Sunteți pe pagina 1din 3

Originea și evoluția limbii romîne

Limba româna s-a format odată cu poporul român, pe un teritoriu întins, atât la nord, cât şi la sud de
Dunăre, începând cu secolul al III-lea înainte de Hristos. Acest teritoriu este cunoscut sub denumirea de
TERITORIUL CARPATO – DANUBIANO – PONTIC.

In perioada ocupaţiei romane, limba latina s-a folosit ca limbă oficiala, in armată, administraţie, comerţ şi
promovarea ideilor creştine. Limba latină, fixându-se pe elementul geto-dac, autohton, a dus la formarea
limbii române vorbite azi. Cu siguranţă, ambele limbi erau indoeuropene, de aceea asimilarea a fost foarte
rapida. Limba
română s-a format pana in jurul anului 600 când cele mai multe cuvinte se aseamănă cu cele vorbite azi.
Migraţia slavilor in Dacia traiană si in Peninsula Balcanică, aşezarea lor in mase compacte a dus la ruperea
legaturilor dintre romanii de la nord si cei de la sud de Dunăre. Legaturile dintre pastorii si negustorii din
Europa răsăriteană si Europa occidentală devin tot mai dificile. Formată la nord si la sud de Dunăre, limba
română este acum izolată de romanitatea apuseană, evoluând, la nord, intr-un dialect care devine limbă
naţională, respectiv: 1. Dialectul daco-roman si la sud, in 3 dialecte care rămân pe o treaptă
inferioară. Aceste trei dialecte sud-dunărene ale limbii romane sunt:

2. Dialectul aromân (macedoromân)


3. Dialectul istroromân
4. Dialectul meglenoromân
1859 – unirea principatelor, respectiv Ţara Românească şi Moldova;
1918 – martie – unirea Basarabiei, Bucovinei de nord si alte teritorii româneşti;
1918 – decembrie – unirea Transilvaniei si Banatului.
Ca urmare a mişcării de redeşteptare naţională, parlamentul de la Chişinău a aprobat, la 31 decembrie 1989,
înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin şi folosirea limbii române ca limbă oficială de stat, in locul celei ruse.
Acelaşi parlament a proclamat la 27 august 1991 independenţa Republicii Moldova faţă de fosta URSS,
adoptând imnul „Deşteaptă-te romane” si steagul tricolor ca simbol al naţiunii noastre despărţite prin graniţe
artificiale. Istoria ne învaţă că limba naţională este tezaurul cel mai de preţ al poporului şi că, aşa cum si -a
păstrat caracterul latin, în ciuda influenţelor slave, greceşti etc., limba română va evolua după legile ei fireşti.
Deşi obligată vremelnic să folosească alfabetul chirilic (slavon), limba română este o limbă latină deoarece
elementele constitutive ale limbii – fonetica, structura gramaticală, cea mai mare parte a vocabularului –
sunt de origine latină.
A. Fonetica: Diferentele de formă dintre cuvintele provenind din latina clasică în latina vulgară si apoi în
limba română s-au datorat unor legi fonetice care au acţionat de-a lungul evoluţiei limbii române. Ele pot fi
generale sau speciale. Legile fonetice, atâta timp cât acţionează, produc schimbări şi în sistemul vocalic şi în
sistemul consonantic, ca in exemplele de mai jos:
Vocala a – s-a păstrat in general. Ex. Caldus = caldu = cald; lacrima = lacrimă;
e – urmata de o consoana nazală, a trecut la ie. Ex. pellis = piele; perdre = pierde;
- urmata de ea devine iea sau ea. Ex. petra = piatră;
I – s-a păstrat. Ex. filum = fir O – s-a păstrat în forma iniţială;
Consoana h – cade la începutul cuvintelor; - dispar consoanele finale
b si v intervocalice au dispărut. Ex. hiberna = iarnă; civitates = cetate; l – geminat s-a simplificat. Ex.
caballus = calu =cal; - urmat de i a căzut. Ex. filius = fiu.

B. Limba romana a moştenit sistemul morfologic al limbii latine populare. Astfel a moştenit cele
trei declinări, genurile gramaticale (m. f. n.), adjectivul, cu gradele lui de comparaţie, articolul si pronumele.
S-a păstrat numeralul de la 1 pana la 10. Pentru numeralele compuse apar forme noi, specifice limbii
române. Verbul a păstrat cele 4 conjugări, adverbele, prepoziţiile si conjuncţiile sunt, aproape toate, de
origine latină. Aşa că nu se poate face nici măcar o propoziţie in limba română fără cuvinte de origine latină.

C. Sintaxa este după modelul latinei populare. Spre deosebire de latina clasică, unde un cuvânt cu
sufixe bogate putea să sintetizeze idei şi nuanţe, latina vulgară este analitică [ ex. nemo prudens punit =
niciun (om) înţelept nu pedepseşte]. Pentru genitiv, latina populară întrebuinţa prepoziţia de. Ex. ornamenta
de imperatricis = podoabele împărătesei. In limba veche (sec. XVI) întâlnim asemenea construcţii : casa
de Domnulpentru casa Domnului.

D. Vocabularul: In limba romana, cuvintele cu cea mai mare putere de circulaţie (cele mai vechi),
sunt de origine latină. In fondul principal de cuvinte, peste 60% sunt cuvinte de origine latină, 20% sunt
cuvinte de origine slavă. B. P. Hasdeu a demonstrat că putem exprima fraze

întregi numai cu cuvinte de origine latină, dar nu putem construi nici măcar o propoziţie doar cu vorbe
nelatine. Pentru aceasta, a analizat o doina şi un bocet din Dobrogea, regiunea cea mai poluata lingvistic.
Constată ca toate cele 30 de cuvinte ale Doinei sunt de origine latină, iar, din cele 155 de cuvinte – text ale
bocetului, 127 sunt de origine latina, 21 – slave, 3 – maghiare, 2 – greceşti, 1 – daco-geto-tracic si 1 de
origine necunoscuta. Hasdeu va impune, inca din perioada paşoptistă teoria circulatiei cuvintelor, adică
teoria conform căreia originea limbii este data de numărul de cuvinte în context. Cele mai vechi cuvinte sunt
mult mai des prezente in exprimare decât cele mai noi. Dacâ ne gândim la adevărul că toate cuvintele de
legătură (adverbele, prepoziţiile si conjuncţiile sunt de origine latinaă, teoria se confirma. Prin urmare limba
română este o limba romanică (latina).

In poemul „Luceafărul” de M. Eminescu, 88,66% .din cuvinte sunt de origine latină, iar 13 strofe sunt
alcătuite numai din cuvinte latine.

Din 100 de cuvinte care denumesc părţi ale corpului sau actiuni ale omului, 99% sunt de origine latina.

Limba indo-europeană se află la baza majorităţii limbilor vorbite azi în Europa. Asemănările dintre
limba indoeuropeană şi limbile latină, greacă, slavă, germană etc. au dus la concluzia existenţei unei limbi
comune în perioada comunei primitive, în urmă cu mai multe mii de ani – această limbă a fost numită
convenţional indo-europeană.

Adevărul că limba română este o limbă romanică a fost demonstrat de institute internaţionale de
romanistică, dar şi de cercetători români precum Dimitrie Macrea. Preluând teoria circulaţiei cuvintelor
afirmată de B. P. Hasdeu, D. Macrea analizează cuvintele text din volumul de poezii antume al lui Eminescu
şi găseşte cuvinte de origine latină în proporţie de 83%. Concluzia care se desprinde este că, dacă limba
franceză este o limbă latină – nu contestă nimeni, şi limba română este limbă de origine latină. În linii mari,
principalele etape ale dezvoltării limbii române sunt următoarele:
- încheierea legilor fonetice înainte de contactul cu slavii – sec. II – IV;
- influenţa limbii slavone – după înfiiţarea primelor voievodate - sec. VII – XIV,
- apariţia primelor texte în limba română – sec. XV – XVI (1521 – scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung
către Hans Benkner, judele Braşovului); -
începutul procesului de unificare a limbii române – sec. XVII – XVIII (importanţa cronicarilor); -
înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin – Şcoala Ardeleană; -
unificarea culturală şi politică – momentul 1848; unirea principatelor etc.