Sunteți pe pagina 1din 5

Costul uceniciei (Dietrich Bonhoeffer)

Autor al unor importante scrieri de natură creștină, Dietrich Bonhoeffer ne pune la


dispoziție o importantă moștenire teologică care include și cartea sa, “Costul uceniciei”.
Cartea a fost publicată inițial in anul 1937 urmând ca mai apoi să fie tradusă și raspandită în
țări precum Japonia, China, țarile arabe și Indonezia. Traducerea în limba română a apărut
însă 70 de ani mai târziu.

În prima parte ne dezvăluie aspecte cu privire la harul ieftin așezat față în față cu
harul costisitor, adăugând câteva aspecte ale uceniciei, iar în a doua parte aduce în discuție
Predica de pe munte a lui Isus pe care o comentează cât se poate de amănunțit.

În viziunea lui Bonhoeffer, harul se află în două nuanțe: pe de o parte, harul ieftin pe
care îl prezintă ca fiind dușmanul bisericii, harul care face totul de la sine, harul care susține
ideea de iertare a păcatelor fără a ne despărți de ele, acel har fără sacrificiu, fară ucenicie și
respectiv fără Isus. La popul opus plasează harul costisitor, harul care pe Dumnezeu l-a
costat viața propiului Fiu, harul care osândește păcatul și ne cheamă la ucenicie în Școala lui
Isus Hristos.

În timpul monarhismului, ucenicia era considerată ca fiind valabilă doar pentru un


grup restrâns de indivizi care, in final pretindeau merite deosebite in dreptul lor. Într-un
moment al vietii lui, Dumnezeu i-a facut de cunoscut slujitorului sau M. Luther (călugăr care
a crezut că poate să ajungă la Dumnezeu prin eforturi proprii) că ucenicia nu este
performanța meritorie a cuiva ci porunca Sa pentru toți crestinii și că folosirea greșită a
harului oferit unenicilor conduce treptat la distrugerea esenței sale. Tot M. Luther lansează
ideea „Păcătuiește cu îndrăzneală, dar și cu o mai mare îndrăzneală să crezi și să te bucuri în
Hristos”, idee care mai târziu avea să fie pervertită în autoamăgire. Se considera că a fi
luteran înseamnă să părăsești ucenicia de dragul harului și că doar în aceste condiții poate fi
valorificat. Autorul concluzionează cu ideea că, harul ieftin, în loc să ne deschidă drumul spre
Hristos, ni l-a închis iar in loc sa ne cheme la ucenicie, ne îndeamnă la neascultare. Mai mult
decât atât, subliniază faptul că este ferice de cel care, urmând harul costisitor, este capabil
să trăiască în lume fără a se pierde în ea.
Când Isus ne cheamă și noi îi onorăm chemarea, viața veche este lăsată în urmă,
ieșim dintr-o siguranță relativă a vieții și pășim într-o nesiguranță deplină, din previzibil în
imprevizibil, învățând astfel credința. Pe lângă aceasta, Bonhoeffer este convins că ucenicia
se identifică cu atașarea de Hristos, luând ca și exemplu atitudinea lui Petru care părăsește
mrejele si cea a vameșului care părăsește vama.

Pe baza textului biblic din Luca 9: 57-62 autorul face o analiză în ceea ce privește
chemarea la ucenicie și variațiile raspunsului la această chemare punând în lumină trei
nuanțe. Așadar primul ucenic, considerat de către scriitor și entuziast, se oferă să-l urmeze
pe Isus fară a fi chemat. Al doilea ucenic, este împiedicat de lege cu toate că între el și Isus,
legea nu poate sta. Al treilea ucenic, se oferă ca si primul ca să-l urmeze pe Isus dar spre
deosebire de acesta, ridică un obstacol: „Lasă-mă întâi”.

Conform scriitorului, ucenicia îl așează pe cel chemat sub legea lui Hristos însă acesta
din urmă nu-i obligă ci le pune ucenicilor în față posibilitatea alegerii „Dacă voiește cineva”.
Pe de altă parte, opusul uceniciei este rușinea de Hristos si totodată de Cruce. Chemarea lui
Isus la ucenicie, aduce după sine desprinderea creștinului de circumstanțele vieții. Dat fiind
faptul că ucenicii au lăsat totul de dragul lui Isus, acesta le răsplătește cu promisiunea că vor
primi înapoi însutit. De asemenea Isus Hristos ii asigura de faptul că, deși fiecare pășește
singur în ucenicie, nu va rămâne singur ci se va regăsi într-o comunitate frățească
numeroasă.

Cât despre Predica de pe Munte, Bonfoeffer face un studiu amplu asupra fericirilor in
primul rând, continuand apoi cu o serie de comentarii avand în centru aspecte precum
dreptatea lui Hristos, sinceritatea, răzbunarea etc. Ucenicii sunt numiți fericiți tocmai pentru
faptul că s-au supus chemării lui Isus. Dat fiind faptul că, pentru a călca pe urmele
Învățătorului au renunțat la tot, le este promisă Împărăția. Mai mult decât atât, în timp ce
lumea visează la putere, progres, viitor, ucenicii au ca și preocupare sfârșitul, judecata si
venirea împărăției, suferind în același timp pentru cei pierduți. Întrucât sunt dispuși să
plângă pentru cei rătăciți, ei primesc în dar mângâierea prin singurul care este Mângâietor.

În continuare, pe baza versetului „Ferice de cei blânzi căci ei vor moșteni pământul”,
autorul afirmă că cei ce lasă în seama lui Dumnezeu nedreptățile și osândele la care sunt
supuși fără a decurge la agresiuni și revoltă, sunt declarați moștenitori ai pământului. De
asemenea, cei care-L urmează pe Isus flămânzesc și însetează pe drum, tânjesc după iertarea
păcatelor si dreptatea lui Dumnezeu însă toate acestea vor primi răsplata. Ei vor fi săturați și
vor primi dreptatea nu doar auzind despre ea ci și trupește vor fi săturați cu dreptate prin
faptul că vor mânca cu Hristos pâinea Vieții. O altă caracteristică a ucenicilor este mila,
„Ferice de cei milostivi”. Fiindcă sunt milostivi, ei Îl au pe Cel milostiv ca Domn.

Teologul susține în continuare ideea că, pentru a-L vedea pe Dumnezeu, inima
ucenicului trebuie să devină o oglindă a chipului lui Isus Hristos iar pentru a fi numiți copii ai
lui Dumnezeu, acesta trebuie să fie împaciuitor. Cu alte cuvinte, ei renunță la forță și
răzvrătire, biruind răul prin bine. Pentru că ucenicii sunt o pricină de potcnire pentru lume,
aceștia suferă adesea din cauza unei cauze drepte de aceea ei au parte de aceeași
promisiune ca și cei săraci, și anume Împărăția. Totuși, așa cum susține scriitorul, ucenicii nu
sunt orientați numai spre Împărăția Cerurilor ci au și misiunea de a fi părtași ai lucrării lui
Isus pe pământ, Matei 5:13-16. Datoria lor este de a-și păstra puterea primită de la
Dumnezeu, de a purifica și de a da gust precum sarea. Pe lângă asta, ei sunt considerați
lumina lumii, prin asta se înțelege că fac parte dintr-o comunitate vizibilă care se deosebește
de lume iar autorul întăreșste aceast aspect afirmând că retragerea în invizibil înseamnă
lepădarea chemării. Lumina ucenicilor este generată de faptele bune ale acestora iar pentru
că aceste fapte sunt de fapt rezultatul Crucii lui Isus, în final, cel care va fi slăvit este
Dumnezeu și nu omul.

Ucenicul nu trebuie să știe ce este mânia pentru că astfel se ridică atât împotriva lui
Dumnezeu cât și a fratelui său. Mai mult decât atât, batjocura intenționată, în viziunea lui
Bonhoeffer, nu este cu nimic mai prejos decât o crimă. Așadar, acesta îndeamnă
comunitatea credincoșilor să se cerceteze înainte de a se afișa în fața lui Dumnezeu
susținând că „nici cea mai corectă slujire, nici cea mai evlavioasă rugăciune nu o vor ajuta, ci
vor mărturisi împotriva ei”. Dacă pentru omul firesc iubirea dușmanului este o pricină de
poticnire, este ceva imposibil de realizat, pentru Isus și comunitatea creștină, a-l birui pe
dușman arătându-i iubire, aceasta este voia lui Dumnezeu.

Pe lângă caracterul vizibil ce reiese din Matei 5, creștinul are si un caracter ascuns pe
care Bonhoeffer îl extrage din Matei 6. Acesta evidențiază ideea că, deși faptele ucenicilor
sunt de ordinul extraordinarului și că extraordinarul trebuie să devină vizibil, acesta nu
trebuie să aibă loc pentru a fi văzut. Cât despre rugăciune, aceasta nu este o faptă, o
atitudine evlavioasă, motiv pentru care nu trebuie făcută într-un mod demonstrativ
deoarece ea nu acționează asupra lumii ci se îndreaptă spre Dumnezeu. Bonhoeffer mai
adaugă însă faptul că, deși rugăciunea adevărată este cea făcută în ascuns, nu este exclusă
partășia rugaciunii. De asemenea, scriitorul conturează ideea că faptele creștine cum af fi
postul, se ascunde cel mai potrivit prin smerenie.

Viața creștinului trebuie să fie caracterizată de simplitate însă deseori bunurile


acestei lumi caută să abată inima ucenicului de la Isus. Cu toate acestea, Isus nu interzice
poporului Său întrebuințarea bunurilor pământești cu condiția ca acestea să nu pună
stăpânire pe ei. Bunurile ne sunt date pentru a fi folosite, nu pentru a fi agonisite. Nu putem
sa-L iubim pe Dumnezeu în paralel cu lucrurile lumii.

În ceea ce privește îngrijorarile, Bonhoeffer afirmă că îngrijorarea este o preocupare a


păgânilor, a celor lipsiți de credință în Dumnezeu, a celor care mai degrabă se încred in
munca și puterea proprie.

Analizând capitolul 7 din Evanghelia după Matei, Bonhoeffer aduce în discuție de


această dată, problema relației ucenicilor cu oamenii. El evidențiază faptul că adevăratul
ucenic al lui Isus nu câștigă un statut superior ci mai degrabă poziția de rob al tuturor.
Judecata printre creștini nu este permisă deoarece ea reprezintă un mod de evaluare
neîngăduită a celuilalt, erodează iubirea și ne face orbi, pe când dragostea ne deschide ochii.
Totuși, există o separare între comunitatea lui Isus și comunitatea oamenilor. Dacă drumul
ucenicilor este îngust și greu de găsit, drumul lumii este larg și la îndemâna oricui. Ucenicii lui
Isus, respectiv cei ce urmează calea îngustă, nu trebuie să creadă că pot fugi de lume și că se
află în afara primejdiilor deoarece printre ei vor fi chiar prooroci mincinosi care vor încerca
să-i aducă într-o stare de confuzie. Cu alte cuvinte, vor fi așa cum și Biblia relatează, „ca niște
oi în mijlocul lupilor”. Isus le poruncește să nu se teamă ci să-și urmeze fiecare ținta lucrării
lor, care este mânturirea omenirii, El aigurându-le protecția.

În finalul scrierii sale, Bonhoeffer susține ideea că, deși primilor ucenici, Isus le vorbea
direct, aceștia nu au fost niciodată avantajați din punct de vedere al cunoașterii Lui. Noi, cei
care nu am fost contemporani cu Isus Hristos putem sa ajungem la același nivel de
cunoaștere ca al celor doisprezece ucenici. Chemarea Lui răsună și astăzi în Biserică prin
Cuvânt și sacramente (botez și euharistie). Botezul reprezintă intrarea în unitatea Trupului lui
Hristos, iar prin euharistie se păstrează părtășia. Cei care au parte de chemarea la ucenicie
primesc promisiunea ca vor deveni asemenea lui Hristos. Așadar, fiindcă am fost făcuți după
asemănarea Sa, numai El ne poate fi model de urmat.

Concluzii

Recomand această carte deoarece este bine structurată, apare sub forma unui ghid
de formare a viitorilor ucenici. Autorul folosește ca bază versete biblice din care extrage
principiile pe care un ucenic trebuie sa le implinească și le prezintă prin comentarii accesibile
pentru orice nivel de pregătire. De asemenea, problemele tratate sunt actuale, Biserica de
astăzi se confruntă cu ele

S-ar putea să vă placă și