Leonardo da Vinci

Leonardo di ser Piero da Vinci (n. 15 aprilie 1452, Vinci - d. 2 mai 1519, Amboise), cunoscut
sub numele de Leonardo da Vinci, a fost cel mai de seamă reprezentant al Renașterii italiene din
perioada de apogeu a acesteia.[1] Spirit
universalist: pictor, sculptor, arhitect, muzician, inginer, inventator, anatomist, geolog,
cartograf, botanist și scriitor. Leonardo da Vinci este considerat adesea cel mai de seamă geniu
din întreaga istorie a omenirii.[2] Geniul său creator și spiritul său inventiv și-au pus amprenta
asupra epocii, fiind considerat arhetipul omului renascentist, un spirit animat de o curiozitate
nemaiîntâlnită până atunci, animat de o imaginație fără precedent în istorie. Este considerat
unul din marii inovatori ai picturii și unul din cei mai mari pictori din istorie. Deși se fac speculații
asupra metodelor sale empirice de studiu, viziunea lui Leonardo da Vinci asupra lumii este mai
degrabă logică decât misterioasă.[3] Leonardo da Vinci este cunoscut în special ca pictor.
Portretul Lisei Gherardini, soția lui Francesco del Giocondo, cunoscut sub numele de Mona
Lisa (numele este de fapt Monna Lisa sau La Gioconda), aflat în colecția Muzeului
Luvru începând cu 1797, este poate cel mai cunoscut portret realizat vreodată.[4] Fresca
intitulată Cina cea de taină, din refectoriul mânăstirii dominicane Santa Maria delle Grazie
din Milano, este cea mai cunoscută imagine religioasă a tuturor timpurilor.[5] „Omul Vitruvian”
(numele complet este Le proporzioni del corpo umano secondo Vitruvio), un desen din 1490,
însoțit de comentarii asupra operei arhitectului Vitruvius, este o imagine iconică, un adevărat
simbol al Renașterii.[6] Cele câteva lucrări de pictură rămase în urma sa, împreună cu desenele
și caietele sale de note științifice constituie o contribuție de o inestimabilă valoare pentru cultura
umană, pentru artă și știință, rivalizând doar cu opera altui mare contemporan al
său, Michelangelo Buonarotti. Spirit universalist și inventator înnăscut, Leonardo da Vinci a
conceput mașini de zburat, un tanc, o mașină de socotit[7] și multe altele. Puține din invențiile
sale au putut fi puse în practică în cursul vieții sale. Mici invenții, precum o mașină automată de
bobinat și o mașină de încercat rezistența la întindere a firelor, au fost puse în aplicare încă de
atunci. A făcut de asemenea mari descoperiri în domeniul anatomiei, ingineriei civile, opticii și
hidrodinamicii, pe care, deși nu le-a publicat, au fost aplicate ulterior, influențând în mod
categoric progresul științific. Artist orgolios, conștient de talentul său, într-o proverbială
rivalitate cu marele său contemporan Michelangelo Buonarotti, se afirmă că ar fi notat în
caietele sale, cu un an înaintea morții, Io continuerò... („voi dăinui...”) Această afirmație,
devenită o adevărată legendă urbană, nu se regăsește însă în notele sale.[8][9] De altfel,
singurele notițe păstrate din anul 1518 sunt câteva socoteli domestice, care par să fi fost scrise
de către unul din servitorii săi.

Pictura
În ciuda renumelui pe care și l-a câștigat, cu precădere în sec.20, în calitate de om de știință
și inventator, timp de patru secole după moartea sa, Leonardo da Vinci a rămas în conștiința
colectivă drept unul din cei mai mari pictori, deși numărul lucrărilor rămase în urma sa este
extrem de redus, în raport cu alți contemporani de-ai săi. Lucrările sale certe, ca și cele atribuite
lui au o valoare inestimabilă, iar ultimele care s-au vândut, au atins prețuri fabuloase. Încă din
timpul vieții, pe la 1490, Leonardo era descris ca un pictor “divin”, faima sa sporind cu trecerea
anilor. Leonardo rămâne în istoria picturii prin câteva lucrări care au fost remarcate încă din
timpul vieții sale datorită tehnicii inovatoare, perfecțiunea detaliilor, a celor anatomice în primul
rând, apoi se remarcă iluminarea savantă, interesul său pentru fizionomie și pentru modul în
care aceasta poate exprima emoții și sentimente, modul în care a utilizat corpul uman pentru
compoziții figurative, coloristica inovatoare și subtilitatea gradată a tonurilor. Toate aceste
calități pot fi recunoscute cu ușurință în lucrările sale cele mai cunoscute: Monna Lisa, Cina cea
de Taină, Fecioara pe stânci.[53]

Buna Vestire (1475-1480) una din primele lucrări ale lui Leonardo da Vinci, Uffizi, 98x217
cm

Lucrarea Sf. Ieronim în pustietate, cca. 1480, Pinacoteca Vaticana, Roma

Mona Lisa (1503-1506), Muzeul Luvru

Dintre lucrările realizate de Leonardo în secolul al XVI-lea, de departe cea mai renumită
este Mona Lisa, mai precis „Mona Lisa” sau „La Gioconda”. Acest portret de mici dimensiuni este
incontestabil cea mai renumită pictură din lume. Renumele său se datorează zâmbetului
misterios al femeii, subliniat de artist prin umbrirea colțurilor gurii și ochilor, astfel că natura
sau sursa acestui zâmbet cu subînțeles nu poate fi descifrată.

Omul Vitruvian - cca.1485 - Academia, Veneția

Michelangelo Buonarroti
Michelangelo Buonarroti (n. 6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo - d. 18
februarie 1564, Roma) a fost, alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în
perioada de vârf a Renașterii Italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit
de pictură, desen, sculptură și arhitectură. A scris și poezii, în special în
genul sonetului și madrigalului

Pictura
Până a-și câștiga renumele de pictor remarcabil, Michelangelo dobândise deja gloria sa ca
sculptor. Una dintre primele sale lucrări de pictură și chiar unul dintre puținele tablouri ale
artistului - Michelangelo făcând mai ales pictură murală în tehnica affresco - este La Sacra
Famiglia (Sfânta Familie), cunoscută și sub numele de Madonna Doni sau Tondo Doni (Tondo în
limba italiană derivă din rotondo, însemnând rotund). Un tondo este pictat în cerc, pe lemn
fixat într-o ramă sculptată. În tabloul lui Michelangelo, membrii Sfintei Familii sunt tratați în
manieră sculpturală și se diferențiază în mod clar de celelalte personaje care populează fundalul,
unde siluetele sunt realizate mai puțin plastic și culorile sunt estompate. Artistul conferă
tabloului trăsături specifice artei antice, revoluționând iconografia respectivei scene religioase
tradiționale. Raportarea la antichitate este caracteristică Renașterii, fascinată de vechea cultură
greco-romană.

Sfânta Familie ("Tondo Doni", 1504), Galleria degli Uffizi, Florența

 Fresca Judecata de Apoi (detaliu: Sf.Maria și Isus) (Capela Sixtină)

Tiziano Vecellio
Tiziano Vecellio - în română Tițian - (n. între 1488 și 1490, Pieve di Cadore, Republica
Venețiană - d. 27 august 1576, Veneția) a fost un vestit pictor italian din secolul al XVI-lea,
aparținând școlii venețiene.

Viața și opera

Nu se cunoaște data exactă a nașterii artistului; se presupune că s-ar fi născut

între 1488 și 1490 la Pieve di Cadore, în Munții Dolomiți. Tatăl său avea diverse funcții publice,
printre care aceea de căpitan al miliției locale și inspector minier. Când avea în jur de 10 ani,
Tiziano este trimis împreună cu fratele său Francesco la atelierul lui Sebastiano
Zuccato din Veneția, pentru a deprinde arta mozaicului. Nu va rămâne totuși multă vreme aici
și nici, mai târziu, în atelierul lui Gentile Bellini, căci "nu putea suporta stilul sec și elaborat al
acestuia" (Lodovico Dolce). Doar la atelierul lui Giovanni Bellini (fratele lui Gentile), Tiziano va
rămâne câțiva ani. Acolo îl întâlnește pe pictorul Giorgio da Castelfranco, cunoscut sub numele
de Giorgione, cu care va colabora, învățând atât de mult de la acesta, încât criticii ezită, neștiind
căruia dintre ei să-i atribuie paternitatea unor pânze din acea perioadă. În
anul 1508, Giorgione îi cere lui Tiziano să-l ajute la pictarea frescelor de la Palatul Fondaco dei
Tedeschi. Începe să primească el însuși comenzi și în 1511 pictează trei fresce pentru Scuola di
Sant'Antonio din Padova și tabloul "Cristos pe drumul Calvarului". În anul 1513,
cardinalul Pietro Bembo, om de cultură umanist, îl cheamă la Roma. Tiziano știe să profite de
această ocazie, înștiințează autoritățile venețiene că ar prefera să rămână în oraș și, - la moartea
lui Giovanni Bellini în 1516 - fu numit succesorul lui în funcția de pictor oficial al
Republicii Veneția. Avea pe atunci numai 25 de ani.
 Tiziano Vecellio: Înălțarea la cer a Fecioarei, 1516-1518 - Biserica Santa Maria Gloriosa
dei Frari, Veneția

Tiziano Vecellio: "Bachus și Ariadna", 1522-1523 - National Gallery, Londra

Printre ei se află vestitul arhitect Jacopo Sansovino și exegetul Pietro Aretino, cel mai "caustic"
condei al Italiei. Amândoi vor deveni prietenii cei mai apropiați ai lui Tiziano.

În anul 1525, Tiziano se căsătorește cu Cecilia Soldano, fiica unui bărbier, de la care are doi fii,
pe Pomponio și Orazio. Când în 1530 se naște fiica Lavinia, soția sa se îmbolnăvește și moare.

În anul 1530, papa recunoaște supremația lui Carol Quintul și-i așază pe cap coroana de fier
a împăraților romani. Grație intervențiilor lui Aretino, lui Tiziano i se încredințează
în 1548 sarcina de a face portretul suveranului.

Se spune că împăratul admira atât de mult arta lui Tiziano, încât - în timp ce îi poza - s-a
aplecat să ridice pensula care îi căzuse artistului din mână, zicând: "Tiziano este demn să fie slujit
de un Cezar; suntem în posesia mai multor principate, dar avem un singur Tiziano". Vreme de
un sfert de veac, Tiziano va lucra pentru Carol Quintul. Primește în schimb bani, privilegii și titlul
de conte al imperiului. Când în 1556 împăratul abdică pentru a se retrage în mănăstirea
din Yuste, printre puținele lucruri pe care le va lua cu sine se află și tablourile lui Tiziano.

În rândul curților princiare la care are acces intră și Urbino. Pentru principele della Rovere
execută minunatul nud "[Venus din Urbino"][1]. Tiziano pictează aproape totul: portrete, peisaje,
scene mitologice debordând de erotism și scene religioase. În anul 1545 pleacă la Roma, unde
pictează portretul Papei Paul al III-lea și obține cetățenia "Cetății Eterne". Curând se întoarce
totuși la Veneția. Acum artistul pictează mai mult pentru sine, pânze minunate, care anunță
pictura generațiilor viitoare. În 1566, este ales membru la "Accademia del Disegno di Firenze",
împreună cu Andrea Palladio și Jacopo Tintoretto.
Rafael
Rafael Sanzio, cunoscut și ca Rafael sau Raffaello (n. 28 martie sau 6 aprilie 1483, Urbino –
d. 6 aprilie 1520, Roma) a fost un pictor și arhitect de seamă al Renașterii italiene, unul din
cei mai mari artiști ai tuturor timpurilor, iar moartea sa prematură a pus capăt unei cariere
excepționale.

Din operele lui Rafael

Camerele de la Vatican

Rafael, Școala ateniană (1509-1510), Frescă, Stanza della Segnatura, Vatican

La scurtă vreme după sosirea sa la Roma, Rafael începe lucrările de decorare a camerelor
din Vatican, cunoscute ulterior sub numele de Le Stanze di Raffaello. Aici ia naștere una din cele
mai importante creații ale sale, Școala ateniană. La cererea personală a papei, frescele
din Stanza della Segnatura abordează temele: Adevărul, Bunătatea și Frumusețea. În scena
înfățișând Parnasul, Rafael identifică Frumusețea cu muzica și poezia, Bunătatea este
exprimată de virtuțile fundamentale, iar Adevărul, legat de noțiunea rațiunii, este reprezentat
de grupul filozofilor din Atena antică.

Școala din Atena este o alegorie a filozofiei. În centrul tabloului apare Platon, ținând într-o
mână dialogul "Timaios" iar cu cealaltă mână arătând spre cer, lumea ideilor desăvârșite, alături
de el Aristotel ține în mâna stângă "Etica", iar cu dreapta arată spre pământ. Aceste gesturi pot
fi interpretate drept contrare: idealismul primului este opusul doctrinei filozofice a naturii pe
care o afirmă celălalt. Tavanul cu casete al clădirii amintește de noua Basilică Sfântul Petru pe
care Bramante tocmai o construiește.

Madonele lui Raffael

 Rafael - Madonna Sistina (1513) - Gemäldegalerie, Dresda

Rafael a pictat numeroase compoziții în care apare figura Fecioarei Maria în diferite ipostaze.
În 1507, când mai era încă la Florența, pictează Madona cu sticlete, restaurată mai târziu
de Rodolfo Ghirlandaio. În tabloul Madonna dell'Impannata, Fecioara Maria și Pruncul Iisus sunt
înconjurați de Sfânta Elisabeta, Sfânta Ecaterina și Sfântul Ioan Botezătorul. Grație culorilor
calde, opera respiră bucurie și calm, luminată de zâmbetul senin al pruncului.

Madonna di Foligno (1510) și Madonna Sixtină (1513) arată bogăția culorilor, eleganța
figurilor și îndrăzneala în invenția compoziției, caracteristică perioadei romane a lui Rafael.
Pictura este realizata in ulei pe panza.Dimensiunile sunt de 265cm- 198cm.

Rafael - Madonna della Sedia (1514) - Galleria Palatina, Florența

Madonna della Sedia este una dintre cele mai renumite picturi ale lui Rafael. Formatul circular
conferă tabloului un aer deosebit de familiar, rotunjimea figurilor creează senzația de legănare.
Foarte omenești sunt gestul matern, plin de dragoste al Mariei și mișcarea micului Iisus, precum
și îmbrățișarea lor, care subliniază esența intimă a scenei. Lucrarea este îmbogățită de efecte
cromatice din tonuri calde, vii, pline de lumină. Rafael pune culorile aproape senzual, creând
acea strălucire care umple tabloul de seninătate liniștitoare.

Triumful Galateei
Decorațile palatului din Vatican îi aduc repede celebritatea. Bancherul Agostino Chigi îi
încredințează lui Rafael decorarea sălii Galateei din Villa Farnesina, proaspăt construită.
Nereida Galateea, figură fermecătoare a mitologiei greco-romane, este fiica oceanidei Doris și a
zeului marin Nereus. Galateea este curtată de uriașul ciclop Polyphemos, care încearcă să o
seducă. Ea îl respinge deoarece este îndrăgostită de frumosul păstor Akis. Când însă află
că Polyphemos este fiul zeului Poseidon, Galateea - de teamă- încearcă să-și ascundă disprețul
sub vălul bunăvoinței.

Rafael - Triumful Galateei (1512) - Frescă, Villa Farnese, Roma

Scena se desfășoară pe mare. Carul-scoică tras de delfini este înconjurat de tritoni și nereide. În
car, în poziție triumfală, stă Galateea. Cu măiestria sa, Rafael știe să dezvăluie din scena
prezentată întreaga expresie conținută în ea. În mișcarea trupurilor se simte o incredibilă energie.
Culorile sunt splendide, albastrul strălucitor al cerului și marea de smarald, licărind de pete
luminoase, constituie fundalul frescei. Rafael a preluat modul de zugrăvire a corpurilor de
la Michelangelo, cu care, poate, s-a luat la întrecere în privința redării anatomiei, musculaturii
și mișcării.

Picturi cu tematică religioasă

Fiind în slujba Vaticanului, dar primind și comenzi particulare, Rafael - în afara
nenumăratelor Madone - a pictat numeroase compoziții pe teme religioase, răspunzând
cerințelor epocii sale. Tehnica folosită a fost fie uleiul pe lemn, fie fresca.

Prima pictură a lui Rafael purtând semnătura artistului este Logodna Fecioarei Maria (Ulei pe
lemn, 1504), comandată de familia Albizzini pentru biserica San Francesco di Città din Castello,
realizată sub puternica influență a lui Perugino. Rafael zugrăvește această scenă cu multă
minuțiozitate din punctul de vedere al cromaticii și al punerii în spațiu, figurile sunt însă prea
rigide, ceea ce afectează încărcătura misterioasă a compoziției.

Rafael - Punerea în mormânt (1507 - Ulei pe lemn, Galleria Borghese, Roma

În anul următor, 1505, pictează cele două tablouri Sfântul Mihail și satana și Sfântul Gheorghe
și balaurul, cu o tematică asemănătoare, dar deosebite în ceea ce privește realizarea artistică,
arătând cât de mult a evoluat Rafael într-un scurt răstimp. În timp ce în primul tablou se
constată mai puțină eleganță și vioiciune, în al doilea Rafael a știut să înfățișeze strălucit
dinamismul luptei, căreia îi contrapune blândețea peisajului care închide fundalul îndepărtat.
Lucrarea Punerea în mormânt a fost comandată lui Rafael de Atalanta Baglione, în amintirea
fiului său care și-a pierdut viața într-o luptă la Perugia. După mai multe peregrinări, pictura
este în prezent expusă în Galleria Borghese din Roma. Compoziția este remarcabilă, amintind
sculpturile cu tema Pietà ale lui Michelangelo.

În 1514, Rafael pictează compoziția intitulată Sfânta Cecilia, la cererea Elenei Duglioli dall'Olio
pentru biserica San Giovanni in Monte din Bologna. Datorită realizării necanonice a sfinților și
a îngerilor, pictura nu poate fi considerată ca o compoziție sacră. În plus, o noutate
surprinzătoare o constituie "natura moartă", alcătuită de instrumentele muzicale, ce închide
partea inferioară a tabloului.

Rafael - Schimbarea la față (1518-1520) - Ulei pe lemn, Muzeul Vaticanului, Roma

Pictând Sfânta Ecaterina, Rafael renunță la zugrăvirea atributelor ce însoțesc persoana sfintei,
liniile ușor curbate sunt caracteristice atât corpului, cât și cutelor veșmântului său. Figura sfintei,
cufundată în extaz, se desprinde clar din peisajul scăldat în lumina caldă a soarelui, în timp ce
în mișcarea ei se descoperă o anume senzualitate.

Tabloul intitulat Apoteoza sau Schimbarea la față a fost comandat de cardinalul Giulio de
Medici în 1517, pentru catedrala din Narbonne. Tabloul a fost readus la Vatican în 1815 și a
trebuit să sufere două restaurări. Pictura evocă concomitent două scene biblice: în partea de sus
se vede schimbarea la față a lui Iisus pe muntele Tabor în prezența apostolilor copleșiți de cele
văzute, jos se întâmplă o minune, un copil posedat de diavol se vindecă. Atmosfera spaimei ce
domină partea de jos a compoziției contrastează cu aspectul părții superioare, acolo unde
strălucește lumina ce radiază din trupul lui Iisus.