APTITUDINILE

Oamenii se deosebesc între ei (printre altele) prin calitatea acţiunilor pe care le realizează. Despre
cineva spunem că este apt sau inapt pentru o anumită activitate în funcţie de nivelul calitativ şi de
eficiența acţiunilor sale. Un om are dezvoltată o anumită aptitudine dacă poate face dovada calităţii
superioare a produsului său. (Exemplu, Mozart în muzică, C. Brâncuşi în sculptură, Einstein în ştiinţă).

Aptitudinea este deci ANSAMBLUL DE ÎNSUŞIRI INSTRUMENTAL-OPERAŢIONALE care îi diferenţiază pe

oameni între ei şi care îi determină să desfăşoare activităţii supramedii. Aptitudinea arată cât de mult şi
cât de bine poţi face ceva în raport cu ceilalţi.

Din punct de vedere psihologic trebuie făcută distincţia între aptitudine (există ca şi potenţialitate) şi
capacitate (aptitudinea împlinită care s-a consolidat prin deprinderi).

Întrebarea care persistă în legătură cu aptitudinile este dacă acestea sunt înnăscute sau dobândite. În
acest sens există patru teorii principale. În psihologia actuală se merge mai mult pe ideea interacţiunii
dintre factorii ereditari şi a celor de mediu.

Clasificarea aptitudinilor:

1. Aptitudini mnezice: persoanele care reuşesc săreţină cantităţi mari de informaţii.

2. Aptitudini senzorial-perceptive: persoanele carereuşesc să desluşească diferenţele cromatice.
3. Aptitudini intelectuale: persoanele care rezolvă cuuşurinţă situaţii problematice.
Forma superioară de dezvoltare a aptitudinilor este reprezentată de talent. Un nivel superior de
dezvoltare a talentului îl reprezintă geniul.

Aptitudinile se află în continuă dezvoltare care se poate realiza atât spontan, cât și dirijat. Cea mai mare
importanță o are dezvoltarea dirijată a aptitudinilor, un rol esențial, în acest sens, revenindu-I școlii.

Nivelul de funcționalitate și dezvoltare a deprinderilor poate fi analizat după indicatori precum:

rapiditate, volum, originalitate, eficiență.

INTELIGENŢA
În sens larg, INTELIGENŢA, CA LATURĂ REZOLUTIV-PRODUCTIVĂ A PERSONALITĂŢII, este capacitatea
intelectuală globală a subiectului de a asigura confruntarea eficientă cu situaţiile problematice noi. Însă,
în sens restrâns, psihologul

Teoria genetică:

Potrivit acestei teorii, J. Piaget11 consideră că inteligenţa se dezvoltă treptat, parcurgând anumite stadii:
1. stadiul senzorio-motor (0-2 ani). Gândirea copiilor este de tipul „încercare şi eroare”, ei
cunoscând obiectele în funcţie de interacțiunea lor cu acestea. Ei nu pot reprezenta obiectele
inexistente în câmpul lor vizual printr-un simbol.
2. stadiul preoperaţional (2-7 ani. Copiii devin capabili să opereze cu simboluri, dobândesc achiziţii
în planul limbajului, dar nu înţeleg mecanismul ireversibilităţii.
3. stadiul operaţiilor concrete (7-12 ani). Copiii încep să înţeleagă conservarea materiei, a greutăţii
şi a volumului. Operaţia principală cu care lucrează este clasificarea, însă ei rămân la nivelul contextului
concret (pentru ei un kilogram de fier este mai greu decât un kilogram de vată).
4. stadiul operaţiilor formale (12-17 ani). Elevii încep să înţeleagă raţionamentul ipotetico-deductiv
şi să opereze nu numai asupra concretului, dar şi asupra posibilului. Inteligenţa devine reflexivă.

Teoria inteligenţelor multiple: Howard Gardner consideră că există şapte forme ale inteligenţei:

1. lingvistică,
2. muzicală,
3. logico-matematică,
4. spaţială,
5. kinestezică,
6. intrapersonală,
7. interpersonală.
Pornind de la aceste şapte forme se poate stabili profilul intelectual al unei persoane şi se pot detecta
posibilitățile educative potrivite acesteia.

Teoria inteligenţei emoţionale:

D. Goleman a iniţiat o teorie a inteligenţei emoţionale care a devenit populară foarte rapid. El
susţine că există cinci componente emoţionale şi sociale elementare pe baza cărora oamenii
acţionează/reacţionează:
1. cunoaşterea de sine (autoevaluare),
2. auto-control (managementul comportamentelor şi reacţiilor),
3. motivarea (urmărirea propriilor nevoi şi scopuri),
4. empatia (înţelegerea stărilor celorlalţi),
5. deprinderile sociale (interacţiunea armonioasă cu ceilalţi).

Pornind de la ideea că fiecare om este capabil într-o măsură mai mare sau mai mică să se adapteze la
mediu, fiecare om dispune de inteligenţă într-un anumit grad. Astfel, inteligenţa se exprimă într-un
coeficient de inteligenţă (QI). Cu privire la calcularea QI au existat de-a lungul timpului atât de multe
controverse cât şi modalităţi de calcul. Modalitatea general admisă este aceea prin care QI se calculează
prin raportul dintre vârsta mentala şi vârsta cronologică înmulţită cu 100.