Tema 1.

Notiunea, particularitătile specifice si principiile DPI

 Ce este proprietatea intelectuală?

Proprietatea intelectuala, prescurtat PI, se refera la: inventii (brevete), opere literare si artistice,
simboluri, nume, imagini, design, utilizate in activitati comerciale. Detinatorul proprietatii
intelectuale poate controla si trebuie rasplatit pentru uzul acesteia, si acest fapt incurajeaza
inovatia si creativitatea spre beneficiul umanitatii.

Proprietatea intelectuala este impartita in doua categorii principale:

 Dreptul de autor (Copyright), care include lucrari literare si artistice precum romane,
poeme, piese de teatru, jocuri, filme, opere muzicale, situri web, picturi, fotografii,
sculpturi, arhitectura, etc. Drepturile conexe includ drepturile artistilor aparute ca urmare
a interpretarii, drepturile legate de inregistrarile efectuate de producatorii de fonograme si
drepturile aparute urmare a emisiei programelor de radio si televiziune.
 Proprietatea industriala, care include brevete de inventie (patente), marci si indicatii
geografice, desene si modele industriale, si topografii pentru produse semiconductoare.

 Ce se înţelege prin drepturi de proprietate intelectuală?

Drepturile de proprietate intelectuală sunt drepturi de proprietate ca toate celelalte - ele

permit creatorului sau proprietarului unui brevet de invenţie, al unei mărci sau al unei opere
protejate prin drept de autor să beneficieze de pe urma muncii sau a investiţiei sale.
Aceste drepturi sunt evidenţiate în articolul 27 din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului care stipulează faptul că fiecare om trebuie să beneficieze de protecţia drepturilor morale
şi materiale care decurg din orice lucrare ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este.

Dreptul de proprietate intelectuala reprezinta ansamblul normelor juridice care

reglementeaza relatile privind protectia creatiei intelectuale in domeniile industrial, stiintific,
literar si artistic, precum si semnele distinctive ale activitatii
de comert.

Obiectul dreptului de proprietate intelectuala

Dreptul proprietatii intelectuale reprezinta acea ramura de drept care studiaza normele
juridice ce reglementeaza creatiile intelectuale cu caracter literar, artistic sau stiintific, precum si
creatiile intelectuale cu aplicabilitate industriala.
Disciplina dreptului proprietatii intelectuale este formata din doua subramuri:
a) subramura dreptului de autor;
b) subramura dreptului proprietatii industriale.

 De ce trebuie să promovăm şi să protejăm proprietatea intelectuală?

Există mai multe motive care fac ca protecţia proprietăţii să fie imperios necesară.
1) progresul şi prosperitatea umanităţii depind de creativitatea ei în domeniile tehnic şi
cultural,
2) protecţia juridică a creaţiilor noi încurajează investiţiile şi conduc la alte inovaţii,
3) promovarea şi protecţia proprietăţii intelectuale stimulează creşterea economică, duc la
crearea de noi locuri de muncă şi noi ramuri de activitate şi la îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Un sistem de proprietate intelectuală eficient şi echitabil poate fi de ajutor tuturor ţărilor
în exploatarea potenţialului de proprietate intelectuală care este un instrument puternic de
dezvoltare economică şi de progres social şi cultural. Acest sistem contribuie la instaurarea unui
echilibru între interesele inovatorului şi interesul public, asigurând un mediu propice creativităţii
şi invenţiei, în beneficiul tuturor.

 Care sunt avantajele de care poate beneficia fiecare dintre noi?

Drepturile de proprietate intelectuală recompensează creativitatea şi efortul uman care
reprezintă motorul progresului umanităţii, iată câteva exemple:
• industria cinematografică, industria înregistrărilor audio şi video, activitatea editorială şi
industria software-ului care investesc miliarde de dolari pentru amuzamentul milioanelor de
oameni din toate colţurile lumii, nu ar exista fără protecţia dreptului de autor;
• consumatorii n-ar putea achiziţiona cu încredere produsele sau serviciile fără o protecţie
internaţională eficientă a mărcii, în măsură să descurajeze contrafacerea şi pirateria;
• fără avantajele pe care le oferă sistemul de brevete, cercetătorii şi inventatorii ar fi prea
puţin stimulaţi pentru a continua să caute să îşi amelioreze produsele sub aspectul calităţii şi al
eficienţei în interesul consumatorilor din lumea întreagă.

 Ce este un brevet?
Brevetul conferă dreptul exclusiv asupra unei invenţii, care poate fi un produs sau un
procedeu ce oferă un nou mod de a face ceva sau aduce o nouă soluţie tehnică pentru rezolvarea
unei probleme.
Brevetul garantează titularului protecţia invenţiei. Această protecţie este acordată pentru
o perioadă limitată, care poate fi în general de 20 de ani.

 Ce fel de protecţie oferă un brevet?

Protecţia prin brevet înseamnă că invenţia nu poate fi realizată, utilizată, distribuită sau
vândută fără consimţământul titularului de brevet. Drepturile care decurg dintr-un brevet pot fi
apărate în mod normal prin introducerea unei acţiuni în faţa unui tribunal care, în cea mai mare
parte a sistemelor, are autoritatea de a face să înceteze orice încălcare a drepturilor ce decurg din
brevet. în acelaşi timp, tribunalul poate şi să declare nul un brevet contestat de un terţ.

 Ce drepturi are un titular de brevet?

Titularul unui brevet are dreptul de a decide cine poate şi cine nu poate să folosească
invenţia brevetată pe durata protecţiei. El poate pe baza unei licenţe să permită terţilor să
utilizeze invenţia pe baza unor condiţii convenite de comun acord. El poate de asemenea, să
vândă dreptul asupra invenţiei unui terţ care devine în felul acesta titularul brevetului. La
expirarea brevetului, protecţia ia sfârşit şi invenţia intră în domeniul public, adică titularul pierde
drepturile exclusive asupra invenţiei şi aceasta poate fi exploatată liber, din punct de vedere
comercial de către terţi.

 Ce este o marcă?
O marcă este un semn distinctiv care indică faptul că anumite produse sau servicii sunt
fabricate sau furnizate de o anumită persoană sau întreprindere. Originea mărcii datează din
timpuri străvechi, când artizanii îşi reproduceau semnăturile sau „marca” pe produsele lor
artistice sau utilitare. În timp, lucrurile au evoluat către ceea ce constituie astăzi sistemul de
înregistrare şi protecţie a mărcilor.

 Care este utilitatea mărcii?

O marcă furnizează protecţie titularului asigurându-i dreptul exclusiv de a o utiliza pentru
desemnarea unor produse şi servicii, sau pentru a autoriza un terţ să o utilizeze în schimbul unei
plăţi. Perioada de protecţie variază, dar o marcă poate fi reînnoită de nenumărate ori cu condiţia
de a efectua plata taxelor corespunzătoare. Protecţia drepturilor asupra mărcilor este garantată de
tribunale care, în majoritatea sistemelor juridice, deţin autoritatea de a împiedica încălcarea
dreptului asupra mărcii.
  Ce tipuri de mărci pot fi înregistrate?
Posibilităţile sunt aproape nelimitate. Mărcile se pot compune din cuvinte, litere şi cifre,
singure sau combinate. Ele pot consta în desene, simboluri, semne tridimensionale cum ar fi
forma şi ambalajul produselor, semne sonore cum ar fi sunetele muzicale sau vocale, parfumuri
sau culori utilizate ca trăsături distinctive.
În plus faţă de mărcile de produse sau de servicii care indică originea comercială a
acestora, mai există şi alte categorii de mărci. Marca colectivă aparţine unei asociaţii ai cărei
membri o utilizează pentru a fi identificaţi cu normele de calitate şi cu alte cerinţe stabilite de
asociaţie (cum ar fi asociaţia experţilor contabili, a inginerilor, arhitecţilor).

 Ce este un desen sau un model industrial?

Un desen sau un model industrial reprezintă aspectul estetic sau ornamental al unui
obiect. El poate consta în caracteristici tridimensionale, cum ar fi forma sau textura suprafeţei
obiectului, sau bidimensionale, cum ar fi motivele, liniile sau culoarea.
Desenele şi modelele industriale se aplică celor mai diverse produse din industrie şi din
producţia meşteşugărească: de la instrumente tehnice şi medicale, la ceasuri, bijuterii şi alte
articole de lux, de la obiecte de uz casnic şi aparate electrice la vehicule şi structuri arhitecturale,
de la motive textile la articole pentru timpul liber.
Conform majorităţii legislaţiilor naţionale, pentru a beneficia de protecţie, un desen sau
un model industrial trebuie să fie nou sau original şi să nu îndeplinească o funcţie tehnică.
Desenul sau modelul industrial are de fapt o natură estetică, iar caracteristicile tehnice ale
obiectului căruia i se aplică nu sunt protejate.

 De ce să protejăm desenele şi modelele industriale?

Desenul sau modelul industrial este acel „ceva” care dă articolului atractivitate şi putere
de seducţie; el adaugă deci ceva valorii comerciale a produsului şi îi creşte vandabilitatea.
Când un desen sau un model industrial este protejat, titularul - persoana fizică sau
juridică care a înregistrat desenul - deţine dreptul exclusiv de a face opunere pentru orice copie
sau imitaţie neautorizată a desenului sau a modelului industrial de către terţi.

 Ce este o indicaţie geografică?

Indicaţia geografică este un semn utilizat pe produsele care au o origine geografică
precisă şi care prezintă anumite calităţi sau posedă o notorietate ce se datorează acestui loc de
origine. În general, indicaţiile geografice constau în denumirea locului de origine al produselor.
Produsele agricole au de obicei calităţi legate de locul de producţie şi sunt influenţate de anumiţi
factori geografici cum ar fi clima şi solul. Pentru ca un semn să funcţioneze ca indicaţie
geografică este necesar ca legislaţia naţională să prevadă acest lucru şi consumatorii să îl
perceapă ca atare.
Utilizarea indicaţiilor geografice nu este limitată la produsele agricole. Acestea pot pune
în valoare şi calităţi speciale ale unui produs datorate factorului uman prezent în locul de origine
al produselor, aşa cum sunt anumite tehnici de fabricaţie sau tradiţii. Locul de origine poate fi un
sat sau un oraş, o regiune sau o ţară. De exemplu substantivul „Switzerland” sau adjectivul
„Swiss” este perceput în numeroase ţări ca o indicaţie geografică pentru produse fabricate în
Elveţia, în special ceasuri.

 Ce este o denumire de origine?

O denumire de origine este un tip special de indicaţie geografică utilizată pe produse care
prezintă o calitate specială datorată exclusiv sau esenţialmente mediului geografic în care au fost
obţinute. Noţiunea de indicaţie geografică înglobează denumirile de origine. „Bordeaux” pentru
vinul produs în regiunea Bordeaux din Franţa, „Havana” pentru tutunul cultivat în regiunea
cubaneză Havana sau „Tequila” pentru băutura alcoolică fabricată în anumite zone din Mexic
sunt exemple de denumiri de origine protejate în statele care sunt parte a Aranjamentului de la
Lisabona cu privire la protecţia denumirilor de origine şi la înregistrarea internaţională a
acestora.

 Ce sunt dreptul de autor si drepturile conexe?

Dreptul de autor reprezintă un ansamblu de legi care conferă protecţie autorilor, artiştilor
şi altor creatori pentru creaţiile lor literare şi artistice denumite în general „opere”.
Un ansamblu de drepturi aflate într-o strânsă legătură cu dreptul de autor este reprezentat
de drepturile conexe care conferă prerogative asemănătoare sau identice celor oferite de dreptul
de autor, deşi uneori de întindere limitată şi de mai scurtă durată. Beneficiarii drepturilor conexe
sunt:
• interpreţi (de exemplu actori şi muzicieni) pentru prestaţia lor;
• producătorii de fonograme (inregistrări audio pe casetă şi compact disc) pentru
înregistrările lor, şi;
• organismele de radiodifuziune pentru programele radio sau TV.
Operele protejate prin dreptul de autor includ în mod special, dar nu exclusiv, romanele,
poeziile, piesele de teatru, lucrările de referinţă, ziarele, programele de calculator, bazele de date,
filmele, compoziţiile muzicale, operele coregrafice, picturile, desenele, fotografiile, sculpturile,
operele de arhitectură, creaţiile publicitare, hărţile şi desenele tehnice.

 Ce oferă dreptul de autor şi drepturile conexe?

Creatorii operelor protejate prin drept de autor ca şi moştenitorii acestora şi succesorii
lor în drepturi (numiţi în general „titulari de drepturi”) beneficiază de anumite drepturi
fundamentale în conformitate cu legislaţia dreptului de autor. Ei au în special dreptul exclusiv de
utilizare a operei sau de autorizare a utilizării acesteia în condiţii stabilite de comun acord.
Titularul sau titularii de drepturi asupra unei opere pot interzice sau autoriza:
• reproducerea acesteia sub orice forma, inclusiv sub formă de publicaţie tipărită sau de
înregistrare sonoră;
• interpretarea sau executarea ei în public şi comunicarea ei către public;
• difuzarea ei în emisiuni radio sau TV;
• traducerea în alte limbi; şi
• adaptarea ei, constând de pildă în transformarea unui roman în scenariu de film.
Drepturi similare referitoare la fixare (înregistrare) şi reproducere, printre altele, sunt
conferite de drepturile conexe.
Pentru a fi difuzate în mod eficient, multe tipuri de opere protejate de legislaţia dreptului
de autor şi a drepturilor conexe, au nevoie de mijloace de distribuţie şi de comunicare şi de
investiţii importante (este, de exemplu, cazul publicaţiilor, înregistrărilor sonore şi al filmelor);
de asemenea, creatorii înşişi cedează adesea drepturile asupra operelor lor unor societăţi care pot
exploata şi comercializa mai bine aceste opere, în schimbul unei compensaţii care îmbracă
forma unor plăţi şi/sau redevenţe (compensaţii bazate pe un procentaj din veniturile aduse de
operă).

Sistemul naţional de PI

După proclamarea la 27 august 1991 a independenţei, Republica Moldova a păşit ferm spre
o economie de piaţă care este de neconceput fără un sistem eficient de protecţie a proprietăţii,
inclusiv a celei intelectuale. Este incontestabil, că sistemul de protecţie a proprietăţii intelectuale
(PI) este unul din cele mai importante atribute ale statalităţii Republicii Moldova, iar art. 33 din
Constituţia ţării1, adoptată la 29 iulie 1994, consfinţeşte dreptul cetăţenilor la proprietatea
1
CONSTITUŢIA REPUBLICII MOLDOVA. Articolul 33 Libertatea creaţiei (2) Dreptul cetăţenilor la
proprietatea intelectuală, interesele lor materiale şi morale ce apar în legătură cu diverse genuri de creaţie
intelectuală, interesele lor materiale şi morale ce apar în legătură cu diverse genuri de creaţie
intelectuală fiind apărate de lege.
Într-un timp relativ scurt, în Republica Moldova au fost create instituţiile, structurile şi
instrumentele necesare unei activităţi eficiente de reglementare şi administrare a proprietăţii
intelectuale. Astfel, prin Decretele Preşedintelui Republicii Moldova nr. 238 din 25 noiembrie
1991 şi nr. 120 din 25 mai 1992 au fost instituite, respectiv:
 Agenţia de Stat pentru Drepturile de Autor (ADA), având drept scop apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale autorilor de opere literare, ştiinţifice şi de artă, precum şi
asigurarea apărării drepturilor conexe şi
 Agenţia de Stat pentru Protecţia Proprietăţii Industriale (AGEPI), având drept scop
realizarea protecţiei juridice a proprietăţii industriale pe teritoriul Republicii Moldova, prin
dezvoltarea sistemului de protecţiei a proprietăţii industriale şi promovarea politicii de stat în
acest domeniu.
Întru executarea prevederilor Codului cu privire la ştiinţă şi inovare Nr.259-XV din
15.07.2004, în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 1016 din 13 septembrie 2004, a fost
creată Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală (AGEPI) prin fuzionarea Agenţiei de Stat
pentru Protecţia Proprietăţii Industriale şi Agenţiei de Stat pentru Drepturile de Autor, iar prin
Hotărârea Guvernului nr. 1378 din 13 decembrie 2004 a fost aprobat statutul noii Agenţii. Prin
această unificare instituţională în Republica Moldova s-a consolidat un sistem naţional de
proprietate intelectuală integrat, modern şi viabil care cuprinde totalitatea elementelor
administrativ-organizatorice, normative şi infrastructura ce asigură protecţia şi valorificarea
obiectelor de proprietate intelectuală la nivel naţional, regional şi internaţional.
Pe parcursul perioadei de timp după declararea independenţei şi până în prezent, Republica
Moldova a aderat la principalele organizaţii internaţionale şi regionale, precum şi la 32 de tratate,
acorduri şi convenţii internaţionale şi regionale în domeniul PI, inclusiv la:
23 - administrate de către Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI) (din
totalul de 24, Tratatul privind proprietatea intelectuală în domeniul circuitelor integrate
(Washington, 26.05.1989) rămânând unicul la care Republica Moldova nu este parte, totodată
Legea privind protecţia topografiilor circuitelor integrate nr. 655-XIV din 29.10.1999 este
armonizată cu acest tratat);
3 – administrate, corespunzător, de către Uniunea internaţională pentru Protecţia Noilor
Soiuri de Plante (UPOV); Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) şi Organizaţia Naţiunilor
Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) şi
6 - administrate în cadrul Comunităţii Statelor Independente (CSI).
În perioada de timp de la instituirea sistemului naţional de protecţie a proprietăţii intelectuale şi
până în prezent a fost creat şi s-a consolidat un cadru normativ privind proprietatea intelectuală
destul de complex, care cuprinde legislaţia naţională, convenţiile, tratatele şi acordurile
internaţionale, precum şi cele regionale în domeniul PI, la care Republica Moldova este parte

Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală

Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală reprezintă una din cele mai
controversate probleme. În funcţie de clasificările folosite, punctele de vedere susţinute în
literatura de specialitate pot fi grupate în două mari teorii. Dreptul asupra proprietăţii intelectuale
este apreciat ca un drept de proprietate, sau ca un drept distinct ce formează o categorie specială.
După o primă opinie, dreptul de creaţie intelectuală este caracterizat ca un drept de
proprietate, conform dreptului natural. În această concepţie, creaţia intelectuală este considerată
cea mai personală, cea mai legitimă, cea mai sacră şi cea mai inatacabilă dintre toate
proprietăţile. Teoria drepturilor intelectuale a preconizat ideea unei noi categorii de drepturi. La
diviziunea clasică a drepturilor în personale, obligaţionale şi reale,consacrată de dreptul roman,
Edmond Picard a adăugat încă o grupare a drepturilor intelectuale. Ideea drepturilor intelectuale,

intelectuală sunt apărate de lege.

ca o categorie specială, s-a bucurat de un succes deosebit. Ea a fost preluată şi susţinută în
diverse variante. Drepturile intelectuale au un caracter patrimonial, conferă titularului un
monopol de exploatare şi sunt opozabile erga omnes.
Spre deosebire de drepturile reale, drepturile intelectuale au ca obiect activitatea şi
gîndirea omului. Drepturile intelectuale au o valoare pecuniară, fără să aibă ca obiect
bunuricorporale şi fără să constituie creanţe în raporturile cu debitorii. Ele sunt formate
dincreaţiile intelectuale, literare, artistice, invenţiile, desenele şi modelele, semnele de atragere a
clientelei, numele comercial, emblema, mărcile de fabrică, apelaţiunile deorigină, drepturile
asupra clientelei, ca cele recunoscute reprezentaţilor, agenţilor deasigurări, membrilor unor
profesii liberale. Prin opozabilitatea erga omnes şi caracterul lor imediat, drepturile intelectuale
se înrudesc cu drepturile reale.
După o teorie, dreptul asupra creaţiei intelectuale este un drept complex, care cuprinde în
conţinutul său atributele personale nepatrimoniale şi atribute patrimoniale. Aceste prerogative
personale nepatrimoniale şi patrimoniale sunt indisolubil legateîntre ele, fără să existe un primat
al unora asupra celorlalte.
După o altă teorie, dreptul asupra creaţiei intelectuale este un drept personal
nepatrimonial ce dă naştere, pe cale de consecinţă, şi la drepturi de ordin patrimonial. Drepturile
de ordin patrimonial, fiind împletite organic cu cele de ordin personalnepatrimonial, formează un
tot unitar.

Principiile DPI
Principiile fundamentale ale dreptului proprietăţii intelectuale reies din conventia de la
Paris si din Conventia de la Berna. Acestea sunt:
 tratamentul naţional,
 dreptul de prioritate,
 independenţa brevetelor
 independenţa mărcilor.

Tratamentul naţional
Prin tratamentul naţional se înţelege că resortisanţii Uniunii de la Paris şi ai Uniunii de la
Berna beneficiază, în celelalte ţări membre, de aceleaşi drepturi ca şi naţionalii.
Principiul tratamentului naţional este consacrat de art. 2 din Convenţia de la Paris.
Cetăţenii fiecărei ţări a Uniunii, potrivit alin. 1 al art. 2, se vor bucura în toate celelalte ţări ale
Uniunii, în ceea ce priveşte protecţia proprietăţii industriale, de avantajele pe care legile
respective le acordă în prezent sau le vor acorda în viitor naţionalilor, aceasta fără a se prejudicia
drepturile prevăzute în mod special de prezenta Convenţie.
Asimilarea străinului cu naţionalul constituie o dispoziţie fundamentală şi a Convenţiei
de la Berna din 1886. Principiul este înscris în art. 5 al Convenţiei. În afară de tratamentul
naţional, Convenţia de la Paris instituie şi tratamentul unionist. Prin tratament unionist se
înţelege că resortisanţii Uniunii beneficiază de totalitatea drepturilor acordate direct de
Convenţia de la Paris. Tratamentul unionist asigură resortisanţilor un minimum de avantaje, care
constituie un drept intern al Uniunii internaţionale.

Dreptul de prioritate
Prin drept de prioritate se înţelege situaţia privilegiată a unei persoane, care a efectuat
într-o ţară a Uniunii un prim depozit reglementar, de a depune cereri cu acelaşi obiect pentru
obţinerea protecţiei în celelalte ţări membre.
Pentru a exista un drept de prioritate, primul depozit trebuie să aibă valoarea unui depozit
naţional reglementar, care îndeplineşte condiţiile prevăzute de legislaţia naţională fiecărei ţări
membre sau a tratatelor bilaterale sau multilaterale încheiate între ţările Uniunii (art. 4, lit. A,
alin. 2).
 Prin depozit naţional reglementar se înţelege orice depozit care este suficient pentru a
stabili data la care a fost depusă cererea în ţara respectivă, oricare ar fi soarta ulterioară a cererii
(art. 4, lit. A, alin. 3). Primul depozit se poate constitui în ţara de origine a resortisantului sau
într-o altă ţară a Uniunii. Cea de a doua cerere este necesar să aibă acelaşi obiect ca şi prima. În
ambele cereri se vor formula aceleaşi revendicări. Succesorii în drepturi ai primului depunător
pot invoca dreptul de prioritate.
Termenele de prioritate, conform lit. C, alin. 1 al art. 4, au fost stabilite la 12 luni pentru
brevetele de invenţie şi modelele de utilitate şi la 6 luni pentru desenele sau modelele industriale
şi pentru mărcile de fabrică sau comerţ. Termenele încep să curgă de la data depozitului primei
cereri, fără ca ziua depozitului să fie cuprinsă în calcul (art.4, lit.C, alin. 3).
Cererile depuse de alte persoane pentru acelaşi obiect, în intervalul de prioritate, vor fi
lovite de nulitate. Prioritatea în cascadă înseamnă că persoana, care a depus o cerere ulterioară cu
invocarea priorităţii, va putea solicita un nou termen de prioritate de la data depozitului posterior.
Întrucât dreptul de prioritate este configurat numai de primul depozit, nu se admite cascada de
priorităţi succesive.
Priorităţile multiple înseamnă că cererea ulterioară este cuprinsă în mai multe cereri
anterioare. Potrivit lit. F a art. 4, nici o ţară a Uniunii nu va putea refuza o prioritate sau o cerere
de brevet pentru motivul că depunătorul revendică priorităţi multiple, chiar dacă ele provin din
ţări diferite, cu condiţia să existe o unitate a invenţiei în sensul legii ţării respective. De obicei,
priorităţile multiple se invocă cu ocazia invenţiilor de perfecţionare sau de completare succesive.
Dreptul de prioritate poate fi transmis unui cesionar, pentru o altă ţară. Transmiterea este
admisibilă dacă beneficiarul are calitatea de resortisant al Uniunii. Convenţia de la Paris
consacră şi o prioritate de expoziţie. Prin dispoziţiile art. 11, alin. 1 se prevede că ţările Uniunii
vor acorda, în conformitate cu legislaţia lor internă, protecţia temporară invenţiilor brevetabile,
modelelor de utilitate, desenelor sau modelelor industriale, precum şi mărcilor de fabrică sau de
comerţ, pentru produsele care vor figura la expoziţiile internaţionale oficiale sau oficial
recunoscute, organizate pe teritoriul uneia din ele.

Independența brevetelor
Prin independenţa brevetelor se înţelege că cererile de brevete pentru aceeaşiinvenţie
depuse în diferite ţări ale Uniunii de la Paris nu depind unele de altele. Înconformitate cu
dispoziţiile alin.1-5 ale art. 4 bis, brevetele cerute în diferitele ţări aleUniunii, de cetăţeni ai
Uniunii, vor fi independente de brevetele obţinute pentruaceeaşi invenţie în celelalte ţări,
membre sau nu ale Uniunii. Această dispoziţietrebuie înţeleasă în mod absolut, în sensul că
brevetele acordate în cursul termenuluide prioritate sunt independente, atât din punct de vedere
al cauzelor de nulitate şidecădere cât şi din punct de vedere al duratei normale de protecţie.

Independenţa mărcilor
Prin independenţa mărcilor se înţelege că, după înregistrarea într-o ţară aUniunii de la
Paris, marca nu mai depinde de marca de origine sau de mărcileînregistrate în celelalte ţări ale
Uniunii.
Tema 2. Izvoarele DPI

DPI are 2 categorii de izvoare: interne si internationale.

Protectia creatiei intelectuale este asigurată pe plan international de dispozitiile
Conventiei de la Paris pentru protectia proprietătii industriale din 1883 si Conventia de la
Berna pentru protectia operelor literare si artistice din 1886. Conventiile cuprind reguli
aplicabile prin intermediul legilor nationale ale tărilor membre, precum si reguli uniforme
aplicabile pe teritoriul Uniunii de la paris si Uniunii de la Berna.

A. Izvoarele interne
 Republica Moldova dispune de un cadru normativ privind proprietatea intelectuală destul
de complex, format din legislaţia naţională, convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale,
precum şi cele regionale (din cadrul CSI) şi bilaterale în domeniul PI, la care este parte. Evoluţia
Republicii Moldova pe calea integrării europene a determinat armonizarea legislaţiei în domeniul
proprietăţii intelectuale (PI) cu acquis-ul comunitar, în scopul asigurării unui nivel de protecţie şi
de respectare a drepturilor de proprietate intelectuală echivalent celui existent în Comunitatea
Europeană. În prezent, legislaţia naţională este în deplină concordanţă atât cu normele
internaţionale, cât şi cu cele ale Uniunii Europene în domeniul de referinţă.
Pe lângă prevederile ce reglementează dobândirea drepturilor de PI, legislaţia Republicii
Moldova conţine norme ce ţin de exercitarea, inclusiv transmiterea drepturilor de proprietate
intelectuală, sunt stipulate in legislaţia şi includ tranzacţiile cu aceste drepturi (utilizare,
patrimoniu, cesiune, transfer tehnologic etc.), precum şi măsurile împotriva încălcării drepturilor
legale şi intereselor proprietarilor obiectelor de proprietate intelectuală. Aceste măsuri pot fi
iniţiate de către proprietarul drepturilor de proprietate intelectuală, precum şi de organele
respective centrale specializate.
Legislaţia naţională în domeniul proprietăţii intelectuale a cunoscut o dezvoltare continuă
în paralel cu integrarea ţării în sistemul economic internaţional. Astfel, ascensiunea Republicii
Moldova la OMC în 2001, a fost precedată de modificarea, în perioada 1997-2000, a legilor
speciale cu privire la protecţia obiectelor de proprietate intelectuală (invenţii, soiuri de plante,
design industrial, mărci şi denumiri de origine, topografii ale circuitelor integrate, obiecte
protejate de dreptul de autor şi drepturile conexe), precum şi a legislaţiei civile şi administrative
în scopul conformării acestora cerinţelor impuse de Acordul privind aspectele comerciale ale
drepturilor de proprietate intelectuală (Acordul TRIPS). În acelaşi context, în 2007, a fost adoptat
un şir de amendamente la Codul penal, prin care au fost prevăzute sancţiuni penale pentru
cazurile de încălcare a drepturilor de PI.
Evoluţia Republicii Moldova pe calea integrării europene a determinat armonizarea
legislaţiei în domeniul proprietăţii intelectuale (PI) cu acquis-ul comunitar, în scopul asigurării
unui nivel de protecţie şi de respectare a drepturilor de proprietate intelectuală echivalent celui
existent în Uniunea Europeană şi în conformitate cu angajamentul asumat în temeiul art. 49 al
Acordului de Parteneriat şi Cooperare (APC) între Republica Moldova şi UE2.
Astfel, în perioada 2007-2010 tot cadrul legislativ ce ţine de domeniul PI a fost revizuit,
fiind adoptate, în redacţie nouă, 6 legi speciale, armonizate cu legislaţia Uniunii Europene, ce
reglementează protecţia obiectelor de proprietate industrială şi a operelor protejate de dreptul de
autor şi drepturile conexe:
 Legea nr. 161-XVI din 12.07.2007 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale;
 Legea nr. 38-XVI din 29.02.2008 privind protecţia mărcilor;
 Legea nr. 39-XVI din 29.02.2008 privind protecţia soiurilor de plante;
 Legea nr. 50-XVI din 07.03.2008 privind protecţia invenţiilor;
 Legea nr.66-XVI din 27.03.2008 privind protecţia indicaţiilor geografice, denumirilor de
origine şi specialităţilor tradiţionale garantate;
 Legea nr. 139 din 02.07.2010 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
De asemenea, în legile de specialitate din domeniul protecţiei proprietăţii intelectuale a fost
implementată Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie
2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală.
Totodată, Legea nr. 655 din 29.10.1999 privind protecţia topografiilor circuitelor integrate
nu a fost modificată, fiind conformă cu legislaţia internaţională în domeniu (Acordul TRIPS,
Tratatul privind proprietatea intelectuală în domeniul circuitelor integrate) şi nefiind depusă nici
o cerere de înregistrare a vreunei topografii pe întreaga perioadă de existenţă a acestei legi.

2
Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC), care stă la baza relaţiilor juridice între UE şi Republica Moldova a fost
semnat în noiembrie 1994 şi a intrat în vigoare în iulie 1998.
 Acte legislative speciale:

1. Legea nr. 655 -XIV din 29.10.1999 privind protecţia topografiilor circuitelor
integrate (in vigoare din 06.01.2000);
 reglementează protecţia juridică a topografiilor circuitelor integrate, raporturile
patrimoniale şi cele personale nepatrimoniale apărute în procesul creării şi exploatării
 Prin circuit integrat se înţelege un produs, sub forma sa finală sau sub o formă
intermediară, destinat să îndeplinească o funcţie electronică, în care elementele, dintre care cel
puţin unul este un element activ, şi interconexiunile, în totalitate sau parţial, fac parte integrantă
din corpul sau suprafaţa unei piese materiale.
 Prin topografie (schemă de configuraţie) a unui circuit integrat, denumită în
continuare - topografie, se înţelege dispunerea tridimensională, oricare ar fi expresia ei, a unor
elemente, dintre care cel puţin unul este un element activ, şi a tuturor interconexiunilor
circuitului integrat sau a unei părţi din ele ori o astfel de dispunere tridimensională pregătită
pentru un circuit integrat destinat fabricării.

2. Legea nr. 161-XVI din 12.07.2007 privind protecţia desenelor şi modelelor

industriale (in vigoare din 01.129.2007);
 reglementează raporturile ce apar în procesul creării, protecţiei juridice şi utilizării
desenelor şi modelelor industriale.
 are drept scop stabilirea unui cadru juridic de organizare şi de funcţionare a
sistemului de protecţie a desenelor şi modelelor industriale, garantarea exercitării eficiente a
drepturilor conferite de desenele şi modelele industriale.
 desen sau model industrial – aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi a
lui, rezultat în special din caracteristicile liniilor, contururilor, culorilor, formei, texturii şi/sau ale
materialelor şi/sau ale ornamentaţiei produsului în sine.

3. Legea nr. 38-XVI din 29.02.2008 privind protecţia mărcilor (in vigoare din
06.09.2008);
 reglementează raporturile juridice ce apar în procesul înregistrării, protecţiei
juridice şi utilizării mărcilor.
 marcă – orice semn susceptibil de reprezentare grafică, care serveşte la
deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor
persoane fizice sau juridice.

4. Legea nr. 39-XVI din 29.02.2008 privind protecţia soiurilor de plante (in vigoare
din 06.09.2008);
 reglementează raporturile ce apar în procesul creării, protecţiei juridice şi utilizării
soiurilor aparţinînd tuturor genurilor şi speciilor de plante.
 Scopul prezentei legi este stabilirea unui cadru juridic de organizare şi de
funcţionare a sistemului de protecţie a soiurilor de plante.
 soi – grup de plante aparţinînd unui singur taxon botanic de cel mai jos rang
cunoscut, care, indiferent dacă corespunde pe deplin sau nu condiţiilor de acordare a protecţiei
prin brevet, poate fi:
- definit prin expresia caracterelor rezultînd dintr-un anumit genotip sau dintr-o anumită
combinaţie de genotipuri; expresia caracterelor materialului soiului de acelaşi tip poate fi
variabilă sau invariabilă, gradul de variabilitate fiind determinat de genotip sau de combinaţia de
genotipuri;
- distinct faţă de orice alt grup de plante prin expresia a cel puţin unuia dintre caractere;
- considerat ca o entitate, avînd în vedere proprietatea sa de a fi reprodus fără vreo
modificare;
 5. Legea nr. 50-XVI din 07.03.2008 privind protecţia invenţiilor (in vigoare din
04.10.2008);
 stabileşte drepturile şi obligaţiile ce rezultă din crearea, din protecţia juridică şi
din exploatarea invenţiilor.
 brevet – brevet de invenţie şi brevet de invenţie de scurtă durată;
 Brevetul se acordă pentru orice invenţie avînd ca obiect un produs sau un
procedeu din orice domeniu tehnologic, cu condiţia ca invenţia să fie nouă, să implice o
activitate inventivă şi să fie susceptibilă de aplicare industrială.

6. Legea nr. 66-XVI din 27.03.2008 privind protecţia indicaţiilor geografice,

denumirilor de origine şi specialităţilor tradiţionale garantate (in vigoare din
25.10.2008);
 stabileşte norme ce ţin de înregistrarea, protecţia juridică şi utilizarea indicaţiilor
geografice, denumirilor de origine şi specialităţilor tradiţionale garantate.
 indicaţie geografică – denumire a unei regiuni sau a unei localităţi, a unui loc
determinat sau, în cazuri excepţionale, a unei ţări, care serveşte la desemnarea unui produs
originar din această regiune sau localitate, din acest loc determinat sau din această ţară şi care
posedă o calitate specifică, reputaţie sau alte caracteristici ce pot fi atribuite acestei origini
geografice şi a cărui producere şi/sau prelucrare, şi/sau preparare au loc în aria geografică
delimitată;
 denumire de origine – denumire geografică a unei regiuni sau localităţi, a unui
loc determinat sau, în cazuri excepţionale, a unei ţări, care serveşte la desemnarea unui produs
originar din această regiune, localitate, loc determinat sau ţară şi a cărui calitate sau caracteristici
sînt, în mod esenţial sau exclusiv, datorate mediului geografic, cuprinzînd factorii naturali şi
umani, şi a cărui producere, prelucrare şi preparare au loc în aria geografică delimitată;
 specialitate tradiţională garantată – produs agricol sau alimentar tradiţional a
cărui specificitate este recunoscută prin înregistrare conform prezentei legi;

7. Legea nr. 139 din 02.07.2010 privind dreptul de autor şi drepturile conexe (in
vigoare din 01.01.2011).
 reglementează raporturile ce apar la crearea şi valorificarea operelor literare, artistice
şi ştiinţifice (drept de autor), a interpretărilor, fonogramelor, videogramelor şi emisiunilor
organizaţiilor de difuziune (drepturi conexe), precum şi alte drepturi care sînt recunoscute în
legătură cu activitatea intelectuală din domeniul literaturii, artei şi ştiinţei.
 Drepturile conexe se exercită fără a prejudicia dreptul de autor.

În mod firesc, intrarea in vigoare a noilor legi a atras după sine un şir de acţiuni menite să
asigure aducerea legislaţiei in vigoare în concordanţă cu prevederile legilor menţionate, precum
şi aplicarea lor eficientă. In acest scop, au fost elaborate şi aprobate, prin hotărâri de Guvern,
regulamentele aferente legilor, de asemenea au fost amendate şi ajustate alte acte legislative de
importanţă majoră pentru funcţionarea sistemului de PI.

Acte legislative de ordin general:

1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994, Art. 33;

2. Codul cu privire la ştiinţă şi inovare al Republicii Moldova nr. 259-XV din 15.07.2004;
3. Codul contravenţional nr. 218-XVI din 24.10.2008, art. 96-103, 400;
4. Codul de procedură civilă nr. 225-XV din 30.05.2003, art. 33 alin. (31) lit. a), b), 85 alin.
(1) lit. a) poz. 2, lit. j), 1271, 1272, 1273, 460 alin. (1) lit. j), alin. (2);
5. Codul penal nr. 985-XV din 18.04.2002, art. 1851, 1852, 1853, 2641;
6. Codul de procedură penală nr. 122-XV din 14.03.2003 (Partea specială) art. 275 6), 276;
7. Codul vamal nr. 1149-XIV din 20.07.2000, art. 1, cap. XII;
8. Codul audiovizualului nr. 260-XVI din 27.07.2006, art. 18, 20 alin. (1) lit. b);
9. Codul fiscal 1163-XIII din 24.04.97, art. 12, 28, 71 lit. (j), 75 alin. (4) lit. a), 103 alin.
(1) 7), 111 alin. (1) lit. (e), 1171 alin. (5);
10. Legea nr. 90-XVI din 20.04.2006 pentru acceptarea amendamentelor la unele tratate
internaţionale administrate de Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale;
11. Legea nr. 89-XVI din 20.04.2006 pentru acceptarea amendamentelor la Convenţia
pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale;
12. Legea nr. 81-XV din 18.03.2004 cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător,
art. 4 alin. (1) lit. f), 21 alin. (2) lit. c);
13. Legea nr. 1350-XIV din 02.11.2000 cu privire la activitatea arhitecturală, art. 3 lit. d), 7
alin. (2), 13, Cap. IV;
14. Legea reglementării de stat a activităţii comerciale externe nr. 1031-XIV din 08.06.2000,
art. 2, 7 alin. (2) lit. c), 11, 13-16, 19 alin. (2) lit. g);
15. Legea nr. 1380-XIII din 20.11.1997 cu privire la tariful vamal, art. 2 alin. (1) 11), 4 alin.
(1) 2);
16. Legea învăţămîntului nr. 547 din 21.07.95, art. 32 (2);
17. Legea nr. 286-XIII din 16.11.94 cu privire la biblioteca, art. 20 (2), 33;
18. Legea taxei de stat nr. 1216-XII din 03.12.92, art. 2 alin. (1) 11), 4 alin. (1) 2);
19. Legea nr. 138-XV din 10.05.2001cu privire la activitatea de raţionalizare;
20. Legea nr. 989- XV din 18.04.2002 cu privire la activitatea de evaluare art. 1, 5 alin. (4)
lit. j) şi k), 15 alin. (4);
21. Legea nr. 449-XV din 30.07.2001 cu privire la gaj art. 7 lit. d);
22. Lege cu privire la acordarea statutului de obiectiv al patrimoniului cultural-naţional al
Republicii Moldova bunurilor Întreprinderii de Stat "Combinatul de Vinuride Calitate
"Mileştii Mici"”, nr.199-XVI din 28.07.2005, art. 11;
23. Legea cu privire la declararea complexului "Combinatul de Vinuri "Cricova" - S.A."
drept obiect al patrimoniului cultural - naţional al Republicii Moldova, nr. 322 din
18.07.2003, art.11.
Acte normative guvernamentale privind implementarea legilor speciale:

1. Hotărîrea Guvernului nr. 1080 din 08.10.2001 cu privire la aprobarea Listei mărcilor -
proprietate a statului;
2. Hotărîrea Guvernului nr. 852 din 16.08.2001 cu privire la modul de folosire a mărcilor -
proprietate a statului;
3. Hotărîrea Guvernului nr. 901 din 28.08.2001 cu privire la înregistrarea de stat a operelor
ocrotite de dreptul de autor şi drepturile conexe;
4. Hotărîrea Guvernului nr. 744 din 20.06.2003 pentru aprobarea Regulamentului cu
privire la modul de producere, eliberare şi aplicare a marcajelor de control pe
exemplarele de opere şi fonograme şi Regulamentului cu privire la modul de înregistrare
în Registrul de stat al titularilor marcajelor de control;
5. Hotărîrea Guvernului nr. 774 din 13.08.1997 cu privire la taxele pentru servicii cu
semnificaţie juridică în domeniul protecţiei obiectelor proprietăţii intelectuale;
6. Hotărîrea Guvernului nr. 1425 din 02.12.2003 privind modul şi condiţiile de acordare a
permisiunii de folosire a denumirii oficiale sau istorice a statului în marca de produs
şi/sau de serviciu;
7. Hotărîrea Guvernului nr. 1496 din 29.12.2008 pentru aprobarea Regulamentului privind
procedura de depunere, examinare şi înregistrare a desenelor şi modelelor industriale,
8. Hotărîrea Guvernului nr. 257 din 02.04.2009 cu privire la aprobarea Regulamentului
Comisiei de Contestaţii a Agenţiei de Stat pentru Proprietatea Intelectuală;
9. Hotărîrea Guvernului nr. 295 din 16.04.2009 pentru aprobarea Regulamentului privind
10. procedurile de depunere şi examinare a cererii, de acordare şi de menţinere în vigoare a
brevetului pentru soi de plantă;
11. Hotărîrea Guvernului nr. 488 din 13.08.2009 pentru aprobarea Regulamentului privind
procedura de depunere, examinare şi înregistrare a mărcilor;
12. Hotărîrea Guvernului nr. 528 din 01.09.2009 pentru aprobarea Regulamentului privind
procedura de depunere şi examinare a cererii de brevet de invenţie şi de eliberare a
brevetului.

Acte normative guvernamentale de ordin general

1. Hotărîrea Guvernului nr. 641 din 12.07.2001 despre tarifele minime ale remuneraţiei de
autor;
2. Hotărîrea Guvernului nr. 760 din 10.11.1995 pentru aprobarea Regulamentului de
producere a vinurilor şi altor produse vinicole cu denumire de origine;
3. Hotărîrea Guvernului nr. 1362 din 21.10.2002 privind aprobarea Regulamentului
reprezentanţilor în proprietatea industrială;
4. Hotărîrea Guvernului nr. 1715 din 27.12.2002 cu privire la perceperea taxei pentru
asistenţă vamală în domeniul protecţiei proprietăţii intelectuale;
5. Hotărîrea Guvernului nr. 783 din 30.06.2003 cu privire la evaluarea obiectelor de
proprietate intelectuală;
6. Hotărîrea Guvernului nr. 1143 din 18.09.2003 cu privire la aprobarea Strategiei de
dezvoltare a sistemului naţional de protecţie şi utilizare a obiectelor de proprietate
intelectuală pînă în anul 2010;
7. Hotărîrea Guvernului nr. 1609 din 31.12.2003 despre aprobarea Regulamentului privind
obiectele de proprietate industrială create în cadrul exercitării atribuţiilor de serviciu;
8. Hotărîrea Guvernului nr. 1016 din 13.09.2004 cu privire la crearea Întreprinderii de Stat
"Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală";
9. Hotărîrea Guvernului RM nr. 1378 din 13.12.2004 cu privire la aprobarea Statutului şi
structurii Agenţiei de Stat pentru Proprietatea Intelectuală;
10. Hotărîrea Guvernului RM nr. 489 din 29.03.2008 cu privire la Comisia naţională pentru
proprietatea intelectuală;

Acte normativ – legislative conexe domeniului de protecţie a proprietăţii intelectuale

1. Hotarîrea Guvernului Republicii Moldova nr.933 din 12.09.2000 cu privire la decernarea

Medaliei de Aur a Organizaţiei Mondiale de Proprietate Intelectuală (OMPI) "Inventator
remarcabil" şi Trofeului OMPI "Întreprindere inovatoare".
2. Hotărîrea Guvernului nr. 356 din 22.04.2005 pentru aprobarea Planului de Acţiuni
Republica Moldova - Uniunea Europeană;
3. Hotărîrea Guvernului nr. 551 din 07.06.2005 cu privire la unele măsuri pentru
producerea vinurilor cu denumire de origine;
4. Hotărîrea Guvernului nr. 1149 din 05.10.2006 cu privire la Strategia de dezvoltare a
industriei pe perioada pînă în anul 2015;
5. Hotărîrea Guvernului nr. 889 din 03.08.2006 cu privire la implementarea Planului de
Acţiuni Republica Moldova - Uniunea Europeană;
6. Regulamentul cu privire la înregistrarea şi evidenţa de stat a rezultatelor activităţii de
cercetare ştiinţifică (Anexa nr.5 la Acordul de parteneriat între Guvern şi Academia de
Ştiinţe a Moldovei pentru anii 2009-2012, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.27 din 22
ianuarie 2009);
7. Hotărîrea Parlamentului nr. 60-XVI din 21.07.2005 cu privire la aprobarea Direcţiilor
strategice ale activităţii din sfera ştiinţei şi inovării pentru anii 2006-2010;
 8. Hotărârea Guvernului nr. 123 din 10.02.2009 cu privire la Programul de stat de susţinere
a dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii pentru anii 2009-2011; cap. 4.5.
Cadrul juridic naţional existent în domeniul proprietăţii intelectuale este în concordanţă atât
cu normele internaţionale, cât şi cu cele ale Uniunii Europene. Totodată, procesul de armonizare
a legislaţiei este unul continuu, datorită evoluţiei permanente şi dinamice a proprietăţii
intelectuale. Astfel, a fost definitivat un şir de proiecte de acte legislative care se află, în prezent,
la examinare în Parlament sau Guvern. Prin reglementările acestor proiecte urmează să fie
asigurată, în special, compatibilitatea deplină a prevederilor acestor acte legislative cu normele
legilor speciale în vigoare vizând dreptul exclusiv al titularilor drepturilor de proprietate
intelectuală, dar şi concretizarea unor aspecte procedurale în cazul încălcării acestor drepturi. O
sarcină de maximă importanţă o constituie elaborarea proiectelor de acte normative necesare
pentru implementarea prevederilor noii legi privind dreptul de autor şi drepturile conexe. Unul
dintre aceste proiecte vizează sistemul naţional de proprietate intelectuală.
In timp ce cadrul legislativ, aşa cum au constatat şi experţii europeni, este unul destul de
avansat, o sarcină de maximă actualitate pentru următorii ani rămâne implementarea practică a
acestuia, în special ce ţine de asigurarea respectării drepturilor. Aceasta nu reprezintă, pur şi
simplu, o chestiune de consolidare a personalului, de specializare şi/sau instruire în cadrul
instituţiilor relevante, care, de altfel se efectuează cu sprijinul considerabil acordat prin
intermediul proiectelor sprijinite de donatori, inclusiv prin Proiectul TWINNING al UE. Pentru
Republica Moldova, doi factori suplimentari critici sunt gestionarea implementării (inclusiv
activităţile concertate antipiraterie), precum şi implicarea mai activă a titularilor de drepturi
in activitatea de aplicare a legii.

B. Izvoarele internationale

Începînd cu sec. al XIX-lea, vocatia internatională a drepturilor de creatie intelectuală a

determinat includerea în conventiile comerciale bilaterale a unor prevederi referitoare la
proprietatea industrială. Datorită dezvoltării comertului international si progresului tehnic,
sistemul conventiilor bilaterale a devenit inificient, iar necesitatea protectiei creatiei intelectuale
a impus noi forme de cooperare.
Primele încercări privind protecţia dreptului de autor a apărut încă în sec.XIX, atunci
când majoritatea statelor europene au luat cursul democraţiei şi economiei de piaţă, ceea ce în
consecinţă a dus la întărirea identităţii naţionale,dezvoltarea limbilor naţionale, proclamarea
drepturilor şi libertăţilor omului,dezvoltarea presei. Odată cu extinderea relaţiilor economice şi
culturale pe plan internaţional, un salt imens la avut editarea operelor literare şi creşterea
schimbuluide cărții.
Aceste circumstanţe obiective au demonstrat că protecţia autorilor numai prin intermediul
legislaţiei naţionale este practic imposibilă.
Metoda cea mai rapidă de trecere peste caracterul teritorialităţii al dreptuluide autor este
încheierea convenţiilor interguvernamentale privind protecţia reciprocă a drepturilor autorilor
dintr-un spaţiu geografic.
În a doua jumătate a sec. XIX dificultăţile în asigurarea protecţiei dreptuluide autor au
condus la aceea că, tot mai insistent era discutată ideea necesităţii încheierii la nivel internaţional
a unor acorduri multilaterale şi universale îndomeniul dreptului de autor, care să dea posibilitatea
de a înlătura cu success diferenţele şi contradicţiile dintre legislaţiile naţionale cu privire la
dreptul deautor, să asigure nivelul minim de protecţie a dreptului de autor şi totodată să creeze
condiţii pentru distribuirea operelor în toate ţările – participante la astfel de convenţii.

Lista convenţiilor, tratatelor şi aranjamentelor internaţionale

în domeniul proprietăţii intelectuale la care Republica Moldova este parte:
1. Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale (1883) / 25.12.1991;
2. Convenţia de la Berna privind protecţia operelor literare şi artistice (1886) / 02.11.1995;
3. Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor (1891) /
25.12.1991;
4. Aranjamentul de la Madrid privind sancţiunile pentru indicaţiile false sau înşelătoare de
provenienţă a produselor (1891) / 05. 04.2001;
5. Aranjamentul de la Haga privind depozitul internaţional de desene şi modele industriale
(1925) / 14.03.1994;
6. Convenţia Mondială cu privire la drepturile de autor (1952) / 27.05.1973;
7. Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internaţională a produselor şi serviciilor în
scopul înregistrării mărcilor (1957) / 01.12.1997;
8. Aranjamentul de la Lisabona pentru protecţia indicaţiilor locului de origine a produselor
şi înregistrarea lor internaţională (1958) / 05. 04.2001;
9. Convenţia internaţională de la Roma pentru ocrotirea drepturilor interpreţilor, a
producătorilor de fonograme şi a organizaţiilor de difuziune (1961) / 05.12.1995;
10. Convenţia internaţională privind protecţia realizărilor în selecţie (1961) / 28.10.1998;
11. Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (1967) /
25.12.1991;
12. Aranjamentul de la Locarno pentru instituirea clasificării internaţionale a desenelor şi
modelelor industriale (1968) / 01.12.1997;
13. Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor (1970) / 25.12.1991;
14. Aranjamentul de la Strasbourg privind clasificarea internaţională de brevete (1971) /
01.09.1998;
15. Convenţia cu privire la protecţia intereselor producătorilor de fonograme împotriva
reproducerii neautorizate a fonogramelor lor (1971) / 17.07.2000;
16. Aranjamentul de la Viena privind instituirea clasificării internaţionale a elementelor
figurative ale mărcilor (1973) / 01.12.1997;
17. Convenţia cu privire la distribuirea semnelor purtătoare de programe transmise prin
satelit (1974) / 28.10.2008;
18. Tratatul de la Budapesta privind recunoaşterea internaţională a depozitului de
microorganisme în scopul asigurării protecţiei lor prin brevete (1977) / 25.12.1991;
19. Tratatul de la Nairobi privind protecţia simbolului olimpic (1981) / 25.12.1991;
20. Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a
mărcilor (1989) / 01.12.1997;
21. Tratatul privind dreptul mărcilor (1994) / 01.08.1996;
22. Acordul privind Aspectele Drepturilor Proprietăţii Intelectuale legate de Comerţ ,
Organizaţia Mondială a Comerţului (TRIPS, 1994) / 26.07.2001;
23. Tratatul OMPI privind dreptul de autor (1996) / 06.03.2002;
24. Tratatul OMPI privind interpretările şi fonogramele (1996) / 20.05.2002;
25. Tratatul privind dreptul brevetelor (PLT, 2000) / 28.04.2005;
26. Tratatul de la Singapore privind dreptul mărcilor (2006) / 16.03.2009.

Acorduri în domeniul proprietăţii intelectuale semnate în cadrul CSI:

1. Acordul privind colaborarea în domeniul protecţiei dreptului de autor şi a drepturilor
conexe (1993) / 25.11.1998
2. Acordul privind măsurile pentru protecţia proprietăţii industriale şi crearea Consiliului
Interstatal pentru problemele protecţiei proprietăţii industriale / 12.03.1993
3. Convenţia Eurasiatică de brevete (1994) / 16.02.1996
4. Acordul de colaborare pentru combaterea încălcărilor drepturilor în domeniul
proprietăţii intelectuale / 20.11.2001
 5. Acordul privind asigurarea reciprocă a integrităţii secretelor interstatale în domeniul
protecţiei juridice a invenţiilor / 03.01.2002
6. Acordul privind măsurile de prevenire şi combatere a utilizării mărcilor şi indicaţiilor
geografice false / 03.01.2002

Importanţa proprietăţii intelectuale a fost recunoscută pentru prima dată de Convenţia de

la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 1883 şi de Convenţia de la Berna pentru
protecţia lucrărilor artistice şi literare din 1886. Ambele tratate, sunt administrate de către
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI).

Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale (1883)

Legislatia destul de diferita a diverselor tari ale lumii, riscul ca o inventie publicata într-
o tara sa distruga noutatea inventiei în alte tari,dezvoltarea tot mai accentuata a unui flux de
tehnologie cu character international, cresterea comertului international au reprezentat cei mai
importanti factori care au determinat cursul armonizarii legilor industriale la nivel international.

Absenta unei protectii adecvate a proprietatii industriale a devenit vizibila cu ocazia unei
expozitii internationale de inventii, care a avut loc la Viena, în 1873. Din cauza protectiei legale
inadecvate pentru inventiile expuse, multi inventatori straini s-au eschivat sa-si depuna inventiile
la acea expozitie. Astfel, a fost nevoie sa se organizeze un Congres, în cursul aceluiasi an, tot la
Viena, în care s-a dezbatut Reforma brevetelor de inventie.

Dupa un numar de reuniuni internationale, Conferinta internationala de la Paris din 1883

s-a încheiat prin semnarea Conventiei pentru protectia proprietatii industriale, care a intrat în
vigoare la 7 iulie 1884. Prin aceasta Conventie a fost creata si Uniunea Internationala pentru
Protectia Proprietatii Industriale. Conventia de la Paris are un caracter deschis. Daca, la
adoptarea ei, Conventia a fost semnata de 11 state fondatoare, la 1 ianuarie 1999 un numar de
154 de state erau membre ale Uniunii. Conventia de la Paris a fost supusa unor revizuiri
periodice.

Republica Moldova a aderat la Conventia de la Paris din 20 martie 1883, revizuita la

Bruxelles la 14 decembrie 1900, la Washington la 2 iunie 1911, la Haga la 6 noiembrie 1925, la
Londra la 2 iunie 1934, si la Stockholm la 14 iulie 1967 si modificata la 2 octombrie 1979, prin
Hotararea Parlamentului nr. 1328-XII din 11 martie 1993.

Tarile care au aderat la Uniunea de la Paris au obligatia de a înfiinta un serviciu special

de proprietate industriala si un depozit central pentru publicitatea brevetelor de inventie,
modelelor de utilitate, desenelor si modelelor industriale si a marcilor de fabrica sau de comert.
Acest serviciu specializat va edita o publicatie periodica speciala. În RM, aceste prevederi s-au
concretizat prin înfiintarea Agenției de Stat pentru Proprietatea Intelectuală (AGEPI) si prin
editarea "Buletinului Oficial de Prorietate intelctuală" (BOPI).

Principalele prevederi ale Conventiei de la Paris pot fi împartite în patru mari categorii:

A. prevederi care contin reglementari de drept material ce garanteaza un drept de baza,

cunoscut ca dreptul la tratament national. Principiul tratamentului national înseamna ca
fiecare tara membra a Uniunii de la Paris e obligata sa asigure cetatenilor celorlalte tari
membre aceeasi protectie pe care o asigura propriilor sai cetateni;
B. a doua categorie de prevederi stabileste un drept de baza cunoscut ca dreptul la prioritate.
Dreptul la prioritate înseamna ca un candidat (sau succesorul ori succesorii sai la titlu)
 care si-a înregistrat un drept de proprietate industriala într-una din tarile membre ale
Uniunii, trebuie sa beneficieze de protectie în toate celelalte tari membre;
C. a treia categorie de prevederi cuprinde un anumit numar de reglementari comune de drept
material, care contin fie reguli privind drepturi si obligatii ale persoanelor fizice sau
juridice, fie reglementari care pretind sau permit tarilor membre sa adopte legi potrivit
acestor reglementari;
D. a patra categorie de prevederi se refera la cadrul administrativ si cuprinde clauzele finale
ale Conventiei.

Convenţia de la Berna privind protecţia operelor literare şi artistice (1886)

La 9 septembrie 1886 s-a încheiat, la Berna, Conventia pentru protectia operelor literare
si artistice, dupa 25 de ani de lucrari pregatitoare, la care un rol important l-a avut scriitorul
Victor Hugo. Conventia de la Berna este cel mai vechi tratat international în domeniul drepturilor
de autor.

Republica Moldova Republica Moldova a aderat la Conventia de la Berna Adoptata la 9

septembrie 1886, completata la Paris in 4 mai 1896, revizuita la Berlin in 13 noiembrie 1908,
completata la Berna in 20 martie 1914, revizuita la Roma in 2 iunie 1928, la Bruxelles in 26
iunie 1948, la Stoholm in 14 iulie 1967 si la Paris in 24 iulie 1971, si amendata in 28
septembrie 1979, prin Hotararea Parlamentului nr.511-XIII din 22 iunie 1995.

Conventia de la Berna reprezintă documentul primordial al sistemului internaţional de

protecţie a dreptului de autor. Nu există o altă convenţie care să se poată echivala acesteia, nici
după numărul de membri, nici după nivelul de protecţie, nici după importanţa sa. Chiar şi după
ultima revizuire a Convenţiei de la Berna, în 1971, la Paris, aceasta rămânea cea mai importantă
înţelegere în tot sistemul internaţional de protecţie a dreptului de autor. Ea se întemeiaza pe trei
principii de baza:
A. principiul tratamentului national, conform caruia operele provenite dintr-unul din
statele membre trebuie sa beneficieze în fiecare din tarile membre de aceeasi protectie pe
care tara respectiva o acorda operelor propriilor cetateni;
B. principiul protectiei automate, potrivit caruia tratamentul national nu este conditionat
de îndeplinirea vreunei formalitati. Altfel spus, protectia este acordata automat, fara sa fie
conditionata de vreo formalitate de înregistrare;
C. principiul independentei protectiei, conform caruia beneficiul si exercitarea drepturilor
recunoscute nu depind de existenta protectiei în tara de origine a operei.

Conventia de la Stockholm, din 1967, pentru înfiintarea Organizatiei Mondiale a

Proprietatii Intelectuale (OMPI)

OMPI este o organizatie interguvernamentala cu statut de institutie specializata. La Conferinta

diplomatica de la Stockholm (1967) s-a semnat Conventia pentru constituirea OMPI, intrata în
vigoare în anul 1970.

Activitatile OMPI sunt de trei tipuri, si anume:

 activitati de înregistrare, care implica servicii directe pentru solicitanti sau detinatori de
proprietate intelectuala. Activitatile de acest gen privesc primirea si procesarea cererilor
internationale si sunt, de regula, finantate din taxele solicitantilor, care reprezinta circa trei
sferturi din bugetul OMPI;
 activitati de cooperare interguvernamentala, care vizeaza administrarea proprietatii
intelectuale, administrarea colectiilor de documente privind brevetele de inventie folosite
 pentru cercetare si comparatii, precum si identificarea mijloacelor pentru facilitarea accesului
la informatii, întretinerea si actualizarea sistemelor de clasificare internationale etc.;

activitatile de substanta sau programate ale OMPI, care cuprind promovarea acceptarii
mai largi a tratatelor existente, actualizarea acestor tratate, precum si încheierea de noi tratate si
participarea la activitati de cooperare pentru dezvoltare.

Tema 4. PROTECTIA JURIDICA A DREPTURILOR CONEXE

Prin drepturile conexe drepturilor de autor înţelegem ansamblul prerogativelor

nepatrimoniale (morale) şi patrimoniale pe care legea le recunoaşte unor categorii de persoane
fizice sau juridice care desfăşoară activităţi subsecvente activităţii de creaţie propriu-zisă.

Pentru apariţia şi exercitarea drepturilor conexe nu este necesară respectarea vreunei formalităţi.
În absenţa unei probe contrare, persoana fizică sau juridică al cărei nume sau denumire apare în
mod obişnuit pe o imprimare a interpretării, pe o fonogramă, videogramă sau pe o imprimare a
unei emisiuni se consideră interpret, producător de fonogramă sau videogramă, respectiv,
organizaţie de difuziune prin eter sau prin cablu.

Pentru a informa publicul despre drepturile lor, interpreţii şi producătorii de fonograme sau
videograme, organizaţiile de difuziune prin eter sau prin cablu pot indica, pe fiecare exemplar
sau ambalaj al fonogramei, videogramei, emisiunii, simbolul protecţiei drepturilor conexe, care
constă din trei elemente:

a) litera latină “P” inclusă în cerc;

b) numele sau denumirea titularului de drepturi conexe exclusive;

c) anul primei publicări a interpretării, fonogramei, videogramei, emisiunii.

În conformitate cu prevederile art.32 din Legea nr.139 din 02.07.2010 privind dreptul de
autor şi drepturile conexe sunt recunoscute şi protejate drepturile conexe următoarelor categorii
de persoane (titularii drepturilor conexe):
1. Interpreţii
2. producătorii de fonograme
3. producătorii de videograme
4. organizaţiile de difuziune prin eter sau prin cablu

Obiectul drepturilor conexe se deduce şi pot consta din:

- interpretări;
- înregistrările sonore şi audiovizuale ale producătorilor unor astfel de înregistrări;
- emisiunile organizaţiilor de difuziune.

Actuala reglementare, recunoaşte acestor artişti interpreţi sau executanţi o serie de

drepturi morale şi patrimoniale asemănătoare cu cele recunoscute autorilor.

Drepturile interpreţilor
 În doctrină s-a pus problema dacă aceşti interpreți sunt coautori la realizarea operei.
Pentru că ei nu participă la crearea operei interpretate s-a considerat că nu pot avea calitatea de
coautori, prestaţia lor a fost considerată drept operă derivată. Această calificare, nu este justă
pentru că ar însemna să se pună această prestaţie pe aceeaşi treaptă cu traducerile sau adaptările
care însă, sunt opere cu entitate proprie.
Este adevărat că artiştii prin talentul lor măresc frumuseţea unei opere şi de multe ori
importanţa rolului lor este egală cu cea a autorului, iar uneori chiar superioară, mai ales pe scara
realizărilor şi realităţilor comerciale.
Ca urmare s-a considerat că pentru protecţia prestaţiei interpreţilor sau executanţilor este
necesar să se instituie un regim care, deşi modelat după cel al dreptului de autor, să fie diferit de
acesta.
Legislaţiile care au consacrat o asemenea protecţie au realizat-o în cadrul aşa numitelor
drepturi conexe.
Existenţa unei conexiuni speciale între opera interpretată şi interpretarea ei este
demonstrată de faptul că de multe ori interpretarea unei opere poate compromite sau să dea
strălucire operei preexistente.
Deşi legea RM nu specifică cine face parte din categoria interpreţilor, aceştia sunt
enumeraţi în art.27 din legea română: „actorii, cîntăreţii, muzicienii, dansatorii şi alte persoane
care prezintă, cîntă, dansează, recită, declamă, joacă, interpretează, regizează, dirijează ori
execută în orice altă modalitate o operă literară sau artistică, un spectacol de orice fel, inclusiv
folcloric, de varietăţi, de circ ori marionete.”

În conformitate cu prevederile din lege, interpretul beneficiază de următoarele drepturi

morale în privinţa interpretării sale:

a) dreptul la paternitate – dreptul de a se considera interpret şi de a cere o atare recunoaştere,

inclusiv prin comunicarea sau indicarea numelui său la fiecare valorificare a interpretării sale,
dacă prin prezenta lege nu sînt stabilite alte prevederi sau excepţii;

b) dreptul la nume – dreptul interpretului de a decide cum va figura numele său la valorificarea
interpretării (numele adevărat, pseudonimul sau anonim);

c) dreptul la respectarea integrităţii interpretării – dreptul la protecţia interpretării sale contra

oricărei denaturări, schimonosiri sau contra oricăror altor atingeri care pot prejudicia onoarea sau
reputaţia interpretului.

Drepturile patrimoniale ale interpretului:

Interpretul are dreptul exclusiv să permită sau să interzică următoarele acţiuni:

a) imprimarea interpretării sale încă neimprimate;

b) reproducerea imprimării interpretării sale;

c) distribuirea imprimării interpretării sale;

d) închirierea imprimării interpretării sale;

e) comunicarea publică prin eter sau prin cablu a interpretării sale, cu excepţia cazului cînd
interpretarea este ea însăşi o interpretare televizată ori radiodifuzată sau este executată de pe o
imprimare;

f) punerea la dispoziţie în regim interactiv a interpretării sale imprimate.

Interpreţilor li se recunoaşte un drept patrimonial conex dreptului de autor şi cu privire la

prestaţiile colective, realizate în formaţii cum ar fi, membrii unui grup, cor, corp de balet, trupe
teatrale, şi care, trebuie să-şi desemneze dintre ei, în scris cu acordul majorităţii membrilor
grupului, un reprezentant pentru exerciţiul drepturilor prevăzute de lege.
Pentru cazul în care interpretul îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract individual
de muncă, legea a reglementat două situaţii cu privire la drepturile patrimoniale ale acestor
artişti.
În situaţia în care interpretul a participat la realizarea unei opere audiovizuale, ori a unei
înregistrări sonore, dacă nu există o convenţie contrară, se consideră că acesta cedează
producătorului dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale astfel fixate prin reproducere,
distribuire, import, închiriere şi imprumut. Remuneraţia cuvenită în temeiul unui contract de
cesiune a drepturilor patrimoniale care aparţin unui interpret se stabilesc prin acordul părţilor.
Cuantumul remuneraţiei poate să fie calculat fie proporţional cu încasările provenite din
exploatarea prestaţiei, fie în sumă fixă sau orice alt mod. Dacă remuneraţia nu a fost stabilită prin
contract interpretul poate solicita organelor jurisdicţionale competente stabilirea remuneraţiei, la
fel ca şi în cazul contractului de cesiune a drepturilor de autor.
În lipsa unei prevederi exprese în contractul individual de muncă drepturile patrimoniale
aparţin interpretului.
Autorul unei prestaţii executate în cadrul unui contract individual de muncă îşi păstrează
dreptul exclusiv de utilizare a acesteia ca parte integrantă în ansamblul creaţiei sale.
În ceea ce priveşte durata în timp a drepturilor patrimoniale recunoscute interpretului de
lege, aceasta este de 50 de ani începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a
avut loc fixarea sau comunicarea către public.

Drepturile producătorilor de fonograme

Se consideră fonograma imprimare exclusiv sonoră a oricărei interpretări, opere sau

expresii folclorice, a sunetelor ori reprezentărilor lor, cu excepţia imprimărilor sonore incluse în
opera audiovizuală.

Producătorul de fonograme reprezintă persoana fizică sau juridică din a cărei iniţiativă şi
pe a cărei responsabilitate, inclusiv financiară, se efectuează prima imprimare a sunetelor
interpretării, a altor sunete ori a reprezentărilor de sunete.
Producătorul de fonograme are dreptul recunoscut de lege ca în cazul reproducerii şi
difuzării fonogramelor pe care le realizează, să înscrie pe suporturile acestora, inclusiv pe
coperte, cutii şi alte suprafețe, pe lîngă menţiunile privind autorul şi interpretul şi propriul său
nume şi denumirea întreprinderii sale.
Pe lîngă acest drept moral, producătorilor de fonograme li se recunoaşte un drept
patrimonial exclusiv de a autoriza efectuarea de către terţi a unor activităţi cu privire la:

a) reproducerea fonogramei;

b) distribuirea exemplarelor de fonogramă;

c) închirierea exemplarelor de fonogramă;

d) importul, în scop de distribuire, al exemplarelor de fonogramă, inclusiv al exemplarelor
executate cu consimţămîntul producătorului de fonograme;

e) punerea la dispoziţia publicului în regim interactiv a fonogramei;

f) adaptarea sau orice altă transformare a fonogramei.

Drepturile producătorului de fonograme se protejează timp de 50 de ani de la data imprimării

fonogramei. Totuşi, dacă în această perioadă fonograma a fost legal publicată sau comunicată
public, drepturile menţionate se protejează timp de 50 de ani de la data efectuării celei mai vechi
a respectivelor acţiuni.

Drepturile producătorilor de videograme

Se consideră videogramă prima imprimare a unor imagini, însoţite sau nu de sunete,
indiferent de faptul dacă reprezintă sau nu o operă audiovizuală.
Producătorul de videograme este persoană fizică sau juridică din a cărei iniţiativă şi pe a
cărei responsabilitate, inclusiv financiară, este imprimată videograma.
Producătorii de videograme pot exercita acelaşi drepturi morale şi patrimoniale ca şi
producătorii de fonograme, cu excepţia adaptarii sau orice altei transformari a videogarmei.

Drepturile producătorului de videograme se protejează timp de 50 de ani de la data imprimării

videogramei. Totuşi, dacă în această perioadă videograma a fost legal publicată sau comunicată
public, drepturile producătorului de videograme se protejează timp de 50 de ani de la data
efectuării celei mai vechi a respectivelor acţiuni.

Organizaţiile de difuziune prin eter sau prin cablu

Organizaţiile de difuziune prin eter sau prin cablu sunt creatori de programe iar
programele reprezintă o operă comună creată de mai mulţi coautori, în colaborare.

Aceste organizaţii au dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza, cu obligaţia pentru cel

autorizat de a menţiona numele respectivelor oprganizaţii, următoarele activităţi:

a) imprimarea emisiunii;

b) reproducerea unei imprimări a emisiunii;

c) distribuirea imprimării emisiunii;

d) comunicarea publică prin eter sau prin cablu a emisiunii;

e) retransmiterea emisiunii;

f) comunicarea publică a emisiunii în locuri accesibile publicului cu plată pentru intrare;

g) punerea la dispoziţia publicului în regim interactiv a imprimării emisiunii.

 La cele de mai sus se adaugă dreptul patrimonial exclusiv al organizaţiilor de difuziune
prin eter sau prin cablu de a împiedica importul de copii realizate, fără autorizarea lor, de pe
propriile programe de radio sau de televiziune, fixate pe orice tip de suport.

Drepturile organizaţiei de difuziune prin eter sau prin cablu se protejează timp de 50 de ani de la
prima difuzare a emisiunii de către asemenea organizaţie.

Comunicarea publică prin satelit şi retransmiterea prin cablu

Directiva comunitară 93/83/CEE din 27.09.1993 privind coordonarea anumitor
dispoziţii referitoare la dreptul de autor şi drepturile conexe aplicabile difuzării de
programe prin satelit şi retransmisiei prin cablu impune statelor membre ale Uniunii
Europene coordonarea unor reguli ale dreptului de autor şi drepturile conexe aplicabile
radiodifuziunii prin satelit şi retransmisia prin cablu.
Art. 5 din această directivă prevede: „protecţia drepturilor conexe drepturilor de autor nu
aduce atingere şi nu modifică sub nici un aspect protecţia conferită în cadrul drepturilor de
autor.”

Comunicarea publică prin satelit

Prin comunicare publică prin satelit se înţelege introducerea sub controlul şi
responsabilitatea unei organizaţii de difuziune situat pe teritoriul RM, a semnalelor purtătoare de
programe destinate captării de către public, într-un lanţ neîntrerupt de comunicare ce conduce la
satelit şi revine pe pământ.
Trecerea la utilizarea pe scară largă a acestui nou sistem de comunicaţii publice nu
trebuie să aibă ca urmare încălcarea în vreun fel a drepturilor creatorilor de opere în general sau a
altor categorii de participanţi la realizarea unor opere audiovizuale, apte a fi transmise publicului
pe această cale.
În situaţia în care semnalele purtătoare de programe sunt emise sub o formă codificată,
comunicarea aceasta va fi considerată comunicare publică numai dacă dispozitivul de
decodificare a emisiunii este pus la dispoziţia publicului prin organizaţia respectivă sau cu
consimţămîntul său.
Răspunderea pentru comunicarea publică prin satelit trebuie să revină acelor organizații
de difuziune care sunt titularele programelor în cauză, precum şi persoanelor fizice sau juridice
care au primit din partea acestora autorizarea efectuării acestor comunicaţii publice.
Titularii dreptului de autor sau ai drepturilor conexe asupra operelor sau prestaţiilor care
ar putea face obiectul unor programe comunicate prin satelit, îşi vor putea cesiona drepturile lor,
în vederea realizării unei astfel de comunicări publice, numai printr-un contract încheiat
individual sau prin intermediul unei organizaţii de gestiune colectivă.

Retransmiterea prin cablu

Introducerea acestei reglementări în legislaţia actuală este de asemenea o noutate în
legislaţia noastră şi a devenit posibilă şi necesară ca urmare a evoluţiei telecomunicaţiilor în
general pe plan mondial şi a utilizării acestui mod de comunicare publică pe scară tot mai largă
în ultimul timp.
Ideea centrală a acestei reglementări o constituie afirmarea principiului conform căruia
nici prin acest nou mod de comunicare publică, dreptul de autor şi drepturile conexe acestuia nu
pot fi ignorate sau încălcate în nici un fel.
Legea stabileşte că titularii drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe îşi pot exercita
drepturile lor pentru autorizarea sau interzicerea retransmiterii prin cablu, pe baza contractelor
încheiate prin intermediul unor organizaţii de gestiune colectivă.
 Dacă unii titulari de drepturi nu au încredinţat gestiunea drepturile lor unei organizaţii de
gestiune colectivă, organizaţia care gestionează drepturile din aceeaşi categorie este considerat
de drept a fi şi gestionarul drepturilor lor. Dacă în acelaşi domeniu există mai multe organizaţii
de gestiune colectivă, titularul de drepturi poate opta între acestea. Titularii drepturilor de autor şi
ai drepturilor conexe, pot să-şi revendice drepturile de la acele organizaţii în termen de 3 ani de
la data retransmiterii prin cablu. Organizaţiile de gestiune colectivă pot încheia contracte cu
distribuitorii prin cablu.

Drepturile producătorilor bazelor de date

Producătorul unei baze de date care dovedeşte că a făcut o investiţie substanţială din punct de
vedere calitativ şi/sau cantitativ în obţinerea, verificarea sau prezentarea conţinutului ei are
dreptul să interzică extragerea şi/sau reutilizarea conţinutului integral sau a unei părţi
substanţiale, evaluate calitativ şi/sau cantitativ, a acelei baze de date.

Nu este permisă extragerea şi/sau reutilizarea repetată şi sistematică a unor părţi nesubstanţiale
din conţinutul unei baze de date, însoţită de acte contrare unei exploatări legale a acelei baze de
date sau care prejudiciază nejustificat interesele legitime ale producătorului bazei de date.

Termenul de protecţie a drepturilor producătorilor bazelor de date

Dreptul producătorului unei baze de date se protejează timp de 15 ani, începînd cu 1 ianuarie al
anului următor celui de finalizare a bazei de date.

Orice modificare substanţială, evaluată calitativ sau cantitativ, a conţinutului unei baze de date,
inclusiv orice modificare substanţială rezultînd din acumularea completărilor, eliminărilor sau a
schimbărilor succesive, care denotă o nouă investiţie semnificativă, evaluată calitativ sau
cantitativ, permite atribuirea unui termen de protecţie propriu bazei de date care rezultă din
această investiţie.

Drepturile şi obligaţiile utilizatorilor legali ai bazelor de date

Producătorul unei baze de date, care este pusă la dispoziţia publicului în orice mod, nu poate să
interzică unui utilizator legal al bazei de date să extragă şi/sau să reutilizeze părţi nesubstanţiale
din conţinutul acesteia, evaluate cantitativ şi/sau calitativ, oricare ar fi scopul utilizării. Atunci
cînd un utilizator legal al bazei de date are permisiunea de a extrage şi/sau de a reutiliza doar o
parte a bazei de date, prezentul alineat se aplică numai părţii respective. Orice clauză contrară
prevederilor acestui alineat este nulă.

Utilizatorul legal al bazei de date, care este pusă la dispoziţia publicului în orice mod, nu poate
efectua acte contrare unei exploatări normale a acestei baze de date sau care prejudiciază
nejustificat interesele legitime ale producătorului bazei de date.

Excepţii referitoare la drepturile producătorilor bazelor de date

Utilizatorul legal al bazei de date, care este pusă la dispoziţia publicului în orice mod, poate fără
consimţămîntul producătorului bazei de date să extragă şi/sau să reutilizeze o parte substanţială
din conţinutul acesteia în următoarele cazuri:

a) la extragerea în scopuri personale a conţinutului unei baze de date neelectronice;

b) la extragerea în scopuri de studiu sau de cercetare, cu condiţia de a indica sursa şi în măsura

justificată de scopul necomercial urmărit;

c) la extragerea şi/sau reutilizarea în scop de asigurare a securităţii publice ori în scop de

asigurare a derulării şi reflectării adecvate a procedurilor parlamentare, administrative sau
judiciare.

APLICAREA DE EXCEPŢII ŞI LIMITĂRII ALE DREPTURILOR PATRIMONIALE DE

AUTOR ŞI CONEXE

Comparînd dreptul de proprietate cu dreptul proprietăţii intelectuale în privinţa existenţei în

timp, vom constata că dreptul de proprietate este perpetuu pe cînd dreptul de proprietate
intelectuală este limitat în timp. Dreptul de autor nu depinde de dreptul de proprietate asupra
obiectului material în care şi-a găsit expresie opera respectivă. Procurarea unui asemenea obiect
nu conferă proprietarului acestuia nici unul din drepturile acordate autorului de lege.

Napoleon considera la timpul său că „proprietatea autorilor n-ar trebui să dureze decât în
timpul vieţii lor”.
Ideea limitării duratei dreptului de autor datează încă din secolul al XVIII–lea şi se
bazează atît pe natura specifică a acestui drept, cît şi pe raţiuni de interes social. Legiuitorul a
acordat un tratament diferenţiat proprietăţii asupra bunurilor corporale faţă de proprietatea asupra
bunurilor incorporale (creaţiile intelectuale), datorită faptului că bunurile corporale în general
sunt utilizate de un proprietar sau mai mulţi coproprietari, pe cînd operele intelectuale au
tendinţa de a cădea în domeniul public, de multe ori necunoscîndu-se autorul unei opere după
trecerea unei perioade mai îndelungate de timp.
Dreptul de proprietate intelectuală se confruntă astăzi cu două probleme ce au consecinţe
serioase pentru protecţia proprietăţii intelectuale în general, şi a drepturilor de autor în particular:
1) prima problemă vizează importanţa economică în continuă creştere a creaţiilor
intelectuale ca bunuri (imateriale) ce fac obiectul unui comerţ internaţional tot mai profitabil;
2) a doua problemă ţine de progresul mijloacelor tehnologice ce contribuie la crearea,
stocarea, reproducerea şi transmiterea creaţiilor intelectuale, devenite imposibil de controlat, şi
care, în final, conduce la reproducerea şi utilizarea neautorizată a operelor, fenomen cunoscut
sub numele de „piraterie”.
Dezvoltarea tehnologică a creat mijloace eficiente de valorificare a operelor şi
fonogramelor protejate prin dreptul de autor şi drepturile conexe. Diversitatea modalităţilor de
distribuire a produselor intelectuale protejate este caracterizată de accesibilitate, eficienţă sporită,
costuri reduse, posibilitate de expansiune economică etc. Mijloacele digitale, însă, au deschis şi
noi căi de încălcare a dreptului de autor, fapt care îi pune în alertă pe legiuitorii naţionali, obligaţi
să creeze bariere legale pentru stoparea expansiunii acestora în detrimentul normelor conforme
cu legea şi, totodată, pentru a nu limita accesul la informaţie, garantat de Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului.
 Accesul la informaţii este condiţionat de funcţionarea reţelelor naţionale şi internaţionale
de biblioteci şi a serviciilor de informare, care utilizează eficient tehnici informaţionale ce
permite aplicarea acestora în diverse domenii ca educaţia, comerţul, afacerile bancare. Totodată,
tehnicile digitale provoacă numeroase conflicte ce ţin de încălcarea dreptului de autor, inclusiv în
mediul bibliotecar. Deşi pe de o parte bibliotecile asigură stigmatul publicului, pe de altă parte
sunt obligate să respecte drepturile autorilor şi titularilor de drepturi.
Desigur, această problemă nu a fost trecută cu vederea nici de forumurile internaţionale.
Astfel, la lucrările Comitetului permanent pentru dreptul de autor şi drepturile conexe (SCCR)
din cadrul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI) sunt puse în discuţie
posibilităţile de reglementare a excepţiilor şi limitărilor. În scopul extinderii acestora în sistemele
de drept naţionale, se preconizează elaborarea unei metodologii cu caracter de recomandare,
evidenţiind principalele obiective:
- identificarea normelor corespunzătoare în sistemul naţional de drept;
- analiza excepţiilor şi limitărilor din punct de vedere al inovaţiilor;
- asigurarea accesului la patrimoniul naţional, inclusiv schimburile culturale.
Avînd în vedere nivelul diferit de dezvoltare a fiecărui stat, înainte de a adopta o anumită
metodologie este necesar însă de a analiza şi de a evalua situaţia existentă. După aceasta urmează
să fie formulat un act internaţional oficial, normele căruia vor reflecta nivelul minim de
protecţie, iar statele vor avea disponibilitatea unei tratări mai largi. În acest context, trebuie de
menţionat că prin legile naţionale trebuie să se stabilească echilibrul între autori şi utilizatori,
avîndu-se în vedere necesitatea strictei respectări a drepturilor omului. Astfel, problema tratării
excepţiilor şi limitărilor a rămas deschisă pentru discuţii ulterioare, urmînd să fie perfecţionate şi
uniformizate formatele accesibile, mai ales cele digitale, folosite de diferite ţări.
Privite ca puncte de echilibru extrem de importante, aceste limite sau excepţii sunt adeseori
definite drept „un privilegiu al altei persoane decât titularul dreptului de autor de a utiliza opera
protejată într-un mod rezonabil fără autorizarea titularului dreptului de autor, în ciuda
monopolului oferit titularului dreptului de autor”.
La nivel internaţional, s-a convenit asupra unui test în trei etape care trebuie satisfăcut în
cazul introducerii oricărei limitări cu privire la dreptul de autor. Este de menţionat că excepţiile
şi limitările dreptului de autor se aplică mutatis mutandis drepturilor conexe. Astfel, art. 9 alin. 2
al Convenţiei de la Berna, art. 13 al TRIPS, art. 10 al Tratatului OMPI privind dreptul de autor,
art. 16 al Tratatului OMPI privind interpretările, execuţiile şi fonogramele preconizează că o
limitare a dreptului de autor nu poate fi stabilită decît în cazurile:
- speciale;
- care nu contravin exploatării normale a operei; sau
- care nu prejudiciază nejustificat interesele legitime ale autorului.
Legea nr.139 din 02.07.2010 privind dreptul de autor şi drepturile conexe a avut la bază
trei principii esenţiale - crearea, valorificarea şi protejarea obiecelor dreptului de autor şi a
drepturilor conexe. Astfel, conform prevederilor legale reproducerea unei opere publicate legal
poate fi permisă fără consimţământul autorului sau al altui titular al dreptului de autor doar dacă
a fost plătită o remuneraţie echitabilă (remuneraţie compensatorie), atunci cînd reproducerea este
făcută exclusiv pentru uz personal şi privat de către o persoană fizică, ce nu urmăreşte obţinerea
vreunui avantaj comercial direct sau indirect. Dreptul la remuneraţie compensatorie poate fi
exercitat numai prin intermediul unei organizaţii de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale.
Prevederile de mai sus nu se referă la:
a) reproducerea unei opere de arhitectură în formă de clădire sau construcţie similară;
b) reproducerea unei baze de date electronice;
c) reproducerea unui program de calculator, cu excepţia de decompilare a programelor de
calculator;
d) reproducerea integrală a unei cărţi, partituri sau a originalului unei opere de artă
plastică;
e) reproducerea unei opere audiovizuale în timpul interpretării ei publice;
 f) reproducerea oricărei opere în baza unui exemplar sau dintr-o sursă de care persoana ce
reproduce opera are cunoştinţă sau, în virtutea unor circumstanţe concrete, are motive rezonabile
să cunoască faptul că este ilicită.
Remuneraţia compensatorie o achită persoanele fizice şi juridice care produc sau importă
orice echipament (audio-video magnetofoane, drivere pentru discuri etc.) şi suporturi materiale
(suporturi pentru imprimarea sonoră şi/sau video; casete, discuri laser, compact-discuri etc.) care
pot fi utilizate pentru efectuarea unor atare reproduceri.
Nu se achită remuneraţie compensatorie pentru echipamentul şi suporturile materiale
destinate efectuării imprimărilor dacă acestea sunt obiecte de export, au menire profesională şi
nu pot fi folosite în condiţii casnice sau sunt importate de o persoană fizică exclusiv pentru uz
personal.
Bibliotecile întotdeauna au jucat un rol important în menţinerea echilibrului în domeniul
legislativ cu privire la dreptul de autor. Astfel, aceste instituţii utilizează colecţiile pe care le
gestionează şi le păstrează în conformitate cu Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe,
din diferite motive: fie că şi-au pierdut actualitatea, înainte de expirarea termenului prevăzut de
lege, fie că constituie patrimoniul naţional şi oferă acces la aceste documente, respectând limitele
şi excepţiile prevăzute de lege.
Legea nr. 139/2010 privind dreptul de autor şi drepturile conexe stipulează, de asemenea,
că utilizarea operelor este permisă, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei
remuneraţii, dar cu respectarea cerinţelor legale, sub următoarele forme:
a) utilizarea unor citate de proporţii reduse în cadrul unei alte opere, în scop de cercetare
sau de critică, indicîndu-se sursa şi numele autorului, exceptînd cazurile în care acest lucru este
imposibil;
b) utilizarea operelor ca material ilustrativ în publicaţii, emisiuni sau în imprimări audio
sau video de caracter didactic, cu condiţia să se indice sursa şi numele autorului, exceptînd
cazurile în care acest lucru este imposibil, şi în măsura justificată de atingerea unui scop
necomercial;
c) reproducerea şi distribuirea în presă, comunicarea publică sau punerea la dispoziţia
publicului în regim interactiv a articolelor publicate legal cu privire la subiectele de actualitate
economică, politică ori religioasă sau a unor opere radiodifuzate ori televizate în cazurile în care
astfel de utilizări nu sînt interzise în mod expres şi dacă se indică sursa şi numele autorului;
d) utilizarea operelor sau a altor obiecte protejate pentru relatarea evenimentelor curente, în
măsura justificată de scopul de informare şi cu condiţia să fie indicată sursa şi numele autorului,
exceptînd cazurile în care acest lucru este imposibil;
e) utilizarea discursurilor publice şi a extraselor din prelegerile publice, opere sau din alte
obiecte protejate de caracter similar, în măsura justificată de scopul de informare şi cu condiţia să
fie indicată sursa şi numele autorului, exceptînd cazurile în care acest lucru este imposibil;
f) utilizarea în scopul securităţii publice sau pentru a asigura derularea şi reflectarea
adecvată a procedurilor parlamentare, administrative sau judiciare;
g) imprimarea operelor pentru utilizare temporară, realizată de organizaţiile de difuziune la
propriile instalaţii şi pentru propriile emisiuni;
h) utilizarea operelor în folosul persoanelor cu deficienţe vizuale, avînd legătură directă cu
deficienţa respectivă şi fiind de natură necomercială, în măsura justificată de o astfel de utilizare;
i) imprimarea emisiunilor organizaţiilor de difuziune de către instituţiile sociale nonprofit,
precum sînt spitalele, cu condiţia ca titularii de drepturi să primească o remuneraţie echitabilă;
j) utilizarea operelor în timpul ceremoniilor religioase sau al ceremoniilor oficiale
organizate de autorităţi publice;
k) utilizarea operelor, precum ar fi cele de arhitectură sau sculptură amplasate permanent în
locuri publice;
l) utilizarea operelor în scop de reclamă a expoziţiilor publice sau a vînzărilor de opere de
artă, în măsura necesară pentru promovarea evenimentului, excluzînd orice alte scopuri
comerciale;
 m) utilizarea operelor cu scopul de a caricaturiza sau a parodia;
n) utilizarea operelor în legătură cu demonstrarea sau reparaţia unui echipament;
o) utilizarea unei opere artistice sub forma unei machete sau a unui desen ori plan al unui
imobil în scop de reconstrucţie a imobilului respectiv;
p) utilizarea, prin comunicare sau prin punerea la dispoziţia publicului în regim interactiv,
în scop privat de studiu sau de cercetare de către persoanele fizice, prin intermediul unor
echipamente speciale a operelor şi a altor obiecte protejate aflate în colecţiile lor şi care nu fac
obiectul achiziţionării sau al licenţierii;
q) fixarea în formă electronică a operelor intrate în domeniul public în scopuri de arhivare
de către biblioteci, fără obţinerea unui avantaj economic sau comercial, direct ori indirect.
Prevederea art.28, lit. q) a survenit ca urmare a necesităţii de revizuire a excepţiilor şi
limitărilor prevăzute de Convenţia de la Berna în sensul unui tratament egal al informaţiei
electronice cu informaţia tipărită. Astfel, beneficiarii ar trebui să poată folosi în aceeaşi măsură
documentele în format digital, fiind înlăturate impedimentele legate de distanţă şi achitarea unor
taxe. În acest scop, la propunerea comunităţii bibliotecarilor noua Lege privind dreptul de autor
şi drepturile conexe a inclus o asemenea prevedere, înlăturînd decalajul de tratament legal faţă de
operele în format digital din colecţiile lor.
Astfel, în condiţiile expuse de lege, nu constituie o încălcare a dreptului de autor,
reproducerea unei opere, fără consimţământul autorului, pentru uz personal sau în cercul normal
al familiei, cu condiţia ca opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţă publică, iar reproducerea să
nu contravină utilizării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul
drepturilor de utilizare.
De remarcat faptul că, din momentul aducerii operei la cunoştinţa publică, este practic
imposibil de controlat în ce scop sunt realizate reproducerile: personal sau public. Uzul personal
defineşte doar folosirea în cercul normal al familiei şi exclude ideea de uz public. Pentru a
determina însă „cercul normal al familiei” este necesar de a admite una dintre interpretările
expuse de doctrină şi jurisprudenţă: fie în mod restrictiv, fie în mod extensiv.
În ceea ce priveşte interpretarea excesiv de restrictivă a sferei de aplicare a limitărilor,
acestea sunt prevăzute de lege pentru apărarea unor interese diverse dar generale şi nu ar aduce
decît prejudicii consumatorilor, autorilor şi, în final, chiar titularilor de drepturi.
Cu toate acestea, nu a dispărut necesitatea colaborării dintre AGEPI şi biblioteci în
vederea extinderii prevederilor legale adaptate necesităţilor curente ale consumatorilor de
informaţii, fiind încă viabilă puntea de conlucrare în scopul elaborării sau modificării unor acte
comune privind coordonarea activităţii tuturor subiecţilor implicaţi. Nimeni nu neagă drepturile
autorilor de a primi remuneraţia meritată, dar limitele şi excepţiile prevăzute de lege trebuie să
asigure şi societăţii rambursarea investiţiilor pentru educare şi cercetare. Doar astfel fiind
posibilă obţinerea echilibrului de interese dintre biblioteci şi dreptul de autor.

Tema 5. INVENTIILE – OBIECTE ALE PROPRIETATII INDUSTRIALE

1. Definiția invenției
Conform uneia dintre definiții invenția constituie o rezolvare creatoare a unei probleme
tehnice sau de producție, care prezintă noutate sau progres în raport cu nivelul cunoscut al
tehnicii pe plan mondial.
Altă definiție consimte invenția drept o descoperire realizată pentru prima dată,
constituind un progres într-un anumit domeniu (știință, cultură, economie etc.).
În literatura de specialitate, după doctrina romană, invenția este definită ca o creație care
îndeplinește anumite condiții de brevetabilitate, fiind protejată prin acordarea unui titlu specific
de protecție.
 Titlul de protectie al inventiilor în Republica Moldova este brevetul de invenție.
Conform Legii nr.50-XVI din 07.03.2008 privind protectia inventiilor, inventiile sunt
protejate prin urmatoarele titluri de protectie:
 brevet de inventie,
 brevet de inventie de scurta durata.

Nu exista discriminare in ceea ce priveste acordarea brevetelor in functie de locul crearii

inventiei, domeniul tehnologic, de faptul ca produsele sunt importate sau sunt de origine
autohtona.
Brevetul se acordă pentru orice invenţie avînd ca obiect un produs sau un procedeu din
orice domeniu tehnologic, cu condiţia ca invenţia să fie nouă, să implice o activitate inventivă şi
să fie susceptibilă de aplicare industrială.

Condițiile de brevetare a invenției

O inventie din orice domeniu tehnologic poate fi brevetata sub rezerva ca aceasta sa
corespunda urmatoarelor cerinte de baza pentru brevetabilitate:
 inventia trebuie sa fie „noua”;
 inventia trebuie sa implice o „activitate inventiva”;
 inventia trebuie sa fie „susceptibila de aplicare industriala”.

Noutatea. O invenţie se consideră nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii.

Stadiul tehnicii cuprinde toate cunoştinţele care au fost făcute accesibile publicului printr-
o descriere făcută în scris sau oral, prin utilizare sau în orice alt mod, pînă la data depozitului
cererii de brevet sau la data priorităţii recunoscute.
Activitatea inventiva. O inventie trebuie sa implice o activitate inventiva, adica sa nu
rezulte in mod evident din stadiul tehnicii. In cazul brevetelor de inventie de scurta durata se
considera ca o inventie implica o activitate inventiva, daca ea prezinta un avantaj tehnic sau
practic.
Aplicarea industriala. O inventie este susceptibila de aplicare industriala daca obiectul
ei poate fi folosit in domeniul industriei, agriculturii sau in orice alt domeniu de activitate umana.

Dreptul de prioritate
Orice persoană care a depus în mod regulamentar în orice stat parte la Convenţia de la
Paris, sau stat membru al OMC, o cerere de brevet de invenţie, beneficiază, pentru a efectua
depunerea unei cereri ulterioare de brevet de invenţie în RM, pentru aceeaşi invenţie, de un drept
de prioritate pe o perioadă de 12 luni calculată de la data de depozit a cererii anterioare.
De acelaşi drept de prioritate se bucură şi solicitanţii nationali dacă au un depozit
regulamentar în RM putând face o depunere ulterioară în oricare dintre statele membre ale
convenţiei şi, respectiv, ale organizaţiei de mai sus. Ei pot invoca astfel, în interiorul termenului
de prioritate de 12 luni, data de depozit obţinută in RM, la AGEPI.

2. Obiectul invenției
Obiect al cererii de brevet pot fi invenţii din toate domeniile tehnologice care poartă un
caracter tehnic şi reprezintă o soluţie a unei probleme tehnice executată prin mijloace tehnice.
Cererea de brevet poate să se refere la un produs, un procedeu, o metodă, precum şi la
aplicarea unui produs, unui procedeu sau unei metode.

Invenţiile care au ca obiect un produs pot fi: dispozitive, substanţe, tulpini de

microorganisme, culturi celulare de plante sau animale, produse farmaceutice şi fitofarmaceutice.
Procedeele sau metodele sunt activităţi asupra obiectelor materiale efectuate cu ajutorul
obiectelor materiale.
 Sunt considerate procedee activităţile care au ca rezultat obţinerea sau modificarea unui
produs (procese tehnologice, procese computerizate, procedee biologice sau genetice etc.).
Pot fi brevetate urmatoarele tipuri de obiecte:
 Produs - masini, aparate, scule, dispozitive, mecanisme, organe de masini, agregate,
instalatii, circuite, elemente de constructie, mobilier, articole de uz casnic, jucarii,
instrumente, calculatoare, programe pentru calculator, baze de date electronice etc.;
substante chimice si biologice, cu exceptia celor care exista in natura si asupra carora nu s-
a actionat prin efort creativ; amestecuri fizice sau fizico-chimice.
 Procedeu - activitati care au ca rezultat obtinerea sau modificarea unui produs (inclusiv
produsele biologice sau genetice) sau programe pentru calculator ca un mod de
transformare si transmitere a semnalului electronic.
 Metoda - activitati care au rezultate de natura calitativa (masurare, analiza, reglare,
control, diagnosticare sau tratament medical uman sau veterinar).
 Microorganisme - microorganisme create sau izolate prin selectie cu efecte mutante,
tulpini de cultura celulara de plante si animale.
 Aplicarea unui produs sau procedeu - aplicarea unui produs, procedeu sau unei metode
conform altei destinatii si in alte conditii. Utilizarea pentru prima data a substantei sau
compozitiei si utilizarile lor ulterioare.

Nu sunt considerate invenţii:

a) descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele matematice;
b) creaţiile estetice;
c) planurile, principiile şi metodele în exercitarea activităţilor intelectuale, din domeniul
activităţilor economice, precum şi programele de calculator;
d) prezentările de informaţii.

Nu se acordă brevete pentru:

a) invenţiile a căror publicare sau exploatare este contrară ordinii publice sau bunelor
moravuri, inclusiv cele dăunătoare sănătăţii şi vieţii oamenilor, animalelor, plantelor, şi care
sânt de natură să aducă atingeri grave mediului, cu condiţia ca această excepţie să nu fie
generată numai de interzicerea, printr-o dispoziţie legală, a exploatării invenţiei;
b) soiurile de plante şi rasele de animale;
c) procedeele esenţial biologice de obţinere a plantelor sau a animalelor; această dispoziţie nu
se aplică procedeelor microbiologice şi produselor obţinute prin aceste procedee;
d) invenţiile avînd ca obiect corpul uman în diferite stadii ale formării şi dezvoltării acestuia,
precum şi simpla descoperire a unuia dintre elementele lui, inclusiv secvenţa ori secvenţa
parţială a unei gene.

Excepții de la brevetabilitate:
- procedeele de clonare a fiinţelor umane;
- procedeele de modificare a identităţii genetice a liniei germinale a fiinţelor umane;
- utilizarea embrionilor umani în scopuri industriale sau comerciale;
- procedeele de modificare a identităţii genetice a animalelor de natură să le producă suferinţe
fără a aduce un beneficiu medical substanţial oamenilor sau animalelor, precum şi pentru
animalele rezultate din astfel de procedee.

3. Clasificarea invențiilor
Invențiile pot fi grupate în mai multe categorii, în dependență de diferite criterii.
 După brevetabilitate:
  invenții brevetabile – care întrunesc condițiile speciale stabilite de lege spre a fi
protejate juridic;
 invenții nebrevetabile – care sunt excluse de la protecția juridică.

 După obiect:
 invenții de produse – pot fi brevetate doar produsele industriale, nu și cele naturale.
De exemplu: tot felul de obiecte materiale, care au anumite proprietăți determinate, cum
ar fi dispozitive, instalații, echipamente, mașini, unelte, aparate, circuite electrice,
pneumatice, hidraulice, substanțe chimice, amestecuri fizice sau fizico-chimice.
 invenții de procedee – mijloace prin intermediul cărora se obține un produs sau
rezultat.
Literatura juridică franceză face distincție între produs și rezultat. Rezultatele invenției nu
se prezintă sub o anumită formă, avînd caracter abstract.
În doctrină, brevetele de produs sunt criticabile. Datorită protecției acordate, un alt
inventator nu poate realiza produsul respectiv folosind noi procedee. Reieșind din aceste
argumente, în unele state, nu se acordă brevet pentru produsele chimice.

La rîndul lor, invențiile de procedee se divizează în:

- invenții de procedee materiale – care reprezintă produsele în sine, de ex. o mașină, un
instrument, o unealtă.
- invenții de procedee nemateriale – care reprezintă procedeele în sine sau operațiunile, de
ex. operațiunea de sudare.
Procedeele sau mijloacele se împart în:
- mijloace absolut noi,
- mijloace obișnuite,
- mijloace combinate.

 După stadiul tehnicii:

 invenții principale – au existență de sine stătătoare, fiind posibilă aplicarea lor în mod
independent de altă invenție.
 invenții complementare – aduc îmbunătățiri altor soluții. Deoarece perfecționează o
soluție anterioară, invențiile complementar nu pot fi aplicate fără o lată invenție
principală.

La rîndul lor, invențiile principale pot fi:

- invenții pionier – care soluționează pentru prima dată o problemă tehnică într-un anumit
domeniu.
- invenții obișnuite – reprezintă soluții noi pentru anumite probleme tehnice, fără a
prezenta un aport creator deosebit. În practică, majoritatea invențiilor sunt obișnuite și
formează principala categorie a invențiilor principale.

 După complexitate:
 invenții simple – au ca obiect un singur produs sau procedeu.
 invenții complexe – au ca obiect un produs sau procedeu realizat prin folosirea mai
multor mijloace sau elemente.

4. Subiecții protecției invenției

Dreptul la brevet apartine inventatorului (inventatorilor) sau succesorului sau in drepturi.
După acest principiu, subieții invențiilor pot fi:
  originari – persoanele care au creat invenția
 derivați – succesorii inventatorului sau persoanele care dobîndesc brvetul printr-un
contract de titularul anterior.

În majoritatea cazurilor, invenția este rezulatul unei activități comune, adică sunt create în
coautorat. Coautoratul poate prezenta două forme:
 voluntar – rezultă din înțelegerea benevolă a participanților
 legal – se referă la situația cînd se depun mai multe e de brevet pentru aceeași invenție,
fără să existe între solicitanți o înțelegere sau activitate comună.

Conform Legii RM, în cazul în care două sau mai multe persoane au creat aceeaşi invenţie
independent una de alta, dreptul la brevet aparţine persoanei a cărei cerere de brevet are cea mai
veche dată de depozit.

Invenţiile de serviciu
Dreptul la brevet pentru inventia creata de salariat apartine unitatii, daca contractul
incheiat intre ei nu prevede altfel.
Invenţiile create de salariat fie în virtutea îndeplinirii unui contract de muncă ce prevede o
misiune inventivă care corespunde funcţiilor sale, fie în cadrul efectuării unor studii sau cercetări
care i-au fost încredinţate în mod explicit aparţin unităţii. În toate aceste situaţii, inventatorul
beneficiază de o remuneraţie suplimentară stabilită prin contract. În cazul unui contract de
cercetare încheiat între două sau mai multe unităţi, invenţiile aparţin unităţii care a comandat
cercetarea, în lipsa unei clauze contrare.
În cazul în care invenţia este creată de salariat fie în exercitarea funcţiilor sale, fie în
domeniul activităţilor unităţii, fie prin cunoaşterea şi utilizarea tehnicii, a mijloacelor specifice
ale unităţii sau datelor existente în unitate, fie cu asistenţa materială a unităţii, unitatea are
dreptul să-şi atribuie invenţia sau să beneficieze, în totalitate sau în parte, de drepturile acordate
de brevetul ce protejează invenţia salariatului său. În acest caz, remuneraţia inventatorului se va
stabili prin contract.
Dacă unitatea, în termen de 60 de zile de la data la care a fost informată în scris de către
salariat despre invenţia creată, nu va depune o cerere de brevet, nu va cesiona dreptul la
depunerea cererii oricărei alte persoane sau nu-i va da inventatorului o dispoziţie în scris privind
păstrarea în secret a invenţiei, dreptul la brevet va aparţine salariatului.
În cazul în care părţile nu au ajuns la un consens asupra cuantumului remuneraţiei cuvenite
salariatului, el va fi stabilit de instanţa judecătorească, în funcţie de aportul fiecărei părţi la
invenţia creată şi de valoarea comercială a acesteia.

Invențiile realizate la comandă. Pentru invențiile care rezultă dintr-un contract de

cercetare, în lipsa unei clauze contrare, dreptul la brevet aparține unității care a comandat
cecetarea.

5. Titlurile de protecție
Conform art.1 din Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale, noțiunea
de titlul de protecție cuprinde toate formele de brevete industriale admise de legislațiile țărilor
Uniunii: brevetele de invenție, certificatele de utilitate, certificatele adiționale, brevetele de
import, brevetele europene.
Brevetul de invenție – titlul de protecție specific, care asigură titularului dreptul exclusiv
de expoatare.
Certificatul de utilitate – asigură protecția invențiilor care sunt supuse procedurii
prealabile și se acordă pentru invențiile de importanță redusă. În legea RM se utilizează noținea
de brevet de scurtă durată.
 Certificatul adițional – se acordă pentru invențiile complementare. Efectele certificatului
adițional se produc de la data depozitului și expiră odată cu brvetul principal.

Conform Legii RM, titularul unui brevet ce produce efecte în Republica Moldova, al
cărui obiect este un produs medicamentos sau un produs fitofarmaceutic (brevet de bază), pentru
care s-a eliberat o autorizaţie de lansare pe piaţă, poate să obţină un certificat complementar de
protecţie pentru părţile brevetului de bază care corespund autorizaţiei. În limitele protecţiei
acordate de brevetul de bază, protecţia acordată de certificat se extinde numai asupra produsului
care face obiectul autorizaţiei şi asupra oricărei utilizări a acestui produs ca produs
medicamentos sau fitofarmaceutic, autorizate pînă la expirarea certificatului.

Brevetul de import – se acordă pentru o invenție brevetată într-o altă țară. Cererea de
brevet se depune după expirarea termenului de prioritate unionistă. Pentru eliberarea titlului,
cererea trebuie să aibă același obiect ca brevtul străin, iar invenția să nu fi fost exploatată în țara
în care se solicită protecția.
Brevetul de import este reglementat în legislațiile din Chile, Iran, Tunisia, Turcia.
Brevetul european – este consacrat de Convenția de la Munchen din 1973 și se
eliberează printr-o procedură unică de Oficiul European de Brevete (OEB).
Brevetul european are un regim juridic dublu: condițiile de brevetabilitate, extinderea
protecției și dreptul la calitatea de titular sunt stabilite de Convenție, iar drepturile și obligațiile
titularului, precum și sancțiunile – de legislațiile naționale.

Sistemele de acordare a titlurilor de protecție

Legislațiile naționale consacră mai multe sisteme de acordare a titlurilor de protcție. În
funcție de reglementările existente, se cunosc mai multe sisteme legislative:
- sistemul examinării de formă;
- sistemul examinării de fond;
- sistemul examinării amînate;
- sistemul examinării mixte.

Sistemul examinării de formă – brevetul se acordă fără examinarea noutății, pe riscul și

răspunderea inventatorului, din acest considerent acest fel de brevete sunt denumite de reclamă
sau de hîrtie. Acest sistem este practicat în Anglia, Belgia, Bolivia, Egipt, Franța, Grecia, Italia,
Maroc, Peru, Portugalia, Spania, Turcia, Uruguay, Venezuela.

Sistemul examinării de fond – brevetul se eliberează în baza verficării noutății invenției.

Acest sistem este aplicat în Argentina, Austria, Canada, Chile, Danemarca, Filipine, Finlanda,
India, Israel, Norvegia, SUA, Suedia.

Sistemul examinării amînate – procedura de eliberare a brevetului este formată din două
etape.
1) se examinează constituirea depozitului reglementar și se publică cererea de brevet,
titlarului fiindu-i asigurată o protecție provizorie.
2) se verifică elementele de existență a invenției și se publică descrierea depusă, fiind
acordat brevetul definitiv. Această etapă intervine la cerere sau din oficiu. Dacă examinarea de
fond nu este solicitată în termenul stabilit, cererea se consideră retrasă.
Acest sistem este utilizat în Australia, Brazilia, Columbia, Geramania, Japonia, Olanda.

Sistemul examinării mixte – brevetul se acordă în funcție de obiectul invenției, pe baza

unui examen de fond sau de formă. Se folosește în Elveția și Iordania.

6. Termenul de protecție
 În legislațiile naționale, titlurile de protecție pentru invenții au o durată diferită. Fiind
limitate în timp, titlurile de protecție au un caracter temporar. Această soluție a fost determinată
de considerente sociale, pentru a permite progresul economic și tehnico-științific, prin folosirea
liberă și gratuită a invenției după trecerea ei în domeniul public.
Durata maximă de valabilitate a unui brevet este de 20 ani, acest termen fiind aplicat în
majoritatea statelor. În unele state (Argentina, Chile, Iran, Turcia), totuși, perioada de protecție se
stabilește în funcție de dorința solicitantului sau de interesul pentru invenția sa.
Art.33 al Acordului privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuala legate de
comerţ (TRIPS) din 1994 prevede că durata de protecție oferită nu se va termina înainte de
expirarea unei perioade de 20 ani.
În Republica Moldova, brevetul de inventie este un titlul de protectie ce confera
titularului dreptul exclusiv de exploatare a inventiei pe o perioada de 20 de ani. Brevetul de
inventie de scurta durata este un titlul de protectie ce confera titularului dreptul exclusiv de
exploatare a inventiei pe o perioada de 6 de ani cu posibilitatea prelungirii termenului de
valabilitate pentru o perioada de cel mult 4 ani.
Data de la care începe să curgă perioada de valabilitate a brevetului este diferită în funcție
de reglementările existente:
 de la data depozitului cererii de brevet (Algeria, Brazilia, Danemarca, Egipt,
Elveția, Franța, Grecia, Iran, Israel, Italia, Japonia, Mexic, România, Suedia,
Tunisia, Turcia, Venezuela);
 de la data depozitului descrierii definitive a invenției (Australia, Marea Britanie,
Noua Zeelandă, Republica Sud-Africană, Uganda);
 de la data publicării oficiale a cererii de brevet (Austria);
 de la data încheierii procesului-verbal care constată depozitul cererii de brevet
(Belgia);
 din ziua următoare datei depozitului cererii de brevet (Germania, Luxemburg);
 din prima zi a lunii următoare datei depozitului cererii de brevet (Olanda);
 de la data acordării brevetului (Argentina, Canada, Chile, Filipine, Islanda, Peru,
Portugalia, Spania, SUA).

În legislațiile naționale, perioada de valabilitate a brevetului încetează la împlinirea termenului

stabilit, renunțarea titularului, decăderea din drepturi, anularea brevetului.

7. Drepturile și obligațiile privind invențiile

Crearea unei invenţii dă naştere la anumite drepturi. Ele aparţin inventatorului, titularului
de brevet ori unităţii netitulare titlului de protecţie. Drepturile inventatorului se împart în două
categorii: personale nepatrimoniale și patrimoniale. Drepturile personale nepatrimoniale sunt
legate de persoana autorului, constituind o formă de exprimare a personalității. Drepturile
patrimoniale au un conținut economic și pot fi transmise altor persoane.
Drepturile personale nepatrimoniale
Drepturile personale nepatrimoniale recunoscute inventatorului, titular sau nu al
brevetului de invenţie, au acelaşi conţinut şi semnificaţie. Inventatorul beneficiază de
următoarele drepturi personale nepatrimoniale: dreptul la calitatea de autor, dreptul la nume,
dreptul de a da publicităţii invenţia, dreptul la prioritate şi dreptul la eliberarea unui titlu de
protecţie.
 Dreptul la calitatea de autor
Dreptul la recunoaşterea calităţii de autor al invenţiei decurge din aportul concret la
soluţionarea unei probleme. Acest drept reprezintă o confirmare a activităţii creatoare a autorului
invenţiei.
 În literatura de specialitate se face o distincţie între autorul invenţiei nebrevetate şi
autorul invenţiei brevetate. Pînă la brevetare, autorul soluţiei poate avea o singură revendicare. În
calitate de autor al unei soluţii tehnice noi, el va beneficia doar de o prioritate ştiinţifică. După
brevetare, autorul soluţiei dobîndeşte calitatea de inventator, iar titularul brevetului de invenţie
va dispune de un drept exclusiv de exploatare. Dreptul la calitatea de autor al unei invenţii este
personal, exclusiv, absolut, inalienabil şi imprescriptibil. Spre deosebire de drepturile
patrimoniale, dreptul la calitatea de autor nu este limitat teritorial.
 Dreptul la nume
Dreptul la nume al autorului unei invenţii are două acepţiuni. În sens larg, dreptul la
nume reprezintă dreptul la calitatea de autor al invenţiei sau dreptul de fi desemnat ca autor al
invenţiei pe titlul de protecţie şi pe orice alte documente privind invenţia. În sens restrîns, dreptul
la nume este dreptul de a da invenţiei numele autorului. Exercitarea dreptului la nume este
guvernată de principiul disponibilităţii. Astfel, la solicitarea expresă a inventatorului, numele şi
prenumele său nu se publică. Această solicitare este supusă plăţii taxei legale.
 Dreptul de a da publicităţii invenţia
Invenţia fiind rezultatul unei activităţi creatoare, aducerea ei la cunoştinţa publicului se
hotărăşte de către autor. Acest drept al autorului implică înregistrarea invenţiei şi, eventual,
comunicarea publică a soluţiei preconizate. Dacă autorul invenţiei decedează, dreptul de a da
publicităţii invenţia revine moştenitorilor săi. Dreptul de care vor beneficia moştenitorii
inventatorului apare ca o derogare de la netransmisibilitatea drepturilor nepatrimoniale.
 Dreptul de prioritate
Depozitul reglementar al cererii de brevet asigură autorului invenţiei un drept de
prioritate. Potrivit legii, depozitul cererii conferă un drept de prioritate faţă de orice alt depozit
privind aceeaşi invenţie, avînd o dată de depozit sau de prioritate ulterioară, dacă sunt îndeplinite
prevederile legale. Dreptul de prioritate constă în recunoaşterea faptului că autorul soluţiei
propuse a fost primul care a realizat invenţia. Prioritatea ştiinţifică nu se identifică cu dreptul de
prioritate.
Astfel, prioritatea ştiinţifică este dependentă de creaţia autorului invenţiei. Fiind
dependentă de inventator, prioritatea ştiinţifică este perpetuă. Pentru a fi recunoscută, devenind
opozabilă, prioritatea ştiinţifică trebuie adusă la cunoştinţa publicului. Faptul priorităţii ştiinţifice
se poate stabili prin orice mijloace de probă. În funcţie de scopul urmărit, prioritatea poate fi
convenţională sau de expoziţie. Prioritatea convenţională şi prioritatea de expoziţie se invocă
odată cu depunerea cererii de brevet de invenţie. Ele se justifică prin acte de prioritate. Termenul
de invocare a priorităţii convenţionale este de 12 luni, calculat de la data de depozit a primei
cereri. Prioritatea de expoziţie poate fi invocată într-un termen de 6 luni de la data expunerii
produsului în expoziţie.
 Dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie
Pentru ocrotirea drepturilor sale, autorul are dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie. În
materia invenţiilor, titlul propriu de protecţie este brevetul.
Drepturile patriomoniale
Prin eliberarea brevetului de invenţie, potrivit art.20, alin.(1) al Legii nr.50/ 2008 privind
protecția invențiilor se asigură titularului un drept exclusiv de exploatare a invenției pe întreaga
perioadă de protecție a lui. Datorită trăsăturilor sale, dreptul exclusiv de exploatare al invenţiei
mai este denumit drept de monopol sau monopol de exploatare. Dreptul exclusiv conferă
titularului de brevet posibilitatea de a exploata personal invenţia şi de a transmite prerogativele
sale altor persoane. Dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei poate fi încălcat prin fapte ale
terţelor persoane. În această situaţie, titularul brevetului are posibilitatea de a cere instanţei
judecătoreşti repararea daunelor suportate prin folosirea fără drept a invenţiei.
Obligaţiile titularului de brevet sunt configurate de raporturile pe care le stabileşte cu
oficiul național de proprietate intelectuală (în RM - AGEPI), cu inventatorul şi cu terţii ce
beneficiază de dreptul de folosinţă a invenţiei. În raporturile cu AGEPI, titularul brevetului de
invenţie are obligaţiile de exploatare a invenţiei şi de plată a taxelor.
Titularul brevetului de invenţie poate să fie şi o altă persoană decît inventatorul
independent. Aceste situaţii sunt determinate de diferite cauze, cum ar fi încetarea din viaţă a
inventatorului intervenită înainte de eliberarea brevetului, cesiunea voluntară a dreptului de a
cere eliberarea brevetului de invenţie sau cesiunea legală pentru invenţiile de serviciu.
Obligaţiile inventatorului independent sunt prevăzute de contractul de cesiune a dreptului
la eliberarea brevetului de invenţie. Obligaţiile inventatorului salariat sunt următoarele:
- de a informa unitatea în scris asupra cercetării şi stadiului realizării invenţiei;
- de a se abţine de la orice divulgare;
- de a formula prima ofertă pentru încheiere a unui contract de licenţă sau de cesiune cu
unitatea;
- de a acorda, la cererea titularului de brevet, asistenţa tehnică pe bază de contract, pentru
punerea în aplicare a invenţiei.

Limitele dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei

Dreptul de exploatare al titularului de brevet este exclusiv, fiind opozabil celorlalte
persoane. Cu toate acestea, exclusivitatea comportă unele limitări care pot fi generale sau
speciale.
Limitele generale ale dreptului la exclusivitatea exploatării invenţiei privesc durata
protecţiei şi întinderea teritorială a protecţiei. Cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege,
invenţia poate fi folosită de terţi, fără a constitui, în absenţa unei autorizaţii prealabile, o
încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a titularului de brevet. În timp, dreptul exclusiv de
exploatare a invenţiei este limitat la durata de valabilitate a brevetului de invenţie. Durata de
protecţie oferită începe de la data constituirii depozitului naţional reglementar. În spaţiu, dreptul
exclusiv de exploatare este limitat la teritoriul statului care acordă brevetul de invenţie. Potrivit
art.2 din Legea nr.50/2008, drepturile asupra unei invenţii sunt recunoscute şi aparate pe
teritoriul Republicii Moldova prin acordarea unui brevet de invenţie.
În legislaţia actuală, se admit următoarele limite speciale:
- dreptul de folosinţă a invenţiei brevetate în construcţia şi funcţionarea vehiculelor
terestre, aeriene şi navale;
- dreptul de posesiune anterioară şi personală;
- dreptul de a folosi invenţia în scop personal, fără caracter comercial;
- epuizarea dreptului asupra obiectului invenţiei;
- renunţarea titularului la protecţia invenţiei.
Conform art.20 din Legea nr.50/2008, brevetul îi acordă titularului dreptul exclusiv de
exploatare a invenţiei pe întreaga durată de protecţie a lui. De asemenea, brevetul îi acordă
titularului, dreptul de a interzice terţilor care nu au acordul său efectuarea, pe teritoriul
Republicii Moldova, a următoarelor acţiuni:
a) fabricarea, oferirea spre vînzare, vînzarea, folosirea, importul sau stocarea în aceste
scopuri a produsului care constituie obiectul brevetului;
b) folosirea procedeului care constituie obiectul brevetului sau, în cazul în care un terţ ştie
sau este evident din circumstanţe că folosirea procedeului este interzisă fără acordul titularului de
brevet, oferirea procedeului spre folosire;
c) oferirea spre vînzare, vînzarea, folosirea, importul sau stocarea în aceste scopuri a
produsului obţinut direct prin procedeul care constituie obiectul brevetului.
În cazul în care există mai mulţi titulari ai unui brevet, raporturile privind exploatarea
invenţiei protejate prin brevet se stabilesc printr-un acord încheiat între aceştia. Dacă un
asemenea acord nu există, fiecare titular are dreptul să exploateze invenţia după propria voinţă,
să acţioneze în instanţă orice persoană care exploatează invenţia brevetată fără acordul
cotitularilor, însă nu are dreptul să renunţe la brevet fără a-i anunţa pe cotitulari, precum şi să
încheie contracte de licenţă şi să cesioneze brevetul fără acordul acestora.
Astfel, nu constituie o încălcare a dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei folosirea
invenţiilor în construcţia şi funcţionarea vehiculelor terestre, aeriene, precum şi la bordul navelor
sau la dispozitivele pentru funcţionarea acestora, aparţinînd statelor membre ale tratatelor şi
convenţiilor internaţionale privind invenţiile, cînd aceste vehicule sau nave pătrund pe teritoriul
unei ţări, temporar sau accidental, cu condiţia ca această folosire să se facă exclusiv pentru
nevoile vehiculelor sau navelor.
Dreptul de a folosi o invenţie brevetată în construcţia şi funcţionarea mijloacelor de
transport necesită respectarea următoarelor condiţii: vehiculele terestre, navele şi aeronavele să
aparţină statelor membre ale tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind invenţiile;
pătrunderea mijloacelor de transport pe teritoriul unui stat să fie temporară sau accidentală;
invenţia brevetată să fie folosită exclusiv pentru nevoile mijloacelor de transport.
În situaţia în care doi inventatori au realizat, independent unul de altul, aceeaşi invenţie,
dreptul exclusiv aparţine celui care a înregistrat primul o cerere de brevet. Cu caracter derogator,
se recunoaşte totuşi celuilalt inventator un drept asupra invenţiei. Acest drept poartă denumirea
de posesiune anterioară şi personală.
În dreptul german se consideră că, prin punerea în circulaţie a produsului protejat, dreptul
titularului de brevet se epuizează. Întrucât vânzarea produsului brevetat presupune cesiunea
dreptului exclusiv de exploatare, titularul pierde prerogativele sale.
În dreptul francez se susţine, într-o abordare diferită, că vânzarea unui produs brevetat
este însoţită de un contract de licenţă tacită. Prin dublarea contractului de vânzare, clauzele
limitative privind utilizarea obiectului îşi păstrează eficacitatea, fiind reglementate de dreptul
brevetelor. Având dreptul de a interzice utilizarea şi comercializarea produsului protejat,
dobânditorul poate fi acţionat în contrafacere de către titularul de brevet.

Procedura de brevetare a invențiilor în Republica Moldova

Cererea de brevet trebuie sa se refere numai la o singura inventie sau la un grup de
inventii astfel legate, incat sa formeze un singur concept inventiv general. Ea contine:
 formularul de cerere de brevet completat
 descrierea inventiei
 revendicarile
 desene si alte documente explicative, daca acestea sunt necesare pentru a intelege esenta
inventiei.

Confidențialitatea cererii de brevet

Datele continute in cererea de brevet sunt confidentiale pana la publicarea acesteia de
catre Agentie in BOPI. Divulgarea datelor continute in cerere pana la publicarea acesteia este
pasibila de pedeapsa conform legislatiei in vigoare.

Dupa depunere, cererea de brevet trece urmatoarele proceduri:

 examinarea cererii
 publicarea
 publicarea hotararii de acordare a brevetului
 opunerea publica
 eliberarea brevetului.
 Examinarea cererii
In procesul examinarii cererii de brevet, AGEPI efectueaza examinarea ei formala in
termen de o luna, dupa care cererea este supusa examinarii preliminare in termen de doua luni.
Solicitarea procedurii ulterioare se desfasoara prin depunerea cererii de examinare de fond intr-
un exemplar pe un formular-tip aprobat la AGEPI, de catre solicitant concomitent cu cererea de
brevet sau in termen de 30 luni de la data de depozit a cererii, fiind achitata taxa stabilita.
Referitor la cererea de brevet de inventie de scurta durata AGEPI efectueaza doar
examinarea formala si preliminara a cererii in terment de 6 luni de la data de depozit a cererii,
fara solicitarea procedurii de examinare, cu achitarea unei taxe unice la depunerea cererii.
Cererea va fi examinata, iar ca consecinta va fi adoptata hotararea de acordare a
brevetului sau de respingere a cererii. Brevetul de inventie se elibereaza dupa expirarea
termenului de 6 luni de la data publicarii hotararii de acordare a brevetului, in cazul in care nu au
fost depuse opozitii sau opozitiile depuse au fost respinse.

Publicarea cererii
Dupa expirarea termenului de 18 luni de la data depozitului national reglementar, daca
au fost platite taxele si nu s-a luat o hotarare de acordare a brevetului sau de respingere, cererea
se publica in Buletinul Oficial de Proprietate Industrială (BOPI).

Publicarea hotărîrii de acordare a brevetului

In termen de 3 luni de la data comunicarii solicitantului despre hotararea de acordare a
brevetului, AGEPI publica in BOPI datele despre brevetul acordat, iar descrierea inventiei se
depune in biblioteca AGEPI.

Opunerea publica
Orice persoana interesata are dreptul sa depuna la Comisia de Contestații a AGEPI
contestatie motivata in termen de 6 luni de la data publicarii acesteia in BOPI privind hotararea
de acordare a brevetului.
Contestatia privind hotararea de acordare a brevetului trebuie formulata in scris si sa
contina motivele pe care se bazeaza.
Motivele contestatiei trebuie sa se refere numai la neindeplinirea a cel putin uneia din
conditiile de brevetare a inventiei: noutate, activitate inventiva, aplicabilitateindustriala.
Contestatia este considerata formulata numai dupa plata taxei corespunzatoare, apoi se
examineaza la Comisia de Contestatii.
Hotararea Comisiei de Contestatii poate fi atacata cu recurs in instanta judecatoreasca.

Eliberarea brevetului
Dupa expirarea termenului de opunere, AGEPI elibereaza brevetul de inventie in
temeiul hotararii de acordare, daca aceasta nu a fost revocata de catre Comisia de Contestatii. In
cazul in care brevetul a fost modificat in urma procedurii de opunere, acesta se elibereaza in
forma modificata.
Eliberarea brevetului este conditionata de achitarea taxelor de eliberare si a celor de
mentinere in vigoare a brevetului. Aceste taxe se platesc de catre titular obligatoriu in termen de
6 luni de la data publicarii hotararii de acordare.
Concomitent cu depunerea dovezii de plata a taxei pentru eliberarea brevetului,
solicitantul depune dovada de plata a taxei de mentinere in vigoare a brevetului pentru termenul
de la data depozitului national reglementar pana la eliberarea brevetului, inclusiv anul eliberarii.
In cazul neachitarii taxei de eliberare a brevetului in termen de 6 luni de la data
publicarii hotararii de acordare a brevetului si nerestabilirii timp de 6 luni a termenului omis,
AGEPI adopta hotararea de decadere din dreptul la eliberarea brevetului si publica aceasta
informatie in BOPI.
 In cazul neachitarii taxei de mentinere in vigoare a brevetului in termenul stabilit si, in
termen de 6 luni de la data omisa, a taxei in cuantumul majorat, AGEPI publica in BOPI
informatia privind incetarea valabilitatii brevetului.

Mentinerea in vigoare a brevetului de inventie

Pentru mentinerea in vigoare a brevetului este necesara achitarea taxelor anuale de
mentinere in vigoare in conformitate cu Taxele pentru servicii cu semnificatie juridica in
domeniul protectiei obiectelor proprietatii intelectuale aprobate prin Hotararea Guvernului nr.774
din 13.08.1997.

Repunerea in termen
Termenele prevazute de procedurile referitoare la cerere sau brevet pot fi prelungite sau
restabilite, cu plata taxei respective, daca se depune la AGEPI o cerere in acest sens inainte de
expirarea termenului sau nu mai tarziu de 6 luni de la data expirarii termenului stabilit.

Brevetarea in strainatate a inventiilor create in Republica Moldova

Brevetarea in strainatate a inventiilor create in Republica Moldova se efectueaza dupa 3
luni de la data depunerii cererii la AGEPI. Brevetarea inventiilor in strainatate se poate efectua
prin cerere internationala depusa in conformitate cu procedura altor conventii internationale sau
regionale la care Republica Moldova este parte. Sunt posibile urmatoarele cai de protectie a
inventiilor in strainatate:
 Calea nationala
 Calea regionala
 Calea internationala
În baza principiilor Convenţiei de la Paris înregistrarea cererilor de brevet de invenţie în
unul sau mai multe state parte la această convenţie se poate face cu, sau fără revendicarea
priorităţii.
 Calea nationala. In conformitate cu unul din principiile de baza ale Conventiei de
la Paris privind protectia proprietatii industriale, orice solicitant care a depus o cerere de brevet
la AGEPI poate inregistra, in termen de 12 luni, o cerere de brevet pentru inventia respectiva in
oricare din tarile membre ale Conventiei de la Paris, invocand prioritatea cererii initiale.
 Calea regionala. Pe aceasta cale, in baza unor Conventii si Acorduri regionale,
prin depunerea unei cereri la un oficiu receptor poate fi obtinut un brevet regional care este
valabil in mai multe tari, de exemplu: brevetul european (pe baza conventiei privind eliberarea
brevetului european); brevetul euroasiatic (pe baza Conventiei euroasiatice privind brevetele);
brevetul OAPI (pe baza Acordului referitor la crearea organizatiei africane de proprietate
intelectuala); brevetul ARIPO (pe baza Acordului referitor la crearea organizatiei regionale
africane de proprietate industriala) etc.
 Calea internationala. Pe aceasta cale, in baza Tratatului de Cooperare in domeniul
brevetelor (PCT), depunerea la oficiul receptor (de regula, AGEPI) a unei cereri de protectie,
numita cerere internationala, cu desemnarea in aceasta cerere a tuturor statelor in care se doreste
protectia, produce efectele unei cereri nationale in fiecare stat contractant desemnat pentru
obtinerea unui brevet in aceasta tara cu achitarea taxelor respective.

Brevetarea invenţiilor în străinătate include:

- selectarea invenţiilor pentru brevetare;
- alegerea ţărilor pentru brevetare;
- alegerea căii (procedurii) de brevetare;
- gestiunea procedurilor privind depunerea, examinarea cererii şi eliberarea brevetului;
- realizarea drepturilor conferite de brevet şi urmărirea legitimităţii utilizării acestora de
către persoane terţe, soluţionarea litigiilor.
 Alegerea căii pentru brevetarea în străinătate se efectuează în dependenţă de scopul şi
obiectul brevetării, precum şi de posibilităţile financiare ale solicitantului.
La alegerea căii de brevetare în străinătate solicitantul trebuie să decidă oportunitatea
depunerii cererii pe cale naţională, adică nemijlocit la oficiile de brevete a fiecărei ţări dorite, sau
prin sistemul de depunere a unei singure cereri valabile pentru câteva ţări în conformitate cu
acordurile internaţionale şi/sau regionale în domeniul brevetelor.

Principial solicitantul poate face singur acest demers dar el este foarte complicat şi
îndelungat. Implică cunoaşterea foarte bună a unei limbi străine, urmărirea foarte atentă a
termenelor, achitarea taxelor şi contactarea mandatarilor din ţările respective. În această situaţie
vă sugerăm să angajaţi un mandatar autorizat, contra unui onorariu. Cererea internaţională poate
fi depusă la AGEPI ca oficiu receptor.

Calea naţională este utilizată în cazul în care se doreşte brevetarea în 1 sau 2-3 state.
În acest caz cererile se depun la fiecare oficiu separat cu respectarea condiţiilor impuse de
legislaţiile naţionale şi cu obţinerea protecţiei în statele respective.
Pentru brevetarea în mai mult de 3 state pot fi utilizate următoarele sisteme de brevetare
internaţionale şi regionale:
- Tratatul de Cooperare în domeniul Brevetelor (PCT);
- Convenţia Brevetului European (CBE);
- Convenţia Eurasiatică de Brevete (CEAB);
- Organizaţia Africană pentru proprietatea industrială (OAPI);
- Organizaţia Africană Regională pentru proprietatea industrială (ARIPO).

Solicitantii din Republica Moldova pot obtine brevet de inventie in strainatate si

prin depunerea cererii PCT sau prin depunerea cererii de brevet euroasiatic la OEAB. In ambele
cazuri AGEPI actioneaza in calitate de Oficiu receptor.
In cazul in care solicitantul doreste sa obtina un brevet european, sunt posibile 2 cai de
brevetare: calea europeana directa si calea Euro-PCT, adica calea internationala.

Sistemul Tratatului de la Washington (Tratatul de Cooperare în domeniul

Brevetelor (PCT)
Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor (Patent Cooperation Treaty - PCT), în
continuare Tratat, reprezintă un acord internaţional special în domeniul protecţiei proprietăţii
industriale în cadrul Convenţiei de la Paris. Tratatul a fost semnat la Washington la 19 iunie 1970
şi a intrat în vigoare în 1978, fiind aplicat iniţial de un grup de 18 state contractante, acest număr
extinzându-se permanent, actualmente sunt 139 state membre. Republica Moldova a aderat în
1991.
Pentru a facilita protecţia invenţiilor în alte state, Tratatul de la Washington din 1970 a
instituit un nou sistem de brevetare. Sistemul adoptat de Tratatul de cooperare în domeniul
brevetelor se caracterizează prin unificarea procedurii privind depozitul, documentarea şi
examinarea cererilor de protecţie a invenţiilor. Brevetul european reprezintă un fascicol de
brevete naţionale. In fiecare stat contractant, pentru care este eliberat, brevetul european are
aceleaşi efecte şi este supus aceluiaşi regim ca şi un brevet naţional.
Tratatul este orientat spre soluţionarea a două probleme principale.
1. Prima problemă constă în stabilirea unui sistem internaţional de depunere a cererilor de
brevet de invenţie care prevede:
- depunerea unei cereri internaţionale care echivalează cu depunerea mai multor cereri
naţionale în statele contractante în care este dorită protecţia invenţiei;
- efectuarea documentării internaţionale pentru stabilirea stadiului anterior în raport cu
invenţia solicitată;
 - efectuarea, la dorinţă, a examinării preliminare internaţionale în vederea stabilirii
corespunderii invenţiei solicitate criteriilor brevetabilitate: de noutate, activitate inventivă şi
aplicabilitate industrială.
Obiectivul soluţionării acestei probleme constă în evitarea dublării de către oficiile de
brevete naţionale a procedurilor de procesare a cererilor privind aceeaşi invenţie depuse
concomitent în câteva ţări, precum şi în simplificarea şi raţionalizarea procedurii de obţinere a
protecţiei invenţiilor în aceste ţări.
2. Cea de a doua problemă constă în culegerea şi distribuirea informaţiei tehnice şi
asigurarea asistenţei tehnice care se realizează prin publicarea internaţională a cererilor de brevet
şi oferirea asistenţei tehnice ţărilor în curs de dezvoltare.
Sistemul de brevetare instituit de Tratatul de la Washington cuprinde trei elemente
principale: cererea internaţională, documentarea internaţională şi examinarea preliminară
internaţională. La terminarea procedurii internaţionale începe faza naţională. Cererea
internaţională poate cuprinde o declaraţie prin care se revendică prioritatea uneia sau a mai
multor cereri anterioare depuse în sau pentru oricare stat parte la Convenţia de la Paris pentru
protecţia proprietăţii industriale. Condiţiile şi efectele unei revendicări de prioritate sânt
prevăzute de art.4 al Convenţiei de la Paris. Fiecare cerere internaţională este supusă unei
documentări internaţionale, care se efectuează de un oficiu naţional sau o organizaţie
interguvernamentală. Documentarea internaţională are ca obiect să descopere stadiul tehnicii
pertinente şi se efectuează pe baza revendicărilor, ţinând seama de descriere şi, când este cazul,
de desene.
Cererea PCT
In cazul brevetarii in strainatate pe calea PCT a inventiilor create in Republica Moldova,
AGEPI actioneaza in calitate de Oficiu receptor.
Depunerea si inregistrarea cererilor internationale in conformitate cu regula 19 din
Regulamentul de aplicare a PCT este de competenta AGEPI si se efectueaza in cazul in care unul
din solicitanti este cetatean al Republicii Moldova sau persoana cu domiciliu in Republica
Moldova, indiferent daca solicita protectia pentru toate sau numai pentru unele tari. Cererea
internationala de brevet de inventie trebuie sa contina: formular - tip perfectat de cerere,
descriere, una sau mai multe revendicari, unul sau mai multe desene (atunci cand este cazul) si
rezumat.
Brevetarea in strainatate a inventiilor create in Republica Moldova se efectueaza dupa
expirarea termenului de 1 luna de la data depunerii la AGEPI a unei cereri nationale de brevet
pentru aceeasi inventie. Solicitantul are dreptul sa invoce in cererea internationala, conform
prevederilor Conventiei de la Paris, prioritatea unei cereri anterioare pentru aceeasi inventie, intr-
un interval de maxim 12 luni de la data depozitului acestei cereri anterioare. Daca in cererea
internationala se invoca prioritatea conventionala in baza cererii nationale, aceasta se indica in
cererea PCT.

Cum funcţionează sistemul PCT?

Procedura de brevetare a invenţiilor conform Tratatului include două faze: internaţională
şi naţională.
1. Faza internaţională
Cine şi unde poate depune o cerere internaţională?
Orice resortisant dintr-un stat contractant sau orice persoană domiciliată într-un
asemenea stat poate depune o cerere internaţională. Cererile internaţionale pot fi depuse la
oficiile naţionale sau regionale, care acţionează în calitate de oficii receptoare, sau la Biroul
internaţional.
Care sunt efectele unei cereri internaţionale?
 O cerere internaţională produce, de la data depozitului internaţional, efectele mai
multor cereri naţionale în statele contractante pe care solicitantul le-a desemnat în cererea sa. Ea
poate produce efectele unor cereri de brevet regionale în statele care sunt parte la un tratat
regional în materie de brevete, cu condiţia desemnării acestor state (de ex.: cerere de brevet
ARIPO, eurasiatic (OEAB), european (OEB) sau OAPI).
Unificarea cerinţelor privind cererile internaţionale
PCT stabileşte unele norme privind cererile internaţionale care sunt acceptabile pentru
toate statele contractante. Acest lucru exclude necesitatea introducerii ulterioare a modificărilor,
ţinând cont de diferenţele dintre cerinţele naţionale sau regionale.

Cheltuielile legate de depunerea unei cereri internaţionale

Depunerea unei cereri internaţionale este însoţită de achitarea anumitor taxe într-o
singură valută la oficiul receptor:
 taxa de transmitere;
 taxa de documentare;
 taxa internaţională.

În ce limbă se depune cererea internaţională?

Solicitantul poate depune o cerere internaţională în una din limbile acceptate de către
Biroul Internaţional al Organizaţiei Mondiale de Proprietate Intelectuală (OMPI): arabă, chineză,
engleză, franceză, germană, japoneză, rusă sau spaniolă.

Rolul oficiului receptor

Oficiul receptor, după o verificare formală, atribuie cererii data de depozit internaţional
şi transmite un exemplar al cererii (numit “record copy”) Biroului Internaţional OMPI, un alt
exemplar (numit “search copy”) - Administraţiei de Documentare Internaţională, păstrând un
exemplar (numit ”Home copy”). Conform cerinţelor Regulamentului PCT, oficiul receptor
percepe şi furnizează taxele privind documentarea internaţională - Administraţiei de
Documentare Internaţională, taxa internaţională - Biroului Internaţional OMPI. Oficiul receptor
este responsabil de pregătirea certificatului de prioritate cu achitarea taxelor respective.
2. Faza naţională
Conform modificărilor la Tratatul PCT de la 1 aprilie 2002 deschiderea fazei naţionale în
fiecare din statele alese/desemnate începe peste 30 sau 31 de luni de la data priorităţii.
Oficiile naţionale de brevete efectuează examinarea cererilor internaţionale în
conformitate cu criteriile naţionale de brevetabilitate a invenţiilor. În legătură cu aceasta la
depunerea cererilor prin sistemul PCT este necesar de a lua în considerare cerinţele
legislaţiilor naţionale, de exemplu, privind obiectul pentru care se cere protecţie sau
excepţiile de la brevetare.
Totodată Tratatul oferă solicitanţilor posibilitatea să modifice revendicările, descrierea şi
desenele în decursul primei luni de la deschiderea fazei naţionale la oficiul desemnat sau ales.
Solicitantul unei cereri internaţionale care doreşte să obţină un brevet în Republica
Moldova va depune la Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală (AGEPI) în termen de 31
de luni de la data de depozit a cererii internaţionale sau dacă a fost revendicată o prioritate de la
data priorităţii, o cerere care să conţină solicitarea explicită sau implicită a deschiderii fazei
naţionale, o copie de pe cererea internaţională şi traducerea în limba moldovenească a cererii
internaţionale, certificată în modul corespunzător.

Avantajele sistemului PCT

Procedura prevăzută de Tratat prezintă unele avantaje nu numai pentru solicitant, dar şi
pentru oficiile naţionale de brevet şi chiar pentru public:
 - solicitantul depune un singur set de documente şi certificatul de prioritate, indiferent de
numărul de state contractante desemnate în cererea internaţională;
- dacă cererea internaţională este întocmită conform prevederilor PCT, solicitantul poate
fi sigur că ea nu va putea fi respinsă, din motive formale, în cadrul fazei naţionale, de către nici
unul dintre oficiile desemnate;
- solicitantul poate, pe baza informaţiilor ce se conţin în raportul de documentare
internaţională, să evalueze, dacă invenţia sa are şanse să fie brevetată;
- pe baza raportului de examinare preliminară internaţională posibilitatea de evaluare a
criteriilor de brevetabilitate este mai mare;
- activităţile de documentare şi examinare în cadrul oficiilor de brevete ale statelor
desemnate sau ale celor alese vor fi mult mai reduse datorită existenţei raportului de
documentare internaţională şi a raportului de examinare preliminară internaţională;
- în cazul în care solicitantul cere efectuarea examinării preliminare internaţionale, el va
dispune de 18 luni pentru a modifica revendicările, descrierea şi desenele, a-şi pregăti traducerile
şi a achita taxele naţionale, pentru a-şi alege reprezentantul în proprietatea industrială care să-l
reprezinte în fiecare din ţările desemnate. Nici un alt sistem de protecţie, cu excepţia sistemului
PCT, nu oferă o perioadă atât de lungă pentru a reflecta şi a evalua posibilităţile de obţinere a
unui brevet de invenţie;
- regimul de reduceri ale taxelor este de mare importanţă, fiind foarte favorabil pentru
solicitanţii care doresc să obţină protecţia invenţiilor sale în mai multe ţări.

Brevetul comunitar. Sistemul Convenţiei de la München

În sistemul Convenţiei de la München, brevetul european se eliberează de către Oficiul
European de Brevete pentru unul sau mai multe state contractante. Oficiile naţionale au rolul de
oficiu receptor pentru cererile de brevet european. Brevetele europene se eliberează pentru orice
invenţii, în toate domeniile tehnologiei. Pentru a fi brevetabile, invenţiile trebuie să fie noi, să
implice o activitate inventivă şi să fie susceptibile de aplicabilitate industrială (art.52-57) .
Cererea de brevet european trebuie să conţină următoarele: o cerere de eliberare a unui brevet
european; o descriere a invenţiei; una sau mai multe revendicări; desenele la care se fac referiri
în descriere sau în revendicări; un rezumat. Cererea se întocmeşte cu respectarea condiţiilor
prevăzute de Regulamentul de aplicare.
In conformitate cu Conventia Europeana privind Inventiile, exista posibilitatea de a
urma o procedura de inregistrare la nivel european. Cu toate ca in principiu statele europene sunt
semnatare ale Coventiei Europene privind Inventiile, aceasta nu se bazeaza pe regulile UE si
exista separat de Uniune si de institutiile acesteia. Cetatenii unui stat semnatar pot depune
inregistrarile obtinute la nivel national la un birou international localizat in Munchen, in vederea
extinderii protectiei pentru inventiile lor protejate national si in alte tari semnatare. Cererile pot fi
depuse prin intermediul oficiului national de inventii si marci. Daca procedura de inregistrare
internationala este indeplinita cu succes, o serie de inventii nationale obtin protectie in
jurisdictiile pentru care s-a facut solicitare in acest sens in momentul depunerii cererii (astfel, cu
toate ca exista o procedura unitara de inregistrare, in cele din urma, va rezulta o protectie
nationala a inventiei, in mai multe state). Perioada de timp pentru care este valabila protectia
poate fi prelungita folosind, de asemenea, o procedura internationala.

Spre deosebire de cazul marcilor, in prezent nu exista un brevet unitar care sa acorde
protectie in toate statele UE.

Crearea unui brevet comunitar are ca scop de a oferi inventatorilor posibilitatea de a

obtine un brevet unic si valabil din punct de vedere juridic in intreaga Uniune Europeana.
Crearea unui astfel de brevet ar permite reducerea semnificativa a costurilor de brevetare, in
special, cele legate de traducerea si depunerea brevetelor, o protectie simplificata a inventiilor pe
intreg teritoriul european in temeiul unei proceduri unice si instituirea unui sistem unic si
centralizat de solutionare a litigiilor.

Funcţionarea generală a noului sistem comunitar

Sistemul propus nu urmăreşte să înlocuiască sistemele naţionale şi sistemul european
existent, ci să coexiste împreună cu acestea. Inventatorii vor rămâne liberi să aleagă modalitatea
de protecţie prin brevet care le convine cel mai mult.
Ideea principală a propunerii este crearea unei „simbioze” între două sisteme: sistemul
Regulamentului privind brevetul comunitar şi sistemul Convenţiei de la München.
Regulamentul va veni în completarea Convenţiei de la München. Brevetul comunitar va
fi eliberat de Oficiu ca brevet european, specificându-se teritoriul Comunităţii, în locul statelor
membre individuale. Pentru aplicarea regulamentului, va fi necesar ca Comunitatea să adere la
Convenţia de la München şi se va impune o revizuire a convenţiei pentru a permite Oficiului să
elibereze un brevet comunitar.
După adoptarea regulamentului, competenţa externă privind brevetul comunitar va fi o
atribuţie exclusivă a Comunităţii.

Brevetul comunitar in devenire

Astazi, cand doreste sa obtina o protectie prin brevet intr-unul sau in mai multe state ale
Uniunii Europene, solicitantul poate alege intre:
- calea procedurii nationale in fiecare dintre statele membre in care vrea sa obtina o
protectie;
- calea europeana directa care, printr-o procedura unica pe langa Oficiul European al
Brevetelor (OEB), ii ofera o protectie in fiecare dintre statele semnatare ale Conventiei asupra
Brevetului European (CBE) pe care le-a mentionat;
- calea euro-PCT care permite obtinerea unui brevet european pe calea unui depozit de
brevet international (depozit PCT). Cererea este examinata de Oficiul Mondial al Proprietatii
Intelectuale (OMPI - faza numita "internationala"), apoi de catre OEB (faza numita "regionala",
aflata sub incidenta Conventiei asupra Brevetului European).

Calea Euro-PCT
În cazul în care solicitantul doreşte să breveteze invenţia sa în câteva state membre ale
Convenţiei privind Brevetul European, el trebuie să facă alegerea dintre calea naţională în fiecare
stat în care doreşte să obţină protecţie, sau calea europeană, care printr-o singură procedură
conferă protecţie în toate statele membre desemnate.
Alegerea căii de brevetare este condiţionată de mai mulţi factori, printre care şi factorii
legali şi cei economici.
Factorii legali. Brevetul european este acordat în baza unei singure cereri după
efectuarea unei examinări în vederea aprecierii dacă cererea de brevet european şi invenţia
revendicată satisfac cerinţele conform CBE. Brevetul european acordat conferă o protecţie
similară pentru toate statele membre. În cazul alegerii căii naţionale cererile se depun la fiecare
oficiu în limba statului respectiv şi se redactează în conformitate cu cerinţele naţionale, totodată
existenţa anumitor deosebiri în procedura de acordare a brevetelor în diferite oficii poate duce la
acordarea unor drepturi naţionale care diferă în ceea ce priveşte extinderea protecţiei.
Factori economici. În cazul căii naţionale solicitantul trebuie să achite taxe de
depunere şi examinare, precum şi să achite serviciile mandatarului autorizat în fiecare stat
separat.
Conform procedurii europene de brevetare taxele se achită pentru o singură cerere, iar
perceperea taxelor este etapizată. La fiecare etapă a procedurii solicitantul poate decide dacă mai
este interesat în obţinerea protecţiei şi achitarea următoarei taxe. De exemplu, în baza
rezultatelor raportului de documentare solicitantul poate decide solicitarea examinării ulterioare
sau abandonarea cererii.
 În cazul căii Euro-PCT prima fază a procedurii de brevetare, numită faza internaţională
este efectuată conform prevederilor PCT şi include depunerea cererii internaţionale, efectuarea
documentării internaţionale de către Administraţia de Documentare Internaţională, publicarea de
către Biroul Internaţional OMPI (BI) a cererii cu raportul de documentare conţinând opinia
scrisă şi, opţional, efectuarea examinării preliminare internaţionale de către Administraţia de
Examinare Preliminară Internaţională. După aceasta urmează faza regională care este exercitată
în faţa OEB în calitate de oficiu desemnat sau ales conform prevederilor CBE.
CBE a intrat în vigoare din a. 1978. Membri ai CBE sunt actualmente 34 state (27 state
membre UE, precum şi Croatia, Islanda, Liechtenstein, Monaco, Norvay, Switzerland şi Turkey)
şi plus la aceasta, brevetul european poate fi extins încă în 4 state (Albania, Bosnia-Herzegovina,
Republica ex-Iugoslavă Macedonia, Serbia) cu care OEB a încheiat acorduri de extensie. Prin
urmare, conform CBE protecţia prin brevet a invenţiei poate fi obţinută în 38 state prin
depunerea unei singure cereri.
Totodată sunt unele state membre CBE pentru care calea naţională nu este posibilă.
Dacă solicitantul doreşte să obţină protecţie în Belgia, Cipru, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia,
Monaco, Olanda sau Slovenia, în baza unei cereri internaţionale protecţia în aceste ţări poate fi
obţinută doar pe calea europeană prin obţinerea brevetului european.
În cazul cererilor internaţionale, solicitantul trebuie să decidă asupra căii ulterioare de
brevetare înainte de expirarea fazei internaţionale. Dacă el doreşte să obţină un brevet european,
el trebuie să iniţieze la timpul potrivit procedura Euro-PCT (faza europeană) în faţa OEB, care
acţionează în calitate de oficiu desemnat sau ales.
Solicitantul trebuie să decidă în faza europeană în care stat membru CBE el doreşte să
obţină protecţie prin intermediul brevetului european. El poate alege toate sau orice stat membru
al CEB. De asemenea, el trebuie să decidă dacă doreşte extinderea cererii Euro-PCT asupra unor
state care acceptă procedura dată.

Sistemul Aranjamentului de la Strasbourg privind clasificarea internaţionala a

brevetelor de invenţii
Tarile cărora li se aplica prezentul aranjament sunt constituite intr-o uniune speciala si
adoptă o clasificare comuna, numita “Clasificarea internaţionala a brevetelor”, denumita in cele
ce urmează clasificare, pentru brevetele de invenţie, certificatele de autor de invenţie, modelele
de utilitate si certificatele de utilitate.
Clasificarea nu are decât un caracter administrativ.
Fiecare dintre tarile Uniunii speciale ape posibilitatea de a aplica clasificarea ca sistem
principal sau ca sistem auxiliar.
Clasificarea internationala a brevetelor
Aranjamentul de la Strasbourg privind Clasificarea Internationala a Brevetelor (1971),
intrat in vigoare la 7 octombrie 1975, prevede o Clasificare comuna pentru brevete, certificate de
autor de inventie, modele de utilitate si certificate de utilitate.
Clasificarea Internationala a Brevetelor (in continuare CIB) este conceputa pentru a
permite o clasificare uniforma a documentelor la scara internationala. Persoana care clasifica
documentul va atribui simbolurile de clasificare, conform editiei CIB in vigoare la data
clasificarii.
Obiectivul principal – de a constitui un instrument eficace de cercetare a BD, utilizat de
oficiile de brevet şi de alţi utilizatori în vederea determinării noutăţii şi activitatii inventive.
Principii de clasificare
Documentele de brevet pot cuprinde 2 tipuri de informatii:
 informatie de inventie;
 informatie aditionala.
Pentru ambele categorii de informatie vor fi aplicate aceleasi reguli de atribuire a
simbolurilor de clasificare.
 Informatia de inventie este acea informatie care, din ansamblul de informatii tehnice
dezvaluite in documentul de brevet (de exemplu, in revendicari, descriere, si, dupa caz desene),
reprezinta aportul adus de inventie stadiului anterior.
Informatia aditionala este informatia tehnica la care se refera obiectul inventiei, cuprins
in descriere, dar care nu face obiectul unei revendicari si care, in sine, nu aduce nici un aport la
stadiul anterior, insa poate constitui o informatie utila pentru cercetator.

Simbolul sectiunii
Fiecare sectiune este determinata printr-una din literele majuscule de la A la H.:
1. Necesitati curente ale vietii
2. Tehnici industriale divers; transporturi
3. Chimie; metalurgie
4. Textile. Hartie
5. Constructie
6. Mecanica: iluminat; incalzire; armament; explozibil
7. Fizica
8. Electricitate

Tema 7. Protecţia juridică a mărcilor

 Ce este o marcă?
O marcă este un semn distinctiv care indică faptul că anumite produse sau servicii sunt
fabricate sau furnizate de o anumită persoană sau întreprindere. Originea mărcii datează din
timpuri străvechi, când artizanii îşi reproduceau semnăturile sau „marca” pe produsele lor
artistice sau utilitare. În timp, lucrurile au evoluat către ceea ce constituie astăzi sistemul de
înregistrare şi protecţie a mărcilor.
 Care este utilitatea mărcii?
O marcă furnizează protecţie titularului asigurându-i dreptul exclusiv de a o utiliza pentru
desemnarea unor produse şi servicii, sau pentru a autoriza un terţ să o utilizeze în schimbul unei
plăţi. Perioada de protecţie variază, dar o marcă poate fi reînnoită de nenumărate ori cu condiţia
de a efectua plata taxelor corespunzătoare. Protecţia drepturilor asupra mărcilor este garantată de
tribunale care, în majoritatea sistemelor juridice, deţin autoritatea de a împiedica încălcarea
dreptului asupra mărcii.
 Ce tipuri de mărci pot fi înregistrate?
Posibilităţile sunt aproape nelimitate. Mărcile se pot compune din cuvinte, litere şi cifre,
singure sau combinate. Ele pot consta în desene, simboluri, semne tridimensionale cum ar fi
forma şi ambalajul produselor, semne sonore cum ar fi sunetele muzicale sau vocale, parfumuri
sau culori utilizate ca trăsături distinctive.
În plus faţă de mărcile de produse sau de servicii care indică originea comercială a
acestora, mai există şi alte categorii de mărci. Marca colectivă aparţine unei asociaţii ai cărei
membri o utilizează pentru a fi identificaţi cu normele de calitate şi cu alte cerinţe stabilite de
asociaţie (cum ar fi asociaţia experţilor contabili, a inginerilor, arhitecţilor).

Marcile literale sunt constituite din cuvinte sau dintr-o combinatie de litere. Marcile
constituite din cuvinte trebuie sa fie deosebit de distinctive. Cuvântul sau grupa de litere pot fi
imaginare sau rezultatul unor combinari de litere cu sau fara semnificatie (ex.: ARO etc.). În
combinatie pot apare si cifre. Denumirea curenta a produsului sub care acesta este cunoscut în
mod obisnuit nu poate fi înscrisa drept marca de fabricatie de catre întreprinderea
producatoare.
 Altfel se interpreteaza, de exemplu, marca Adidas, care la început se utiliza numai
pentru ghetele de baschet si pantofii de tenis. Ulterior, nomenclatorul de produse fabricate de
aceasta marca s-a extins cuprinzând o gama foarte larga ,de articole de sport dintre cele mai
uzuale si de o mai buna calitate. În aceste conditii, marca a urmat produsul, l-a însotit
indiferent de firma producatorului si de tara în care se fabrica acesta; asadar, nu se poate
confunda denumirea fabricii sau produsului cu marca acestuia.

Marcile figurative sunt constituite din reprezentari grafice plane sau în relief,
monocolore sau policolore, care înfatiseaza forma produsului sau ambalajul acestuia. Cele
mai raspândite marci figurale sunt acelea care reprezinta, în mod stilizat, fie obiectul
caracteristic al întreprinderii, fie produsul care urmeaza sa fie protejat. Desenul grafic poate sa
nu aiba nici o legatura cu produsul. El poate fi exprimat prin obiecte, peisaje, flori, statui etc.
În cazul marcilor reprezentând produsul sau ambalajul, pentru a fi admise, trebuie sa prezinte
unele particularitati fata de forma uzuala, care sa le faca usor de identificat.
Cu privire la aceasta categorie de marci, precizam ca, în unele tari exista si o serie de
restrictii; astfel în Germania, Anglia, S.U.A., Spania, Olanda, Grecia, Japonia etc. Forma
ambalajului fara a fi însotita de etichete sau inscriptii nu poate fi utilizata ca marca de fabrica.
În cazul în care în compozitia marcilor intra si culori, acestea trebuie astfel combinate încât sa
fie distinctive si sa atraga atentia.

Marcile combinate sunt rezultate din combinarea mai multor elemente: cuvinte,
litere, cifre, reprezentari grafice, forma produsului, ambalajul, toate acestea fiind înfatisate
întruna sau mai multe culori. Din combinarea a doua sau mai multe asemenea elemente se pot
obtine marci reusite, care confera titularului, atât avantajele unei marci cu o eufonie placuta,
cât si o reprezentare grafica atractiva. Aceasta forma permite sa se asigure mai usor caracterul
distinctiv al marcii produsului.

Marcile prezentate sonor sunt utilizate ca marci de comert, raspândirea lor fiind
facilitata de posibilitatile oferite astazi de realizarile în domeniul tehnicii radioului,
televiziunii, videocasetelor, audiocasetelor, difuzoarelor publice etc. Marca prezentata sonor
prezinta avantajul pentru titular pentru ca se preteaza la o sustinuta publicitate în cele mai
diverse puncte dintr-o localitate.

Marci individuale si marci colective - o marca este individuala când se

înregistreaza de o singura întreprindere, care o foloseste în exclusivitate. Când marca este
înregistrata de o grupare colectiva, care reprezinta interesele mai multor întreprinderi, ea
poate fi folosita de catre acestea, în conditiile stabilite de regulamentul elaborat de unitatile
interesate.
În prezent sunt utilizate trei genuri de marci care vizeaza activitati distincte, astfel:
 În sectorul producatorilor de bunuri materiale se înregistreaza „marci de
fabrica” cum sunt: DERO (detergenti), ZORILE (încaltaminte), FRANZELUȚA (produse de
panificație), etc;
 În sectorul circulatiei marfurilor de larg consum se înregistreaza „marci de
comert”. De exemplu: ADIDAS, etc;
 În sectorul prestatiilor de servicii s-au instituit o serie de „marci de serviciu”, ca:
VICTORIABANK, TRAPEZA-TOUR etc.
 Semnele ce pot constitui mărci. Criteriile de acordare a protecţiei
Marca - constituie orice semn sau orice combinaţie de semne, susceptibile de reprezentare
grafică ce serveşte la deosebirea produselor sau serviciilor.
Marca este un semn distinctiv care are ca funcţie principală diferenţierea produselor,
lucrărilor şi serviciilor unei persoane fizice sau juridice, garantând o calitate definită şi constantă
a acestora.
Marca este un mijloc de comunicare între producător şi consumator, un fel de contract tacit
prin care primul garantează calitatea produsului, menţinerea şi îmbunătăţirea acesteia iar cel de-
al doilea poate să-l recunoască.

Conform Legii nr.38/2008 privind protecția mărcilor, pot constitui mărci orice semne
susceptibile de reprezentare grafică: cuvinte (inclusiv nume de persoane), litere, cifre, desene,
combinaţii de culori, elemente figurative, forme tridimensionale, în special forma produsului sau
a ambalajului acestuia, precum şi orice combinaţii ale acestor semne, cu condiţia ca ele să poată
servi la deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor
persoane fizice sau juridice.

Legea prevede o enumerare exemplificativă a semnelor ce pot constitui în condiţiile legii

mărci, sunt enumerate aşa semne cum ar fi:
 cuvintele (inclusiv numele de persoane),
 literele,
 cifrele,
 elementele figurative şi combinaţiile de culori,
 precum şi orice combinaţie a acestor semne perceptibile vizual.

Astfel, în calitate de marcă pot fi înregistrate:

a) cuvintele (inclusiv numele de persoane).

Cuvintele pot fi : de uz curent, artificiale, cuvinte străine, denumiri, slogane, nume;
• MERCEDES
• APPLE

• KODAK

• CONNECTING YOU TO THE WORLD.

• LUMEA E MOBILĂ ÎMPREUNĂ CU VOXTEL

Menţionînd cuvintele printre semnele ce pot fi înregistrate ca mărci, legea se referă atît la
nume, cît şi la denumiri.
În ceea ce priveşte înregistrarea numelui în calitate de marcă problemele sunt diferite în
dependenţă dacă acesta este:
- propriul nume, folosirea lui creează un risc permanent de confuzie datorită
omonimiilor posibile şi conduce la un monopol exorbitant ce constă din dreptul exclusiv al
titularului mărcii de a-şi atribui exclusiv un nume care poate aparţine şi altor persoane.
- numele unui terţ, există o rezervă justificată faţă de mărcile formate din numele
unui terţ, deoarece alegerea aceasta în general suspectă şi serveşte drept vehicul de fraudă. Pe de
altă parte utilizarea numelui unui terţ ca marcă este şi o sursă de confuzie pentru consumatori. În
sfârşit, chiar şi eficacitatea juridică a autorizării dată de terţ este controversă.
 -nume istoric, înregistrarea unei mărci constituite dintr-un nume istoric va fi respinsă ori de
câte ori se va considera că folosirea numelui, în acest mod ar aduce atingere unei personalităţi
dispărute, în plus ori de câte ori va fi vorba despre numele unor conducători de stat nu va fi
admisă înregistrarea până la prezentarea autorizaţiei organelor împuternicite.

-nume imaginar atunci când nu este vorba decât de aparenţa unui nume cum ar fi marca
Eau du docteur Addison
Denumirile pot constitui o marcă cu condiţia de a nu fi generice, necesare sau descriptive,
adică să fie arbitrare sau de fantezie
Sloganele pot constitui mărci în aceleaşi condiţii ca şi denumirile.

Literele şi cifrele sunt expres menţionate de Lege printre semnele ce pot fi folosite ca
mărci.

Reprezentările grafice, se înfăţişează sub o mare varietate de forme: embleme, viniete,

peisaje, portrete, fotografii, blazoane, desene, amprente reliefuri, peceţi, etichete, liziere.

Culoarea se consideră de regulă că o singură culoare nu ar putea fi protejată ca marcă, în

cazul însă a unei combinaţii de culori, cu aspect caracteristic, nimic nu se opune la o asemenea
înregistrare.
Excepţie constituie cazurile cînd solicitantul mărcii constituite dintr-o singură culoare
aduce dovezi incontestabile de obţinere prin activitatea sa sau prin publicitate a distinctivităţii.
 Forma ambalajului şi a produsului vor fi susceptibile de protecţie doar dacă vor
răspunde condiţiilor de a nu rezulta din proprietăţile produsului, de a nu fi necesare pentru
obţinerea unui rezultat tehnic, să nu să se refere la valoarea esenţială a produsului.

Semnele ce nu pot fi înregistrate în calitate de marcă

Nu orice semn depus spre înregistrare poate fi înregistrat şi protejat în calitate de marcă.
Marca trebuie să răspundă unor criterii, şi anume:
1. Marca trebuie să fie distinctivă, adică capabilă să deosebească produsele/serviciile
unui producător de cele ale concurenţilor
Caracterul unei mărci prezintă grade diferite de distinctivitate, putând astfel defini pe o
axă orizontală în partea dreaptă semne cu distinctivitate inerentă (semne fanteziste şi arbitrare),
iar la extremitatea stângă - denumirile generice, care sunt total lipsite de distinctivitate; între
aceste două extreme, de la dreapta la stânga, pot fi intercalate semnele sugestive şi descriptive.

Semne
Generice Descriptive Sugestive Arbitrare Fanteziste

O marcă este:
- generică dacă ea identifică categoria de produse (LAPTE pentru lapte, MOTOR
pentru motoare);
- descriptivă - dacă identifică calitatea sau caracteristicile produselor (Antiseptic
pentru preparate farmaceutice, Vegetal pentru margarină);
- sugestivă - dacă sugerează, mai degrabă decât descrie, un ingredient sau o
caracteristică a produselor şi necesită implicarea imaginaţiei şi percepţiei pentru a determina
natura produselor (KARDIOFYT pentru ceaiuri medicinale);
- arbitrară - dacă este un cuvânt comun care nu are nici o legătură semantică cu
produsele pentru care se foloseşte (Mango pentru haine, MOTOR pentru blugi);
- fantezistă - dacă este un cuvânt inventat (KODAK, DANONE, GRIVAS).
(spre exemplu, nu va fi înregistrată marca „Money Transfer” pentru „servicii
bancare”, deoarece indică la natura serviciului, sau marca „Cabernet” pentru „vinuri”, deoarece
indică la materia prima);

2. O altă condiţie este ca marca să nu fie deceptivă, adică să nu inducă consumatorul

în eroare.
Întrebarea dacă semnul este fals (ar putea induce în eroare) este privită in raport cu
produsele pentru care se cere înregistrarea desemnării. Unul şi acelaşi semn poate fi descriptiv
pentru unele produse, iar pentru altele - fals, pentru al treilea - fantezist. Exemplu: “MANGO”
solicitată pentru produsul “compoturi” este descriptivă; pentru produsul “suc de măr” este falsă,
iar pentru “haine” este fantezistă.

3. Printre condiţiile pe care trebuie să le întrunească o marcă pentru a fi protejată este şi

faptul ca denumirea revendicată să nu fie contrară ordinii publice şi bunelor moravuri;
Spre exemplu nu vor fi înregistrate:
BULLSHIT pentru băuturi şi pentru servicii de cazare şi alimentaţie publică
Free Hemp (în traducere CÂNEPĂ pe GRATIS) pentru produsul ţigări
 4. Şi desigur, marca solicitată trebuie să fie disponibilă, adică înregistrarea ei nu
trebuie lezeze drepturile de proprietate intelectuală dobândite anterior de alte persoane.

Atribuirea unui semn la una dintre cele patru categorii trebuie făcută cu mare grijă ţinîndu-
se cont de caracteristicile produsului şi de percepţia pe care o va avea potenţialul cumpărător
asupra denumirii (în sens că desemnările în chineză, japoneză sau în vreunul dintre dialectele
indiene, chiar şi în cazul în care vor avea un caracter descriptiv faţă de produsele pe care se va
aplica, puţin probabil că va fi perceput ca atare).
Problema care apare în asemenea cazuri e să ne determinăm, cînd anume considerăm noi
un cuvînt lipsit de caracter distinctiv, aici examinatorul trebuie să privească distinctivitatea din 2
puncte de vedere: din cea a producătorului (ca nu cumva prin acordarea dreptului exclusiv asupra
unui cuvânt să lezeze interesele celorlalţi producători) şi cea a consumatorului (care este absolut
dezorientat pe piaţă şi are drept ajutor în alegerea produselor, mărcile).

Sloganele în aceleaşi condiţii ca şi denumirile, pot constitui o marcă cu condiţia de a nu fi

generice, necesare sau descriptive, adică să fie arbitrare sau de fantezie.
În privinţa culorii nu există o atitudine unică referitor la protejabilitatea mărcilor alcătuite
numai dintr-o combinaţie de culori sau dintr-o singură culoare. În acelaşi timp, tot mai multe ţări
consideră că respectivele mărci sunt protejabile. Disputele dacă e sau nu e cazul să se considere
protejabile culorile durează ani de zile, argumentul forte a celor care sunt contra e că culorile
sunt limitate ca număr şi nu se poate permite monopolizarea acestora.

Formele tridimensionale.
Semnele tridimensionale sunt şi ele subiect de discuţii controversate, aici abordarea este
diferită în dependenţă dacă se depune o formă tridimensională pentru ambalaj, sau pentru produs
însuşi, cu ambalajul e relativ clar, întrebările cel mai frecvent apar în cazurile când se depune o
formă tridimensională pentru produs.
Majoritatea ţărilor impun aproximativ aceleaşi cerinţe, adică forma să nu fie uzuală, să nu
fie funcţională şi să nu confere valoare.

Semne false sau deceptive

Semnul se consideră fals sau înşelător, dacă cel puţin un element al lui este fals sau
înşelător. La semnele false sau deceptive se atribuie semnele sau indicaţiile care servesc pentru
desemnarea speciei, calităţii, cantităţii, însuşirilor, destinaţiei, valorii sau timpului fabricării
produselor ori prestării serviciilor, sediului producătorului, precum şi altor caracteristici care nu
corespund realităţii.
Semnele sau indicaţiile care servesc pentru desemnarea speciei, calităţii produsului prin
asocierea care o pot provoca consumatorului, se referă la cele care pot induce în eroare.
Posibilitatea semnelor de a induce în eroare nu este atât de evidentă. Ea are un caracter de
probabilitate.
Întrebarea dacă semnul este fals (ar putea induce în eroare) este privită in raport cu
produsele pentru care se cere înregistrarea desemnării. Unul şi acelaşi semn poate fi descriptiv
pentru unele produse, iar pentru altele - fals, pentru al treilea - fantezist. Exemplu: “Tea Flower”
solicitată pentru produsul “ceai” este descriptivă; pentru produsul “cafea” este falsă, iar pentru
“parfumuri” este fantezistă.
Pentru a determina dacă marca este falsă (ar putea induce în eroare) e de dorit de a analiza
sensul fiecărui element care intră în componenţa mărcii. Aceasta ar putea determina acele
elemente care pot fi atribuite ca descriptive, ca indicaţii geografice şi ca cele care pot induce în
eroare consumatorul privind specia produsului, însuşirile lui, producătorul… La efectuarea
acestei analize de obicei sunt folosite datele despre solicitant, marcă, produse, incluse în cererea
de înregistrare şi informaţia din dicţionarele explicative, speciale, enciclopedii şi altă literatură,
care dă posibilitatea de a determina conţinutul noţiunilor necunoscute de către examinator.
 Dacă, după părerea examinatorului, elementele mărcii pot fi caracterizate ca false sau că ar
putea indice în eroare, dar neverosimile, atunci e necesar de a recunoaşte marca falsă sau care ar
putea induce în eroare.
Exemplu: marca în componenţa căreia intră elementul “SUC” nu poate fi înregistrată
pentru produsul “apă minerală” deoarece o astfel de marcă este falsă. Însă marca “Nectarul
vieţii” ar putea fi înregistrată pentru produsul “apă minerală” deoarece chiar fiind falsă (nectar-
suc dulce, secretat de florile plantelor melifere), dar o astfel de indicaţie falsă nu este verosimilă.
Ea este percepută ca fantezistă.
Alt exemplu: chemările publicitare de pe etichetele, solicitate de a fi înregistrate pentru
sucuri: “Кто больше пьет, тот лучше поет”. “Тот, кто соки пьет зимой, будет вечно
молодой”. Aceste chemări publicitare nu par a fi false, deoarece ele posedă un caracter fantezist
umoristic.

Particularităţile determinării falsităţii mărcilor ce conţin denumiri geografice

Denumirile geografice, solicitate pentru produsele particularităţile cărora nu sunt legate de
provenienţa geografică, în dependenţă de volumul de informaţii din sursele de informare, pot fi
condiţionat împărţite în:
 denumiri geografice cunoscute, care pot fi concepute ca sediu al producătorului;
 denumiri puţin cunoscute, care n-ar putea fi percepute ca sediu al producătorului.
În scopul constatării posibilităţii de protejare a acestor denumiri geografice e necesar de a
reieşi din următoarele: dacă se solicită înregistrarea denumirii geografice, care indică locul
fabricării sau comercializării produsului şi sediul producătorului şi în sursele de informare sunt
date despre sediu cu astfel de denumire, aceasta desemnare nu trebuie înregistrată.
În cazul cînd o astfel de denumire geografică este parte componentă a desemnării solicitate
ea poate fi înregistrată cu indicarea denumirii geografice în calitate de element neprotejabil
Pentru a avea un răspuns la înterbarea dacă este falsă o denumire geografică care intră în
componenţa mărcii e de dorit, în primul rând, de a şti poate ea oare în principiu pentru produsele
solicitate să fie percepută ca o indicaţie la originea produsului şi sediul producătorului.
Dacă denumirea geografică nu poate fi percepută în acest fel pentru că relativ la produsul
solicitat are un caracter fantezist, nu are rost de a fi considerată falsă. Printre astfel de semne pot
fi clasate următoarele: “Polul Nord” pentru produsul “îngheţată”, “Piaţa Roşie” pentru
“macarale”, Starîi Arbat” pentru “vinuri”, “Ural” pentru “aspiratoare”, “Nistru” pentru “ţigări”,
“Parcul Puşchin” pentru “încălţăminte”.
Însă dacă denumirea geografică poate fi percepută ca o indicaţie la locul de producere sau
de realizare a produsului şi a sediului producătorului, e de dorit de a aprecia dacă ea nu este
falsă. Denumirea geografică nu este considerată falsă în cazul când este denumirea locului
producerii sau comercializării produsului şi a sediului producătorului.
Şi invers, dacă denumirea geografică nu este locul producerii sau comercializării
produsului şi a sediului producătorului, dar poate fi percepută astfel, ea poate fi considerată falsă.
De exemplu: poate fi considerat fals elementul “Helsinki”, solicitat în componenţa unei mărci
combinate pentru produsul “dulapuri” de către fabrica de mobilă din Soroca.. O astfel de marcă
nu poate fi înregistrată deoarece ar putea induce consumatorul în eroare.
Semnele care descriu sau indică originea geografică sunt false atunci cînd sunt utilizate
pentru produsele care nu provin din regiunea descrisă sau indicată. În astfel de cazuri
consumatorul va fi indus în eroare dacă originea geografică menţionată este înţeleasă de către el
ca o semnificaţie inexactă “Champagne” şi “ciocolată elveţiană” sunt cele mai cunoscute
exemple de semne de acest fel.

Caracter deceptiv (inducător în eroare)

Ţinînd cont de interesul publicului, nu pot fi înregistrate mărcile care riscă de a induce în
eroare consumatorul privind natura, calitatea sau alte caracteristici ale produselor sau originea lor
geografică.
 În acest caz, marca trebuie să prezinte un caracter eronat, caracteristic produselor solicitate
în cererea de înregistrare a mărcii. E necesar de a deosebi această noţiune şi riscul de a crea o
confuzie în conştiinţa consumatorului în caz de utilizare a mărcilor identice sau similare pentru
produse identice sau similare.
E adevărat că mărcile care prezintă rezultatul unei imaginaţii (fanteziste) sau mărcile cărora
li s-a atribuit un sens arbitrar (liber) pentru produsele solicitate nu pot fi considerate că ar putea
induce în eroare.
În general se poate spune că cu cât marca e mai descriptivă cu atât mai mult consumatorul
va fi indus în eroare, dacă ea nu va fi utilizată pentru produsele cu caracteristicile descrise.
Exemplu: marca ORLAINE pentru îmbrăcăminte. Pentru produsele fabricate numai din lână,
marca este descriptivă. Ea prezintă de asemenea un caracter descriptiv pentru produsele care nu
sunt fabricate numai din lână, având atunci un caracter de inducere în eroare.

Drapele, steme, embleme, denumiri oficiale sau istorice de state sau abrevierea lor,
denumiri depline sau abreviate de organizaţii interguvernamentale.
În art. 6ter al Convenţiei de la Paris sunt menţionate condiţiile referitoare la protecţia
drapelelor, stemelor, emblemelor, simbolurilor internaţionale şi interguvernamentale şi alt. în
calitate de mărci sau elemente ale mărcilor.
Acest articol se referă la mărci, dar scopul lui este nu de a reglementa protecţia lor ca
obiecte de proprietate industrială, dar mai degrabă de a interzice aceasta, în anumite condiţii.
Ţările - membre ale conferinţei de la Paris sunt libere în utilizarea acestor reguli atât şi a mărcilor
de serviciu.
Marca nu poate fi înregistrată dacă ea reproduce steme, drapele sau alte semne de stat,
abrevieri sau denumiri de organizaţii internaţionale sau interguvernamentale, sigilii oficiale de
control, de marcare, de garanţie, utilizarea cărora este interzisă de lege. Ex.: ONU, UNESCO,
MD, SUA.
Astfel de semne pot fi incluse în marcă ca elemente neprotejabile, dacă nu ocupă în aceasta
o poziţie dominantă şi există acordul organelor competente.
Organul competent este organul ţării sau al statului, emblemele, semnele de stat şi de
garanţie ale cărora sunt utilizate în marcă. Aceste organe pot permite de a utiliza astfel de
elemente, semne în anumite mărci, care aparţin cetăţenilor lor.
În cazul includerii elementelor indicate mai sus se verifică dacă elementul în cauză nu ocupă
o poziţie dominantă în marcă.
Pentru a aprecia dacă elementul neprotejabil ocupă sau nu o poziţie dominantă în marcă, se
ia în considerare semnificaţia lui semantică şi/sau spaţială. Dacă un asemenea element ocupă o
poziţie dominantă, se concluzionează imposibilitatea înregistrării semnului solicitat în calitate de
marcă.

Semnele contrare ordinii publice şi bunelor moravuri

Nu se admite înregistrarea ca marcă sau elemente ale ei a semnelor care sunt contrare ordinii
publice şi bunelor moravuri. La aceasta se referă, în special, cuvintele şi reproducerile indecente,
apelurile antiumane ce lezează demnitatea, sentimentele religioase, etc.

Prioritatea mărcii
Prioritatea mărcii, conform Legii, se stabileşte în funcţie de data depozitului naţional
reglementar.
Prioritatea mărcii poate fi stabilită la data depunerii cererii iniţiale într-un stat-parte la
Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale (prioritate convenţională), dacă
cererea a fost depusă la Agenţie în termen de 6 luni de la data menţionată. Acest termen începe să
curgă de la data depozitului primei cereri; ziua depozitului nu este cuprinsă în termen.
 Prioritatea unei mărci aplicate pe exponatele unei expoziţii internaţionale (prioritate de
expoziţie) începe la data prezentării respectivelor exponate în expoziţie, dacă cererea de
înregistrare a fost depusă la Agenţie în termen de 6 luni de la data menţionată.
Solicitantul care doreşte să folosească dreptul la prioritatea convenţională sau de
expoziţie este obligat să indice aceasta în cerere sau să comunice aceasta în termen de 2 luni de
la data depunerii cererii la Agenţie şi să prezinte documentele necesare ce confirmă legitimitatea
unei astfel de cerinţe în termen de cel mult 3 luni de la data depunerii cererii la Agenţie. Actele
care justifică invocarea priorităţii vor fi însoţite de un certificat al datei depozitului şi de o
traducere a acestora în limba de stat.
Dobîndirea şi stingerea dreptului de marcă
Dreptul la marca poate fi dobîndit de persoane fizice sau juridice care exercită o
activitate industrială sau de comerţ. El poate fi dobîndit şi în comun, de mai multe persoane
fizice care desfaşoară activităţi economice, dupa cum poate ajunge să aparţină mai multor
persoane ca urmare a transmiterii drepturilor asupra mărcii (tema 6).
Initial acest drept se dobîndea prin ocuparea semnului ales ca marca si se conserva prin
folosirea lui efectiva. Dezvoltarea activitatilor economice a facut insa ca acest sistem de
dobîndire a dreptului la marca sa nu mai fie corespunzator realitatii. Astfel a aparut
posibilitatea indeplinirii unor formalitati prin care dobîndirea dreptului la marca sa fie mai
sigura si mai durabila. Aceste formalitati presupun actul de inscriere, care este depozitul si
inregistrarea.

În una din accepţiunile teoretice, exista doua sisteme legislative de dobîndire a dreptului
la marca:
1. prin inregistrare in registrul marcilor,
2. prin prioritate de folosire, dupa expirarea unei anumite perioade.

Aceste doua sisteme au multe asemanari si de multe ori se gasesc combinate, in variante
diferite. Înregistrarea in registrul marcilor, deci efectuarea depozitului marcii, creeaza unele
avantaje posesorului marcii.
1. Prin realizarea depozitului, marca este adusa in atentia publicului, deci i se
face publicitate pozitiva.

2. Prin realizarea depozitului se naste o prezumtie de proprietate asupra marcii.

Acest avantaj este valabil in tarile in care dreptul la marca se dobandeste prin
prioritate de folosire. Într-un conflict intre doua persoane, dintre care unul a folosit marca,
iar celalalt a depus-o, dreptul asupra marcii este recunoscut celui care a folosit-o, doar daca
acesta poate face proba contrara pentru prezumtia de proprietate pe care celalalt o are prin
crearea depozitului.

3. Pe baza depozitului se pot iniţia actiuni în cazul contrafacerii.

4. Din momentul efectuarii depozitului, pentru marca respectiva, nici un act de folosire nu
mai este opozabil detinatorului (cu conditia ca acest act de folosire sa nu fi existat inainte de
efectuarea depozitului).

Într-o altă opinie, ce consacră sisteme diferite de dobîndire a dreptului la marcă, se pot
grupa în trei categorii:
- sistemul declarativ sau realist;
- sistemul atributiv, constitutiv sau formalist;
- sistemul mixt, dualist sau complex.
 Sistemul declarativ
În sistemul declarativ, dreptul la marcă se dobîndeşte prin prioritate de folosire. Din
momentul adoptării de către un comerciant sau producător, marca nu mai poate fi utilizată de o
altă persoană pentru a deosebi produsele de aceeaşi natură. Marca fiind adoptată şi nu depusă,
depozitul este cerut numai pentru revendicarea semnului distinctiv.
În sistemul dobîndirii dreptului de marca prin prioritate de folosire, marca apartine
celui care ia primul in stapanire marca „si-a apropiat-o in mod legitim si poate interzice celorlalti
folosirea ei”. Aceasta proprietate de un gen special nu este supusa nici unei formalitati. Întrucît in
acest sistem, dreptul asupra marcii se dobîndeste fara vreo formalitate, act sau declaratie, odata
dobîndit, el isi continua existenta indefinit, atîta timp cît este folosit continuu. De asemenea,
folosirea marcii trebuie sa fie publica si neechivoca.
Elementele caracteristice ale sistemului declarativ sunt efectuarea unui prim act de
folosire a mărcii şi efectul declarativ al depozitului. În sistemul declarativ, dreptul la marcă
aparţine primului ocupant, celui care foloseşte cel dintîi semnul distinctiv în mod legitim. Actul
de folosire a mărcii este determinant şi independent de orice depozit. În sistemul priorităţii de
folosire, efectuarea depozitului nu reprezintă o condiţie pentru dobîndirea dreptului asupra
mărcii.
Depozitul mărcii are un caracter declarativ. Cu toate acestea, depozitul dă naştere la
unele efecte juridice. După constituire, depozitul reprezintă un mijloc de publicitate, determină o
prezumţie de proprietate asupra mărcii, permite exercitarea acţiunii penale în contrafacere şi are
semnificaţia unui act de apropriere a mărcii. Caracterul declarativ al depozitului produce şi un
număr de consecinţe juridice. Ele constau în următoarele:
- posesorul unei mărci dobîndite prin prioritate de folosire poate să constituie
ulterior depozitul, fără ca actele sale să-i fie opozabile ca anteriorităţi;
- efectuarea depozitului nu conferă deponentului nici un drept dacă marca nu
este susceptibilă de apropriere;
- marca adoptată, dar nedepusă, poate fi transmisă, urmînd ca depozitul să fie
efectuat ulterior de cesionar, dacă marca a fost dobîndită de la primul posesor;
- resortisanţii Uniunii de la Paris au un drept de prioritate pentru efectuarea
depozitului aceleiaşi mărci în orice altă ţară membră.

Sistemul atributiv
În sistemul atributiv, dreptul la marcă se dobîndeşte prin prioritate de înregistrare.
Dreptul la marcă aparţine persoanei care înregistrează prima un anumit semn distinctiv. În
sistemul priorităţii de înregistrare, depozitul constituie o etapă a procedurii. Efectuarea
formalităţilor stabilite de lege are un caracter atributiv. Este sistemul traditional al Germaniei.
In acest sistem, dreptul la munca se dobandeste de cel care inregistreaza primul o marca.
Posesorului anterior al marii, chiar de buna credinta, nu i se recunoaste, dupa inregistrarea marcii
de o alta persoana, nici un drept de posesiune anterioara.
Conform Legii nr.38/2008 privind protecţia mărcilor, drepturile asupra mărcii sînt
dobîndite şi protejate pe teritoriul Republicii Moldova prin:
a) înregistrare în condiţiile legale;
b) înregistrare internaţională conform Aranjamentului de la Madrid privind înregistrarea
internaţională a mărcilor din 14 aprilie 1891, denumit în continuare Aranjamentul de la Madrid,
sau conform Protocolului referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea
internaţională a mărcilor din 27 iunie 1989, denumit în continuare Protocolul referitor la
Aranjament;
c) recunoaşterea mărcii ca fiind notorie.

Sistemul mixt
Întrucît ambele sisteme au suportat critici legate de neajunsurile pe care le au, unele
legislatii au adoptat un sistem mixt, avand sistemul prioritatii de folosire si al efectului declarativ
al depozitului, cu transformarea in timp a acestuia in dovada definitiva a dreptului depunatorului
asupra marcii depuse. Sistemul mixt îmbină trăsăturile celor două moduri, declarativ şi atributiv,
de dobîndire a dreptului la marcă. În unele legislaţii, se utilizează sistemul atributiv amînat,
sistemul provocator sau sistemul avizului prealabil. Sistemul atributiv amînat este practicat în
dreptul englez. În acest sistem, depozitul se transformă, după o anumită perioadă de timp, într-o
dovadă definitivă a dreptului titularului mărcii depuse.
Sistemul atributiv amînat se caracterizează prin existenţa publicităţii şi controlului
preventiv. În sistemul provocator, organul competent nu efectuează un examen de fond al mărcii.
După verificarea formală a depozitului, se admite publicarea mărcii. Sistemul avizului prealabil
este consacrat în dreptul elveţian. În sistemul avizului prealabil, depunătorul este înştiinţat de
către organul administrativ competent de opunerile la înregistrarea mărcii. Cu toate că există
anteriorităţi la cererea depunătorului, organul administrativ înregistrează marca.
Un alt sistem mixt este sistemul provocator, in care marea nu este supusa unui examen
de fond (asa cum se procedeaza in sistemul inregistrarii), iar dupa examenul formal al
depozitului, se publica marca, astfel incat tertii interesati pot sa-si declare opozitia, intr-un
anumit termen.
Sistemul elvetian este de asemenea un sistem mixt numindu-se „sistemul avizului
prealabil”, si are ca si caracteristica atributia organului administrativ competent de a preveni
depunatorul de riscurile anterioritatilor. Daca acesta cunoscînd aceste riscuri, isi completeaza
cererea, organul administrativ inregistreaza marca.

Recapitulînd, o marca poate fi dobîndita prin inregistrare sau utilizare. Tarile cu drept
comun (SUA, Anglia) recunosc drepturile unei marci, daca ea a fost folosita de proprietar. Daca
a fost folosita in mod corect ea este protejata prin lege, si poate fi inregistrata de autoritatile
locale si / sau federale. Tarile cu lege civila, nu cer de obicei folosirea marcii inainte de
inregistrare. Totusi, cele mai multe cer ca marcile sa fie folosite la scurt timp dupa
inregistrare, de obicei trei ani. Daca proprietarul nu foloseste marca in perioada specificata,
drepturile lui pot fi pierdute, iar inregistrarea anulata.

Procedura de înregistrare a mărcii

Înregistrarea unei mărci se efectuează în mai multe etape: Etapele:
 Examinarea formala
 Publicarea cererii
 Examinarea de fond
 Contestaţia împotriva înregistrării
 Înregistrarea mărcii
 Eliberarea certificatului de inregistrare

Durata înregistrării
Înregistrarea mărcii produce efecte pentru o perioadă de 10 ani cu începere de la data
depozitului naţional reglementar.

Depozitul naţional reglementar

Cererea de înregistrare a mărcii se depune la AGEPI de către orice persoană fizică sau
juridică şi trebuie să se refere la o singură marcă.
Înregistrarea unei mărci poate fi cerută în mod individual sau în comun de persoane
fizice sau juridice. În cazul în care două sau mai multe persoane depun o cerere de înregistrare a
mărcii, după înregistrare marca devine proprietate comună conform legislaţiei civile.
Cererea se depune pe un formular-tip, aprobat de AGEPI, în limba moldovenească şi
constituie depozitul cererii. Dată de depozit este data la care solicitantul a depus la AGEPI
cererea de înregistrare a mărcii
 Examinarea formală a cererii de înregistrare
În termen de o lună de la data depunerii cererii de înregistrare, AGEPI examinează
îndeplinirea condiţiilor formasle pentru atribuirea unei date de depozit.
AGEPI înscrie în Registrul naţional al cererilor de înregistrare a mărcilor datele referitoare
la cererea căreia i-a fost atribuită data de depozit, fapt care este notificat solicitantului.
Nerespectarea dispoziţiilor ce ţin de revendicarea priorităţii atrage pierderea dreptului de
prioritate privind cererea.
Cererea de înregistrare a mărcii se publică în cel mult 3 luni de la data de depozit. În
termen de 3 luni de la data publicării cererii de înregistrare a mărcii, orice persoană fizică sau
juridică, precum şi orice grup de fabricanţi, producători, prestatori de servicii, comercianţi sau
consumatori poate prezenta în scris la AGEPI observaţii motivate privind necesitatea de a refuza
înregistrarea mărcii. De asemenea, în termen de 3 luni de la data publicării cererii de înregistrare
a mărcii, titularul unei mărci anterioare sau al unei mărci recunoscute notorii, titularul unui drept
anterior cu privire la propriul nume sau imagine, la o indicaţie geografică sau la o denumire de
origine protejată, la un desen sau model industrial protejat sau titularul unui drept de autor,
precum şi orice altă persoană interesată, poate formula o opoziţie la înregistrarea mărcii pe motiv
că înregistrarea acesteia ar trebui refuzată.
Opoziţia se consideră depusă numai după achitarea taxei stabilite. Persoana care a formulat
opoziţia poate prezenta, în termen de o lună de la data depunerii acesteia, dovezi şi argumente
suplimentare în susţinerea opoziţiei.

Examinarea de fond a cererii de înregistrare

În termen de 6 luni de la publicarea cererii, AGEPI efectuează examinarea de fond a
acesteia în vederea respectării condiţiilor de protecţie a mărcii, sub rezerva achitării taxelor
stabilite. În funcţie de rezultatele examinării de fond, AGEPI adoptă decizia de înregistrare a
mărcii, în totalitate sau în parte, ori de respingere a cererii de înregistrare a mărcii şi o notifică
solicitantului în termen de o lună de la data adoptării.

Solicitantul poate oricînd să-şi retragă cererea de înregistrare a mărcii sau să limiteze lista
produselor şi/sau serviciilor pe care aceasta le conţine. Dacă cererea de înregistrare a mărcii a
fost deja publicată, datele privind retragerea cererii sau limitarea listei de asemenea se publică în
BOPI.
Cererea de înregistrare a mărcii poate fi modificată, la cererea solicitantului, doar în cazul
cînd este necesar de a corecta numele sau adresa solicitantului, greşelile de exprimare sau de
transcriere ori erorile apărute, astfel încît o asemenea modificare să nu afecteze în mod
substanţial marca şi să nu extindă lista de produse şi/sau servicii. Dacă modificările se referă la
reproducerea mărcii sau la lista de produse şi/sau servicii şi se operează după publicarea cererii,
aceasta va fi republicată cu modificările respective.

Se refuză înregistrarea:
a) semnelor care nu pot constitui mărci;
b) mărcilor care sînt lipsite de caracter distinctiv;
c) mărcilor constituite exclusiv din semne ori din indicaţii ce pot servi în comerţ pentru a
desemna specia, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică, timpul fabricării
produsului sau prestării serviciului, alte caracteristici ale acestora;
d) mărcilor constituite exclusiv din semne ori din indicaţii devenite uzuale în limbajul
curent sau în practicile comerciale loiale şi constante;
e) semnelor constituite exclusiv din forma impusă de însăşi natura produselor sau din
forma produsului necesară pentru obţinerea unui rezultat tehnic, sau din forma care conferă
valoare esenţială produsului;
 f) mărcilor care sînt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri ori prejudiciază
imaginea şi interesele statului;
g) mărcilor care pot induce în eroare consumatorul în ceea ce priveşte originea
geografică, calitatea ori natura produsului şi/sau a serviciului;
h) mărcilor care conţin reproduceri sau imitaţii de steme, drapele şi embleme de stat,
denumiri oficiale sau istorice de state ori abrevierea lor, denumiri depline sau abreviate de
organizaţii internaţionale şi interguvernamentale, semne, sigilii oficiale de control, de garanţie şi
de marcare, decoraţii şi alte semne de distincţie care, în lipsa autorizaţiei autorităţilor
competente, trebuie refuzate în conformitate cu art.6 ter din Convenţia de la Paris pentru
protecţia proprietăţii industriale din 20 martie 1883, denumită în continuare Convenţia de la
Paris;
i) mărcilor care conţin reproduceri de insigne, de embleme sau de ecusoane, altele decît
cele protejate conform art.6 ter din Convenţia de la Paris, şi care prezintă un interes public
deosebit, cu excepţia cazurilor cînd înregistrarea este autorizată de autorităţile competente;
j) mărcilor care conţin semne de înaltă valoare simbolică, în special simboluri religioase;
k) mărcilor care conţin ori sînt constituite:
- dintr-o indicaţie geografică menită să identifice vinuri sau alte produse alcoolice; sau
- dintr-o desemnare identică ori similară cu o indicaţie geografică sau cu o denumire de
origine protejată pe teritoriul Republicii Moldova.

Înregistrarea mărcii
În cazul în care, în urma examinării cererii, se constată că sînt îndeplinite condiţiile pentru
înregistrarea mărcii, precum şi în cazul în care nu a fost depusă nici o contestaţie împotriva
înregistrării sau contestaţiile depuse au fost respinse printr-o decizie definitivă, AGEPI decide
înregistrarea mărcii, cu condiţia achitării taxei stabilite. Datele privind înregistrarea mărcii se
înscriu în Registrul naţional al mărcilor, iar titularului i se eliberează certificatul de înregistrare a
mărcii. Datele referitoare la înregistrare se publică în BOPI.

Orice decizie privind cererile de înregistrare a mărcilor poate fi contestată de către părţi în
termen de 2 luni de la data primirii ei sau de către persoanele terţe care deţin informaţia referitor
la înregistrarea mărcii – în termenul cuprins între data emiterii deciziei şi data înregistrării
mărcii. Contestaţia se depune la AGEPI şi se soluţionează de către Comisia de contestaţii în
conformitate cu regulamentul acesteia, aprobat de Guvern.

Stingerea drepturilor asupra marcii

Stingerea dreptului la marca se realizeaza pe mai multe cai :
 abandonul marcii;
 expirarea duratei protectiei;
 renuntarea titularului;
 anularea marcii;
 decaderea.

Abandonul marcii reprezinta o renuntare tacita, in timp ce renuntarea titularului

constituie un abandon expres. Abandonul marcii caracterizeaza in general, sistemul dobîndirii
marcii prin prioritate de folosire, dar in prezent, toate legislatiile au specificat si au rezolvat
aceasta problema. Abandonul presupune incetarea fabricarii produsului / serviciului pentru care
exista marca respectiva. Aceasta incetare trebuie sa dureze un interval suficient, pentru a putea fi
considerata irevocabila.

Expirarea duratei protectiei se realizeaza dupa expirarea perioadei de 10 ani

prevazuta de lege. Este un mod de stingere al dreptului de marca care nu ridica probleme
fiind simplu de aplicat in orice legislatie cunoscuta.
 Renunţarea la marcă are loc atunci cînd titularul, sub rezerva achitării taxei stabilite,
poate să renunţe la marcă pentru toate sau numai pentru o parte din produsele şi/sau serviciile
pentru care marca a fost înregistrată. Renunţarea la marcă se declară în scris la AGEPI de către
titularul mărcii sau de către persoana împuternicită de acesta, iar drepturile asupra mărcii se sting
de la data înscrierii renunţării în Registrul naţional al mărcilor.
Renunţarea este înregistrată numai cu acordul tuturor titularilor de drepturi referitoare la
marcă, înscrişi în Registrul naţional al mărcilor. În cazul cînd a fost înregistrat un contract de
licenţă, renunţarea la marcă se înscrie în Registrul naţional al mărcilor numai dacă titularul
mărcii demonstrează că l-a informat pe licenţiat despre intenţia de a renunţa la marcă.

Nulitatea marcii atrage radierea sa din registrul marcilor comerciale.

Motive de nulitate:
Marca este declarată nulă în urma unei cereri de anulare, depuse la Curtea de Apel
Chişinău, sau a unei cereri reconvenţionale într-o acţiune de apărare a drepturilor, depuse la
aceeaşi instanţă, dacă:
a) marca a fost înregistrată contrar prevederilor legale;
b) solicitantul a acţionat cu rea-credinţă în momentul depunerii cererii de înregistrare a
mărcii.
Marca se consideră ca fiind înregistrată cu rea-credinţă în cazul în care, la momentul
depunerii cererii de înregistrare a ei, solicitantul ştia sau putea şti despre existenţa, inclusiv în
străinătate, a unei astfel de mărci ce se bucură de renume în ţara de origine şi este promovată în
Republica Moldova sau se negociază o astfel de promovare.
La anularea mărcii pe motivul înregistrării ei cu rea-credinţă se va ţine cont în special de
faptul dacă marca înregistrată este utilizată pentru produse care generează conflict cu o altă
marcă sau dacă titularul mărcii înregistrate utilizează marca doar în scop de blocaj.

Decaderea din dreptul de marca este determinata de obicei de neplata taxelor sau
neexecutarea obligatiei de exploatare a marcilor conform prevederilor legale.
În Republica Moldova, titularul mărcii este decăzut din drepturile asupra mărcii în urma
unei cereri de decădere din drepturi, depuse la Curtea de Apel Chişinău, sau a unei cereri
reconvenţionale într-o acţiune de apărare a drepturilor, depuse la aceeaşi instanţă, dacă:
a) în decursul unei perioade neîntrerupte de 5 ani, fără motive justificate, marca nu a făcut
obiectul unei utilizări efective în Republica Moldova pentru produsele şi/sau serviciile pentru
care a fost înregistrată;
b) prin activitatea sau prin inactivitatea titularului, marca a devenit denumire uzuală în
comerţul cu un produs şi/sau cu un serviciu pentru care a fost înregistrată;
c) în urma utilizării mărcii de către titularul acesteia sau cu consimţămîntul lui, marca
poate induce în eroare consumatorul, în special în ceea ce priveşte natura, calitatea sau
provenienţa geografică a produselor şi/sau a serviciilor pentru care a fost înregistrată.

Efectele decăderii din drepturi şi ale nulităţii mărcii

În cazul în care titularul este decăzut din drepturi în totalitate sau în parte, efectele
înregistrării mărcii, încetează în aceeaşi măsură începînd cu data depunerii cererii de decădere
din drepturi sau a cererii reconvenţionale. La cererea uneia dintre părţi, instanţa judecătorească
poate stabili o dată anterioară la care a intervenit una din cauzele decăderii din drepturi.
În cazul în care o marcă a fost declarată nulă în totalitate sau în parte, se consideră că
efectele înregistrării mărcii, nu s-au produs în aceeaşi măsură de la data de depozit.
Sub rezerva aplicării prevederilor legale privind fie acţiunile de compensare a prejudiciului
cauzat din neglijenţa sau din lipsa de bună-credinţă a titularului mărcii, fie îmbogăţirea
neîntemeiată, efectul retroactiv al decăderii din drepturi sau al nulităţii mărcii nu afectează:
 a) deciziile definitive privind încălcarea drepturilor, executate pînă la adoptarea deciziei de
decădere din drepturi sau de nulitate;
b) contractele încheiate anterior adoptării deciziei de decădere din drepturi sau de nulitate
în măsura în care acestea au fost executate pînă la adoptarea deciziei respective; totodată, din
motive de echitate, poate fi cerută restituirea, într-o măsură justificată de circumstanţe, a sumelor
plătite în temeiul contractului.

Inregistrarea unei mărci în străinătate

Orice persoană fizică sau juridică din Republica Moldova are dreptul să-şi înregistreze
mărcile în străinătate. Cererea de înregistrare a mărcii în străinătate, conform Aranjamentului de
la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor, se depune prin intermediul AGEPI.
Cheltuielile ce ţin de înregistrarea mărcii în străinătate sunt suportate de solicitant sau de orice
altă persoană fizică sau juridică, de comun acord cu solicitantul.
Inregistrarea internationala a unei marci presupune ca marca sa fie protejata pe teritoriul
altor state, decat cel de origine. In situatia in care se doreste exportul, comercializarea produselor
pentru care s-a cerut solicitarea inregistrarii marcii, este necesara protectia acesteia in teritoriul
respectiv.

Sistemul de la Madrid
Protecţia internaţională a mărcilor este asigurată în baza a 2 tratate:
- Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor din 1891
- Protocolul referitor la Aranjament privind înregistrarea internaţională a mărcilor din
1989
Aranjamentul de la Madrid permite inregistrarea internationala a unei marci (trebuie sa
detina certificat de inregistrare), intr-o tara sau mai multe tari membre ale acestui aranjament
printr-o singura cerere, depusa la OMPI - Organizatia Mondiala a Proprietatii Intelectuale.
Durata protectiei obtinute in baza Aranjamentului de la Madrid este de 20 ani, cu posibilitatea de
prelungire pentru alti 20 ani, prin plata unei taxe.
Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid permite inregistrarea internationala
a unei marci in una sau mai multe tari membre la acest Protocol, printr-o singura cerere, depusa
la OMPI. Protocolul permite inregistrarea internationala nu numai pe baza unei marci inregistrate
national, ci si pe baza depozitului national reglementar al unei cereri de marca (respectiv, pe baza
cererii de inregistrare). Durata de protectie, potrivit Protocolului referitor la Aranjamentul de
la Madrid, pentru inregistrarea unei marci este de 10 ani, cu posibilitatea de prelungire pentru
alti 10 ani, sub rezerva achitarii unei taxe.

Aplicarea pentru o cerere internationala implica deosebite avantaje, respectiv, printr-o

singura cerere se poate obtine protectia in mai multe state (state membre ale Conventiei de la
Paris), evitandu-se excesul de birocratie; in situatia in care nu ati aplicat pentru obtinerea
protectiei in toate statele si doriti extinderea acesteia, obtineti un drept de prioritate fata de alta
marca; in situatia in care doriti inregistrarea internationala conform Aranjamentului de la Madrid,
perioada de protectie este de 20 ani.
Efectele inregistrarii unei marci intenationale vor fi aceeasi ca si in cazul in care aceeasi
marca ar fi fost depusa direct la oficiul acelei parti contractante. Daca titularul unei marci sau al
unui depozit reglementar doreste o extindere teritoriala a protectiei care rezulta din inregistrarea
internationala, va trebui sa mentioneze in mod expres acest lucru in cererea internationala.

Inregistrarea unei marci la Biroul international implica plata prealabila a unui

onorariu international, care va cuprinde, dupa caz: un onorariu de baza, care difera in functie de
felul marcii si un onorariu suplimentar pentru orice clasa a clasificarii internationale mai sus de a
treia.

Ambele tratate se refera la înregistrarea internaţionala a mărcilor şi pentru a nu fi o

suprapunere între ele, la adoptarea Protocolului a fost introdusa aşa-numita “clauză de
salvgardare”, art. 9sexies (vechi) din Protocol, care prevedea că în cazul în care, în ceea ce
priveşte o cerere internaţională, oficiul de origine este oficiul unui stat, care este parte, în acelaşi
timp, la Protocolul şi la Aranjamentul de la Madrid, şi ţara desemnata, de asemenea este parte
concomitent la Protocolul şi la Aranjamentul de la Madrid dispoziţiile Protocolului nu au efect şi
se vor aplica prevederile Aranjamentului.
Totuşi, a fost introdusă posibilitatea revederii acestei clauze la expirarea unui termen de
10 ani de la intrarea în vigoare a Protocolului, dar nu înaintea expirării unui termen de 5 ani de la
data la care majoritatea ţărilor care sunt părţi la Aranjamentul de la Madrid au devenit parte la
Protocol. Abrogarea sau modificarea clauzei de salvgardare putând fi efectuată cu majoritatea de
trei pătrimi de voturi a statelor care sunt parte la ambele tratate.

Avantajele obţinute de solicitanţi în urma revederii clauzei de salgardare:

1. Posibilitatea evitării obligativităţii cascadei
- în conformitate cu Aranjamentul, oficiul de origine este definit drept oficiul ţării parte la
Aranjament în care solicitantul:
a) are o întreprindere reală şi efectivă;
b) în lipsa acesteia, ţara în care îşi are domiciliu;
c) în lipsa acestora, ţara a cărui naţional este.
Solicitantul este obligat să urmeze aşa-numita “cascadă”, el nu are libera alegere a
oficiului de origine. Spre exemplu solicitantul nu poate alege drept oficiu de origine, oficiul tarii
parte la Aranjament, în care îşi are domiciliul, daca el are o întreprindere reala şi efectivă într-un
alt stat membru la Aranjament.
- spre deosebire de prevederile stricte ale Aranjamentului, în cazul desemnărilor
guvernate de Protocol nu există obligativitatea aplicării aşa-numitei cascade. În conformitate cu
Protocolul, oficiul de origine este definit într-o maniera care presupune posibilitatea de a alege
oficiul de origine drept oficiul ţării parte la Protocol în care solicitantul are o întreprindere,
domiciliul sau a cărui naţional este.
Interpretarea noţiunilor de “naţional”, “domiciliu”, “întreprindere reală şi efectivă” este
conformă legislaţiei fiecărei ţări.

2. Posibilitatea de a depune o cerere în una dintre cele 3 limbi: franceza, engleza,

spaniola (în cazul în care oficiul naţional nu prevede altfel)

3. Posibilitatea depunerii unei cereri internaţionale în baza unei cereri naţionale cu

excepţia cazurilor în care o desemnare se referă la una din ţările parte exclusiv la Aranjament
(Algeria, Bosnia şi Herzegovina, Egipt, Kazakhstan, Liberia, Sudan şi Tajikistan).
- în conformitate cu Aranjamentul pentru a putea depune o cerere de înregistrare
internaţională, solicitantul trebuie să obţină obligatoriu înregistrarea mărcii sale pe cale
naţională.
- în conformitate cu Protocolul cererea pentru înregistrarea internaţională se poate baza
atât pe o înregistrare naţională, cât şi pe o cerere.

4. Posibilitatea transformării înregistrării internaţionale în cerere naţională conform art.

9quinquies al Protocolului, în cazul în care desemnarea internaţională este guvernată de Protocol
în virtutea noului articol 9 sexies.
Dacă la cererea oficiului de origine înregistrarea internaţională se exclude din registrul
internaţional referitor la toate sau la o parte din produsele şi/sau serviciile enumerate în
înregistrarea menţionată şi persoana, care era titularul înregistrării internaţionale, depune o cerere
de înregistrare a aceleiaşi mărci la AGEPI, cu condiţia că pe teritoriul Republicii Moldova
înregistrarea internaţională avea efect în baza Protocolului, această cerere va fi tratată ca şi cum
ea ar fi depusă la data înregistrării internaţionale sau la data extinderii teritoriale pentru
Republica Moldova, iar dacă înregistrarea internaţională avea prioritate, atunci această cerere va
beneficia de aceeaşi prioritate, cu condiţia ca:
a) cererea să fie depusă în termen de 3 luni de la data la care înregistrarea internaţională a
fost exclusă din registru;
b) produsele şi serviciile enumerate în cerere trebuie să acopere efectiv lista produselor şi
serviciilor cuprinse în înregistrarea internaţională referitor la Republica Moldova;
c) cererea menţionată trebuie să corespundă tuturor cerinţelor legislaţiei naţionale,
inclusiv cerinţelor referitor la taxe.

5. O cerere privind renunţarea sau anularea referitor la o desemnare internaţională

guvernată de Protocol în virtutea noului articol 9 sexies va putea fi depusă direct la Biroul
Internaţional.

Alegerea limbii de corespondenţă

În cazul unei cereri internaţionale solicitantul poate (prin bifarea căsuţei corespunzătoare)
indica dacă doreşte să recepţioneze comunicările din partea Biroului Internaţional în engleză,
franceză sau spaniolă. Nu este necesar de bifat căsuţa corespunzătoare în cazul în care
solicitantul doreşte să primească corespondenţa în aceiaşi limbă în care a completat cererea. De
notat că alegerea limbii se refera doar la corespondenţa Biroului Internaţional.

Indicarea înregistrării (cererii) de bază

Înregistrarea de bază efectuată de oficiul de origine trebuie sa fie indicată prin indicarea
numărului şi datei de înregistrare. Această dată trebuie să fie data care conform legislaţiei
naţionale este considerată drept data înregistrării, care nu este neapărat data la care marca a fost
de fapt înscrisă în Registru, spre exemplu daca conform legii naţionale marca se consideră
înregistrată la data depunerii, aceasta este data care trebuie indicată la data înregistrării.
În cazul în care o cerere de înregistrare internaţională se bazează pe o înregistrare
naţională, numărul de depozit a cererii din care a rezultat înregistrarea naţională nu trebuie
indicat deoarece poate duce la confuzii.

Depunerea prematura a cererii de înregistrare internaţională

Aranjamentul de la Madrid prevede posibilitatea depunerii unei cereri internaţionale doar
în baza unei înregistrări naţionale, din acest motiv, în cazul depunerii unei cereri internaţionale,
la etapa când la nivel naţional nu există decât cerere de bază, iar printre ţările desemnate sunt ţări
parte în exclusivitate la Aranjament, oficiul naţional va considera cererea drept prematură.
În cazul în care cererea internaţională se referă şi la ţări parte la Protocol şi la ţări care
sunt parte exclusiv la Aranjament, solicitantul va fi preîntâmpinat că cererea nu va fi considerată
prematură cu condiţia excluderii din cerere a desemnărilor care sunt parte exclusiv la
Aranjament.

Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internaţională a produselor şi

serviciilor în scopul înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, revizuit la Stockholm la 14 iulie
1967 şi la Geneva la 13 mai 1977 şi modificat la 2 octombrie 1979

La 01.12.1997 a intrat în vigoare referitor la Republica Moldova. (la 05.11.2003 - 72 state

membre) Actualmente este in vigoare cea de-a 9-ta ediţie a clasificării internaţionale a produselor
şi serviciilor de la Nisa (CIPS).
 Aranjamentul prevede constituirea unei uniuni speciale; adoptarea unei clasificări
internaţionale a produselor şi serviciilor în vederea facilitării înregistrărilor naţionale şi
internaţionale.
Clasificarea cuprinde 45 de clase 34 de clase de produse şi 11 clase de servicii
Articolul 3 al aranjamentului prevede constituirea unui comitet de experţi, în cadrul
căruia este reprezentată fiecare dintre ţările Uniunii speciale
Comitetul de experţi:
- hotărăşte schimbările ce se aduc clasificării;
- adresează ţărilor Uniunii speciale recomandări, cu scopul de a facilita utilizarea
clasificării şi de a promova aplicarea uniformă;
- ia orice alte măsuri care, fără a avea repercusiuni financiare asupra bugetului Uniunii
speciale sau pentru Organizaţie, sunt de natură să faciliteze aplicarea clasificării de către ţările în
curs de dezvoltare;
- este abilitat să instituie subcomitete şi grupe de lucru.

Clasificarea produselor şi serviciilor pentru înregistrarea mărcilor

În cererea de înregistrare a mărcii trebuie să fie specificate produsele şi serviciile pentru
care marca este utilizată sau este propusă spre utilizare. Produsele şi serviciile trebuie să fie
aranjate (clasificate) conform clasei sau claselor produselor şi serviciilor din Clasificarea
internaţională a produselor şi serviciilor de la Nisa (CIPS).
Descrierea produselor şi serviciilor incluse în formularul cererii trebuie expusă în
termeni cât mai clari şi uşor de înţeles, care să nu fie interpretaţi greşit.
Titlurile acordă o informaţie generală asupra tipului de produse şi servicii şi clasei în
care urmează să fie incluse. Trebuie de reţinut că nu toate componentele unui produs se vor referi
la aceeaşi clasă ca produsul însuşi. Unele produse pot fi clasificate în mai multe clase conform
anumitor criterii, de exemplu materialul din care sunt fabricate, pentru ce sunt utilizate şi unde
sunt utilizate.

Produse

1. Produse chimice destinate industriei, stiintelor, fotografiei, agriculturii,

horticulturii si silviculturii; rasini artificiale in stare bruta, materiale
plastice in stare bruta; ingrasaminte pentru pamant; compozitii
extinctoare; preparate pentru calirea si sudura metalelor; produse
chimice destinate conservarii alimentelor, materiale tanante; adezivi
(materiale de lipit) destinati industriei.
2. Vopsele, firnisuri, lacuri; substante de protectie contra ruginii si contra
deteriorarii lemnului; materiale colorante; mordanti; rasini naturale in
stare bruta; metale sub forma de foite si sub forma de pudra pentru
pictori, decoratori, tipografi si artisti.
3. Preparate pentru albit si alte substante pentru spalat; preparate pentru
curatare, lustruire, degresare si slefuire; sapunuri; parfumerie, uleiuri
esentiale, cosmetice, lotiuni pentru par; produse pentru ingrijirea
dintilor.
4. Uleiuri si grasimi industriale; lubrifianti; produse pentru absorbtia,
umezirea si compactarea pulberilor; combustibili (inclusiv benzina
pentru motoare) si substante pentru iluminat; lumanari si fitiluri pentru
iluminat.
5. Produse farmaceutice si veterinare; produse igienice pentru medicina;
substante dietetice de uz medical, alimente pentru sugari; plasturi si
 materiale pentru pansamente; materiale pentru plombarea dintilor si
pentru mulaje dentare; dezinfectante; produse pentru distrugerea
animalelor daunatoare; fungicide, erbicide.
6. Metale comune si aliajele lor; materiale de constructie metalice;
constructii metalice transportabile; materiale metalice pentru caile
ferate; cabluri si fire metalice neelectrice; produse de lacatusarie si
feronerie metalica; tuburi metalice; safeuri; produse metalice
necuprinse in alte clase; minereuri.
7. Masini si masini-unelte; motoare (cu exceptia motoarelor pentru
vehiculele terestre); cuplaje si organe de transmisie (cu exceptia celor
pentru vehiculele terestre); instrumente agricole, altele decat cele
actionate manual; incubatoare pentru oua.
8. Scule si instrumente de mana actionate manual; cutite, furculite si
linguri; arme albe; aparate de ras.
9. Aparate si instrumente stiintifice, nautice, geodezice, fotografice,
cinematografice, optice, de cantarire, de masurare, de semnalizare, de
control (verificare), de siguranta (salvare) si didactice; aparate si
instrumente pentru conducerea, distribuirea, transformarea,
acumularea, reglarea sau comanda curentului electric; aparate pentru
inregistrarea, transmiterea, reproducerea sunetului sau imaginilor;
suporturi de inregistrare magnetice, discuri acustice; distribuitoare
automate si mecanisme pentru aparate cu preplata; case
inregistratoare, masini de calculat, echipament pentru prelucrarea
informatiei si calculatoare; extinctoare.
10. Aparate si instrumente chirurgicale, medicale, dentare si veterinare,
membre, ochi si dinti artificiali, articole ortopedice; material de sutura.
11. Aparate de iluminat, de incalzit, de producere a vaporilor, de gatit, de
refrigerare, de uscare, de ventilare, de distribuire a apei si instalatii
sanitare.
12. Vehicule; aparate de locomotie terestra, aeriana sau navala.
13. Arme de foc; munitii si proiectile; explozive; focuri de artificii.
14. Metale pretioase si aliajele lor si produse din aceste materiale sau
placate cu acestea, necuprinse in alte clase; giuvaiergerie, bijuterii,
pietre pretioase; ceasornicarie si instrumente pentru masurarea
timpului.
15. Instrumente muzicale.
16. Hartie, carton si produse din aceste materiale, necuprinse in alte clase;
produse de imprimerie; articole pentru legatorie; fotografii; papetarie;
adezivi (materiale de lipit) pentru papetarie sau menaj; materiale
pentru artisti; pensule; masini de scris si articole de birou (cu exceptia
mobilelor); materiale de instruire sau invatamant (cu exceptia
aparatelor); materiale plastice pentru ambalaj (necuprinse in alte
clase); caractere tipografice, clisee.
17. Cauciuc, gutaperca, guma, azbest, mica si produse din aceste
materiale necuprinse in alte clase; produse din materiale plastice
semiprelucrate; materiale de calafatuire, etansare si izolare, conducte
flexibile nemetalice.
 18. Piele si imitatii din piele, produse din aceste materiale necuprinse in
alte clase; piei de animale; geamantane si valize; umbrele, umbrele de
soare, bastoane; bice si articole de selarie.
19. Materiale de constructie nemetalice; conducte rigide nemetalice pentru
constructie; asfalt, smoala si bitum; constructii nemetalice
transportabile ; monumente nemetalice.
20. Mobile, oglinzi, rame; produse (necuprinse in alte clase) din lemn,
pluta, trestie, stuf, rachita, corn, os, fildes, fanoane de balena, solzi,
ambra, sidef, spuma de mare, inlocuitori ai tuturor acestor materiale
sau din materiale plastice.
21. Ustensile si recipiente pentru menaj sau bucatarie; piepteni si bureti;
perii (cu exceptia pensulelor); material pentru perii; material pentru
curatare; bureti metalici; sticla bruta sau semiprelucrata (cu exceptia
sticlei de constructie); sticlarie, portelan si faianta necuprinse in alte
clase.
22. Franghii, sfori, plase, corturi, prelate, vele, saci (necuprinse in alte
clase); materiale de umplutura (cu exceptia cauciucului sau materialelor
plastice); materiale textile fibroase brute.
23. Fire de uz textil.
24. Tesaturi si produse textile, necuprinse in alte clase; cuverturi de pat si
de masa;
25. Imbracaminte, incaltaminte, articole care servesc la acoperirea
capului.
26. Dantele si broderii, panglici si sireturi, nasturi, capse si copci, ace si
ace cu gamalie; flori artificiale.
27. Covoare, presuri, rogojini, linoleum si alte produse pentru acoperirea
podelelor; tapete murale, nu din materiale textile.
28. Jocuri, jucarii; articole de gimnastica si de sport necuprinse in alte
clase; decoratiuni (ornamente) pentru pomul de Craciun.
29. Carne, peste, pasari si vanat; extracte din carne; fructe si legume
conservate, congelate, uscate si fierte; jeleuri, dulceturi, compoturi,
oua, lapte si produse lactate; uleiuri si grasimi comestibile.
30. Cafea, ceai, cacao, zahar, orez, tapioca, sago, inlocuitori de cafea;
faina si preparate facute din cereale, paine, produse de patiserie si
cofetarie, inghetata, miere, sirop de melasa, drojdie, praf de copt; sare,
mustar, otet, sosuri (condimente); mirodenii; gheata.
31. Produse agricole, horticole, forestiere si cereale, necuprinse in alte
clase; animale vii; fructe si legume proaspete; seminte, plante si flori
naturale; alimente pentru animale; malt.
32. Bere; ape minerale si gazoase si alte bauturi nealcoolice; bauturi din
fructe si sucuri de fructe; siropuri si alte preparate pentru fabricarea
bauturilor.
33. Bauturi alcoolice (cu exceptia berii).
34. Tutun; articole pentru fumatori; chibrituri.

Servicii

35. Publicitate; gestiunea afacerilor comerciale; administrare

comerciala; lucrari de birou.
 36. Asigurari; afaceri financiare; afaceri monetare; afaceri imobiliare.
37. Constructii; reparatii; servicii de instalatii.
38. Telecomunicatii.
39. Transport; ambalarea si depozitarea marfurilor; organizarea
calatoriilor;
40. Tratament de materiale.
41. Educatie; instruire; divertisment; activitati sportive si culturale.
42. Servicii stiintifice si tehnologice, precum si servicii de cercetare si
de creatie, referitoare la acestea; servicii de analiza si cercetare
industriala; crearea si dezvoltarea calculatoarelor si a programelor de
calculator;
43. Servicii de alimentatie publica; servicii de cazare temporara.
44. Servicii medicale; servicii veterinare; servicii de igiena si de
ingrijire a frumusetii pentru oameni sau animale; servicii de
agricultura, horticultura si de silvicultura.
45. Servicii juridice; servicii de siguranta pentru protejarea bunurilor
si indivizilor; servicii personale si sociale oferite de catre terti destinate
sa satisfaca nevoile indivizilor.

Aranjamentul de la Viena privind instituirea clasificării internaţionale a elementelor

figurative ale mărcilor întocmit la Viena la 12 iunie 1973 şi modificat la 1 octombrie 1985

La 01.12.1997 a intrat în vigoare referitor la Republica Moldova. (la 05.11.2003 - 19 state

membre)
Este prevăzută clasificarea elementelor figurative în 29 de clase, fiecare clasă este
divizată în subclase care la rândul său sunt divizate şi ele.

Marca comunitara
Marca a devenit un factor cheie în comerţul internaţional, fiind un element esenţial al
dezvoltării clientelei întreprinderii. De-a lungul anilor, odată cu dezvoltarea comerţului mondial
şi a schimburilor internaţionale, importanţa economică a mărcii a crescut. Principala modalitate
de dobândire a dreptului asupra unei mărci este prin înregistrarea acesteia la oficiul competent,
dreptul consolidându-se prin folosire.
În prezent, în funcţie de interesele lor economice, titularii de drepturi de marcă pot opta
între trei variante de înregistrare:
 înregistrare natională în fiecare stat dorit,
 înregistrarea internaţională pe calea Aranjamentului de la Madrid sau a
Protocolului referitor la Aranjamentul de la Madrid
 înregistrarea prin sistemul mărcii comunitare la nivelul statelor membre ale
Comunităţii Europene.
În anul 1957 când au fost stabilite fundaţiile Comunităţii Europene, unul dintre
principalele obiective a fost acela de a crea o piaţă comună.
Astfel, s-a realizat un pas important când, în Decembrie 1993, Consiliul Uniunii
Europene a adoptat Regulamentul privind Marca Comunitară ("Community trade mark") şi a
înfiinţat oficiul care să gestioneze această marcă, Oficiul pentru Armonizarea Pieţei Interne.
Prin Regulamentul privind Marca Comunitară a fost creat şi Oficiul pentru
Armonizarea Pieţei Interne ("OHIM" – Office for Harmonization in the Internal Market).
OHIM este o agenţie a Uniunii Europene responsabilă pentru administrarea Mărcilor
comunitare (din 1994) şi a Desenelor industriale comunitare (din anul 2003). Aceste două
drepturi de proprietate industrială menţionate sunt valabile pe întreg teritoriul Comunităţii
Europene care, în prezent cuprinde 27 de state Membre ale Uniunii Europene.
OHIM a început să primească cereri de marcă comunitară încă din anul 1996 iar cereri
de desene industriale din 2003. În prezent, OHIM este o organizaţie de amploare care s-a
dezvoltat rapid, ajungând să se autofinanţeze încă din al doilea an de funcţionare. Sediul OHIM
este în Alicante, pe coasta mediteraneană situată în sud-estul Spaniei.

Procedura de înregistrare a mărcii comunitare

Înregistrarea unei mărci comunitare poate fi solicitată de către orice persoană fizică sau
juridică care are naţionalitatea unui stat membru al Uniunii Europene sau a unui stat parte la
Convenţia de la Paris sau la Organizaţia Mondială a Comerţului ori dacă are domiciliul, sediul
sau deţine o întreprindere industrială sau comercială efectivă şi serioasă pe teritoriul Comunităţii
Europene, pe teritoriul unui stat membru al Convenţiei de la Paris sau al Organizaţiei Mondiale a
Comerţului.
Diferenţa între membrii Uniunii Europene şi cei care nu sunt membrii ai acesteia constă
în faptul că solicitanţii din statele membre pot depune cererea de marcă direct la OHIM în timp
ce solicitanţii din statele care nu sunt membre vor trebui să aibă un reprezentant special desemnat
în vederea reprezentării lor în procedurile derulate la OHIM (excepţie face depunerea cererii de
înregistrare de marcă).
Cererea se depune în oricare dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene. La data
depunerii cerereii de înregistrare, o a doua limbă, aleasă dintre cele cinci agreate de către OHIM
(spaniola, germana, engleza, franceza și italiana) trebuie să fie indicată de către aplicant.
Ca modalitate de transmitere, cererea de marcă se depune fie prin oficiul naţional fie
direct la OHIM online, prin fax, poştă sau prin depunere personală. Dacă cererea de marcă este
depusă prin oficiul naţional, data depunerii cererii va fi cea a înregistrării la acest oficiu şi nu cea
a transmiterii către OHIM.
Procedura de înregistrare la OHIM este, în linii generale, următoarea: se depune cerere de
înregistrare marca, ulterior, marca se publică în Buletinul Mărcilor Comunitare în toate limbile
oficiale ale Uniunii Europene iar, în interval de trei luni de la publicare se permite terţilor să
depună opoziţii cu privire la înregistrarea mărcii. Opoziţiile terţilor se pot întemeia fie pe o altă
marcă comunitară, marcă naţională, marcă internaţională desemnând un stat membru al Uniunii
Europene, un alt drept neînregistrat dar protejat conform legii unui stat-membru sau o marcă
notorie într-un stat-membru.
Conform Regulamentului mărcii comunitare, la examinarea de fond se vor avea în
vedere două condiţii esenţiale pentru ca un semn să fie considerat acceptabil ca marcă
comunitară, astfel:
– să poată fi reprezentat grafic; şi
– să fie diferit faţă de celelalte semne deja protejate de către alte persoane fie ca marcă
comunitară fie ca marcă naţională.
De asemenea, marca trebuie să nu fie descriptivă sau generică în nici una din cele 20 de
limbi oficiale ale Uniunii Europene.
OHIM va examina motivele relative de refuz dar nu va face o evaluare completă a
potenţialelor conflicte ce s-ar putea ivi. Acestea vor putea fi invocate numai de către terţi în
procedura de opoziţie sau, după înregistrare, în cea de anulare a înregistrării mărcii comunitare. Din
această perspectivă, titularii de drepturi vor trebui să fie mai vigilenţi în supravegherea pieţei şi a
noilor cereri de marcă pentru a formula opoziţii la înregistrarea unor semne care le-ar ştirbi sau afecta
în vreun fel drepturile lor.
În situaţia în care opoziţia formulată de terţ respectă condiţiile de formă prevazute de
legislaţia comunitară, OHIM notifică solicitantul şi îl invită să depună argumentele sale într-un
termen acordat; de asemenea, solicitantul este notificat asupra faptului că procedura va începe
după două luni de la notificare. Această perioadă, denumită şi „cooling-off period” este acordată
de legislaţia comunitară pentru a permite părţilor o rezolvare mai rapidă a conflictului, pe cale
amiabilă. De asemenea, procedura comunitară permite suspendarea procedurii de opoziţie în
cazul în care există acordul ambelor părţi.
Dacă pentru aceeaşi cerere de marcă se depun mai multe opoziţii, OHIM poate decide,
în funcţie de cazul concret, fie o procedură unică pentru soluţionarea tuturor opoziţiilor fie
proceduri separate.
Dacă nu există opoziţii sau acestea au fost soluţionate în favoarea solicitantului şi după
ce procedura de înregistrare este completă, detaliile complete ale mărcii comunitare sunt
înregistrate în Registrul de mărci comunitare în toate limbile Uniunii Europene. Marca este
protejată pe o perioadă de zece ani de la depunerea cererii, cu posibilitatea de reînnoiri succesive
pe perioade de câte zece ani.

Caractere şi principii
Un set de principii şi reguli guvernează procedura mărcii comunitare, toate fiind menite
să faciliteze aplicarea şi să asigure consistenţa acestui sistem.

 Caracterul unitar
Caracterul unitar al mărcii comunitare poate fi analizat din două perspective, şi anume
din perspectiva înregistrarii unei noi mărci comunitare, cât şi din perspectiva extinderii Uniunii
Europene.
Aşa cum am menţionat, după publicarea mărcii, persoanele interesate pot depune
opoziţii la înregistrarea respectivei mărci. În cazul în care o marcă este refuzată total sau parţial
într-o anumită ţară, aceasta va fi refuzată sau limitată în toate statele deoarece, în baza
caracterului unitar, marca va fi înregistrată şi protejată în toate statele Uniunii Europene în
aceeaşi formă şi pentru aceleaşi bunuri şi/sau servicii. Cu alte cuvinte, întinderea protecţiei va fi
aceeaşi în toate statele membre.
O cerere de marcă comunitară şi o marcă comunitară sunt protejate pe întreg teritoriul
Uniunii Europene ca un întreg. Cererea de marcă şi marcă înregistrată se extind automat şi unitar
în toate cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. Nu este posibilă limitarea protecţiei din
punct de vedere geografic cu privire la un anumit stat sau state. Mai mult decât atât, este o
singură procedură de înregistare, care este centralizată şi se desfăşoară la un singur oficiu,
OHIM. Nu este necesară derularea nici unei proceduri în faţa oficiilor naţionale.

 Coexistenţa cu marca naţională

O marcă comunitară poate fi solicitată şi obşinută indiferent dacă titularul dreptului a
înregistrat deja sau nu respectiva marcă pe cale naţională ori internaţională.
Astfel, nu este necesar ca titularul să renunţe la mărcile anterior protejate pe cale
naţională sau internaţională, ci marca comunitară mai degrabă întăreşte protecţia şi facilitează
administrarea portofoliului de mărci al companiei.
De asemenea, un semn poate fi protejat şi înregistrat ca marcă comunitară prin
înregistrare prima dată la OHIM, spre deosebire de sistemul de înregistrare pe cale internaţională
unde este necesar să avem o cerere de marcă (Protocolul la Aranjamentul de la Madrid) sau o
marcă înregistrată (Aranjamentul de la Madrid).
O marcă comunitară poate fi de asemenea depusă invocându-se prioritatea conform
Convenţiei de la Paris dacă marca comunitară a fost solicitată în termen de 6 luni de la depunerea
mărcii naţionale invocate. Acest drept de prioritate, conform Convenţiei de la Paris, a fost extins
la toate ţările membre ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Orice marcă deja înregistrată într-un stat al Uniunii Europene poate fi depusă spre
înregistrare ca marcă comunitară oricând, nefiind necesară renunţarea la marca naţională. Un
titular de drepturi îşi poate păstra marca naţională în vigoare atâta timp cât doreşte, cu condiţia
achitării taxelor necesare de menţinere în vigoare.
 Marca comunitară nu exclude celelalte sisteme de înregistrare a mărcilor, acest sistem
putând coexista cu sistemul naţional şi internaţional de înregistrare, alegerea fiind facută de către
solicitant în funcţie de interesele economice ale acestuia.
În plus faţă de sistemele cunoscute de protecţie a mărcilor – sistemul naţional şi
sistemul de la Madrid – sistemul mărcii comunitare aduce noi principii, respectiv cel al
seniorităţii şi cel al conversiei (caracteristică introdusă în sistemul internaţional de protecţie prin
Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid).

 Extinderea mărcii comunitare

Efectul acceptării sistemului comunitar va fi acela că marca comunitară îşi va extinde
efectele şi pe teritoriul ţării noastre, fără însă ca acest fenomen să implice absorbirea mărcii
naţionale de către cea comunitară.
De asemenea, în cazul în care ar exista obiecţiuni pe fond la extinderea unei mărci
comunitare înregistrate, aceste obiecţiuni nu vor fi luate în considerare. De exemplu, în cazul în
care traducerea în limba poloneză a unei mărci comunitare înregistrate ar putea fi descriptivă sau
generică pentru clasa ei, deci nu îndeplineşte condiţiile de fond pentru a fi înregistrată, acesta nu
ar putea fi un motiv de opoziţie sau anulare a mărcii comunitare.
În baza unor motive specificate de lege, este posibil să se restricţioneze folosirea
mărcii comunitare pe teritoriul noilor State Membre.
Astfel, conform art. 142a (5) din Regulamentul mărcii comunitare, „utilizarea unei
mărci comunitare poate fi interzisă, conform art 106 şi 107, dacă marca anterioară sau un alt
drept anterior a fost înregistrat, solicitat sau dobândit cu bună credinţă în noul stat membru,
înainte de data aderării acestui stat; sau, dacă este cazul, înainte de data priorităţii anterioare datei
de aderare a acestui stat”. Astfel, în condiţiile menţionate, titularul unei mărci naţionale se poate
opune utilizării unei mărci comunitare pe teritoriul unui nou stat membru.

 Principiul seniorităţii
În baza art. 34 şi 35 din Regulamentul Consiliului 40/94 „solicitantul sau titularul unei
mărci poate revendica senioritatea unei marci naţionale anterior înregistrată într-un stat membru
sau o înregistrare internaţională anterioară care produce efecte într-un stat membru”. Invocarea
seniorităţii se poate face fie odată cu înregistrarea mărcii comunitare fie într-un termen expres
stipulat de lege (de doua luni) de la înregistrarea mărcii comunitare.
Prin invocarea seniorităţii, titularul unei mărcii comunitare care renunţă la marca sa
naţională anterioară (fie expres, fie tacit prin nemenţinere în vigoare) beneficiază de aceleaşi
efecte ca şi cum marca sa naţională ar fi încă în vigoare. În acest caz, beneficiază de prioritatea
înregistrării mărcii naţionale dar numai în ţara sau ţările în care marca este înregistrata şi nu la
întreg nivel comunitar.
Desigur, pentru a beneficia de posibilitatea invocării seniorităţii, marca naţională şi
marca comunitară trebuie să fie identice sub triplu aspect, respectiv cu privire la: titular,
reprezentare grafică şi pentru bunurile şi serviciile pentru care sunt înregistrate. Mai mult, pentru
a putea beneficia de acest avantaj, marca naţională trebuie să fie valabil înregistrată (titularul să
nu fie decăzut din drepturi, marca să nu fie declarată nulă, etc) şi în vigoare la momentul
invocării acesteia în cererea de marcă comunitară.
Efectele seniorităţii încetează în cazul retragerii sau refuzului de înregistrare al mărcii
comunitare.
Invocarea acestui principiu vine în ajutorul titularului de marcă deoarece reduce
costurile cu menţinerea în vigoare a mărcii naţionale şi simplifică managementul de portofoliu de
mărci.

 Principiul conversiei
 Acest principiu a fost iniţial introdus în Protocolul privind Aranjamentul de la Madrid,
art. 9 quinquines.
De asemenea, Regulamentul mărcii comunitare prevede în art. 108 că „solicitantul sau
titularul unei mărci comunitare poate solicita transformarea cererii de marcă comunitară sau a
mărcii comunitare înregistrate, în cerere de marcă naţională producând efecte în statele membre
indicate în cererea de transformare începând cu data depunerii cererii de marcă comunitară sau
data mărcii comunitare înregistrate, în cazul în care cererea de marcă comunitară a fost respinsă,
retrasă sau este considerată retrasă sau marca comunitară înceteaza să-şi mai producă efectele”.
După cum am menţionat, în baza caracterului unitar al mărcii comunitare, în cazul în
care marca nu poate fi înregistrată într-un singur stat, ea nu va putea fi înregistrată în nici un stat
membru al Uniunii Europene. Conform principiului conversiei, dacă cererea de marcă
comunitară a fost refuzată în baza obiecţiilor pronunţate de una sau mai multe oficii naţionale, se
va produce transformarea (conversia) cererii de înregistrare a mărcii comunitare în cereri de
înregistrare pe cale naţională în statele membre care nu au avut obiecţii la înregistrarea mărcii
comunitare păstrând termenii acesteia inclusiv data de prioriate şi/sau senioriatea invocate în
cererea de marcă comunitară.
Pentru a fi valabilă, cererea de transformare trebuie depusă într-un termen expres
stipulat (trei luni) care începe să curgă de la data notificării OHIM asupra producerii
evenimentului legat de cererea de înregistrare a mărcii comunitare sau de marcă comunitară
înregistrată (de ex. cerere de marcă retrasă/considerată retrasă sau respinsă de către OHIM,
renunţarea sau nemenţinerea în vigoare a mărcii comunitare). Termenul stipulat este un termen
de decădere care nu poate fi suspendat sau întrerupt.
În momentul în care OHIM transmite cererea de conversie către oficiile naţionale
desemnate, aceste oficii nu pot supune cererea de transformare unor condiţii diferite de cele
prevăzute în Regulamentului mărcii comunitare şi în regulamentul de execuţie în ceea ce priveşte
formularea cererii. Desigur, se poate solicita completarea unor condiţii de formă, precum
completarea unor taxe legale, depunerea unui număr suplimentar de reprezentări grafice ale
mărcii, traducerera claselor de bunuri şi servicii în limba naţională a statului respectiv,
desemnarea unui reprezentant legal în statul respectiv, etc.
Din nou, acest principiu vine în ajutorul titularilor de marcă deoarece orice investiţie
facută sau aport la capital făcut în ţările în care marca nu a fost refuzată este astfel menţinut de la
data depunerii mărcii comunitare, a priorităţii sau a seniorităţii invocate.

Tema 8. Desenele şi modelele industriale – obiecte ale proprietăţii industriale

Obiectul protecţiei
Poate fi protejat în calitate de desen sau model industrial aspectul exterior al unui produs
sau al unei părţi a acestuia, rezultat în special din caracteristicile liniilor, contururilor, culorilor,
formei, texturii şi/sau ale materialelor şi/sau ale ornamentaţiei produsului în sine.
Obiectul protecţiei poate fi bidimensional (desen industrial) sau tridimensional (model
industrial), precum şi o combinaţie a acestora.
Se asigură protecţie pentru desenul sau modelul industrial numai dacă acesta este nou şi
are un caracter individual.

Noutatea
Se consideră că un desen sau un model industrial este nou dacă nici un desen sau model
industrial identic nu a fost făcut public:
 a) în cazul unui desen sau model industrial înregistrat, înainte de data de depozit sau, dacă a
fost invocată prioritatea, înaintea datei de prioritate a desenului sau a modelului industrial
pentru care se solicită protecţie;
b) Desenele sau modelele industriale sînt considerate identice, dacă elementele lor
caracteristice diferă între ele numai în detalii nesemnificative.

Caracter individual
Se consideră că un desen sau un model industrial are caracter individual dacă impresia
globală pe care o produce asupra utilizatorului avizat este diferită de impresia produsă asupra
unui asemenea utilizator de orice alt desen sau model industrial făcut public .
Pentru evaluarea caracterului individual trebuie să se ia în considerare gradul de libertate a
autorului în elaborarea desenului sau modelului industrial, ţinîndu-se cont de natura produsului şi
de caracteristicile sectorului industrial sau artizanal.

Dreptul asupra desenului sau modelului industrial

Dreptul asupra desenului sau modelului industrial aparţine autorului şi/sau succesorului
lui în drepturi.
Este considerată autor al desenului sau al modelului industrial persoana fizică ce le-a
realizat prin munca sa creatoare.

Revendicarea dreptului asupra desenului sau modelului industrial

Pînă la demonstrarea contrariului, persoana pe al cărei nume este înregistrat desenul sau
modelul industrial (titularul) sau, pînă la înregistrare, persoana în al cărei nume a fost depusă
cererea de înregistrare a desenului sau modelului industrial (solicitantul) este considerată a fi
îndreptăţită să acţioneze în orice procedură în faţa AGEPI şi în faţa altor autorităţi.

Desenele şi modelele industriale create de salariaţi

Dreptul asupra desenului sau modelului industrial creat de salariat în exercitarea
atribuţiilor de serviciu sau în executarea unei sarcini încredinţate în scris de patron (desen sau
model industrial de serviciu) aparţine patronului dacă contractul încheiat între ei nu prevede
altfel.
Dacă, în decursul a 60 de zile de la data la care autorul a informat patronul despre
elaborarea desenului sau modelului industrial de serviciu, cel de-al doilea nu va depune cerere şi
nu va cesiona unei alte persoane dreptul de a o depune, autorul este în drept să depună cerere şi
să înregistreze desenul sau modelul industrial în numele său.

Procedura de acordare a protecţiei designului industrial

Prioritatea desenului sau modelului industrial.

Prioritatea desenului sau modelului industrial se stabileşte odată cu constituirea
depozitului naţional reglementar.
Prioritatea convenţională se stabileşte la data depunerii cererii într-o ţară parte la
Convenţia de la Paris, dacă cererea de înregistrare a fost depusă la AGEPI în termen de 6 luni de
la această dată.
Prioritatea expoziţională se stabileşte în baza exponatului introdus într-o expoziţie
internaţională organizată pe teritoriul unei ţări parte la Convenţia de la Paris, dacă cererea este
depusă în termen de 6 luni de la data introducerii acestuia în expoziţie.

Procedura de înregistrare cuprinde urmatoarele etape:

- Depunerea cererii de înregistrare;
- verificarea respectării în cerere a condiţiilor referitoare la forma în care se
efectuează depunerea cererii;
 - publicarea cererii (în termen de maximum 6 luni de la data de depozit);
- observaţiile terţilor (fără taxă) şi opoziţia persoanelor interesate (cu taxă) - în
termen de 3 luni de la publicarea cererii;
- examinarea de fond (până la emiterea hotărârii de respingere este obligatorie
notificarea solicitantului referitor la informaţia ce poate servi ca bază pentru emiterea
hotărârii de respingere);
- publicarea hotărârii;
- contestaţia;
- înregistrarea desenului şi modelului industrial şi eliberarea certificatului.

Depunerea cererii de înregistrare

Cererea de înregistrare a desenului sau a modelului industrial se depune la AGEPI de
către persoana care dispune de dreptul asupra desenului sau modelului industrial.
Cererea se depune pe un formular-tip, aprobat de AGEPI, în limba moldovenească.
Documentele anexate la cerere se prezintă în limba moldovenească. În cazul în care documentele
anexate sînt perfectate în o altă limbă, traducerea lor în limba moldovenească se prezintă în
termen de 2 luni de la data depunerii cererii.
Cererea se depune pe orice cale acceptată de AGEPI, în conformitate cu prevederile unui
regulament, aprobat de Guvern.

Reprezentarea
Persoanele fizice şi/sau juridice care nu au nici domiciliu, nici sediu principal şi nici
întreprindere industrială sau comercială efectivă şi funcţională în Republica Moldova trebuie să
fie reprezentate în faţa AGEPI, în orice procedură desfăşurată în cadrul AGEPI, cu excepţia
depunerii cererii.
Persoanele fizice şi/sau juridice, în cadrul procedurilor desfăşurate la AGEPI în
conformitate cu prezenta lege pot fi reprezentate numai de mandatari autorizaţi, în special în
domeniul desenelor şi modelelor industriale.
Mandatarul autorizat activează în conformitate cu un regulament, aprobat de Guvern.
Persoanele fizice şi/sau juridice care au domiciliu, sediu principal sau întreprindere
industrială ori comercială efectivă şi funcţională în Republica Moldova pot fi reprezentate în faţa
AGEPI şi de un angajat al lor.
Persoana care reprezintă interesele solicitantului sau ale titularului trebuie să depună la
AGEPI o procură, semnată de solicitant sau titular, ce urmează a fi inclusă în dosar.

Condiţiile pe care trebuie să le întrunească cererea

Cererea de înregistrare a desenului sau modelului industrial trebuie să conţină:
a) solicitarea înregistrării desenului sau modelului industrial;
b) datele de identificare ale solicitantului;
c) reprezentările grafice ale desenului sau modelului industrial, prezentînd detaliat, în
ansamblu aspectul exterior al produsului, care să poată fi reproduse;
d) indicarea produselor referitor la care se preconizează integrarea sau aplicarea
desenului sau modelului industrial.

Cererea de înregistrare a desenului sau modelului industrial poate să conţină:

a) menţionarea autorului sau o declaraţie, pe proprie răspundere a solicitantului, care să
ateste că autorul a renunţat la dreptul de a fi menţionat;
b) informaţii care să permită identificarea mandatarului autorizat sau unui alt
reprezentant;
c) informaţie referitor la prioritate;
d) clasificarea, produsului referitor la care se preconizează integrarea sau aplicarea
desenului sau modelului industrial;
 La cerere se anexează:
a) procura, în cazul depunerii cererii prin mandatar autorizat sau prin alt reprezentant;
b) actele de prioritate ale desenului sau ale modelului industrial în cazul invocării
priorităţii;
c) descrierea desenului sau modelului industrial, după caz;
d) dovada de plată a taxei sau documentul de acordare a înlesnirilor, după caz.

Cererea multiplă
 Depozitul simplu este depozitul care cuprinde un singur desen sau model industrial.
 Depozitul multiplu cuprinde de la doua până la 100 desene sau modele industriale, cu
condiţia ca ele pot fi încadrate în aceeaşi clasă a Clasificării internaţionale a desenelor şi
modelelor industriale.

Examinarea respectării condiţiilor de formă

În termen de 2 luni de la data de depunere a cererii, AGEPI verifică respectarea
condiţiilor de formă privind depunerea cererii şi a documentelor anexate.
Dacă se constată că în cerere se respectă condiţiile privind acordarea datei de depozit,
AGEPI înscrie datele referitoare la această cerere în Registrul cererilor de înregistrare a
desenelor sau modelelor industriale şi notifică solicitantul despre admiterea cererii.

Data de depozit
Cererea de înregistrare a desenului sau modelului industrial trebuie să conţină:
a) solicitarea înregistrării desenului sau modelului industrial;
b) datele de identificare ale solicitantului;
c) reprezentările grafice ale desenului sau modelului industrial, prezentînd detaliat, în
ansamblu aspectul exterior al produsului, care să poată fi reproduse;

Publicarea cererii de înregistrare

Cererea de înregistrare inclusă în Registrul cererilor de înregistrare a desenelor şi a
modelelor industriale se publică în BOPI în cel mult 6 luni de la data de depozit dacă sînt
îndeplinite condiţiile de forma şi dacă este plătită taxa de publicare, după caz.
Publicarea poate fi amînată, la cererea solicitantului, pentru cel mult 30 de luni, perioadă
calculată de la data de depozit sau de la data priorităţii invocate.

Observaţiile terţilor
În termen de 3 luni de la data publicării cererii de înregistrare în BOPI, terţii pot prezenta
în scris la AGEPI observaţii motivate privind înregistrarea desenului sau a modelului industrial
fără să plătească taxă.
Observaţiile motivate pot fi luate în considerare la examinarea de fond a cererii.

Opoziţia
În termen de 3 luni de la data publicării cererii de înregistrare în BOPI, persoanele
interesate sînt în drept să se opună înregistrării desenului sau modelului industrial pentru
următoarele motive:
a) desenul sau modelul industrial nu îndeplineşte prevederile art.6 ori contravine ordinii
publice sau bunelor moravuri;
b) desenul sau modelul industrial încorporează, fără acordul titularului, o operă protejată
în conformitate cu legislaţia privind drepturile de autor sau orice alt drept de proprietate
industrială protejat;
c) solicitantul nu a depus cel dintîi cerere de înregistrare.
 Opoziţia argumentată trebuie să se prezinte în scris la AGEPI. Ea se consideră depusă
numai după achitarea unei taxe.

Examinarea opoziţiei
În cursul examinării opoziţiei, AGEPI verifică dacă aceasta îndeplineşte condiţiile de
depunere şi dacă solicitantul a exprimat punctul său de vedere, apreciază argumentele părţilor.
În cazul în care, la examinarea opoziţiei, se constată că toate desenele şi modelele
industriale din cerere sau doar o parte din ele nu sînt pasibile de înregistrare, opoziţia se satisface
pentru desenele şi modelele industriale respective. În caz contrar, opoziţia se respinge.

Motivele care atrag nulitatea desenului sau modelului industrial şi temeiurile pentru
respingerea cererii de înregistrare a desenului sau modelului industrial:
- desenul sau modelul industrial nu corespunde definiţiei desenului sau modelului industrial;
- desenul sau modelul industrial nu îndeplineşte condiţiile pentru protecţie;
- solicitantul sau titularul nu are dreptul, în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, la desenul sau
la modelul industrial;
- desenul sau modelul industrial este în conflict cu desenul sau modelul industrial anterior,
care este protejat de la o dată anterioară prin înregistrare sau prin cerere de înregistrare;
- un semn distinctiv (marca, denumirea de origine a produsului, alt semn) protejat se
utilizează într-un desen sau model industrial, iar titularul are dreptul de a interzice
utilizarea acestuia;
- o operă protejată de legislaţia privind drepturile de autor se utilizează neautorizat într-un
desen sau model industrial;
- unul dintre elementele enumerate în art. 6ter din Convenţia de la Paris pentru protecţia
proprietăţii industriale se utilizează abuziv într-un desen sau model industrial.

Hotărîrea în urma examinării de fond a cererii

În urma examinării de fond a cererii de înregistrare AGEPI va adopta una dintre
următoarele hotărîri:
a) privind înregistrarea DMI;
b) privind respingerea DMI;
Dacă în cererea de înregistrare multiplă doar o parte din DMI corespund condiţiilor de
acordare a protecţiei, asupra acestei părţi se adoptă hotărîre de înregistrare, iar asupra DMI care
nu corespund condiţiilor de acordare a protecţiei se adoptă hotărîre de respingere.
Hotărîrile AGEPI trebuie să fie argumentate. Ele nu se pot întemeia decît pe motivele
sau pe dovezile asupra cărora părţile au avut posibilitatea să se expună.
AGEPI comunică solicitantului hotărîrea adoptată în termen de o lună de la data adoptării
şi o publică în BOPI.

Durata de valabilitate a înregistrării unui desen sau model industrial.

Înregistrarea unui desen sau model industrial produce efecte pentru o perioadă de 5 ani,
termenul începând să curgă de la data constituirii depozitului la AGEPI.
Termenul de valabilitate a certificatului poate fi reînnoit la fiecare 5 ani de 4 ori, cu
condiţia plăţii taxei stabilite în cursul ultimului an al fiecărei perioade de 5 ani.

Interferenţe dintre desene/modele industriale şi marcă

Necesitatea asigurării protecţiei drepturilor obiectelor de proprietate industrială rezultă

nu doar din importanţa economică, dar şi din cea juridică a acestora, deoarece prin înregistrarea
obiectelor de proprietate industrială producătorul îşi asigură un remediu primordial împotriva
contrafacerii.
  Desenele/modelele industriale şi mărcile au roluri diferite în economie şi sunt
protejate în calitate de obiecte ale proprietăţii intelectuale în diferite scopuri.
Marca constituie un semn ce serveşte la deosebirea produselor unei persoane de
produsele altei persoane (similar şi pentru servicii). Prin intermediul publicităţii semnul
distinctiv transmite informaţia despre producător, produs sau serviciu pentru care este folosit.
Semnul distinctiv este instrimentul cu care companiile ataşează consumatorii de produsele sau
serviciile prestate de ele.
Desenele şi modelele industriale au scopul ca un produs să fie realizat mai atractiv, mai
estetic pentru a atrage consumatorul. Frumuseţea exteriorului adaugă nu numai valoare estetică,
dar şi valoare comercială. Această valoare devine reală când un produs, de exemplu un aspirator,
un set de mobilă, poate fi vîndut la un preţ mai ridicat în comparaţie cu un produs cu aceleaşi
carateristici tehnice, dar cu un aspect exterior mai puţin reuşit. Astfel aspectul exterior poate fi
uneori argumentul principal pentru vânzarea cu succes a unui produs

 Dacă se elaborează un ambalaj şi se înregistrează în calitate de model industrial,

atunci în acest mod se protejează însuşi ambalajul. Ulterior acest ambalaj poate fi folosit
(teoretic) pentru orice tip de produs – şampon, suc, vin – de diferiţi producători.
Dacă acelaşi ambalaj se înregistrează în calitate de marcă – atunci el are protecţie dacă
se utilizează în raport cu produsele pentru care este înregistrată marca.

 Titularul modelului industrial poate preveni producerea şi comercializarea

produsului în sine, protejat prin certificatul de înregistrare.
Titularul mărcii poate preveni numai utilizarea mărcii în raport cu produsele pentru care
este înregistrată marca, dar nu poate preveni producerea şi comercializare acestor produse dacă
marca nu este utilizată/aplicată.

 Drepturile în cazul mărcii sunt limitate numai în spaţiu (de exemplu teritroiul
Republicii Moldova), cu condiţia că înregistrarea mărcii va fi reînnoită periodic în conformitate
cu prevederile legislaţiei.
Drepturile în cazul desenului/modelului industrila sunt limitate în spaţiu (de exemplu
teritroiul Republicii Moldova) şi timp – maximum 25 de ani de la data de depozit.

 Un semn distinctiv poate fi depus pentru înregistrare în calitate de marcă peste

orice interval de timp de la momentul folosirii.
În calitate de DMI produsul (de exemplu – un ambalaj, o etichetă) poate fi depus pentru
înregistrare doar timp de 12 luni de la momentul când a fost făcut public.

 Varianta ideală este că solicitantul înregistrează aceeaşi etichetă şi în calitate de

marcă, şi în calitate de DMI. În acest caz solicitantul îşi asigură o protecţie maximă şi în
principiu decade tema de discuţie abordată în această comunicare.
Dacă astfel de etichete sunt protejate numai prin Certificat DMI, atunci în orice moment cineva
poate să înregistreze în calitate de marcă partea verbală a etichetelor şi să interzică aplicarea
acestor etichete pe produsele respective. Deoarece în cazul DMI ponderea semantică a părţii
verbale nu se protejează. Important în acest caz este caracterul decorativ al inscripţiei, dar nu
conţinutul semantic.

Conventii Internationale referitor la DMI

Aranjamentul de la Haga privind depozitul international de desene si modele

industriale
Depozitul international poate fi efectuat la Biroul international:
  direct, sau
 prin intermediul administratiei nationale a unui stat contractant, daca legislatia acestui
stat o permite.

Depozitul international cuprinde o cerere, una sau mai multe fotografii sau orice alte
reprezentari grafice ale desenului sau modelului, precum si dovada de plata a taxelor prevazute
de regulament.

Pentru fiecare depozit international, Biroul international publica intr-un buletin

periodic:
1. reproduceri in alb-negru sau, la cererea solicitantului, reproduceri color, fotografii
sau orice alte reprezentari grafice depuse;
2. data depozitului international;
3. informatiile prevazute de regulament.

Publicarea prevazuta este, la cererea solicitantului amanata pe timpul perioadei cerute

de acesta. Aceasta perioada nu poate depasi un termen de 12 luni incepand cu data depozitului
international. Totusi, daca este revendicata o prioritate, data de incepere a acestei perioade este
data prioritatii.

Avantajele utilizării Aranjamentului de la Haga:

- posibilitatea de a obţine protecţia desenelor şi modelelor industriale într-un număr
mare de state printr-un singur depozit efectuat la Biroul Internaţional;
- gestionarea protecţiei obţinute (modificări, reînnoiri ş.a.) printr-o singură cerere;
- formalităţi minime într-o singură limbă (engleză sau franceză); (spaniolă)
- o singură procedură administrativă;
- reduceri de taxe;

Clasificarea Locarno
Instituirea unei Clasificări Internaţionale se explică prin aceea că existenţa diferitor
clasificări în diferite ţări complică înregistrarea reciprocă a desenelor şi modelelor industriale.
Clasificarea internaţională de desene şi modele industriale (Clasificarea Locarno) a
fost instituită prin Aranjamentul de la Locarno privind instituirea unei clasificări internaţionale
pentru desene şi modele industriale (din 8 octombrie 1968, modificat în 1979). Conform
Aranjamentului, se instituie o clasificare pentru desene şi modele industriale, care trebuie să
figureze în toate documentele oficiale privind depozitul sau înregistrarea de desene şi modele
industriale.

LISTA CLASELOR, editia a IX -a (în vigoare de la 1.01.2009)

 Titlurile claselor şi subclaselor indică în general domeniul din care face parte produsul. Însă
unele produse pot fi incluse în mai multe decât o clasă sau subclasă. Pentru a concretiza
indicele de clasificare a unor produse concrete se va consulta Lista Alfabetică.
 În general, produsele se clasifică în corespundere cu domeniul de utilizare şi adăugător,
dacă este posibil, în corespundere cu ceea ce reprezintă ele. Ultima clasificare este
opţională.
 Produsele polifuncţionale combinate, cu excepţia articolelor polifuncţionale de mobilă
combinată, urmează a fi incluse în toate clasele şi subclasele care corespund fiecărei
posibile utilizări.
Clasa 01 - Produse alimentare
Clasa 02 - Articole de îmbrăcăminte şi mercerie
Clasa 03 - Articole de voiaj, cutii, umbrele şi obiecte personale necuprinse în alte clase
Clasa 04 - Perii
Clasa 05 - Articole textile neconfecţionate, materiale din fibre sintetice sau naturale
Clasa 06 - Mobilier
Clasa 07 - Articole de menaj necuprinse în alte clase
Clasa 08 - Unelte şi obiecte casnice din metal
Clasa 09 - Ambalaje şi recipiente pentru transportul sau păstrarea mărfurilor
Clasa 10 - Ceasuri şi alte aparate şi instrumente de măsură, control şi semnalizare
Clasa 11 - Obiecte ornamentale
Clasa 12 - Mijloace de transport şi de ridicat
Clasa 13 - Aparate de producere, distribuţie sau transformare a energiei electrice
Clasa 14 - Aparate de înregistrare, de telecomunicaţii şi de prelucrare a informaţiei
Clasa 15 - Maşini necuprinse în alte clase
Clasa 16 - Aparate fotografice, cinematografice şi optice
Clasa 17 - Instrumente muzicale
Clasa 18 - Maşini de birou şi imprimerie
Clasa 19 - Papetărie, articole de birou, materiale pentru arte şi învăţământ
Clasa 20 - Echipamente pentru vânzări şi publicitate, semne indicatoare
Clasa 21 - Jocuri, jucării, corturi şi articole sportive
Clasa 22 - Arme, articole pirotehnice, articole pentru vânătoare, pescuit şi pentru distrugerea
dăunătorilor
Clasa 23 - Instalaţii pentru distribuţia fluidelor, instalaţii sanitare, de încălzire, de ventilaţie şi
condiţionare a aerului, combustibili solizi
Clasa 24 - Utilaj medical şi pentru laborator
Clasa 25 - Construcţii şi elemente de construcţii
Clasa 26 - Aparate de iluminat
Clasa 27 - Tutun şi articole pentru fumători
Clasa 28 - Produse farmaceutice şi cosmetice, articole şi aparate de toaletă
Clasa 29 - Dispozitive şi echipamente contra incendiilor, pentru prevenirea accidentelor şi
salvare
Clasa 30 - Articole pentru îngrijirea şi întreţinerea animalelor
Clasa 31 - Maşini şi aparate pentru prepararea mâncărurilor şi băuturilor necuprinse în alte
clase
Clasa 32 - Simboluri grafice şi elemente grafice (logos), motive decorative pentru suprafeţe,
ornamente.

Protecţia desenelor şi modelelor comunitare în Comunitatea Europeană

Crearea unui desen sau model comunitar direct aplicabil în fiecare stat membru, prin
prezentarea unei cereri unice în faţa unui Birou specializat, prin intermediul unei proceduri unice
şi în temeiul unei legislaţii unice, poate asigura protejarea unui desen sau model industrial pe un
teritoriu unic care să cuprindă toate statele membre. Directiva Parlamentului European şi a
Consiliului 98/71/CE din 13.10.1998 privind protecţia juridică a desenelor şi modelelor
industriale contribuie la îmbunătăţirea acestei situaţii. Această Directivă a stat la baza creării
sistemului unificat de obţinere a unui desen sau model comunitar, care să beneficieze de o
protecţie uniformă şi care să aibă efecte uniforme pe întreg teritoriul Comunităţii Europene.
Oficiul pentru armonizarea pieţei interne (mărci, desene şi modele) (OHIM) a fost
nominalizat pentru a recepţiona şi a gestiona cererile referitoare la desenele şi modelele
comunitare înregistrate.
Durata protecţiei.
Un desen sau model, care îndeplineşte condiţiile prevăzute, este protejat ca desen sau
model comunitar neînregistrat pentru o perioadă de trei ani de la data la care desenul sau modelul
a fost făcut public prima dată în cadrul Comunităţii Europene (publicat, expus în expoziţii,
comercializat, utilizat sau cunoscut în cercul specialiştilor din domeniul respectiv).
 Prin înregistrarea la OHIM, un desen sau model, care îndeplineşte condiţiile prevăzute,
este protejat ca desen sau model comunitar înregistrat pentru o perioadă de cinci ani de la data
înregistrării cererii. Titularul poate reînnoi protecţia pentru una sau mai multe perioade de cinci
ani fiecare până la o durată totală de 25 de ani de la data înregistrării.

Cine poate înregistra?

Orice persoană fizică sau juridică din orice ţară, inclusiv de solicitanţii, producătorii,
exportatorii din Republica Moldova. Depunerea cererii se poate face direct de persoana cărei îi
aparţine desenul sau modelul industrial, precum şi de reprezentantul legal al acestuia.

Condiţii de protecţie.
Se asigură protecţie pentru un desen sau un model printr-un desen sau model comunitar
numai dacă acesta este nou şi are un caracter individual.

Depunerea şi transmiterea cererii de înregistrare.

Din 2003 cererea de înregistrare a unui desen sau model comunitar se poate depune, la
alegerea solicitantului:
 la OHIM (direct sau prin postă) sau
 la serviciul central competent în domeniul proprietăţii industriale al unui stat
membru sau
 în ţările din Benelux, la biroul pentru desene sau modele al uniunii Benelux.
Dacă cererea a fost depusă la serviciul central competent în domeniul proprietăţii
industriale al unui stat membru sau la biroul pentru desene sau modele al uniunii Benelux, există
posibilitatea ca solicitantului să i se ceară o taxă, care nu depăşeşte costul administrativ al
recepţiei şi transmiterii cererii.

Cerere multiplă.
Se pot include mai multe desene sau modele într-o cerere de înregistrare multiplă a
unor desene sau modele comunitare. Numărul de desene sau modele într-o cerere de înregistrare
multiplă nu este limitat. Această posibilitate poate fi folosită cu condiţia ca produsele în care se
preconizează integrarea desenelor sau modelelor sau cărora li se vor aplica aceste desene sau
modele să facă parte din aceeaşi categorie a Clasificării internaţionale pentru desene şi modele
industriale (Clasificarea Locarno).
Începând cu data de 30 iunie 2003 OHIM acceptă depunerea cererilor în format
electronic (e-filling).

Înregistrarea desenului sau modelului comunitar.

Dacă cererea îndeplineşte condiţiile pe care trebuie să le respecte o cerere de
înregistrare a unui desen sau model comunitar OHIM înscrie cererea în Registrul desenelor şi
modelelor comunitare, sub titlul de desen sau model comunitar înregistrat.

Publicarea.
În urma înregistrării, OHIM publică desenul sau modelul comunitar în Buletinul de
Desene şi Modele Comunitare.

Eliberarea certificatului de înregistrare.

 După publicare, OHIM eliberează titularului un certificat de înregistrare care reproduce
menţiunile şi informaţiile înscrise în Registru, precum şi o declaraţie atestând că aceste menţiuni
şi informaţii au fost înscrise în Registru.

Limba de procedură.
Cererea de înregistrare a unui desen sau model comunitar se redactează într-una dintre
limbile oficiale ale Comunităţii Europene.
Solicitantul trebuie să aleagă dintre limbile oficiale ale OHIM (Engleză, Franceză,
Spaniolă, Germană sau Italiană) o a doua limbă, care să fie utilizată ca limbă alternativă de
procedură în faţa OHIM.

Extinderea CE.
Desenelor şi modelelor comunitare se acordă protecţie pe întreg teritoriu CE. Şi mai mult,
protecţia se extinde automat şi în statele care vor adera în viitor – de la data aderării noilor
state-membre. Astfel se extinde cu mult aria de protecţie. În cazul extinderii CE titularul unui
desen sau model comunitar înregistrat nu este obligat să îndeplinească careva acţiuni sau să
achite careva taxe adăugătoare. Titularii unor drepturi anterioare ar putea să se opună extinderii
unui desen sau model comunitar pe teritotiul unei ţări numai prin adresare în intanţa
judecătorească a ţării respective. OHIM gestionează numai cererile depuse pentru desene şi
modele comunitare.

Tema 9. Protecţia juridică a indicaţiilor geografice, a denumirilor de origine şi a

specialităţilor tradiţional garantate

Protecţia proprietăţii intelectuale nicicând nu a avut o importanţă economică şi politică mai

mare şi nu a fost mai controversată ca în prezent, iar din toate obiectele de proprietate
intelectuală niciunul nu este mai disputat ca indicaţiile geografice. În pofida faptului că
indicaţiile privind originea geografică a produselor au fost printre primele semne distinctive,
indicaţiile geografice sunt printre ultimele obiecte de proprietate intelectuală ce beneficiază de o
protecţie internaţională, în baza prevederilor Acordului TRIPS. Acesta este primul acord
internaţional care prevede recunoaşterea conceptului de indicaţii geografice şi impune membrilor
OMC protecţia acestora. Conform art. 22 alin. (1) al Acordului TRIPS:
“...prin indicaţii geografice se înţeleg indicaţiile ce servesc la identificarea unui produs ca
fiind originar din teritoriul unui stat Membru sau dintr-o regiune ori localitate din acest
teritoriu, în cazurile în care o calitate, un renume sau o alta caracteristică anume a produsului
poate fi atribuită în mod esenţial acestei origini geografice.”.

Conceptul dat are un sens larg, înglobându-l şi pe cel de denumiri de origine, stabilit în
Aranjamentul de la Lisabona privind protecţia denumirilor de origine şi înregistrarea lor
internaţională, din 31 octombrie 1958. Conform art.2:
“Prin denumire de origine se înţelege denumirea geografică a unei ţări, regiunii sau
localităţii ce serveşte la desemnarea unui produs originar din aceasta şi a cărui calitate sau
caracteristici sunt datorate exclusiv sau în mod esenţial mediului geografic, cuprinzând factorii
naturali şi umani. “.

O simplă comparare a acestor concepte relevă că cerinţele ce se impun faţă de indicaţiile

geografice sunt mai puţin dure decât cele ce se impun faţă de denumirile de origine, astfel că
toate denumirile de origine sunt în acelaşi timp şi indicaţii geografice, însă doar unele
indicaţii geografice se ridică la înălţimea rigorilor impuse față de denumirile de origine.
 Denumirile de origine sunt mult mai rare şi, corespunzător, produsele ce le poartă sunt
mai valoroase. De fapt, protecţia DO este prevăzută încă în art. 2 al Convenţiei de la Paris pentru
protecţia proprietăţii industriale, din 20 martie 1883:
“Protecţia proprietarii industriale are ca obiect brevetele de invenţie, modelele de
utilitate, desenele si modelele industriale, mărcile de fabrica sau de comerţ, mărcile de serviciu,
numele comercial si indicaţiile de provenienţa sau denumirile de origine, precum si reprimarea
concurentei neloiale.”

O protecţie indirectă a IG este prevăzută de Aranjamentul de la Madrid privind

sancţiunile pentru indicaţiile false sau înşelătoare de provenienţă a produselor, din 14 aprilie
1891, la care Republica Moldova este parte începând din 05.04.2001. Astfel, art. 1.1 prevede:
“Orice produs purtând o indicaţie falsă sau înşelătoare, prin care una dintre ţările
cărora li se aplica prezentul Aranjament sau o localitate situată în una dintre ele va fi direct sau
indirect indicata ca tara sau loc de origine, va fi sechestrat la importul său în fiecare dintre
ţările menţionate.”

Ce produse pot beneficia de indicaţii geografice?

Răspunsul este evident: deoarece factorul determinant în cazul indicaţiilor geografice este
legătura dintre calităţile, renumele, caracteristicile produsului şi factorii naturali şi/sau
etnografici caracteristici zonei geografice respective, rezultă că pot purta indicaţii geografice în
cea mai mare parte produsele:
 agricole (inclusiv vinurile),
 alimentare (inclusiv specialităţile tradiţionale),
 artizanale sau care necesită un volum mare de lucru manual (instrumente
muzicale, cristaluri, articole de artă populară, olărit, broderii etc.) şi
 naturale (ape minerale, minereuri, roci etc.).
Totuşi, sub conceptul de indicaţie geografică dat de Acordul TRIPS, cad şi unele produse
industriale care au o reputaţie datorată originii lor geografice, având însă la bază fie măiestria, fie
tradiţiile, fie acurateţea oamenilor ce le produc: spre exemplu, în toată lumea Elveţia este
considerată o indicaţie geografică pentru cea mai delicioasă ciocolată şi cele mai precise ceasuri,
Franţa – pentru parfumurile delicate şi vestimentaţia rafinată, Japonia – pentru aparatura
electronică performantă, China – pentru mătasea şi porţelanurile fine. Elementele cheie ce
evidenţiază o indicaţie geografică din multitudinea denumirilor geografice sunt: produsul
consacrat de această indicaţie, calitatea şi reputaţia lui.
De beneficiile economice şi politice ale produselor cu IG tot mai mult se conving şi ţările
cu o economie mai puţin dezvoltată, precum şi cele în curs de dezvoltare. Sunt foarte
concludente exemplele Mexicului (care a cucerit piaţa mondială cu produsele sale cu denumirile
de origine Tequila şi Mezcal pentru băuturi spirtoase), ale Indiei (cu Darjeeling pentru ceai,
Alphonso pentru mango, Basmati pentru orez), Peru (cu Pisco pentru lichior din struguri) etc.

Sistemele de protecţie ale indicaţiilor geografice: sui generis, prin mărci colective şi de
certificare, în baza acordurilor internaţionale.

Dispoziţiile legislaţiilor naţionale privind protecţia IG diferă de la ţară la ţară şi cuprind o

gamă largă de principii: protecţia prin înregistrare, protecţia indirectă prin legile referitoare la
concurenţa neloială, prin legile referitoare la protecţia consumatorilor etc. În linii mari, în lume
există două sisteme de protecţie a IG:
 „Roman” - prin înregistrarea sui generis a IG (ţările UE şi altele, care protejează prin
înregistrare denumirile de origine şi/sau indicaţiile geografice protejate, respectiv, DOP şi
IGP; la nivel internaţional acest sistem se realizează în cadrul Aranjamentului de la
Lisabona);
 „American” - prin sistemul mărcilor de certificare şi colective (SUA, Australia şi alte ţări).

Prevederile speciale ale Acordului TRIPS referitoare la protecţia IG, protecţia

suplimentară pentru vinuri şi băuturi alcoolice, excepţii. Evoluţia negocierilor în cadrul
consiliului TRIPS în domeniul IG.

La nivel internaţional protecţia IG cade sub incidenţa Acordului TRIPS, care stabileşte
standarde minime de protecţie în cadrul ţărilor membre ale OMC. În 1947, la conferinţa de la
Havana, cînd au început lucrările în vederea creării unui sistem internaţional în domeniul
comerţului, IG nu figurau pe agenda de lucru. Atât Acordul TRIPS, cît şi standardele pentru IG
sunt rezultate ale negocierilor în cadrul Rundei Uruguay (1986-1993) şi a numeroase
compromisuri. Astfel, la cererea unor ţări europene care practică sistemul „Roman”, s-a convenit
ca membrii OMC să asigure o protecţie juridică sporită IG pentru vinuri şi produse
spirtoase. SUA şi ţările care practică sistemul „American” au acceptat această cerere în schimbul
unor excepţii menite să protejeze producătorii lor, care folosesc pentru a-şi desemna produsele,
ca termeni generici, unele IG protejate ale altor ţări, sau titularii care au mărci înregistrate cu
bună-credinţă, în cazul în care acestea intră în conflict cu o IG posterioară.
În consecinţă, pe lângă definiţia destul de nerestrictivă a IG, reflectată în majoritatea
legilor statelor membre ale OMC, Acordul TRIPS conţine următoarele prevederi (vezi Anexa 1):
 un nivel standard de protecţie a IG împotriva folosirii abuzive şi inducerii în eroare a
consumatorilor (art. 22.2, 22.3);
 un nivel sporit de protecţie a IG pentru vinuri şi produse spirtoase (art. 23);
 excepţii de la protecţie pentru termenii generici, numele uzuale ale varietăţilor de struguri,
mărcile anterior înregistrate, IG omonime cu condiţia diferenţierii lor, IG care nu sunt sau
au încetat să fie protejate în ţara de origine; pentru folosirea în relaţiile comerciale a
numelor personale; pentru folosirea continuă şi similară a unei IG a altui stat membru ce
identifică vinuri şi produse spirtoase, pe parcursul a cel puţin 10 ani înainte de 10 aprilie
1994, sau cu bună-credinţă până la această dată (clauza „buneilor”) (art. 22.4, 23.3, 24);
 instituirea unui sistem multilateral de notificare şi înregistrare a IG pentru vinuri (art. 23.4).

Acordul TRIPS, deşi conţine standarde minime de protecţie a IG, nu dictează membrilor
OMC ce sistem trebuie să aplice în acest scop. Una din multiplele probleme la capitolul respectiv
este lipsa până în prezent a unui sistem informaţional despre IG ale diferitor ţări membre. Acest
fapt, printre altele, creează mari dificultăţi şi pentru AGEPI în procedura de examinare a cererilor
de înregistrare a mărcilor la aplicarea prevederilor articolelor referitoare la IG.
Cu toate că lucrările în vederea instituirii unui sistem multilateral de notificare şi de
înregistrare a IG pentru vinuri au început încă în 1997, iar termenul de încheiere a negocierilor
conform mandatului de la Doha a fost fixat pentru conferinţa a V-a ministerială de la Cancun
(Mexic, 2003), ele nu s-au încheiat nici până în prezent, deoarece există puncte de vedere
diametral opuse. Divergenţele sunt de ordin politic, având la bază interesele economice ale
ţărilor membre.
Un alt subiect discutat în cadrul consiliului TRIPS este extinderea nivelului sporit de
protecţie a IG asupra altor produse (agricole, alimentare, industriale). Susţinătorii extinderii
(UE, India, Jamaica, Tunisia, Turcia, Sri Lanka ş.a.) văd în nivelul sporit de protecţie un
mijloc de a ameliora comercializarea produselor lor, diferenţiindu-le efectiv de cele ale
concurenţilor lor şi se opun „uzurpării” de către alte ţări a IG ce le aparţin. Ultima propunere de
extindere, înaintată de UE la 16 iunie 2005, este un proiect de reviziune a Acordului TRIPS în
aşa fel încât nivelul sporit de protecţie, prevăzut în art. 23, şi excepţiile, prevăzute în art. 24, să
poată fi aplicate mutatis mutandis la toate produsele.
 Adversarii extinderii (SUA, Argentina, Australia, Canada, Noua Zeelandă ş.a.)
consideră că nivelul de protecţie existent este suficient, iar extinderea protecţiei ar fi o povară în
plus şi ar bulversa practicile de comercializare legitime existente.
La momentul actual, diferenţele dintre părţi rămân a fi foarte semnificative, nefiind
adoptată vreo decizie finală.
Cea de a treia temă referitoare la IG, abordată în cadrul OMC, este lista restrânsă („claw
back list”) a IG originare din UE, utilizate curent în alte state membre ale OMC ca denumiri
generice, pentru care se cere o protecţie totală contra oricărei uzurpări şi restituirea drepturilor
exclusive asupra acestor denumiri ţărilor membre ale UE. Şi această propunere are adversari
(SUA şi ţările care practică sistemul „American”).

Protecţia internaţională a denumirilor de origine conform Aranjamentului de la

Lisabona. Sistemul european de protecţie a IG, DO şi STG. Protecţia DO, IG şi STG în
baza convenţiilor bilaterale şi multilaterale.

Aranjamentul de la Lisabona privind protecţia denumirilor de origine şi înregistrarea lor

internaţională a fost semnat la 31 octombrie 1958, în prezent numără 26 de ţări membre, care
formează Uniunea de la Lisabona. Republica Moldova este membră la acest Aranjament din
05.04.2001.
Ţările membre se angajează să protejeze, pe teritoriile lor, denumirile de origine ale
produselor din alte ţări ale Uniunii speciale, recunoscute şi protejate ca atare în ţara de origine şi
înregistrate la Biroul internaţional al OMPI.
Protecţia este asigurată împotriva oricărei uzurpări sau imitări, chiar dacă originea
adevărată a produselor este indicată sau dacă denumirea este utilizată în traducere sau însoţită de
expresii precum "gen", "tip", "stil", "imitaţie" sau ceva similar.
Înregistrarea internaţională a denumirilor de origine se efectuează de către Biroul
internaţional la cererea Administraţiilor competente din tarile Uniunii speciale, pe numele
persoanelor sau entităţilor publice sau private, care au dreptul de a utiliza denumirile, conform
legislaţiei lor interne.
Biroul internaţional notifică prompt înregistrările la Oficiile de PI din diferite ţări ale
Uniunii speciale şi le publică. Ţările au la dispoziţie 12 luni pentru a examina cererea şi a
comunica un posibil refuz, dacă DO nu este conformă cu prevederile legislaţiei naţionale.
DO protejate nu pot deveni generice, atât timp cât acestea sunt protejate în ţara de origine.
Pe parcursul anului 2010, AGEPI şi-a onorat în continuare atribuţiile sale de autoritate
competentă a Republicii Moldova în cadrul Uniunii Speciale a Ţărilor Membre la Aranjamentul
de la Lisabona din 31 octombrie 1958 privind protecţia indicaţiilor locului de origine a
produselor şi înregistrarea lor internaţională (în continuare - Aranjamentul de la Lisabona).
Astfel, în vederea acordării protecţiei pe teritoriul Republicii Moldova, de la Biroul Internaţional
al OMPI au parvenit 6 notificări privind înregistrarea internaţională a unor noi denumiri de
origine. Ca rezultat al examinării de fond, în perioada de bilanţ 4 denumiri de origine notificate
anterior au obţinut protecţia revendicată.
La finele anului 2010, numărul înregistrărilor internaţionale ale DO, notificate de Biroul
Internaţional al OMPI, a atins cifra de 824, dintre acestea 811 DO au obţinut protecţie pe
teritoriul Republicii Moldova (ulterior, denumirea de origine AO0734 TALAVERA DE PUEBLA
din Mexic a fost invalidată în ţara de origine şi radiată din Registrul Internaţional), 6 DO nu au
întrunit condiţiile de acordare a protecţiei, iar alte 6 urmează să fie examinate în termenele
prevăzute de Aranjamentul de la Lisabona.

Cu regret, Republica Moldova nu are decât două denumiri de origine protejate prin
procedura naţională (Ciumai şi Romaneşti pentru vinuri), ce nu sunt protejate şi prin
Aranjamentul de la Lisabona. În schimb cele 2 denumiri de origine autohtone – „Ciumai” şi
„Romăneşti” (pentru vinuri) – au fost comunicate în vederea protecţiei pe teritoriul Uniunii
Europene, urmând să treacă prin procedura consultărilor publice în spaţiul comunitar.

Pînă în 1992, în UE nu existau reguli comune pentru protecţia IG. Fiecare stat membru
adopta regulile sale de protecţie. La nivelul UE existau câteva reglementari referitoare la vinuri
şi produse spirtoase, dar nu existau reglementări pentru produsele agricole în general şi pentru
cele alimentare în particular. În UE referinţa la origine a fost fundamentată juridic prin
Regulamentele Consiliului Economic European CEE 2081/92 şi CEE 2082/92, care au introdus
reguli generale comunitare pentru aceste produse. Denumirile de origine protejate (DOP),
indicaţiile geografice protejate (IGP) şi specialităţile tradiţionale garantate (STG) sunt semne
oficiale în UE ce garantează originea produselor şi, respectiv, tradiţia.
Actualmente, în UE mai mult de 800 de produse agricole şi alimentare sunt înscrise în
Registrul DOP şi IGP. Din cauza diferenţelor dintre sistemele de protecţie a DOP şi IGP pentru
vinuri şi produse spirtoase, nu există un Registru comunitar pentru aceste produse, fiecare ţară
respectând propriul sistem de protecţie, iar în cadrul UE sunt recunoscute doar două tipuri de
vinuri cu IG: vinuri de calitate produse într-o regiune determinată (VQPRD) şi vinuri de masă.
Denumirile lor geografice de asemenea sunt protejate de orice uzurpare. Ele se referă, în
principal, la brânzeturi (154), fructe, legume şi cereale (148), carne brută (101), uleiuri şi grăsimi
(94), produse din carne (77) ş.a. După numărul DOP şi IGP, cele mai active ţări sunt Italia (155)
şi Franţa (147), urmate de Spania (97), Portugalia (93), Grecia (84) şi Germania (67), 9 ţări deţin
în ansamblu 67 de înregistrări, iar alte 9 ţări nu au nici o înregistrare. Graţie sistemului de
înregistrare a indicaţiilor geografice, au crescut investiţiile în producerea şi promovarea
produselor cu aceste indicaţii, au crescut exporturile acestor produse, inclusiv, în ţările din afara
UE. Astfel, circa 85% din vinurile exportate din Franţa şi 80% din băuturile alcoolice exportate
din UE poartă indicaţii geografice.
În UE indicaţiile geografice au un rol economic şi social foarte important, contribuind nu
numai la obţinerea veniturilor considerabile, dar şi la ocuparea forţei de muncă. Un document
pregătit de Direcţia Generală de Comerţ a Comisiei Europene pentru reuniunea de la Cancun
(2003) a evidenţiat importanţa economică vitală a protecţiei IG în UE: cele 4800 de indicaţii
geografice înregistrate în ţările Uniunii Europene (4200 pentru vinuri şi produse spirtoase şi 600
pentru alte produse) aduc un venit mai mare de 40 miliarde de Є anual; în Franţa 593 de indicaţii
geografice (466 pentru vinuri şi produse spirtoase şi 127 pentru alte produse) generează o
valoare de 19 miliarde de Є/an (16 miliarde pentru vinuri şi produse spirtoase şi 3 miliarde
pentru alte produse) şi constituie o condiţie de supravieţuire pentru 138000 de întreprinderi
agricole; în Italia 420 de indicaţii geografice (300 pentru vinuri şi produse spirtoase şi 120 pentru
alte produse) generează o valoare de 12 miliarde de Є/an (5 miliarde pentru vinuri şi produse
spirtoase şi 7 miliarde pentru alte produse) şi asigură angajarea în câmpul muncii a 300000 de
persoane; în Spania 123 de produse cu indicaţii geografice generează un venit de 3,3 miliarde de
Є/an (2,6 miliarde pentru vinuri şi produse spirtoase şi 0,7 miliarde pentru alte produse).
Produsele cu IG cu o reputaţie internaţională, în afara ţării, pot să se confrunte cu produse-
pirat care poartă acelaşi nume. UE tinde să obţină o protecţie a IG proprii la nivel global şi caută
modalităţi de a preciza regulile şi de a preveni abuzurile în ceea ce priveşte reputaţia produselor
europene.
Unele ţări (SUA, Australia) considerând că sistemul comunitar nu este conform
standardelor OMC, au înaintat un şir de reclamaţii în Consiliul General al acestei organizaţii. În
2004, un grup special al OMC, printr-o decizie, a confirmat caracterul echitabil al sistemului
european de înregistrare a IG, respingând majoritatea reclamaţiilor înaintate, totodată, a constatat
că regulamentul comunitar suscită critici în ceea ce priveşte exigenţele prea complexe faţă de
ţările terţe, ceea ce face înregistrarea IG din aceste ţări foarte dificilă: din 362 de cereri de
înregistrare aflate în curs de examinare, doar una este dintr-o ţară terţă – „cafeaua columbiană”.
OMC i-a acordat UE un termen-limită (3 aprilie 2006) pentru a se conforma regulilor pe plan
mondial.
 La 20 martie 2006, Consiliul pentru agricultură al UE a adoptat două regulamente
destinate clarificării şi simplificării dispoziţiilor referitoare la înregistrarea IGP, DOP şi STG,
astfel respectând termenul-limită acordat.
Primul din aceste regulamente, CE nr. 510/2006 care se referă la DOP şi IGP, include
concluziile grupului special sus-menţionat. Odată cu adoptarea acestui regulament, UE a făcut
procedura de înregistrare mai eficientă şi a armonizat legislaţia europeană referitoare la IG cu
prevederile OMC. Noul regulament simplifică procedurile de înregistrare a IG şi precizează rolul
statelor membre. În plus, conform noului Regulament, grupurile de producători din ţările terţe
vor putea să depună direct dosarele de înregistrare a IG în UE, singura condiţie fiind cea de a fi
obţinut titlul de IG protejată în ţara de origine. Al doilea regulament, CE nr. 509/2006, se referă
la STG şi de asemenea ţine cont de recomandările OMC.

Tema 10. Contractele în domeniul proprietăţii intelectuale

Aspecte introductive
Prin funcţia sa de identificare a originii comerciale şi a calităţii produselor, de organizare
a concurenţei pe piaţă, marca a dobîndit o valoare economică foarte
i m p o r t a n t ă î n e c o n o m i a contemporană. Consecutiv, a crescut şi interesul pentru
amenajarea unui cadru juridic adecvat pentru ca marca să poată fi transmisă de la un subiect de
drept la altul.
Transmiterea dreptului la marca a fost si este inca cel putin in teorie un subiect
controversat. Opinia intransmisibilitatii, care a dominat perioadele de inceput ale protectiei
marcilor, era specifica tarilor germane si anglo-saxone. Unul dintre sustinatorii acestei opinii,
J. Kohler considera marca „un mijloc de fixare a originii produselor”, o expresie a activitatii
producatorului si ca atare marca poate fi transmisa, dar numai impreuna cu intreprinderea. El
subliniaza ca „folosirea indelungata a marcii a transferat asupra intreprinderii unele
caracteristici ale personalitatii titularului marcii, in asemenea masura, incat un transfer al marcii
fara intreprindere ar echivala cu un fals”.
Exista si autori care au subliniat ca functia de garantie a calitatii produselor, pe care o
indeplineste marca, o face sa fie incompatibila cu ideea transmisibilitatii. Transmisa unei alte
intreprinderi, ea ar exprima o alta calitate, iar acest fapt ar insemna inducerea in eroare a
consumatorului.
Pe de alta parte insa, schimbarile din viata economica moderna, au impus, in ciuda
numeroaselor critici, o solutie opusa - favorabila transmisiunii libere a marcii. Sunt aceleasi
schimbari mentionate la functiile marcilor. Se stie ca functia de diferentiere a produselor, a fost
initial o functie de identificare a producatorului (indicarea provenientei produsului). Aceasta
metamorfoza produsa in functia de provenienta a fost determinat de „depersonalizarea
productiei industriale'. Daca la inceput diferentia subiectele dreptului de marca, marca ajunge
sa diferentieze obiectele acestuia. Schimbarile amintite fac posibila transmisiunea dreptului la
marca, pentru ca diferentiind obiectele ea permite schimbarea subiectelor.
In ceea ce priveste relatia marcii cu consumatorii, exista ideea ca transferul liber al marcii
favorizeaza inducerea in eroare a consumatorilor asupra originii produselor. insa aceasta idee
este usor combatuta, pentru ca marca diferentiaza produsul, nu producatorul. Astfel, exista
marcile multiple, prin care este rupta relatia producator-consumator, pe piata ramanand doar
contactul marca-consumator. De exemplu Procter &Gamble produce noua marci diferite de
detergenti, compania Electrolux a achizitionat si marcile Zanusi, Gibson, Frigidarire.
Pe de alta parte, interdictia transmisiunii marcii favorizeaza frauda la lege, pentru ca, in
practica, o organizatie poate renunta expres la marca, urmand ca cesionarul de fapt, sa
efectueze imediat depozitul aceleasi marci. Astfel, marca poate fi preluata, fara conditia
prealabila a calitatii, ceea ce presupune, de asemenea inducerea in eroare a consumatorului.
Daca in ceea ce priveste marca individuala, problema transmisibilitatii este intr-o
mare masura rezolvata, marca colectiva este in continuare intransmisibila. „Ea nu poate forma
obiect de cesiune, nici totala, nici partiala si nici obiect de gaj sau de executare silita”. Marca
individuala inregistrata poate fi transmisa de titularul ei, printr-un contract de cesiune, cu sau fara
intreprinderea careia ii apartine. Ea poate fi cedata total sau partial (in coproprietate).

Spre deosebire de creaţiile intelectuale industriale (de exemplu, invenţiile,

desenele / modelele industriale, topografiile circuitelor integrate), marca - cel mai important
semn distinctiv - nu dă naştere nici unui drept personal nepatrimonial, ci numai unor drepturi
patrimoniale, care de regulă sunt transmisibile.
În lipsa unei enumerări legale, vom identifica următoarele drepturi născute în
legătură cu marca:
- dreptul de prioritate,
- dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare,
- dreptul provizoriu exclusiv de exploatare a mărcii,
- dreptul exclusiv de exploatare a mărcii
- dreptul de a obţine despăgubiri pentru încălcarea oricăruia dintre drepturile
menţionate anterior.
Dintre toate aceste drepturi, dreptul la despăgubiri nu este propriu-zis un “drept asupra
mărcii”, ci un drept de creanţă născut din încălcarea unui drept asupra mărcii, care se
poate transmite potrivit regulilor de drept comun ce guvernează transmiterea creanţelor.
În ceea ce priveşte dreptul de prioritate, dat fiind caracterul său de drept accesoriu al
dreptului exclusiv de exploatare a mărcii se va transmite deodată şi în acelaşi mod ca şi acest
drept exclusiv.
Dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare reprezintă o etapă în devenirea
dreptului exclusiv asupra mărcii şi are un caracter temporar, deoarece prin eliberarea
certificatului de înregistrare se conferă dreptul exclusiv asupra mărcii.

Deoarece din punct de vedere cronologic, prima funcţie ce i s-a atribuit mărcii de
către reglementările moderne a fost aceea de identificare a originii comerciale a
produsului, s-a considerat multă vreme că marca trebuie să fie inseparabilă de această
origine comercială, astfel încît ea nu putea fi înstrăinată decât împreună cu fondul de comerţ sau
cu întregul patrimoniu al comerciantului, ori cel puţin cu o parte a acestui
patrimoniu .
Restricţia a fost menţinută şi după ce a devenit dominantă funcţia mărcii de garanţie a
calităţii. Se susţinea că, dacă s-ar admite transmisibilitatea mărcii, de vreme ce întreprinderea
dobânditoare produce întotdeauna bunuri de o altă calitate decît întreprinderea
transmiţătoare, publicul va fi prejudiciat considerînd în mod eronat că produsele cărora
marca li se aplică au aceeaşi calitate. Pentru a evita consecinţele negative ale acestor practici, în
urma creşterii valorii mărcii în cadrul fondului de comerţ şi pentru a răspunde necesităţii de ordin
economic de a fluidiza circulaţia sa juridică, mai multe legislaţii au adoptat, sub influenţa
doctrinei, principiul liberei cesiuni a mărcii.
În Republica Moldova, Legea nr.38/2008 privind protecţia mărcilor, prevede că
drepturile asupra mărcii pot fi transmise integral sau parţial prin cesiune, prin contract de licenţă,
precum şi prin succesiune. De asemenea, marca poate face obiectul unui gaj, al altor drepturi
reale, precum şi al unei executări silite.
Pentru a produce efecte pentru terţi, transmiterea drepturilor şi modificarea statutului juridic al
mărciin este necesar de a înscrie datele respective în Registrul naţional al cererilor de înregistrare
a mărcilor sau în Registrul naţional al mărcilor, cu condiţia achitării taxelor stabilite, iar datele
privind transmiterea drepturilor se publică în BOPI.

Contractul de cesiune de marcă

Contractul de cesiune de marcă este contractul prin care titularul mărcii, în calitate de
cedent, transmite cesionarului, în tot sau în parte, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul
exclusiv de exploatare a mărcii.

Cesiunea forţată a mărcii

Cesiunea forţată a mărcii intervine în cazul în care dreptul exclusiv asupra mărcii este
supus executării silite. Deoarece este un drept real ce poartă asupra unui bun mobil necorporal,
dreptul asupra mărcii este el însuşi un bun mobil şi, în consecinţă, face obiectul urmăririi silite
mobiliare.

Cesiunea voluntară a mărcii

Specific cesiunii de marcă este obiectul său, care constă în însăşi transmiterea dreptului
subiectiv de proprietate industrială asupra mărcii.

Clasificare
 După întinderea dreptului transmis , cesiunea poate să fie:
 totală - dacă dreptul este transmis înîntregime, sau
 parţială - dacă dreptul este transmis numai în parte.

Conform Regulamentului privind înregistrarea contractelor de cesiune, licenţă, gaj şi

franchising, aprobat prin HG nr. 612 din 12.08.2011, transmiterea drepturilor asupra obiectelor
de proprietate industrială poate fi realizată prin intermediul unui contract de cesiune:

a) prin care se transmit cesionarului toate drepturile conferite de titlul de protecţie sau cererea de
înregistrare a obiectului de proprietate industrială (cesiune totală);

b) prin care cesiunea este limitată din punctul de vedere al întinderii protecţiei conferite de titlul
de protecţie sau de cererea de înregistrare a obiectului de proprietate industrială (cesiune
parţială).

Teoretic, în materia mărcilor, ar fi posibile cesiuni parţiale din punct de vedere teritorial
şi cesiuni parţiale din punctul de vedere al claselor de produse sau servicii la care se
referă. Deşi literatura de specialitate nu s-a concentrat asupra acestor aspecte,
considerăm că reprezintă o cesiune parţială de marcă şi cesiunea unei cote părţi din dreptul
asupra mărcii, precum şi cesiunea dreptului asupra mărcii pentru o perioadă de timp
determinată.

a) Cesiunea parţială din punct de vedere teritorial

Din raţiuni de protecţie a concurenţei şi a liberei circulaţii a bunurilor, precum şi de
evitare a confuziei în rîndul consumatorilor, se interzice cesiunea de marcă parţială din punct
de vedere teritorial. Sancţiunea aplicabilă unui contract de cesiune parţială din punct de vedere
teritorial este nulitatea absolută a unui astfel de contract.
 b) Cesiunea parţială din punct de vedere profesional

Legea nr.38/2008 privind protecţia mărcilor permite cesiunea parţială din punct de vedere al
claselor de produse sau servicii. Astfel, art.26 alin.2 prevede că marca poate fi cesionată pentru
toate sau pentru o parte din produsele şi/sau serviciile pentru care este înregistrată.

c) Cesiunea unei cote-părţi din dreptul asupra mărcii

Considerăm că ne aflăm în ipoteza unei asemenea cesiuni în umătoarele cazuri:
1.Marca a fost înregistrată pe numele mai multor persoane, fizice şi/sau juridice,
care devin astfel cotitulari ai acelei mărci. Unul dintre aceşti cotitulari poate ceda unui cesionar
cota-parte pe care o deţine din dreptul asupra mărcii. În urma unei astfel de cesiuni, cesionarul
dobîndeşte exact poziţia juridică a cedentului, respectiv devine cotitular al dreptului la marcă
alături de cotitularul care nu a cedat cota sa.

2.Titularul exclusiv al unei mărci cedează o cotă-parte din dreptul asupra

mărcii. În această ipoteză, cedentul şi cesionarul devin cotitulari ai aceleiaşi mărci.
În toate cazurile cotitularii îşi vor exercita drepturile asupra mărcii potrivit regimului de
drept comun al coproprietăţii. În materia mărcilor, acest regim prezintă următoarele
particularităţi:
• Actele de conservare (spre exemplu, cererea de reînnoire a înregistrării
mărcii , iniţierea unei acţiuni în cazul de contrafacere, intentarea unei acţiuni de anulare a
înregistrării ulterioare a unei mărci identice sau similare) pot fi efectuate de oricare dintre
cotitulari, fără a fi necesară aplicarea regulii unanimităţii;
• Actele de administrare (spre exemplu, folosirea mărcii în propria
întreprindere, contractul de licenţă neexclusivă) pot fi realizate de oricare dintre
cotitulari, fără a fi necesar acordul celorlalţi cotitulari, dar cu obligaţia de a nu împiedica
folosinţa exercitată de către aceştia din urmă;
• Actele de dispoziţie (spre exemplu, renunţarea la dreptul asupra mărcii, contractul de
cesiune, contractul de licenţă exclusivă, constituirea unui drept real asupra mărcii etc)
sunt supuse regulii unanimităţii.

d) Cesiunea dreptului asupra mărcii pentru o perioadă de timp determinată.

în temeiul contractului de cesiune de marcă, cesionarul poate dobîndi dreptul exclusiv
asupra mărcii pentru o perioadă mai scurtă decît durata de valabilitate a certificatului de
înregistrare. De exemplu, certificatul de înregistrare mai este valabil pentru o perioadă de 7 ani
iar dreptul asupra mărcii este transmis pentru o perioadă de 5 ani.

 După scopul urmărit de părţi la încheierea contractului, cesiunea poate fi: cu titlu
gratuit sau cu titlu oneros.
 Cesiunea cu titlu gratuit se poate realiza prin act unilateral sau prin
contract. Cesiunea cu titlu gratuit prin act unilateral poate fi făcută numai în cazuri de deces şi
are natura juridică a contract de donaţie.
 În cazul cesiunii cu titlu oneros, contractul va fi supus regulilor generale pentru
contractul de vînzare-cumpărare sau de schimb, în funcţie de natura contraprestaţiei, o sumă de
bani sau, respectiv, un alt bun.

 După raportul cu transmiterea unui alt bun , cesiunea de marcă poate

fi: principală sau accesorie.
Cesiunea de marcă este principală atunci cînd este independentă de transmiterea altui bun. Legea
permite transferul mărcii independent de patrimoniul comercial. Conform art.26 alin.(3) din
Legea nr.38/2008, transferul întreprinderii în totalitate implică şi cesiunea mărcii.

Condiţii de formă. Opozabilitatea cesiunii faţă de terţi

Contractul de cesiune a mărcii trebuie să fie perfectat în scris şi semnat de părţile

contractante, cu excepţia cazului cînd cesiunea rezultă dintr-o hotărîre judecătorească, în caz
contrar, cesiunea este nulă.

Rezultă c ă l e g e a i m p u n e c o n d i ţ i a f o r m e i s c r i s e a c o n t r a c t u l u i , l a f e l
c a ş i consimţămîntul părţilor care trebuie să fie exprimat prin semnătura acestora sau a
reprezentanţilor lor.
Sancţiunea nerespectării oricăreia dintre aceste două condiţii de formă – forma scrisă sau
semnătura părţilor – este nulitatea absolută a contractului de cesiune.
Aceste reguli sunt aplicabile doar în cazul în care marca este transferată desine stătător.
În cazul în care transmiterea mărcii operează în cadrul transmiterii întreprinderii, a
patrimoniului sau unei părţi din patrimoniu, forma aplicabilă este aceea prevazută
pentru categoriile de transmisiuni respective. Dacă nu există reguli speciale se aplică
principiul consensualismului şi regulile generale prevăzute de Codul civil.
În cazul în care cesiunea mărcii este cu titlu gratuit, contractul astfel încheiat are natura
juridică aunui contract de donaţie şi, în consecinţă, este supus regulilor de formă prevăzute de
Codul Civil pentru acest contract.
În ipoteza în care cesiunea cu titlu gratuit s-a realizat prin act juridic unilateral ,
vor fi aplicabile pe deplin condiţiile de formă ale testamentului.
Cererea de înscriere a cesiunii unei mărci trebuie să fie însoţită de o copie de pe
contractul de cesiune sau de pe extrasul din contract care prevede cesiunea, copia, respectiv
extrasul, trebuie să fie certificate pentru conformitate de către cesionar.

O problemă specială se poate ridica în situaţia în care cedentul încheie două contracte de
cesiune avînd ca obiect acelaşi drept asupra aceleiaşi mărci. Pe baza efectului de opozabilitate
faţă de terţi al înscrierii, conflictul dintre cei doi cesionari subsecvenţi se va soluţiona în favoarea
cesionarului care şi-a înscris primul cesiunea.

Contractul de cesiune include următoarele clauze:

1) indicaţii privind tipul cesiunii (totală sau parţială);

2) numărul şi data de depozit ale obiectului de proprietate industrială sau numărul titlului de
protecţie al acestuia;

3) lista produselor şi/sau a serviciilor cesionate sau indicaţii privind numărul desenelor şi al
modelelor industriale cesionate;

5) teritoriul în limitele căruia urmează a fi exploatat obiectul de proprietate industrială, în cazul

în care transmiterea drepturilor asupra obiectului de proprietate industrială se efectuează printr-
un contract de cesiune parţială privind teritoriul exploatării obiectului de proprietate industrială;

6) semnăturile părţilor contractante, cu indicarea lizibilă a numelui şi a prenumelui; dacă partea

contractantă este persoană juridică, contractul este semnat de conducătorul unităţii, fiind indicată
funcţia, numele şi prenumele semnatarului, şi se aplică ştampila;
 7) locul şi data semnării contractului.

Efectele contractului de cesiune de marcă

În cele ce urmează, ne vom referi la efectele contractului de cesiune de marcă cu titlu
oneros, care este mai frecvent întîlnit în practică şi ridică cele mai numeroase probleme.
Deoarece efectele acestui contract nu se bucură de o reglementare specială, ele urmează a fi
guvernate de regulile prevăzute de Codul civil pentru efectele contractului de vînzare-
cumpărare, inclusiv cele referitoare la efectele cesiunii bunurilor necorporale.
Contractul de cesiune de marcă cu titlu oneros este un contract sinalagmatic întrucît dă
naştere la obligaţii ambelor părţi, care sunt reciproce şi interdependente.

Transferul dreptului asupra mărcii implică şi transmiterea dreptului de a iniţia

acţiuni în cazul de contrafacere, care apare ca un accesoriu al dreptului exclusiv de exploatare.
În legătură cu acest aspect se ridică următoarele probleme:
1. se pune problema cine are calitatea procesuală de a iniţia acţiuni în cazul de
contrafacere şi/sau de concurenţă neloială dacă acţiunea de contrafacere şi/sau de
concurenţă neloială a fost săvîrşită anterior cesiunii de marcă. În lipsa unei prevederi
contractuale contrare, se consideră că, împotriva acestor acte, cedentul păstrează dreptul
de a iniţia acţiunile corespunzătoare.
Prin prevedere contractuală contrară înţelegem o clauză prin care părţile convin să
transmită şi creanţa la despăgubiri izvorîtă din delictul civil de contrafacere sau de concurenţă
neloială. În acest caz, contractul de cesiune va avea un obiect juridic complex, compus din
dreptul exclusiv asupra mărcii (ca drept real asupra unui bun incorporal) şi dreptul la despăgubiri
(ca drept de creanţă).
În cazul în care, la data încheierii contractului, era pornit un litigiu referitor la acte de
contrafacere săvîrşite anterior de către un terţ, în lipsa unei prevederi exprese, calitatea
procesuală activă a cedentului nu se va transmite prin contractul de cesiune ca accesoriu
al dreptului asupra mărcii.

2. se pune problema de a şti cine este persoana care are calitate procesuală activă în a
iniţia acţiuni în cazul de contrafacere şi/sau concurenţă neloială introdusă pentru
reprimarea actelor săvîrşite de terţi între momentul încheierii contractului de cesiune şi
momentul înscrierii cesiunii la AGEPI.
În acest caz, cesionarul nu va putea iniţia cu succes acţiunea în contrafacere, întrucît, în
absenţa formalităţilor necesare pentru opozabilitatea cesiunii, din punctul de vedere al
terţului autor al delictului civil, cesionarul nu este titularul dreptului exclusiv asupra
mărcii. În schimb, cedentul ar putea pretinde despăgubiri din partea terţului pentru actele
săvîrşite de acesta după încheierea contractului de cesiune, dar înaintea înregistrării acestui
contract.

3. pentru actele săvârşite de terţi ulterior înregistrării contractului de cesiune, calitatea

de a iniţia acţiunea în contrafacere şi/sau în concurenţă neloială, revine întotdeauna
cesionarului.

Obligaţiile cedentului
Cedentul are următoarele obligaţii:
- obligaţia de predare;
- obligaţia de garanţie pentru evicţiune (pierdere a posesiunii unui bun ca urmare a
exercitării de către o altă persoană a dreptului său asupra aceluiaşi bun).

a) Obligaţia de predare în materia cesiunii de marcă se concretizează în

obligaţia de a remite certificatul de înregistrare a mărcii. Nu excludem posibilitatea ca
în cadrul obiectului obligaţiei de predare să fie inclusă şi transmiterea unei descrieri detaliate
a mărcii, însoţită eventual de un prototip (spre exemplu în cazul mărcilor tridimensionale,
constînd în forma produsului sau a ambalajului său), precum şi orice alte elemente de natură
de a-i permite cesionarului să reproducă în mod fidel marca dobîndită.

b) Obligaţia de garanţie pentru evicţiune, cuprinde: garanţia pentru

fapta proprie, garanţia pentru fapta terţilor şi garanţia pentru viciile juridice ale certificatului de
înregistrare.

Obligaţia de a garanta pentru fapta proprie reprezintă obligaţia cedentului, precum şi a

succesorilor săi de a se abţine de la orice act sau fapt de natură a-l tulbura pe cesionar în liniştita
folosinţă a dreptului asupra mărcii. Practic, cedentul are obligaţia de a nu mai folosi marca
cedată.
O situaţie specială de aplicare a obligaţiei de garanţie pentru fapta proprie este aceea în
care, la data încheierii contractului de cesiune, cedentul are în stoc o cantitate mare de
produse care poartă marca ce formează obiectul cesiunii.
Obligaţia de a garanţie contra evicţiunii rezultă din fapta unui terţ şi reprezintă
obligaţia cedentului, precum şi a succesorilor săi de a-l garanta pe cesionar împotriva
tulburării sale în exercitarea prerogativelor de titular al dreptului asupra mărcii, provenind
din partea unei terţe persoane.

Impedimente care pot determina angajarea răspunderii cedentului pentru evicţiune:

a) Terţul a înregistrat o marcă similară anterior contractului de cesiune şi a
folosit această marcă timp de cinci ani.
b) Terţul poate invoca împotriva cesionarului beneficiul unui contract de licenţă
consimţit de cedent anterior contractului de cesiune.

Impedimente care nu determină angjarea răspunderii pentru evicţiune a cedentului:

a) Ulterior înscrierii cesiunii, terţul săvîrşeşte acte de contrafacere sau de concurenţă
neloială (prin utilizarea fără drept a mărcii). Deoarece aceste acte ilicite nu au un temei juridic,
cedentul nu poartă răspundere. Cesionarul însuşi, în calitate de titular al dreptului la
marcă, poate intenta acţiunea în contrafacere şi/sau acţiunea în concurenţă neloială.
b) Terţul înregistrează sau numai declanşează procedura de înregistrare a unei mărci
identice sau similare cu cea dobîndită de cesionar. Nici în această ipoteză cedentul nu poartă
răspundere. Cesionarul va putea să facă opoziţie la înregistrarea mărcii, la AGEPI sau, dacă
marca a fost deja înregistrată, să pornească o acţiune de anulare a înregistrării mărcii în
instanţa de judecată.
c) Nu reprezintă o evicţiune deţinerea, oferirea spre vînzare sau
comercializarea produselor care poartă marca ce a format obiectul contractului de cesiune, pentru
produsele care au fost puse în comerţ de însuşi titular (cedentul) sau cu consimţămîntul
acestuia. Se are în vedere ipoteza în care, anterior încheierii contractului de cesiune,
cedentul a comercializat sau, după caz, a autorizat comercializarea către terţe persoane a
unor produse pe care este aplicată marca ulterior cedată.

Obligaţia de garanţie pentru viciile juridice ale certificatului de înregistrare.

Cedentul are obligaţia de a-l garanta pe cesionar împotriva viciilor juridice ale
certificatului de înregistrare, adică împotriva acelor situaţii care duc la desfiinţarea certificatului
de înregistrare. Se are în vedere următoarele situaţii:
Anularea înregistrării mărcii, cu consecinţa lipsirii de efecte a certificatului de
înregistrare prin radierea mărcii.
O problemă specială se ridică în cazul în care titularul fiind pîrît într-un litigiu referitor la
anularea înregistrării mărcii înstrăinează marca în timpul procesului. În aceast caz, considerăm că
hotărîrea prin care se anulează înregistrarea mărcii devine opozabilă cesionarului, chiar dacă el
nu a fost parte în proces, cu atît mai mult cu cît este posibil ca înstrăinarea mărcii să intervină în
cursul soluţionării apelului sau a recursului declarat împotriva hotărîrii de anulare.

Obligaţiile cesionarului
a) Cesionarul este obligat sa plătească preţul cesiunii, care de obicei este stabilit printr-o
sumă globală. Teoretic, nu este însă exclus ca preţul să fie stabilit ca procent din
beneficiile obţinute sub marca cedată sau din produsele valorificate sub această marcă.
b) Obligaţia de plată a preţului este garantată cu privilegiul cedentului, care este o
aplicaţie a privilegiului vînzătorului.

Contractul de licenţă
În practica exista si posibilitatea transmiterii marcii prin contract de licenta. Singura
forma de licenta propriu-zisa in materie de marci este licenta de exploatare. Prin aceasta, titularul
marcii acorda unui tert dreptul de a aplica marca transmisa pe propriile produse sau servicii.
Astfel, aceeasi marca ajunge sa individualizeze doua productii de origine diferita, dar identice in
ceea ce priveste caracteristicile lor.
Mai este intalnita situatia cand termenul de licenta este folosit in situatia in care titularul
marcii desemneaza autorizarea de atasare a ei pe produse furnizate chiar de el. Spre exemplu, un
beneficiar de licenta care primeste wisky scotian in butoaie, poate fi autorizat sa-1 imbutelieze,
aplicand marca titularului. Acest tip de licenta este numita de folosire, dar este impropriu numita
asa, pentru ca este de fapt doar un mod de exercitare prin delegatie a dreptului titularului de
marca.
O alta confuzie tacuta adesea este cea intre licenta de exploatare si licenta de reclama.
Aceasta din urma reprezinta o autorizare de folosire a unei denumiri sau nume (care formeaza un
drept personal al altcuiva) intr-un scop comercial sau publicitar bine precizat. Este cazul unor
vedete, mari personalitati, personaje de desene animate, care autorizeaza folosirea numelui lor in
publicitatea anumitor produse sau servicii.
În contractul de licenta, titularul marcii, pastreaza dreptul de a-si exploata in continuare
marca. Beneficiarul licentei are obligatia de a exploata marca in conditiile precizate, de a plati
pretul licentei si de a mentine o anumita calitate a produselor si serviciilor acoperite de marca.
Aceasta ultima obligatie, corespunde preocuparilor legate de protectia consumatorilor
si in acelasi timp preocuparilor legate de reputatia marcii. Licenta este de mai multe feluri:
 licenta limitata;
 licenta nelimitata.
Limitarea priveste doua aspecte:
- timpul;
- produsele asupra carora se realizeaza licenta de marca (pot fi toate produsele unei
organizatii sau numai o parte a acestora).

O alta clasificare, imparte licentele in :

 licenta exclusiva, prin care organizatia se obliga sa nu mai acorde alte licente;
 licenta neexclusiva sau simpla, care nu are stipulate clauze de limitare;
 licenta reciproca sau incrucisata, cand doua organizatii isi conced reciproc
dreptul de a fabrica un produs, pe care il pune in circulatie sub aceeasi denumire, fiecare
producator pastrand dreptul asupra propriei sale marci.
Acest joc, permite organizatiilor respective sa obtina pozitii importante pe piata,
creand o legatura intre marci care aparent sunt concurente.
Licenta nu poate functiona decat prin inregistrare. „Formalitatea inscrierii este necesara
pentru a face opozabil tertilor transferul drepturilor privitoare la marci, indiferent daca este
vorba de acte de transmisiune intre vii, de acte mortis causa sau de cazurile cand transferul
marcii intervine in cadrul reorganizarii persoanelor juridice'.
 Înscrierea se face in Registrul marcilor de fabrica, de comert si de servicii inregistrate.
Un alt contract important, care a aluat amploare larga la sfarsitul secolului trecut, este
contractul de franchising. Aceasta implica tot o licenta de marca, dar de tip special, si se bucura
de o larga popularitate in randul oamenilor de afaceri. A aparut pentru prima data la firma
General Motors, in SUA, in 1898, si s-a extins rapid, cuprinzand intre anii 1950-1960 intreaga
Europa. Acest contract este un acord prin care o organizatie (producatoare sau de servicii)
concede unui comerciant, in schimbul unei plati, marca sa, oferindu-i in paralel asistenta in
organizarea activitatii, instruirea personalului, etc. Acest contract poate sa contina si alte clauze
- de aprovizionare, de know-how, etc. Acest contract, oricat ar fi de complex, oricate elemente
ar cuprinde, are de fapt, ca punct de plecare, o licenta de marca.

Marca poate face obiectul licenţelor exclusive sau neexclusive pentru toate sau pentru o parte din
produsele şi/sau serviciile pentru care este înregistrată. Prin contract de licenţă, titularul mărcii
înregistrate (licenţiar) transmite dreptul de utilizare a acesteia oricărei alte persoane (licenţiat),
rezervîndu-şi dreptul de proprietate asupra mărcii.

Contractul de licenţă va include clauza ca produsele licenţiatului, după calitatea lor, să nu fie
inferioare celor ale licenţiarului şi că licenţiarul va exercita controlul îndeplinirii acestei clauze.

Titularul mărcii poate invoca drepturile conferite prin înregistrarea mărcii împotriva licenţiatului
care acţionează contrar prevederilor contractului de licenţă privind durata acestuia, forma în care
marca înregistrată poate fi folosită, teritoriul pentru care poate fi aplicată marca ori privind
calitatea produselor furnizate sau a serviciilor prestate de licenţiat.

Fără a aduce atingere clauzelor contractului de licenţă, licenţiatul poate iniţia o procedură de
apărare a drepturilor asupra mărcii doar cu consimţămîntul titularului acesteia. Titularul unei
licenţe exclusive poate iniţia o astfel de procedură în cazul în care, după somaţie, titularul mărcii
nu a intentat el însuşi o asemenea acţiune în termenul prescris.

Pentru a obţine despăgubirea prejudiciului suportat, orice licenţiat este în drept să intervină în
cadrul acţiunii de apărare a dreptului la marcă, iniţiate de titularul mărcii.

Transmiterea drepturilor asupra obiectelor de proprietate industrială în baza contractului de

licenţă poate fi realizată prin intermediul unui contract de licenţă, prin care:

1) drepturile privind obiectul de proprietate industrială se transmit unui singur licenţiat (licenţă
exclusivă); sau

2) licenţiarul îşi rezervă dreptul de a încheia contracte de licenţă referitor la acelaşi obiect de
proprietate industrială cu alţi licenţiaţi (licenţă neexclusivă);

3) licenţiatului i se transmit toate drepturile conferite de titlul de protecţie a obiectului de

proprietate industrială, pe întreg teritoriul, titularul obiectului de proprietate industrială fiind
licenţiarul (licenţă totală); sau

4) transmiterea drepturilor este limitată din punctul de vedere al întinderii protecţiei conferite de
titlul de protecţie al obiectului de proprietate industrială (licenţă parţială).
Contractul de licenţă include următoarele clauze:

1) indicaţii privind tipul licenţei (exclusivă sau neexclusivă, totală sau parţială);

2) numărul titlului de protecţie al obiectului de proprietate industrială;

3) indicaţii privind dreptul licenţiatului de a încheia contracte de sublicenţă, după caz;

4) lista produselor şi/sau a serviciilor sau indicaţii privind numărul desenelor şi al modelelor
industriale;

6) teritoriul în limitele căruia urmează a fi exploatat de către licenţiat obiectul de proprietate

industrială, în cazul în care transmiterea drepturilor asupra obiectului de proprietate industrială se
efectuează printr-un contract de licenţă parţială privind teritoriul exploatării obiectului de
proprietate industrială;

7) specificarea drepturilor transmise în cazul licenţei parţiale;

8) semnăturile părţilor contractante, cu indicarea lizibilă a numelui şi a prenumelui; dacă partea

contractantă este persoană juridică, contractul este semnat de conducătorul unităţii, fiind indicată
funcţia, numele şi prenumele semnatarului, şi se aplică ştampila;

9) termenul de valabilitate a contractului;

10) locul şi data semnării contractului.

Contractul de sublicenţă poate fi admis pentru înregistrare cu condiţia că contractul de licenţă

căruia îi corespunde este înregistrat la AGEPI.

Înregistrarea contractelor de cesiune, licenţă, gaj şi franchising referitoare la

obiectele de proprietate industrială (Hotărîrea Guvernului nr. 612 din 12.08.2011 pentru
aprobarea Regulamentului privind înregistrarea contractelor de cesiune, licenţă, gaj şi
franchising referitoare la obiectele de proprietate industrială)

Solicitarea înregistrării unui contract se efectuează prin depunerea unei cereri, care se
completează, prin dactilografiere sau imprimare, pe un formular-tip, aprobat de AGEPI, cu
excepţia contractului de gaj, a cărui înregistrare se efectuează în baza demersului uneia dintre
părţile contractante.

Cererea trebuie să se refere la înregistrarea unui singur contract, care poate să includă unul sau
mai multe obiecte de proprietate industrială înregistrate la AGEPI. Prin derogare, contractele de
cesiune se pot referi şi la cererile de înregistrare a obiectelor de proprietate industrială.

La cerere se anexează următoarele documente, după caz:

1) procura semnată de părţile contractante, dacă cererea se depune prin intermediul

reprezentantului (reprezentanţilor)/mandatarului autorizat (mandatarilor autorizaţi);
2) contractul de cesiune, licenţă, gaj sau franchising în cazul în care transmiterea drepturilor se
efectuează conform acordului benevol încheiat între părţile contractante;

3) hotărîrea instanţei de judecată privind transmiterea drepturilor asupra obiectului de proprietate

industrială, în cazul în care transmiterea drepturilor se efectuează în temeiul hotărîrii instanţei de
judecată;

4) actul normativ ce reglementează transmiterea drepturilor asupra obiectului (obiectelor) de

proprietate industrială, în cazul în care transmiterea drepturilor se efectuează în temeiul
executării unor prevederi normative;

5) copia hotărîrii adunării generale a membrilor societăţii, prin care s-a decis transmiterea
drepturilor, în cazul cesionării drepturilor asupra obiectului de proprietate industrială de către o
persoană juridică către o persoana fizică;

6) traducerea în limba de stat a documentelor anexate, dacă acestea sînt depuse în altă limbă
decît cea de stat;

7) dovada de plată a taxei pentru înregistrarea contractului.

Examinarea cererii şi a documentelor anexate se efectuează în termen de 3 luni de la data

înregistrării cererii la AGEPI.

AGEPI poate solicita prezentarea unor dovezi suplimentare referitoare la veridicitatea datelor din
cerere sau din documentele anexate cererii, dacă în procesul examinării cererii şi a documentelor
anexate apar dubii justificate privind veridicitatea informaţiei conţinute în documentele
examinate.

AGEPI emite decizia de înregistrare a contractului, dacă în procesul examinării se constată că

cererea şi documentele anexate corespund prevederilor legislaţiei în vigoare şi dacă întrunesc
condiţiile stabilite de prezentul Regulament.

În cazul emiterii deciziei de înregistrare a contractului, AGEPI înscrie în registrele naţionale ale
obiectelor de proprietate industriale şi în baza de date corespunzătoare informaţia privind
înregistrarea contractului. Pe fiecare filă a fiecărui exemplar al contractului se aplică ştampila
“Înregistrat” şi se înscrie numărul şi data înregistrării. AGEPI remite în adresa fiecărei părţi
contractante cîte un exemplar al contractului înregistrat, cu excepţia contractului de cesiune.

Taxele, stabilite în Hotărîrea Guvernului nr. 774 din 13.08.1997 cu privire la

taxele pentru servicii cu semnificaţie juridică în domeniul protecţiei obiectelor proprietăţii
intelectuale, pentru înregistrarea contractului de licenţă, de cesiune a drepturilor, de
franchising şi de gaj (inclusiv înscrierea modificărilor în Registru) constituie 200 euro, iar
înscrierea modificărilor în contractul înregistrat sau rezilierea acestuia – 100 euro.