Sunteți pe pagina 1din 14

Un documentar pe care probabil nu-l veți viziona niciodata la TV:

«Ukraine on Fire», de Oliver Stone (I)

„«Ukraine on Fire», un documentar despre criza din Ucraina, ar putea modifica


radical modul în care oamenii din Occident percep conflictul din această ţară,
dar filmul este puțin probabil să obțină o audienţă de mase, deoarece contestă
relatările oficiale dominanteˮ, scrie James DiEugenio.

Materialul de mai jos a fost în principal alcătuit de James DiEugenio, unul din
cei mai respectaţi cercetători şi scriitori asupra asasinatelor politice din anii ʼ60,
autor a două cărţi – Destiny Betrayed (1992/2012) şi The JFK Assassination: The
Evidence Today (2018).

Nu de foarte multe ori un film documentar poate stabili o nouă înțelegere


asupra unui eveniment recent şi cu atât mai mult asupra unuia care este în
curs de desfășurare. Dar filmul „Ukraine on Fire” („Ucraina în flăcăriˮ) are
potențialul acesta – numai dacă vor reuşi mulți oameni să-l vizioneze.

De obicei, documentarele – chiar și cele bune – prezintă informațiile cunoscute


într-o formă stilizată. Dacă aceasta se face cu pricepere, atunci informația ne
poate călăuzi procesul de cunoaştere într-un mod diferit doar dacă vom citi
mai apoi şi altceva despre respectivul subiect.

Un bun exemplu în acest sens este puternicul documentar al lui Peter Davis
despre implicarea SUA în Vietnam, „Hearts and Mindsˮ („Inimi și conştiinţeˮ).
Deja în 1974, majoritatea americanilor înţeleseseră cât de rău a fost războiul
din Vietnam, dar prin combinația sunetelor cu imagini, care a putut fi realizată
doar prin intermediul filmului, acel documentar a creat o mare vâlvă, prin care
s-au eliminat ultimele obstacole care mai opreau America să părăsească
Indochina.

„Ukraine on Fireˮ are același potențial și ar putea produce un efect chiar mai
mare decât cel produs de filmul lui Davis, deoarece în „Hearts and Mindsˮ se
prezentau foarte puține noutăți. Mai ales pentru publicul american și al
Europei de Vest, „Ukraine on Fireˮ ar putea aduce lumină în ceea ce priveşte
situația Ucrainei, prin faptul că oferă o explicație istorică pentru adâncile
diviziuni din această ţară și prezintă informații despre criza care provoacă
mass-media în modul cum prezintă informațiile – şi care dă vina pe Rusia ca
fiind singura vinovată pentru pentru conflict.

Ucraina, zona care desparte Rusia de Europa „civilizatăˮ era „în flăcăriˮ. De
secole, această zonă a fost centrul unor dispute între puterile care doreau
controlul asupra pământurilor sale bogate şi asupra accesului Rusiei la
Mediterană. Masacrul din piaţa centrală a Kievului care a avut loc în februarie
2014 a fost denumit în media vestică şi „Maidan Massacre”, de la numele
pieţei centrale a Kievului unde a avut loc, Maidan Nezalezhnosti. La începutul
anului 2014, a avut loc ceea ce a fost denumit de presa internaţională
„revoluţia ucraineanăˮ, „Revoluţia Euromaidanˮ sau „revoluţia demnităţiiˮ.
Aceasta a implicat o serie de evenimente violente între protestatari, poliţie şi
puşcaşi necunoscuţi, care au culminat cu îndepărtarea preşedintelui ucrainean
ales în mod democratic – Viktor Ianukovici, şi a guvernului.

Faptele:
- pe 18 februarie 2014, perioada de relativ calm în demonstraţiile
antiguvernamentale din piaţa centrală din Kiev s-a încheiat brusc când
protestatarii şi poliţia au intrat în conflict. Cel puţin 82 de persoane au fost
ucise în următoarele câteva zile, iar mai mult de 1.000 au fost rănite. Pe 18
februarie, aproximativ 20.000 de protestatari au înaintat spre parlamentul
ucrainean susţinând restabilirea Constituţiei ucrainene la forma din 2004, care
a fost modificată de Curtea Constituţională ucraineană la scurt timp după ce
Ianukovici a fost ales preşedinte, în 2010. Poliţia a blocat înaintarea
protestatarilor, iar confruntarea a devenit violentă.
- pe 19 februarie, autorităţile au instituit puncte de verificare poliţieneşti,
restricţii ale transportului public, închiderea şcolilor în Kiev – aspecte pe care
media le-a denumit „stare de urgenţă de factoˮ.
- pe 20 februarie, ministrul de interne Vitaly Zakarcenko a anunţat că a semnat
un decret care autoriza utilizarea de muniţie adevărată împotriva
protestatarilor. Centrul Kievului a fost martorul unei violenţe fără precedent.
Ca răspuns, preşedintele parlamentului ucrainean a anunţat că a semnat un
decret parlamentar care condamna utilizarea forţei şi cerea tuturor instituţiilor
implicate să înceteze orice acţiune militară împotriva protestatarilor.
Parlamentul l-a suspendat pe ministrul de Interne din funcţie.
- pe 21 februarie, Ianukovici a semnat un acord cu liderii opoziţiei, prin care
promitea modificări constituţionale şi restabilea anumite puteri parlamentului,
şi stabilea alegeri anticipate în decembrie. În ciuda acordului, mii de persoane
au continuat să protesteze în centrul Kievului, iar demonstranţii au preluat
controlul total asupra districtului guvernamental din oraş: clădirea
parlamentului, sediul preşedinţiei, cabinetul şi Ministerul de Interne.
- pe 21 februarie, s-a introdus în parlament moţiunea de demitere a
preşedintelui. În aceeaşi zi, Ianukovici a plecat la Karkiv, la summitul regiunilor
sud-estice, conform mass-media.
- pe 22 februarie, protestatarii aveau controlul asupra Kievului, iar Ianukovici
plecase spre estul Ucrainei. Parlamentul a votat cu 358-0 în favoarea demiterii
lui Ianukovici şi au stabilit alegeri anticipate pentru data de 25 mai.
- pe 24 februarie, s-a emis de către noul guvern un mandat de arestare pentru
Ianukovici.
- în următoarele zile, politicienii naţionalişti ruşi şi activiştii au organizat
manifestaţii în Crimeea şi au somat Rusia să îi ajute să apere regiunea de
„fasciştiiˮ din restul Ucrainei.
- pe 28 februarie, Ianukovici a susţinut o conferinţă de presă în sudul Rusiei şi
a răspuns la întrebările reporterilor. A afirmat că alegerile anticipate din luna
mai sunt ilegale şi că nu va participa la ele. A spus, de asemenea, că în timp ce
acordul din 21 februarie ar fi putut calma situaţia, opoziţia nu a fost de acord
cu aceasta.
- pe 1 martie, parlamentul rus a aprobat cererea preşedintelui Putin de a
trimite trupe în Ucraina.

Percepţia că Ianukovici urmărea să stabilească legături mai strânse cu Rusia a


jucat un rol major în cadrul protestelor.

Masacrul din piaţa Maidan Nezalezhnosti de la începutul anului 2004 a condus


la eliminarea preşedintelui Ianukovici, la separarea Crimeei de Ucraina şi
alăturarea acesteia Rusiei, şi la un război civil în estul Ucrainei.
În media occidentală Rusia a fost portretizată ca fiind autorul acestor
evenimente şi a fost sancţionată şi condamnată pe larg. Dar chiar a fost Rusia
răspunzătoare de toate acestea?

„Ukraina on Fireˮ furnizează o perspectivă istorică asupra diviziunilor profunde


din regiune, care au condus la Revoluţia Orange din 2004, la revoltele din 2014
şi la eliminarea violentă a preşedintelui Ianukovici, ales în mod democratic.

Acoperită de media vestică ca fiind o „revoluţie popularăˮ, presupusa


„revoluţieˮ a fost de fapt o lovitură de stat elaborată şi pusă în scenă de
grupările ultranaţionaliste şi de Departamentul de Stat al SUA.

Jurnalistul de investigaţie Robert Parry, care realizează interviurile din „Ukraine


on Fireˮ, arată modul în care ONG-urile politice cu finanţare americană şi
companiile media au apărut încă din anii ’80, înlocuind agenţii CIA în
promovarea agendei geopolitice a Americii în afara graniţelor SUA.

Producătorul Oliver Stone a dobândit un acces fără precedent la povestea din


interior a evenimentelor din Ucraina, cu ajutorul interviurilor filmate care au
fost luate preşedintelui Vladimir Putin, fostului preşedinte Viktor Ianukovici,
celui care a fost ministru de Interne la momentul respectiv – Vitaly
Zakarchenko. Aceştia explică modul în care ambasadorul SUA şi facţiuni din
Washington au conspirat în mod activ la schimbarea regimului. În prima sa
întâlnire cu preşedintele rus Vladimir Putin, Stone a solicitat părerea acestuia
referitor la acţiunile Crimeei, ale NATO şi cu privire la interferenţa SUA în
alegerile din Ucraina şi schimbarea regimului din această ţară.

Oliver Stone, realizatorul documentarului „Ukraine on Fireˮ, declara la 5 iulie


2017: „«Ukraine on Fire», documentarul pe care l-am co-realizat cu Igor
Lopatonok despre povestea nespusă a loviturii de stat din Ucraina din anul
2014, o poveste pe care media vestică a ignorat-o din plin [...] demonstrează că
a fost o lovitură de stat ilegală în februarie 2014, realizată de naţionaliştii
ucraineni şi susţinătorii lor americani, care nu reprezentau voia minorităţii
etnice ruse din estul Ucrainei şi Crimeea. «Ukraina on Fire» formează o piesă
excelentă de acompaniere a materialului «The Putin Interviews» şi ar fi bine să
nu le rataţi.ˮ
Cei mai importanți oameni implicați în producția filmului au fost regizorul Igor
Lopatonok, editorul Alex Chavez și scriitoarea Vanessa Dean, al căror scenariu
conține o mare cantitate de informații istorice, precum și informații recente
privind felul în care Ucraina a devenit la momentul respectiv o căldare plină de
violență și ură. Oliver Stone a fost producătorul executiv și a luat câteva
interviuri la nivel înalt președintelui rus Vladimir Putin și președintelui
ucrainean demis, Viktor Ianukovici.

Filmul începe cu imagini captivante ale violenței care a erupt în capitala Kiev,
atât în timpul Revoluției Portocalii din 2004, cât și de la înlăturarea lui
Ianukovici din 2014. Apoi, se întoarce înapoi în timp pentru a oferi o
perspectivă care a lipsit din știrile mass-mediei oficiale despre aceste
evenimente și chiar și din media alternativă.

Un pion de multă vreme

Din punct de vedere istoric, Ucraina a fost tratată ca un pion încă de la sfârșitul
secolului al XVII-lea. În 1918, Ucraina a fost făcută protectorat german prin
Tratatul de la Brest Litovsk. Ucraina a fost, de asemenea, parte a Pactului
Ribbentrop-Molotov din 1939, semnat între Germania și Rusia, dar încălcat de
Adolf Hitler, când naziștii au invadat Uniunea Sovietică, în vara anului 1941.

Reacția multora din Ucraina la agresiunea lui Hitler nu a fost la fel cum a fost
în restul Uniunii Sovietice. Unii ucraineni i-au primit pe naziști. Cel mai
semnificativ grup naționalist din Ucraina, Organizația Ucrainenilor Naționaliști
(OUN), a fost înființat în 1929. Mulți dintre membrii acestuia au colaborat cu
naziștii, unii s-au înrolat chiar și în Waffen SS și naționaliștii ucraineni au
participat la masacrarea a peste 33.000 de evrei la văgăuna Babi Yar din Kiev,
în septembrie 1941. Potrivit savantului Anders Pers Rudling, numărul
naționaliștilor ucraineni implicați în măcel era de 4 ori mai mare decât cel al
germanilor.

Dar nu au fost doar evreii aceia pe care naționaliștii ucraineni i-au măcelărit. Ei
au participat, de asemenea, la masacrarea polonezilor din regiunea vestică a
Ucrainei, Galicia, din martie 1943 până la sfârșitul anului 1944. Iarăși, principalii
agresori nu erau germanii, ci ucrainenii.
Potrivit autorului Ryazard Szawlowksi, în primul rând naționaliștii ucraineni i-au
amăgit pe polonezi să creadă că sunt prietenii lor, apoi s-au întors asupra lor
cu o barbaritate și o ferocitate uluitoare, torturându-și victimele cu fierăstraiele
și topoarele. Documentarul estimează numărul morților la 36.750, dar
Szawlowski estimează că acest număr poate fi de două sau de trei ori mai
mare.

Membrii OUN au participat la aceste măceluri în scopul purificării etnice,


dorind ca Ucraina să fie păstrată pentru ceea ce OUN considera ca fiind
ucrainenii nativi. De asemenea, ei se așteptau ca Ucraina să fie independentă
la sfârșitul războiului, atât de dominația germană cât și de cea rusă. Cei doi
lideri principali din OUN care au colaborat cu naziștii au fost Stepan Bandera și
Mykola Lebed. Bandera a fost un puternic antisemit, iar Lebed era turbat
împotriva polonezilor, participând la măcelul lor.

După război, atât Bandera cât și Lebed au fost protejați de serviciile de


informații americane, care i-a ferit de procesele de la Nűrenberg. Instituția ce a
precedat CIA, Central Intelligence Group (Grupul Central de Informații), voia
să-i folosească pentru colectarea de informații și în alte operațiuni împotriva
Uniunii Sovietice. Serviciile engleze MI6 s-au folosit de Bandera chiar mai mult
decât a făcut-o CIA, dar în cele din urmă KGB-ul l-a prins pe Bandera și l-a
asasinat la Munchen, în 1959. Lebed a fost adus în America și s-a adresat
organizațiilor anti-comuniste ucrainene din SUA și Canada. CIA l-a protejat de
autoritățile care se ocupă de imigranţi, care altfel l-ar fi deportat ca pe un
criminal de război.

Istoria Războiului Rece nu a fost niciodată prea ascunsă în contextul politicii


ucrainene și nici din cadrul diasporei care a fugit în Vest după ce Armata Roșie
i-a învins pe naziști, iar mulți dintre colaboratorii lor ucraineni au emigrat în
Statele Unite și Canada. În Occident, ei au constituit un organism de
propagandă anticomunistă feroce, care a câștigat o mai mare influență după
ce Ronald Reagan a fost ales preşedinte în anul 1980.

Istorie importantă

Aceste date istorice reprezintă o parte importanta a prologului lui Dean pentru
cuprinsul filmului „Ukraine on Fireˮ și reprezintă o parte esențială pentru
oricine caută să înțeleagă ce sa petrecut acolo de la prăbușirea Uniunii
Sovietice din 1991. De exemplu, candidatul sprijinit de SUA pentru funcţia de
președinte al Ucrainei din 2004 – Viktor Iușcenko – a decretat ca atât Bandera
cât şi Lebed să fie declaraţi eroi naționali în Ucraina.

Bandera, în special, a devenit un simbol pentru naționaliștii ucraineni de după


al Doilea Război Mondial. Unul dintre urmașii săi a fost Dmytro Donțov, care a
cerut instaurarea „omului nou”, care ar distruge fără milă dușmanii etnici ai
Ucrainei.

Mișcarea lui Bandera a fost, de asemenea, ținută în viață de către Yaroslav


Stetsko, adjunctul lui Bandera din exil. Stetsko a sprijinit pe deplin
antisemitismul lui Bandera și, de asemenea, încercarea nazistă de exterminare
a evreilor din Europa. Stetsko, de asemenea, a fost folosit de CIA în timpul
Războiului Rece și a fost onorat de Iuşcenko, care a plasat o placă în onoarea
lui la casa unde a murit în Munchen, în 1986. Soția lui Stetsko, Slava, s-a întors
în Ucraina în 1991 și a candidat pentru parlament în 2002 din partea partidului
lui Iușcenko, „Ucraina Noastrăˮ.

Cartea lui Stetsko, intitulată Două Revoluții, a devenit piatra de temelie


ideologică pentru modernul partid politic ucrainean Svoboda, fondat de Oleg
Tiagnibok, care este ilustrat în film numindu-i pe evrei „jidani” în public, iar
acesta este unul dintre motivele pentru care Centrul Simon Wiesenthal l-a
clasificat ca fiind unul dintre cei mai periculoși antisemiți din lume.

Un alt urmaș al lui Bandera este Dymytro Yarosh, care are reputația de a
conduce brațul paramilitar al unei organizații politice, chiar mai puternice în
Ucraina numită Right Sektor (Sectorul Dreptei). Yarosh a spus odată că el
controlează o forță paramilitară de aproximativ 7.000 de oameni care au fost
folosiți atât la răsturnarea lui Ianukovici în Kiev, în februarie 2014, cât și pentru
reprimarea revoltei de la Odessa câteva luni mai târziu, ambele (evenimente)
fiind pe deplin descrise in film.

Acest preludiu istoric precum și fuzionarea acestuia cu războiul civil actual,


este un apel pentru trezire, care a fost în mare parte ascuns de media
occidentală, care a minimalizat sau ignorat legăturile tulburătoare dintre acești
rasiști naționaliști ucraineni și forțele politice, sprijinite de SUA, care s-au
întrecut pentru putere după ce Ucraina a devenit independentă în 1991.

Ridicarea unei drepte radicale

În același an, Tyahnybok a format Svoboda. Trei ani mai târziu, Yarosh a fondat
Trident, o ramură a Svoboda, care în cele din urmă a evoluat în Right Sektor.
Cu alte cuvinte, urmașii lui Bandera și Lebed au început să se organizeze
imediat după colapsul sovietic.

În această perioadă de timp, Ucraina a avut doi lideri pro-ruși care au fost aleși
în 1991 și 1994, Leonid Kravciuk și Leonid Kucima. Dar trecerea în grabă la o
economie de „piață liberă” nu a mers bine pentru cei mai mulți ucraineni sau
ruși, deoarece oligarhi cu relații la nivel înalt au confiscat o mare parte din
bogății și au ajuns să domine procesul politic prin corupție masivă și
achiziționarea canalelor media de știri. Astfel, pentru cetățenii obișnuiți, nivelul
de trai a scăzut în mod dramatic, deschizând ușa pentru partidele de extremă
dreapta și pentru imixtiuni străine.

În 2004, Viktor Ianukovici, a cărui bază electorală a fost cea mai puternică în
rândul etnicilor ruși din est și sud, a câștigat alegerile prezidențiale cu trei
puncte procentuale față de Viktor Iușcenko favorizat de SUA, a cărui bază
electorală a fost în cea mai mare parte din vestul țării, unde naționaliștii
ucraineni sunt cei mai puternici.

Imediat, susținătorii lui Iușcenko au acuzat de fraudă citând exit-poll-urile care


au fost organizate de un grup de opt națiuni occidentale și patru organizații
non-guvernamentale sau ONG-uri, inclusiv Fundația Renașterii fondată de
miliardarul speculant financiar George Soros. Dick Morris, consilierul politic al
fostului președinte Bill Clinton, s-a întâlnit în mod clandestin cu echipa lui
Iușcenko și i-a sfătuit că exit-poll-urile nu ar ajuta doar în acuzații de fraudă,
dar ar putea scoate și protestatari în stradă (conform Analizei Cambridge a
Afacerilor Internaționale – Cambridge Review of International Affairs, Vol. 19,
numărul 1, p. 26).

Freedom House (Casa Libertății), un alt ONG proeminent care primește


finanțare substanțială din SUA prin proiectul „Fondul Național pentru
Democrațieˮ (NED – National Endowment for Democracy) finanțat de guvern,
care a pregătit tineri activiști care apoi au condus protestatarii în ceea ce apoi
a devenit cunoscută sub numele de „Revoluția Portocalieˮ, una dintre așa-
numitele „revoluții colorate” pe care media occidentală le-a îndrăgit. Aceasta a
forțat o reluare a alegerilor pe care Iușcenko le-a câștigat.

Dar președinția lui Iușcenko nu a reușit să facă prea multe pentru a îmbunătăți
starea poporului ucrainean și scăzut din ce în ce mai mult în popularitate. În
2010, Iuşcenko nu a reușit să treacă de primul tur al alegerilor și rivalul său
Ianukovici a fost ales președinte, iar desfășurarea procesului de vot a fost
considerată de observatorii externi ca fiind liberă și corectă.

Jocurile marilor puteri

Dacă toate aceste evenimente s-ar fi desfășurat din cauza unor factori proprii poporului
Ucrainei, s-ar fi putut trece cu vederea, ca fiind o națiune tânără care experimentează
dureri specifice unei națiuni în creștere. Dar, precum filmul subliniază, nu aceasta a fost
situația. Ucraina a continuat să fie un pion în jocurile marilor puteri, în care mai mulți
oficiali occidentali au sperat să atragă țara departe de influența rusă, în staulul NATO și
al Uniunii Europene.

Într-unul dintre interviurile din „Ukraine on Fireˮ, jurnalistul și autorul Robert Parry
explică modul în care Fondul Național pentru Democrație (NED) și multe ONG-uri
politice subvenționate de stat au apărut în anii ’80 pentru a înlocui sau suplimenta ceea
ce a făcut în mod tradițional CIA, în ceea ce privește influențarea direcției în care se
îndreaptă țările vizate.

Pe parcursul investigațiilor Comitetului Bisericii din anii 1970, aparatul de „acțiune


politică” al CIA pentru îndepărtarea liderilor străini a fost dezvăluit. Deci, pentru a
ascunde aceste eforturi, directorul CIA William Casey, Casa Albă a lui Reagan și aliații din
Congres au creat NED pentru a finanța o varietate de ONG-uri politice și media.

După cum Parry a remarcat în documentar, multe ONG-uri tradiționale împlinesc o


sarcină valoroasă în ajutorarea țărilor sărace și în curs de dezvoltare, dar acest tip de
activism/propagandă a ONG-urilor a promovat în străinătate obiectivele geopolitice ale
SUA – și NED a finanțat zeci de astfel de proiecte în interiorul Ucrainei în perioada
premergătoare crizei din 2014.

„Ukraine on Fireˮ prinde viteză atunci când istorisește evenimentele care au avut loc în
2014, ducând la răsturnarea violentă a președintelui Ianukovici și dezlănțuirea războiul
civil. La alegerile din 2010, când Iuşcenko nu a putut obține nici măcar zece procente,
Ianukovici s-a confruntat și a învins-o pe Iulia Timoșenko, un oligarh bogat care a slujit
ca prim-ministru al lui Iușcenko.

După alegerea sa, Ianukovici a abrogat titlul lui Bandera de erou național. Cu toate
acestea, din cauza problemelor economice purulente, noul președinte a început să caute
un partener economic care ar fi putut oferi un împrumut mare. El a negociat mai întâi cu
Uniunea Europeană, dar aceste negocieri s-au împotmolit din cauza cererilor draconice
tipice Fondului Monetar Internațional. Așa că, în noiembrie 2013, Ianukovici a început să
negocieze cu președintele rus Putin, care a oferit condiții mai generoase. Dar decizia lui
Ianukovici de a amâna acordul de asociere cu U.E. a provocat proteste de stradă în Kiev
în special de la oamenii din vestul Ucrainei.

După cum „Ukraine on Fireˮ subliniază, și alte evenimente neobișnuite au avut loc, de
asemenea. Aceste evenimente au inclus apariția a trei noi canale TV – Spilno TV, Espreso
TV și Hromadske TV – care au emis pentru prima dată între 21 și 24 noiembrie 2013, cu
finanțare parțială din partea Ambasadei SUA și a lui George Soros.

În februarie 2014, protestele pro-U.E. în piața Maidan din centrul Kievului au devenit, de
asemenea, mai violente când au început să apară luptătorii de stradă ultra-naționaliști
din Lviv și din alte zone vestice, care au început să se dedea la provocări; mulți dintre
aceştia au fost sponsorizați de Right Sektor a lui Yarosh. Atacurile s-au intensificat, de la
marșuri cu torțe care erau similare cu ceea ce se făcea pe vremurile naziste până la
aruncarea de cocktailuri Molotov spre poliție și la conducerea de tractoare mari spre
liniile de polițiști – toate prezentate în mod lămurit în film. După cum Ianukovici îi
povestește lui Stone, atunci când s-a petrecut această intensificarea protestelor, a
devenit imposibil ca el să negocieze cu mulțimea din Maidan.

Unul dintre cele mai interesante interviuri ale filmului este cel cu Vitaliy Zakharchenko,
care a fost Ministru de Interne la acel momentul, fiind responsabil pentru aplicarea legii
și conducerea poliției. El a cercetat intensificarea atacurilor de la 24 până la 30 noiembrie
(2016), care a culminat cu o ciocnire între poliție și protestatari în jurul transportului unui
brad uriaș de Crăciun în piaţa Maidan. Zakharchenko a spus că acum crede că această
confruntare a fost aprobată în secret de Serhiy Lyovochkin, un prieten apropiat al
Ambasadorului SUA Geoffrey Pyatt, ca un pretext pentru a spori violența.

În acest punct, filmul abordează implicarea directă a politicienilor și a diplomaților


americani. În perioada crizei, politicienii americani au vizitat Maidan-ul, iar atât
republicanii cât și democrații, precum senatorii John McCain (republican din statul
Arizona), și Chris Murphy (democrat din statul Connecticut) au întărâtat mulțimile.
Ianukovici, de asemenea, a spus că a fost în contact telefonic cu vicepreședintele Joe
Biden, pe care îl acuză că l-a indus în eroare cu privire la modul în care să se ocupe de
criză.

Filmul subliniază faptul că centrul real al influenței americane în demonstrațiile din Kiev
au fost ambasadorul Pyatt și asistentul Secretarului de Stat pentru Afaceri Europene,
Victoria Nuland. După cum Parry subliniază, deși Nuland slujea sub președintele Obama,
alianțele ei erau într-adevăr cu mișcarea neoconservatoare, aceasta fiind de obicei
asociată cu Partidul Republican. Soțul ei este Robert Kagan, care a lucrat ca
propagandist al Departamentului de Stat în timpul războaielor din America Centrală din
anii 1980 și a fost co-fondator al Proiectului „New American Centuryˮ („Noul Secol
Americanˮ), în anii 1990, grupul care a organizat presiuni politice și media pentru invazia
SUA din Irak, din 2003. Kagan a fost, de asemenea, consilier de politică externă al lui
McCain la alegerile prezidențiale din 2008 (deși el și-a acordat sprijinul său lui Hillary
Clinton în cursa din 2016).

Manipulatori versați

După cum a explicat Parry, neoconservatorii au devenit destul de versați în ascunderea


adevăratelor lor țeluri și aveau aliați puternici în presa mainstream. Această combinație
le-a permis să împingă dezbaterea despre politica externă la asemenea extreme, astfel
încât atunci când oricine avea vreo obiecție, putea fi imediat catalogat ca „apologetul” lui
Putin sau al lui Ianukovici.

Astfel, întâlnirile frecvente ale lui Pyatt cu demonstranți în ambasadă și Nuland


împărțind prăjituri protestatarilor din Maidan nu au fost criticate ca interferență
americană într-un stat suveran, ci au fost mai ales lăudate ca fiind „promovarea
democrației” în străinătate. Cu toate acestea, pe măsură ce criza Maidan s-a accentuat,
ultra-naționaliști ucraineni s-au mutat în față, întețind atacurile lor asupra poliției. Mulți
dintre acești extremiști erau ucenici ai lui Bandera și Lebed. Deja în februarie 2014,
extremiștii erau înarmați cu puști și pistoale semiautomate.

Pe 20 februarie 2014, un lunetist misterios, părând a trage dintr-o clădire controlată de


Right Sektor (Sectorul Dreptei), a împușcat atât polițiști cât și protestatari, iar până la
sfârșitul zilei de violență a ucis aproximativ 14 polițiști și circa 70 de protestatari.

Când Kievul scăpa de sub control, Ianukovici a fost forțat să negocieze cu reprezentanți
din Franța, Polonia și Germania. Pe data de 21 februarie, el a fost de acord să
programeze alegeri anticipate și să accepte reducerea puterii sale administrative. La
insistențele vicepreședintelui Biden, Ianukovici, de asemenea, a retras forțele de ordine.

Dar acordul – deși garantat de națiunile europene – a fost încălcat rapid de noile atacuri
din partea Right Sektor și luptătorii săi de stradă care au capturat clădiri
guvernamentale. Serviciile de informații ruse au aflat că se pregătește un complot
pentru asasinarea lui Ianukovici, care a fugit pentru a-și salva viața.

Pe 24 februarie, Ianukovici a cerut permisiunea de a intra în Rusia pentru siguranța sa și


a parlamentului ucrainean (sau Rada), care se afla efectiv sub controlul extremiștilor
înarmați, și care au votat pentru a-l elimina pe Ianukovici de la președinție într-un mod
neconstituțional, deoarece instanțele nu au fost implicate, iar votul pentru a-l pune sub
acuzare nu a atins pragul obligatoriu. În ciuda acestor nereguli, SUA și aliații săi europeni
au recunoscut imediat noul guvern ca fiind „legitim”.

Numind lovitura de stat exact ceea ce este

Dar alungarea lui Ianukovici a avut toate semnele distinctive ale unei lovituri de stat. Un
apel telefonic interceptat, aparent de la începutul lunii februarie, între Nuland și Pyatt, a
dezvăluit că aceștia au fost implicați direct în înlăturarea lui Ianukovici și în alegerea
succesorului său. Perechea a analizat lista candidaților, iar Nuland favoriza pe Arseni
Iațeniuk, declarând „Yats este tipul” și discuta cu Pyatt cum să „lipești acest aspect”. Pyatt
se întreba cum să „moșești acest fapt”. Ei păreau ca niște milionari la vârsta de aur din
New York, care decideau cine să devină următorul președinte al Statelor Unite. Pe 27
februarie, Iațeniuk a devenit primul ministru al Ucrainei.

Nu toată lumea în Ucraina a fost de acord cu noul regim, de altfel. Crimeea, care a votat
puternic pentru Ianukovici, a decis să organizeze un referendum cu privire la
posibilitatea de a se despărți de Ucraina și să devină o parte a Rusiei. Rezultatele
referendumului au fost copleșitoare. Aproximativ 96% din poporul Crimeei a votat să se
unească cu Rusia. Trupele rusești – staționate în Crimeea pe baza acordului de la
Sevastopol pentru forțele navale – au oferit protecție împotriva forțelor Right Sektor și a
altor forțe ucrainene care se opuneau întoarcerii Crimeei, deși nu au existat dovezi de
intimidare a alegătorilor sau de control al alegerilor de către trupele rusești. Guvernul
rus a acceptat apoi reunificarea cu Crimeea, care făcuse parte din Rusia în urmă cu sute
de ani.

Două provincii estice, Donețk și Lugansk, au vrut, de asemenea, să se desprindă de


Ucraina și au recurs, de asemenea, la referendum pentru susținerea acestei mișcări. Dar
Putin nu a fost de acord cu solicitarea celor două provincii, care şi-au declarat în schimb
propria lor independență, o mișcare pe care noul guvern de la Kiev a denunțat-o ca fiind
ilegală. Regimul de la Kiev i-a considerat pe insurgenți drept „teroriști” și a lansat o
„operațiune anti-terorism”, pentru a zdrobi rezistența. Milițiile ultranaționaliste și chiar
neonaziste, cum ar fi Batalionul de Azov, au preluat conducerea luptei sângeroase.

De asemenea, demonstrații antilovitură de stat au izbucnit la sud, în orașul Odessa.


Liderul naționalist ucrainean, Andrei Parubiy a mers la Odessa, iar două zile mai târziu,
pe 2 mai 2014, luptătorii săi de stradă au atacat demonstranții, împingându-i în clădirea
Sindicatului, care apoi a fost incendiată. Patruzeci și doi de oameni au fost uciși, dintre
care unii au sărit de la înălțime, murind astfel.

„Cealaltă față a poveștii”

Faptul că filmul a explorat această „cealaltă față a poveștii” oferă un aport informaţional
important, din moment ce majoritatea acestor informații au fost ignorate sau
distorsionate de către media occidentală, care pur și simplu dă vina pe Vladimir Putin
pentru criza din Ucraina.

În plus față de activitatea bine lucrată de scenarist a Vanessei Dean, activitatea


directorială a lui Igor Lopatonok și de editare a lui Alexis Chavez sunt extraordinar de
meșteșugite și de elegante.

Prologul de 15 minute, în care se introduce informația despre colaborarea nazistă a lui


Bandera și Lebed, este o piesă excepțională ca tehnică a realizării de filme. Se mișcă într-
un ritm alert, folosind secvențe scurte și de asemenea ecrane divizate pentru a prezenta
fotografii și statistici în mod simultan. Lopatonok folosește, de asemenea, grafica
interactivă pe parcursul filmului pentru a transmite informații într-un mod vizual și cu
scop demonstrativ.

Interviurile lui Stone cu Putin și Ianukovici sunt, de asemenea, destul de interesante ca


articole de știri, care prezintă o față a acestor lideri străini demonizați, care a lipsit în
media occidentală propagandistică.

Cu toate că filmul are o durată de aproximativ două ore, informaţiile se derulează cu o


viteză mare. În cazul în care doriţi să înţelegeţi mai bine, este necesar să se încetinească
în anumite puncte, deoarece o foarte mare cantitate de informații sunt transmise. Pe de
altă parte, este o plăcere vizionarea unui documentar care este atât de inteligent scris și
încă atât de remarcabil de bine realizat.

Atunci când se termină filmul, întrebarea stăruitoare este similară cu cele ridicate la
intervențiile americane din Vietnam și Irak. Cum de Departamentul de Stat ar fi putut ști
atât de puține despre ce era pe cale să dezlănțuie, având în vedere diviziunile istorice
adânci ale Ucrainei și riscul de a isca un conflict cu o Rusie înarmată nuclear?

În Vietnam, americanii știau puține aspecte despre lupta de decenii a țărănimii


vietnameze de a se elibera de colonialismul francez și japonez. Într-un fel, America a
avut de gând să câștige inimile și conştiinţele lor și să creeze o „democrație” în stil
occidental, în timp ce mulți vietnamezi au văzut în aceasta, pur și simplu, extinderea
imperialismului străin.

In Irak, preşedintele George W. Bush și clica lui de neoconservatori aveau să-l alunge pe
Saddam Hussein și să creeze o democrație în stil occidental în Orientul Mijlociu, doar că
Bush nu a știut diferența dintre musulmanii sunniți și șiiți, și despre modul în care Irakul
era pregătit, mai degrabă, să se împartă între rivalitățile sectante și astfel să pună capăt
așteptărilor sale.

În mod similar, mesajul filmului „Ukraine on Fireˮ este că oficiali înguști la minte, cu
aspirații ambițioase și ideologice – necontrolați de superiorii lor – au creat ceva chiar
mai rău decât ceea ce a existat. În timp ce corupția la nivel înalt persistă, astăzi în
Ucraina este poate chiar mai rău decât înainte, iar nivelul de trai al ucrainenilor s-a
deteriorat.

De asemenea, conflictul din Ucraina a reaprins războiul rece prin deplasarea forțelor
geopolitice occidentale pe frontiera cea mai sensibilă a Rusiei, care, precum savantul
Joshua Shifrinson a remarcat, încalcă o promisiune făcută de către secretarul de stat
James Baker în februarie 1990, în timp ce Uniunea Sovietică a acceptat, în mod pașnic,
retragerea influenței sale militare din Germania de Est și Europa de Est (Los Angeles
Times 5/30/2016).

Acest film, de asemenea, ne amintește că ceea ce s-a petrecut în Ucraina a fost un efort
bipartizan. A fost început sub preşedinţia lui George W. Bush și finalizat sub preşedinţia
lui Barack Obama. După cum Oliver Stone a remarcat în discuția care a urmat după
premiera filmului din Los Angeles, SUA are nevoie dureros de tare de o nouă conducere
asemenea lui Franklin Roosevelt și John Kennedy, oameni care să înțeleagă modul în
care ambițiile geopolitice ale Americii este necesar să fie temperate de realitățile la
nivelul solului și de nevoile mai largi ale umanității de a fi eliberată de pericolele unui
război total.