilor trecute confir mă în

întregime aceasta. Toate organizaţiile monopoliste de durată sunt clădite pe puterea
monopolului de a dispune de resurse naturale sau de anumite locaţiuni de pământ. Un
om care ar încerca să devină un monopolist fără stăpânirea unor astfel de resurse – şi
fără ajutoare legale speciale ca tarife vamale, patente, etc. – ar trebui să recurgă la tot
felul de tertipuri şi artificii pentru a-şi asigura măcar un succes temporar. Plângerile
efectuate împotriva cartelurilor şi trusturilor şi investigate de com isia de anchetă, ale
cărei lucrări publicate sunt atât de voluminoase, se ocupă aproape exclusiv de aceste
tertipuri şi practici, care ţintesc la crearea artificială de monopoluri acolo unde nu există
condiţiile pentru ele. Cele mai multe carteluri şi trusturi nu ar fi fost formate dacă
guvernele nu ar fi creat condiţiile necesare prin măsuri protecţioniste. Monopolurile de
fabricaţie şi comerciale îşi datorează originea nu unei tendinţe imanente în economia
capitalistă, ci politicii intervenţioniste guvernamentale dirijate împotriva liberului
schimb şi a laissez-faire-ului.
Fără puterea specială de a dispune de resurse naturale sau de pământ situat avantajos,
monopolurile s-ar putea forma numai acolo unde capitalul necesitat pentru a ridica o
întreprindere concurentă nu ar fi în stare să conteze pe un randament adecvat. O
societate de cale ferată poate să înfăptuiască un monopol acolo unde nu ar renta să se

5
construiască o linie concurentă, traficul fiind prea mic pentru ca două linii să fie
rentabile. Acelaşi lucru poate să fie adevărat şi în alte cazuri. Dar în timp ce arată că
unele monopoluri de felul acesta sunt cu putinţă, aceasta nu revelează o tendinţă
generală către formarea lor.

Efectul unor astfel de monopoluri, de exemplu, societatea de cale ferată sau centralele
electrice, este că monopolistul poate fi în stare, potrivit circumstanţelor cazului, să
absoarbă o cantitate mai mică sau mai mare a rentelor funciare ale proprietăţilor
alăturate. Rezultatul acesteia poate fi o schimbare în distribuţia venitului şi a
proprietăţii care este resimţită ca dezagreabilă – cel puţin de către aceia direct afectaţi.

4. Semnificaţia monopolului în producţia primară

Într-o economie bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie,

producţia specific primară este singurul câmp expus monopolizării fără protecţie
specială de la stat. Monopolurile în anumite ramuri de producţie primară sunt cu
putinţă. Industria minieră, în înţelesul cel mai larg al cuvântului, este adevăratul lor
domeniu. Unde avem astăzi structuri monopoliste care nu izvorăsc din intervenţie
guvernamentală, ele sunt – în afară de asemenea cazuri ca societatea de căi ferate şi
centralele electrice – organizaţii aproape exclusiv construite pe o putere de a dispune de
anumite tipuri de resurse naturale. Aceste resurse naturale trebuie să fie astfel încât să
se găsească în relativ puţine locuri, pentru că numai aceasta face cu putinţă monopolul.
Un monopol mondial de cultivatori de cartofi sau de producători de lapte este de
negândit. [7] Cartofii şi laptele, sau măcar substitute pentru ele, pot fi produse pe cea
mai mare parte a suprafeţei pământului. Monopolurile mondiale de petrol, mercur, zinc,
nichel şi alte materiale pot fi formate ocazional, dacă proprietarii locurilor rare unde ele
există pot forma un cartel; exemple despre aceasta se găsesc în istoria anilor recenţi.
Când un astfel de monopol este format, preţul mai mare de monopol înlocuieşte preţul
de concurenţă. Venitul proprietarilor de mine creşte, producţia şi consumul produsului
lor scad. O cantitate de capital şi muncă care ar fi fost altfel active în această ramură de
producţie este îndreptată către alte domenii. Dacă considerăm efectele monopolului din
punctul de vedere al ramurilor separate ale economiei mondiale, vedem numai creşterea
venitului monopolistului şi declinul corespunzător în venitul tuturor celorlalte ramuri.
Considerat însă din punctul de vedere al unei economii mondiale şi subspecie
aeternitatis (din punctul de vedere al eternităţii), monopolurile ar părea că economisesc
consumul de resurse naturale neînlocuibile. Oamenii ajung să întrebuinţeze mai
economicos aceste resurse preţioase când, ca în industria minieră, preţul de monopol

6
câteodată înlocuieşte preţul de concurenţă şi ei sunt forţaţi să facă mai puţine săpături şi
mai multă prelucrare. De vreme ce în fiecare mină în funcţiune se epuizează darul de
neînlocuit pe care natura îl face omului, cu cât ne atingem mai puţin de acest stoc, cu
atât mai bine ne vom îngriji de resursele generaţiilor viitoare. Vedem acum ce înseamnă
când oamenii descoperă în monopol un conflict între productivitatea socială şi profitul
privat. Într-adevăr, o comunitate socialistă nu ar avea nici o ocazie să restrângă
producţia aşa cum se petrece în capitalism sub monopoluri, dar aceasta ar însemna
numai că socialismul ar întrebuinţa mai puţin economicos comorile naturale de
neînlocuit, că ar sacrifica viitorul prezentului.
Când descoperim că monopolul provoacă un conflict între profit şi productiv itate care
nu este de găsit nicăieri în altă parte, nu spunem necesarmente că efectele monopolului
sunt dăunătoare. Presupunerea naivă că comportarea comunităţii socialiste – ca una
care reprezintă ideea de productivitate – constituie binelel absolut este cu totul
arbitrară. Nu avem nici un criteriu după care să ne formăm o hotărâre valabilă între ce
este bun şi ce este rău în legătură cu aceasta.

Atunci, dacă considerăm efectele monopolului fără a avea vreo prejudecată de pe urma
lecturilor scriitorilor populari asupra chestiunilor de carteluri şi trusturi, nu putem
descoperi nimic ce ar putea justifica afirmaţia că monopolizarea crescândă face
intolerabil sistemul capitalist. Impactul monopolistului într-o economie capitalistă
liberă de interferenţa statului este mult mai mic decât presupune de obicei acest tip de
scriitor, iar consecinţele monopolului trebuie judecate după alte standarde decât
simplele expresii „dictarea preţurilor” şi „dominaţia magnaţilor trusturilor”.

NOTE

1. Vezi cap XXXIV, 4.

2. Cum nu poate fi vorba aici de a da o teorie a preţului de monopol, se examinează
numai monopolul ofertei.
3. Ely, Monopolies and Trusts, New York, 1900, pag. 11 et seq.; Vogelstein, „Die
finanzielle Organisation der kapitalistischen Industrie und die Monopolbildungen”, op.
cit., p. 231, de asemenea şi urmându-l pe el Comisia Germană de Socializare (op. cit.,
pag. 31 et seq.), pornesc de la un concept al monopolului care se apropie foarte mult de
vederile criticate de Ely şi în general abandonate de teoria preţului din ştiinţa modernă.
4. Carl Menger, Grundsätze der Volkswirtschaftslehre, Viena, 1871, pag. 195; mai
departe Forchheimer, „Theoretisches zum unvollständigen Monopole” (Schmoller's
Jahrbuch XXXII), pag. 3 et seq.
7
5. Compară asupra acestui principiu important vasta literatură despre preţul de
monopol. De exemplu, Wieser, „Theorie der gesellschaftlichen Wirtschaft”, înGrundriss
für Sozialökonomik, Partea I, Tübingen, 1914, pag. 276.
6. După Wieser, ibid., aceasta este „poate chiar regula”.
7. Este altfel poate cu producţiile agricole care înfloresc numai pe terenuri relativ
restrânse; de pildă cultura cafelei.