1.

OBIECTUL APARATELOR DE MÃSURÃ ŞI CONTROL ŞI

SISTEMELOR DE MÃSURARE
1.1. Generalitãţi
Aparatele de mãsurã şi control şi sistemele de mãsurare (AMCSM) reprezintã o ramurã a tehnicii care
care se ocupã cu totalitatea sistemelor tehnice care au capacitatea de a compara cu un anumit scop una sau
mai multe mãrimi pentru verificarea acestora ĩn concordanţã cu obiectivul urmãrit (de control a unui proces,
de urmãrire a evoluţiei unei mãrimi, de menţinere ĩntre anumite valori a unui efect etc.). Obiectul de
activitate ĩl reprezintã mijloacele de mãsurare utilizate, modul de utilizare ale acestora, rezultatele
mãsurãrilor efectuate şi exprimarea valorilor mãrimilor ĩn unitãţi de mãsurã ĩn scopul verificãrilor
caracteristicilor fizice şi calitative ale produselor şi proceselor industriei alimentare.
Cuvântul aparat ĩşi are originile din latinul apparatus sau dupã unele surse dupã cuvântul francez
appareil.
Ĩn mare parte aceste aparate se gãsesc pe fluxurile de producţie, ĩn laboratoarele de analize specifice
fiecãrei unitãţi de producţie ĩn parte sau în laboratoarele mobile. Un organism tutelar se ocupã cu verificarea
acestor aparate de mãsurã astfel ĩncât acestea sa nu fie folosite ĩn afara preciziei lor de lucru, fapt ce ar duce
la rezultate eronate, cu consecinţe directe asupra calitãţii produselor obţinute.
Dezvoltarea tehnicii în special a electronicii şi automatizãrilor a condus la dezvoltarea maşinilor, a
tehnologiilor de producţie, care la rândul lor au impus necesitatea urmãririi unor parametri, mãrimi sau
caracteristici ce a avut ca efect dezvoltarea segmentului de aparate de mãsurã. Aceste aparate sunt dezvoltate
pentru fiecare ramurã a tehnicii ĩn parte, existând parametri specifici domeniului tehnic sau de producţie
analizat.
Odatã cu apariţia unitãţilor de mãsurã s-a reuşit clasificarea mãrimilor şi odatã cu standardizarea lor s-
au putut generaliza mijloacele de mãsurare. Rezultatele mãsurãtorilor se aplicã activitãţilor desfãşurate ĩn
scopuri economice, administrative, de sãnãtate a populaţiei precum şi de asigurare a securitãţii vieţii şi a
protecţiei mediului ĩnconjurãtor.
Domeniul AMCSM se poate analiza din urmãtoarele puncte de vedere:
- alegerea şi utilizarea mijloacelor de mãsurare existente;
- proiectarea şi construcţia mijloacelor de mãsurare pentru domenii noi sau ĩn concordanţã cu
evoluţia tehnicii ĩn scopul mãririi preciziei de mãsurare;
- stabilirea principiilor de mãsurare cu aparatele proiectate şi construite;
 - alegerea modului de stocare şi interpretare a rezultatelor mãsuratorilor.

Organismul tutelar care se ocupã cu verificarea aparatelor se numeşte metrologie iar ĩn România este
Institutul de Metrologie Legalã care are sucursale ĩn toate marile oraşe ale ţãrii.
Activitatea de metrologie este stipulatã ĩn prevederile art. 107 din Constituţia României iar ĩn art. 37
alin.1 din Ordonanţa Guvernului nr. 20/1992 se reglementeazã activitatea de metrologie. Aceastã activitate
este aprobatã şi modificatã prin legea nr. 11/1994 cu modificãrile şi completãrile ulterioare. Astfel ĩn data de
01.X. 2001, ĩn Hotãrârea Guvernului României nr.854 sunt aprobate Instrucţiunile de metrologie legalã
I.M.L. 9-01 cu privire la Unitãţile de mãsurã.
1.2. Unitãţi de mãsurã legale*
Sunt unitãţi de mãsurã legale unitãţile Sistemului Internaţional (S.I.), multiplii şi submultiplii zecimali
ai unitãţilor S.I. şi unele unitãţi din afara S.I. care sunt admise a fi utilizate cu S.I.
Denumirea de unitãţi S.I. este datã de ansamblul de unitãţi fundamentale şi derivate ale Sistemului
Internaţional de unitãţi (S.I.), sistem mondial de unitãţi, unic şi practic, formã modernã a sistemului metric,
adoptat de cea de-a 11-a Conferinţã Generalã de Mãsuri şi Greutãţi (CGPM, 1960).
1.2.1. Unitãţi S.I., multiplii şi submultiplii lor
1.2.1.1.Unitãţi S.I. fundamentale
Sunt unitãţi fundamentale ale S.I. un numãr de 7 unitãţi care s-a convenit sã fie considerate ca
independente din punct de vedere dimensional. Acestea sunt date ĩn tabelul 1.1:

*Extras din Monitorul Oficial al României nr. 616/01.X.2001.

Tabelul 1.1
Denumiri şi simboluri
Unitatea SI fundamentalã
Mãrimea fundamentalã
Denumirea Simbolul
Lungime Metru m
Masã Kilogram kg
Timp Secundã s
Curent electric Amper A
Temperaturã termodinamicã Kelvin K
Cantitate de substanţã Mol mol
Intensitate luminoasã Candelã cd
 1.2.1.2.Definiţii
Unitatea de lungime - Metrul este lungimea drumului parcurs de luminã ĩn vid ĩntr-un interval de timp
de 1/299.792.458 dintr-o secundã.[Cea de-a 17-a CGPM (1983); Rezoluţia 1]
Unitatea de masã - Kilogramul, unitate de masã, este egal cu masa prototipului internaţional al
kilogramului. [Cea de-a 3-a CGPM (1901); Raportul conferinţei, pag. 70]
Unitatea de timp - Secunda este durata a 9.192.631.770 perioade ale raţiei corespunzãtoare tranziţiei
ĩntre cele douã niveluri de energie hiperfine ale stãrii fundamentale a atomului de cesiu 133. [Cea de-a 13-a
CGPM (1967-1968); Rezoluţia 1] – definiţia se referã la un atom de cesiu ĩn repaus, la o temperaturã de 0 K-
confirmare a Comitetului Internaţional de Mãsuri şi Greutãţi (CIPM) sesiunea din anul 1997;
Unitatea de curent electric – Amperul este intensitatea unui curent electric constant care, menţinut ĩn
douã conductoare paralele, rectilinii, de lungime infinitã şi de secţiune circularã neglijabilã, aşezate ĩn vid la
o distanţã de 1 m unul de altul, ar produce ĩntre aceste conductoare o forţã de 2x10-7 dintr-un newton pe o
lungime de 1 metru. [CIPM (1946); Rezoluţia 2, aprobatã de cea de-a 9-a CGPM (1948)]
Unitatea de temperaturã termodinamicã – Kelvinul, unitate de temperaturã termodinamicã, este
fracţiunea 1/273,16 din temperatura termodinamicã a punctului triplu al apei. [Cea de-a 13-a CGPM (1967-
1968); Rezoluţia 4]; Temperatura termodinamicã, simbol T se exprimã, ĩn uz curent, ĩn funcţie de diferenţa
sa ĩn raport cu temperatura de referinţã T0 = 273,15 (punctul de solidificare al apei), diferenţã de temperaturã
denumitã temperaturã Celsius, simbol t, definitã prin relaţia t = T – T0 şi care are unitatea de mãsurã gradul
Celsius, simbol 0C. Valoarea numericã a unei temperaturi Celsius t, exprimatã ĩn grade Celsius este datã de
relaţia: t (0C) = T/K – 273,15.
Unitatea de cantitate de substanţã – Molul este cantitatea de substanţã a unui sistem care conţine atâtea
entitãţi elementare câţi atomi existã ĩn 0,012 kilograme de carbon 12. Ori de câte ori se utilizeazã molul
trebuie specificate entitãţile elementare, care pot fi atomi, molecule, ioni, electroni, alte particule sau grupuri
specificate de asemenea particule. [Cea de-a 14-a CGPM (1971); Rezoluţia 3]
Unitatea de intensitate luminoasã – candela este intensitatea luminoasã, ĩntr-o direcţie specificatã a
unei surse care emite o radiaţie monocromaticã cu frecvenţa de 540x1012 hertzi şi a cãrei intensitate radiantã
ĩn acea direcţie este 1/683 dintr-un watt pe steradian. [Cea de-a 16-a CGPM (1979); Rezoluţia 3]
1.2.1.3.Unitãţi S.I. derivate
Sunt unitãţi S.I. derivate acele unitãţi ale mãrimilor derivate care se formeazã combinând unitãţi
fundamentale pe baza relaţiilor algebrice ce leagã mãrimile corespunzãtoare. Denumirile şi simbolurile
acestor unitãţi sunt exprimate cu ajutorul denumirilor şi simbolurilor unitãţilor fundamentale. Unele dintre
ele pot fi ĩnlocuite prin denumiri şi simboluri speciale ce pot fi utilizate pentru exprimarea denumirilor şi
simbolurilor altor unitãţi derivate.
Unitãţile SI derivate ĩmpreunã cu unitãţile fundamentale formeazã un ansamblu coerent de unitãţi,
adicã un sistem de unitãţi legate ĩntre ele prin reguli de ĩnmulţire şi ĩmpãrţire fãrã un factor numeric diferit
de 1.
Tabelul 1.2
Unitãţi SI derivate exprimate în funcţie de unitãţi SI fundamentale
Unitatea SI derivatã
Mãrimea derivatã
Denumirea Simbolul
Arie metru pãtrat m2
Volum metru cub m3
Vitezã metru pe secundã m/s
Acceleraţie metru pe secundã la pãtrat m/s2
Numãr de undã metru la puterea minus unu m-1
Masã volumicã/densitate kilogram pe metru cub kg/m3
Volum masic metru cub pe kilogram m3/kg
Densitate de curent amper pe metru pãtrat A/m2
Câmp magnetic amper pe metru A/m
mol/m
Concentraţie (de cantitate de substanţã) mol pe metru cub
3

Luminanţã candelã pe metru pãtrat cd/m2

Tabelul 1.3
Unitãţi SI derivate cu denumiri speciale şi simboluri proprii
Expresia
Mãrimea derivatã
Denumirea Simbolul Ĩn alte Ĩn unitãţi SI
unitãţi SI fundamentale
1 2 3 4 5
Unghi plan radian rad - m x m-1 = 1
Unghi solid steradian sr - m2 x m-2 = 1
Frecvenţã hertz Hz - s-1
Forţã newton N - m x kg x s-2
Presiune, tensiune mecanicã pascal Pa N x m-2 m-1 x kg x s-2
Energie, lucru mecanic,
joule J Nxm m2 x kg x s-2
cantitate de cãldurã
Putere, flux energetic, flux
watt W J x s-1 m2 x kg x s-3
radiant
Sarcinã electricã, cantitate de
coulomb C - sxA
electricitate
Diferenţã de potenţial electric,
tensiune electricã, tensiune volt V W x A-1 m2 x kg x s-3 x A
electromotoare
 Capacitate electricã farad F C x V-1 m-2 x kg-1 x s4 x A2
1 2 3 4 5
Rezistenţã electricã ohm  VxA -1
m x kg x s x A-2
2 -3

Conductanţã electricã siemens S A x V-1 m-2 x kg-1 x s3 x A2

Flux de inducţie magneticã weber Wb Vxs m2 x kg x s-2 x A-1
Inducţie magneticã tesla T Wb x m-2 kg x s-2 x A-1
Inductanţã henry H Wb x A-1 m2 x kg x s-2 x A-2
grad 0
Temperaturã Celsius Celsius
C - K
Activitate cataliticã katal kat - mol x s-1
Flux luminos lumen lm cd x sr m2 x m-2 x cd = cd
Iluminare lux lx lm x m-2 m2 x m-4 x cd =m2xcd
Dozã absorbitã, energie gray Gy J x kg-1 m2 x s-2

1.2.2. Prefixe S.I. utilizate pentru formarea de multiplii şi submultiplii zecimali

Prefixele SI reprezintã denumiri ale unor factori de multiplicare a unitãţilor SI iar simbolurile acestora
sunt prezentate ĩn tabelul 1.4:
Tabelul 1.4
Prefixele şi simbolurile utilizate la formarea de multiplii şi submultiplii zecimali
Factor Prefix Simbol Factor Prefix Simbol
24 -1
10 yotta Y 10 Deci d
21 -2
10 zetta Z 10 Centi c
1018 exa E 10-3 Mili m
1015 peta P 10-6 Micro μ
12 -9
10 tera T 10 Nano n
109 giga G 10-12 Pico p
6 -15
10 mega M 10 Femto f
3 -18
10 kilo k 10 Atto a
102 hecto h 10-21 Zepto z
1 -24
10 deca da 10 Yocto y
Ĩn tabelul 1.5 sunt prezentate denumiri şi simboluri autorizate special ale unor multiplii sau
submultiplii zecimali ai unor unitãţi SI:
Tabelul 1.5
Denumiri şi simboluri autorizate ale unor multiplii şi submultiplii zecimali
Unitatea
Mãrimea
Denumirea Simbolul Valoarea
volum litru l sau L 1l = 1 dm3 = 10-3 m3
masã tonã t 1t = 1 Mg = 103 kg
presiune, tensiune mecanicã bar bar 1 bar = 105 Pa

1.3. Unitãţi din afara S.I. admise sã fie utilizate cu S.I.

 Fac parte din clasa unitãţilor din afara SI acele unitãţi de mãsurã care nu sunt coerente cu unitãţile SI.
Dintre aceste unitãţi, unele sunt admise sã fie utilizate cu SI pe termen limitat sau nelimitat, iar unele nu sunt
admise sã fie utilizate. Dintre unitãţile din a doua categorie sunt unele definite ĩn funcţie de unitãţi SI, unele
au valori ĩn unitãţi SI care sunt obţinute experimental şi unele utilizate numai ĩn domenii specializate. Aceste
unitãţi sunt prezentate ĩn tabelele 1.6, 1.7, 1.8.
Tabelul 1.6
Unitãţi definite ĩn funcţie de unitãţi S.I. care nu sunt multiplii sau submultiplii zecimali ai acestora
Unitatea
Mãrimea
Denumirea Simbolul Valoarea
grad centezimal sau gon gon 1 gon = π/200 rad
0
grad (sexagesimal) 10 = π/180 rad
unghi plan
minut (sexagesimal) ’ 1’ = π/10.800 rad
’’
secundã (sexagesimal) 1” = π/648.000.180 rad
minut min 1 min = 60 s
timp orã h 1 h = 3.600 s
zi d 1 d = 86.400 s

Tabelul 1.7
Unitãţi utilizate cu Sistemul Internaţional ale cãror valori ĩn unitãţi S.I. sunt obţinute experimental
Unitatea
Mãrimea
Denumirea Simbolul Valoarea
u –unitatea de masã atomicã
unitate de 1 u = 1,660.538.73(13) x
masã este egalã cu 1/12 din masa unui
masã atomicã 10-27kg
atom al nuclidului 12C.
eV – este energia cineticã
câştigatã de un electron care 1 eV = 1,602.176.462(63)
energie electronvolt
traverseazã o diferenţã de x 10-19 J
potenţial de 1 volt ĩn vid.

Tabelul 1.8
Unitãţi şi denumiri de unitãţi admise numai ĩn domenii specializate
Unitatea
Mãrimea
Denumirea Simbolul Valoarea
suprafaţa
terenurilor ar a 1 a = 102 m2
agricole
masa pietrelor
carat metric - carat metric = 2 x 10-4 kg
preţioase
presiunea
milimetru coloanã
sângelui şi a altor mm Hg 1 mm Hg = 133,322 Pa
de mercur
fluide din corp
 1.4. Unitãţi compuse
Combinaţiile dintre unitãţile specificate constituie unitãţi de mãsurã compuse [ca exemplu, kilometrul
pe orã (km/h), rotaţie pe minut (rot/min), tonã pe metru cub (t/m 3), amper orã (Axh), kilowatt orã (kWxh),
mol pe litru (mol/L), lux orã (lx∙h)].

2. MÃRIMI ŞI MÃSURÃRI.CONSTANTE. ERORI DE MÃSURARE

2.1. Mãrimi şi mãsurãri

Mediul ĩnconjurãtor, obiectele şi fenomenele care au loc ĩn spaţiu şi timp sunt caracterizate cu ajutorul
unor noţiuni de cantitate şi calitate.
Noţiunea de cantitate reprezintã o proprietate care poate fi reprezentatã printr-un numãr obţinut dintr-o
mãsurare sau numãrare sau mai poate fi ansamblul determinãrilor care exprimã gradul de dezvoltare al
ĩnsuşirilor unui obiect susceptibile de a fi mãsurate şi traduse numeric.
Noţiunea de calitate reprezintã totalitatea ĩnsuşirilor şi a laturilor esenţiale ĩn virtutea cãrora un obiect,
metodã, sistem se deosebeşte de celelalte cu ĩnsuşiri sau proprietãţi asemãnãtoare.
Mãrimea este o caracteristicã care reprezintã calitatea sau cantitatea. Ĩn mãsurari, mãrimea se asociazã
noţiunii de cantitate.
Mãrimea prezintã caracteristicile urmãtoare: i se poate da o valoare numericã, se poate determina
cantitativ, poate fi reprezentatã matematic printr-o funcţie şi prezintă variabilitate. Mãrimea care satisface
proprietãţile anterioare se numeşte mãrime fizicã şi devine mãsurabilã dacã este supusã unui proces de
mãsurare.
Dupã modul lor de definire mãrimile fizice se clasificã ĩn:
- fundamentale (tab.1.1) alese convenţional, independente unele faţã de altele, cu ajutorul cãrora se
definesc celelalte mãrimi;
- derivate (tab. 1.2) care se definesc cu ajutorul mãrimilor fundamentale prin intermediul unor relaţii
de definiţie.
Dupã modul de reprezentare matematicã mãrimile fizice pot fi:
 scalare care sunt exprimate printr-o valoare numericã şi o unitate de mãsurã (de exemplu 14 m, 100
0
C);
 vectoriale reprezentate printr-un vector caracterizat printr-o valoare numericã, direcţie, sens (de
exemplu forţã, vitezã, acceleraţie).
 Dupã caracteristicile fizice şi exprimarea matematicã a lor, mãrimile pot fi:
o extensive care prezintã proprietatea de a fi ordonabile şi sumabile (de exemplu viteza: v1 < v2, v1 +
v2 = V);
o intensive care sunt ordonabile dar nu sunt sumabile [de exemplu temperatura unui corp ĩncãlzit ĩntr-
un cuptor la momentul 1 este t1 iar la momentul 2 este t2 (t1 < t2), dar la momentul 3, t3  t1 + t2].
Mãsurarea este un proces al cãrui scop este obţinerea unei informaţii cantitative asupra unei marimi
prin compararea ei cu o unitate de mãsurã specificã, pentru studierea unui fenomen sau pentru luarea unor
decizii prin intervenţia omului sau a acţionãrilor automate asupra unui proces. Totodatã mãsurarea mai poate
fi o operaţie experimentalã prin care se determinã cu ajutorul unor mijloace de mãsurã valoarea numericã a
unei mãrimi ĩn raport cu o unitate de mãsurã datã.
Operaţia de mãsurã se efectueazã dupã procedee tehnice invariante faţã de operatori, specifice mãrimii
mãsurate, numite procedee de mãsurã sau metode de mãsurã. Operaţia de mãsurã poate fi automatizatã, caz
ĩn care dispozitivele de mãsurare indicã direct rezultatul sub formã numericã.
Pentru mãsurarea unei mãrimi este nevoie ĩn principiu de cel puţin atâtea mãsurãtori cât este numãrul
minim de mãrimi scalare care determinã valoarea lor (pentru scalari – o singurã mãrime, pentru vectori (la
descompunerea acestora pe axele unui triedru Oxyz) trei mãrimi: vectorul V este alcãtuit din vx, vy, vz).
Rezultatul mãsurãrii reprezintã valoarea efectivã care ne aratã de câte ori unitatea de mãsurã se
cuprinde ĩn mãrimea mãsuratã şi prezintã un aspect cantitativ. De cele mai multe ori rezultatul mãsurãtorii nu
este suficient şi trebuie continuat cu operaţia de control sau verificare. Controlul presupune o comparaţie a
valorii mãsurate cu o valoare de referinţã iar verificarea stabileşte dacã valoarea determinatã corespunde
valorii impuse prin compararea directã cu valoarea impusã.
Principiul de mãsurare constã ĩn fenomenul fizic care stã la baza mãsurarii şi face posibilã conceperea
unui mijloc de mãsurare.
2.2. Constante
Constantele sunt numere determinate teoretic sau practic (experimental) care sunt caracteristice unor
fenomene, aparate, materiale.
Constantele sunt de douã feluri:
- absolute, a cãror valoare nu se modificã indiferent de condiţiile ĩn care se desfãşoarã procesele (ex.
aceleraţia gravitaţionalã, sarcina electronului etc.);
- variabile sau parametrice, a cãror valori depind de condiţiile existente ĩn acel moment (de exemplu
densitatea unui material la o anumitã temperaturã, greutatea specificã etc.).
 2.3. Erori de mãsurare
Ĩn cadrul unui proces de mãsurare se comparã mãrimea de mãsurat cu o valoare de referinţã. Modul de
efectuare a procesului de mãsurare se poate face printr-o singurã operaţie sau mai multe operaţii succesive.
Mãsurãri exacte nu se pot efectua deoarece ĩntotdeauna acestea sunt ĩnsoţite de un anumit grad de
imprecizie, mai mare sau mai mic, ce poate duce la concluzii greşite sau masca anumite fenomene. Datoritã
dezvoltãrii tehnicii ĩn secolul XXI, AMC-urile ultimelor generaţii se apropie de nivelul absolut de mãsurare
ĩnsa fãrã a-l atinge.
Gradul de imprecizie al mãsurãtorii sau diferenţa dintre valoarea mãsuratã şi valoarea realã a mãrimii
se numeşte eroare de mãsurare. Totodatã eroarea de mãsurare este un indicator de calitate al operaţiei de
mãsurare.
Se numeşte eroare totalã (absolutã) x diferenţa algebricã dintre rezultatul mãsurãtorii xm şi valoarea
adevãratã a mãrimii de mãsurat X:
x  x m  X . (2.1)
Eroarea totalã este ĩnsumarea erorilor urmãtoare: eroarea de indicare a mijlocului de mãsurare (datorate
abaterilor constructive ale pieselor ce alcãtuiesc mijlocul de mãsurare), eroarea de citire a indicaţiilor date de
modul de afişare a semnalului de ieşire, eroarea de reglare a aparatului, eroarea cauzatã de variaţiile de
temperaturã ĩntre valorile temperaturii luate ĩn calcul la proiectarea mijlocului de mãsurare şi temperatura
mediului la care se face utilizare a lui, eroarea datã de forţa de mãsurare, eroarea provocatã de factorii
externi (vibraţii, umiditate).
Dupã frecvenţã şi modul de apariţie, erorile se ĩmpart ĩn erori sistematice, erori ĩntâmplãtoare şi erori
grosolane.
2.3.1. Erori sistematice
Erorile sistematice sunt erori care apar de fiecare datã, la fiecare mãsurare individualã ĩntr-un mod
determinat şi pot fi constante sau variabile dupã o lege cunoscutã ĩn timp. Aceste erori au valori previzibile
iar la repetarea mãsurãrii apar cu aceeaşi valoare absolutã şi acelaşi semn. Erorile sistematice pot fi constante
sau variabile.
Dacã se modificã condiţiile, ele variazã ĩntr-un mod determinat ceea ce permite scãderea lor dupã o
anumitã lege. De regulã, datoritã modului determinist de producere a lor, pe lângã cã pot fi cunoscute pot fi
şi scãzute din rezultatul brut al mãsurãrii. De obicei se procedeazã ĩntr-un anume mod de lucru: se calculeazã
corecţia care este eroarea sistematicã luatã cu semn schimbat iar rezultatul corect al mãsurãtorii se obţine
prin adunarea corecţiei la rezultatul brut. Datoritã faptului cã nici corecţiile nu pot fi cunoscute exact,
eliminarea influenţei erorilor sistematice din rezultatul mãsurãrii nu este totalã, se recomandã sã se utilizeze
erori sistematice cât mai mici.
Exemplul 1: operatorii introduc erori sistematice la citirea fracţiunilor diviziunilor unor instrumente
analogice (la mãsurarea cu şublerul), la deplasarea scãrii gradate a unui instrument sau cea provenitã din
trasarea deplasatã a reperelor pe o scarã.
Exemplul 2: montarea unui ampermetru ĩntr-un circuit are ca scop determinarea rezistenţelor prin
metoda voltampermetricã (fig. 2.1): A
Rezistenţa R este raportul dintre tensiune şi intensitate, valori
care sunt date de cele douã aparate: voltmetrul V şi R
U V
ampermetrul A. Ĩn realitate mai intervine şi rezistenţa ra a
ampermetrului care introduce o eroare sistematicã de câte ori se face
mãsurarea: Fig.2.1 Montarea
ampermetrului ĩn circuit
U
R1   R  ra . (2.2)
I
2.3.2. Erori ĩntâmplãtoare
Erorile ĩntâmplãtoare spre deosebire de cele sistematice sunt erori care apar şi variazã haotic,
nerespectând nici o lege şi sunt variabile atât ca mãrime cât şi ca semn. Ĩn cazul ĩn care mãsurarea se repetã
ĩn aceleaşi condiţii, aceste erori pot avea valori absolute diferite, fãrã a putea fi predictibile şi nu se pot
calcula. Unele din cauzele apariţiei acestor erori pot fi factori de tipul vibraţiilor, descentrãrilor elementelor
dinamice, unde armonice care se propagã prin pardosea de la utilaje aflate ĩn apropiere sau ĩn cazul
amplasãrii prea aproape de utilaje a aparatelor de mãsurã sau elemente producãtoare de câmpuri
electromagnetice puternice etc.
Studierea erorilor ĩntâmplãtoare necesitã efectuarea unor determinãri repetate ale aceleiaşi mãrimi ĩn
aceleaşi condiţii şi se presupune cã ele nu sunt afectate de erori sistematice.
Dacã mãrimea X este mãsuratã de n ori obţinându-se rezultatele x1, x2,...,xn, acestea vor diferi ĩntre ele
datoritã prezenţei erorilor ĩntâmplãtoare i: nk
 i  xi  xi  X . (2.3)
7
Deoarece valoarea lui X nu este cunoscutã, erorile
ĩntâmplãtoare nu pot fi calculate direct din datele 5

experimentale şi nu se poate stabili legea lor de distribuţie; ĩn

3
schimb se pot determina parametrii corespunzãtori mãrimii

xmin xmax x

Fig.2.2 Repartiţia erorilor
ĩntâmplãtoare
mãsurate. Se vor lua rezultatele şi se ordoneaza crescãtor, dupã care se ĩmparte ĩntr-un anumit numãr de
intervale egale, notat nk. Dacã se noteazã cu  lãţimea unui interval (fig.2.2) se poate determina funcţia:

 lim 0 nk
W ( x)  ; (2.4)
n   n
atunci se obţine o curbã continuã, reprezentatã ĩn figura 2.3.

Din relaţia 2.4 va rezulta:

W(x)
n
W ( x)    k , (2.5)
n
care reprezintã probabilitatea ca rezultatul sã se gãseascã ĩn
intervalul Ik. Ĩn acest caz se poate spune cã W(x)
reprezintã densitatea de probabilitate a variabilei x aleatoare
x. Ik

Experimental s-a demonstrat cã rezultatele au o Fig.2.3 Reprezentarea curbei

continue
distribuţie normalã Gauss datã de legea:
( x  mx ) 2
1 
W ( x)  e 2 2 , (2.6)
 2
n n

unde mx este media aleatoare ( x i

) iar  reprezintã dispersia (
2  (x i  xm ) 2
m x  n lim  i 1
 2  D( x)  n lim  i 1

n n
).
Conform acestor relaţii, densitatea de probabilitate a erorilor va avea o reprezentare asemãnãtoare celei
din figura 2.3, ştiind densitatea de
probabilitate a erorilor W() (fig.2.4): W()

2
1  2
W ( )   e 2 . (2.7)
 2
Deoarece ĩn practicã este greu de
realizat un numãr mare de mãsurari (care tind -6 -4 -2 2 4 6  sã fie
spre infinit), valoarea dispersiei erorilor se Fig.2.4 Densitatea de probabilitate a erorilor
W(tn)
n=10
corecteazã cu factorul n/n-1 iar dispersia se va
n=4
calcula cu relaţia:
n=1

tn
-tp tp
Fig.2.5 Limitele repartiţiei Student
 1 n 2
S   ui ;
2
d (2.8)
n i 1
unde: Sd – este eroare medie pãtraticã, ui – eroare aparentã ( ui  xi  x ) iar x - este media de selecţie (

x i
).
x i 1
n

Conform corecţiei cu n/n-1 va rezulta:

1 n 2
S d2   ui .
n  1 i 1
(2.9)

X
t
S-a notat cu Y repartiţia Student care are N grade de libertate şi cu X şi Y douã variabile
N
aleatoare independente. Ĩn acest caz repartiţia W(tn) va fi situatã (fig. 2.5) ĩntre anumite valori (-tp;tp).
2.3.3. Erori grosolane
Aceste erori sunt de natura celor ĩntâmplãtoare care depãşesc valorile normale a domeniului de
mãsurare şi sunt cauzate ĩn principal de defectarea aparatelor de mãsurã, lipsa de pregãtire sau greşeli ale
operatorului ĩn manevrarea aparatului sau nerespectarea domeniilor de mãsurare.
Ĩn cazul apariţiei erorilor grosolane, se impune oprirea mãsurãrii şi analizarea cu atenţie mãritã a
cauzelor care au generat apariţia lor.
Se pune problema stabilirii criteriului de detectare a erorilor grosolane şi eliminarea lor din şirul de
mãsurãtori.
Un exemplu este criteriul Grubbs-Smirnov. Presupunem cã avem un şir de rezultate x1, x2,...,xi (i =
1...n). Din şirul ordonat crescãtor al rezultatelor pot fi suspectate de a conţine erori grosolane valorile
extreme x1 şi xn. Aceste se mai numesc valori aberante. Identificarea lor constã ĩn calcularea statisticii

n x  x1 x x
V  . Pentru cele douã valori se calculeazã Vinf  numitã valoarea inferioarã şi Vsup  n
s s s
numitã valoarea superioarã. Cunoscând distribuţia lui V, se poate calcula valoarea lui V ĩn funcţie de
mãsurãri cu ajutorul relaţiei P (VV) = . Criteriul Grubbs-Smirnov constã ĩn a compara Vinf şi Vsup cu V ,
corespunzãtor numãrului de mãsurãtori efectuate n şi a riscului  ales. Dacã Vinf > V sau Vsup < V , atunci
rezultatul respectiv se considerã aberant deci el conţine o eroare grosolanã şi ca atare se eliminã din şir.
Ĩn tabelul 2.1 sunt date câteva valori pentru V .
Tabelul 2.1
Valorile lui V ĩn funcţie de n şi 

0,1 % 0,5 % 1% 5%
n
5 1,78 1,76 1,75 1,672
10 2,6 2,48 2,41 2,176
50 3,786 3,483 3,336 2,956
2.3.4. Calculul erorilor de mãsurare indirecte
Dacã mãrimea y se determinã indirect prin mãsurarea mãrimilor x1,x2,...,xk (k = 1...n) pe baza relaţiei
y=f(x1,x2,...,xk), atunci rezultatul obţinut va fi afectat de erorile fiecãreia dintre mãrimile xi notate xi. Valorile
adevãrate xi nu se cunosc ci numai cele rezultate din mãsurare şi care sunt de forma:
xi1  xi  xi . (2.10)
Introducând ĩn relaţia y=f(x1,x2,...,xk) valorile din relaţia 2.10 se va obţine:
y 1  f ( x1  x1 ; x2  x2 ;...; xk  xk )  y  y ; (2.11)
Considerând cã erorile sunt mici, relaţia 2.11 se poate dezvolta ĩn serie Taylor reţinând numai primii
termeni:
f f f
y  y  f ( x1 , x 2 ,..., xn )  x1  x 2  ...  x k ; (2.12)
x1 x 2 xk

Din dezvoltarea ĩn serie Taylor se observã cã eroarea de mãsurare a lui y este:

f f f
y  x1  x 2  ...  x k . (2.13)
x1 x 2 xk

Ĩn cazul ĩn care erorile xi sunt sistematice, ele se introduc ĩn relaţia 2.13 cu semnul lor şi se va obţine
eroarea sistematicã rezultantã.
Ĩn general, pot avea loc compensãri reciproce ale erorilor sistematice dupã cum pot exista şi cazuri ĩn
care ele sã se adune dând o rezultantã foarte mare. Dacã xi reprezintã erori ĩntâmplãtoare, y fiind o funcţie
liniarã de xi , atunci ea va constitui o variabilã aleatoare distribuitã normal ca şi xi şi se va calcula cu
relaţia:
f f f
 y2  ( S x1 ) 2  ( S x2 ) 2  ...  ( S x )2 . (2.14)
x1 x 2 xk k

2.3.5. Modul de exprimare a erorilor

 Eroarea absolutã x pãstreazã dimensiunea mãrimii de mãsurat dar nu permite o evaluare imediatã a
gradului de incertitudine a mãsurãrii. Pentru aceasta, ĩn practicã se obişnuieşte aprecierea erorilor dupã
valoarea lor relativã:
x
r  ; (2.15)
X
unde x – reprezintã eroarea absolutã iar X – mãrimea mãsuratã. Relaţia 2.15 ĩnmulţitã cu 100 duce la
eroarea relativã procentualã  r [%] .
La aparatele de mãsurã, de multe ori aprecierea preciziei se face printr-un raport al erorii absolute la o
valoare convenţionalã Xc, obţinându-se aşa numita eroare raportatã sau absolutã:
x
R  ; (2.16)
Xc

Valoarea convenţionalã poate sã fie o limitã superioarã a domeniului de mãsurat al aparatului, lungimea
totalã a scãrii sale sau altã mãrime stabilitã prin standarde.
Relaţia de legãturã ĩntre eroarea relativã şi eroare absolutã este:
Xc
r  R  . (2.17)
X
Relaţia 2.17 duce la urmãtoarea observaţie: eroarea relativã  r [%] creşte la infinit odatã cu scãderea
valorii mãrimii mãsurate X.
 3. METODE ŞI MIJLOACE DE MÃSURARE. CARACTERISTICILE,
STRUCTURA ŞI INDICII METROLOGICI AI MIJLOACELOR DE
MÃSURARE

3.1. Metode de mãsurare

Se numesc metode de mãsurare totalitatea principiilor şi mijloacelor de mãsurare cu ajutorul cãrora se
obţine valoarea mãsuratã.
Metodele de mãsurare se clasificã dupã urmãtoarele criterii:
 dupã modul ĩn care se obţine valoarea unei mãrimi :
o mãsurãri directe – constau ĩn gãsirea valorii mãrimii de mãsurat prin mãsurarea ei cu ajutorul
instrumentului de mãsurã adecvat şi compararea acesteia cu unitatea de mãsurã;
o mãsurãri indirecte – constau ĩn compararea mãrimii de mãsurat cu o mãrime de alt tip pe baza unei
legi sau a unei relaţii numerice ĩntre acestea;
o mãsurãri combinate – la care valoarea mãrimii de mãsurat se obţine atât prin determinãri directe
cât şi prin determinãri indirecte.
dupã precizia de mãsurare (ĩn ordinea scãderii preciziei):
 mãsurari de etalonare a aparatelor de mãsurã şi control – se executã ĩn laboratoare metrologice
autorizate şi se fac ĩn scopul verificãrii uzurii, calibrãrii, a stãrii de funcţionare şi includerii ĩn clase de
precizie a AMC-urilor; se fac cu cele mai precise instrumente de mãsurare considerate etaloane;
  mãsurãri de laborator (ţin cont de erorile de mãsurare şi se determinã valorile acestora); se
efectueazã cu aparate de ĩnaltã precizie pentru cercetãri ştiinţifice, analize sau verificãri precum şi pentru
implementarea unor tehnologii noi;
 mãsurãri pe instalaţii de tip pilot;
 mãsurãri pe fluxuri tehnologice sau fluxuri industriale – acestea ĩmpreunã ce cele pe instalaţii pilot
nu necesitã instrumente de mãsurã de precizie ridicatã ci doar instrumente a cãror precizie este ĩnscrisã pe
mijloacele de mãsurare şi care este suficientã pentru a ţine sub control procesul tehnologic sau a-l menţine
ĩntre anumite limite.
 dupã poziţia mijlocului de mãsurare ĩn raport cu obiectul de mãsurat :
 metode de mãsurare prin contact direct sau fizic dintre mijlocul de mãsurare şi obiectul de mãsurat;
 metode de mãsurare fãrã contact fizic dintre mijlocul de mãsurare şi obiectul de mãsurat, legãtura
dintre acestea fiind fãcutã prin intermediul unui fenomen fizic de tipul pneumatic, acustic, optic etc.
dupã modul de indicare a rezultatelor mãsurãtorilor de cãtre aparate:
 aparate analogice care permit citirea de cãtre operator a indicaţiei unui ac sau unui spot luminos
care se poate mişca continuu ĩn dreptul unei scãri gradate astfel ĩncât pentru fiecare valoare a mãrimii de
mãsurat ĩi va corespunde o valoare mãsuratã; la aceste tipuri de aparate modul de citire a indicaţiilor este
supusã unor erori subiective specifice fiecãrui operator dar pot exista aparate care traseazã pe o hârtie (care
se deplaseazã transversal) curba variaţiilor ĩn timp a mãrimii de mãsurat;
 aparate numerice care indicã rezultatul mãsuratorii direct ĩn cifre printr-un sistem de afişaj,
eliminându-se ĩn acest caz erorile de citire; la aceste tipuri de aparate la o variaţie continuã a mãrimii de
mãsurat se obţine o variaţie discontinuã a valorii mãsurate.
3.2. Mijloace de mãsurare
Mijloacele de mãsurare reprezintã sisteme tehnice construite ĩn scopul comparãrii mãrimii de mãsurat
cu unitatea de mãsurã specificã ĩn scopul aflãrii valorii mãsurate. Dupã tipul de semnal utilizat pentru
mãsurare, mijloacele de mãsurare pot fi: mecanice, electrice, hidraulice, pneumatice, optice, acustice,
nucleare sau combinaţii ale acestora.
Mijloacele de mãsurare se mai pot clasifica şi dupã modul de utilizare ĩn mijloace manuale (la care
operatorul intervine ĩn toate fazele de mãsurare), mijloace mecanizate şi mijloace automatizate.
Dupã natura semnalului de intrare, mijloacele de mãsurare pot fi pentru mãrimi mecanice, termice,
electrice, acustice, optice.
Dupã complexitate, mijloacele de mãsurã pot fi clasificate ĩn:
  mãsuri (mijloacele de cea mai simplã construcţie care materializeazã unitatea sau un
multiplu/submultiplu al acesteia şi pot fi cu valori multiple (rigle) sau cu substanţe;
 instrumente de mãsurare care conţin cel puţin o mãsurã şi care permit compararea directã a mãrimii
de mãsurat cu unitatea de mãsurã (exemplu: şubler, micrometru etc.);
 aparate de mãsurã care sunt ansambluri formate din mãsuri, ansambluri traductoare, intermediare
sau de prezentare a rezultatelor mãsurãrii;
 instalaţii de mãsurare reprezintã ansambluri alcãtuite din aparate, mãsuri şi instalaţii, uitlizate pentru
efectuarea mãsurãrilor şi centralizarea rezultatelor.
Din punct de vedere metrologic, mijloacele de mãsurare se pot clasifica ĩn:
- mijloace de mãsurare de tip etalon care servesc la pãstrarea şi transmiterea unitãţilor de mãsurã la alte
mijloace de mãsurare. Acestea la rândul lor se ĩmpart ĩn etaloane primare (naţionale), etaloane
principale, etaloane de verificare şi etaloane de bazã (pentru laboaratoare metrologice);
- mijloace de mãsurare de lucru care sunt utilizate ĩn activitatea curentã ĩn fluxurile de producţie sau ĩn
laboratoare.
Din punct de vedere al energiei utilizate pentru mãsurare, mijloacele de mãsurare pot fi:
- mijloace de mãsurare pasive – care au nevoie de energie de activare din exterior (şublere, micrometre
etc.);
- mijloace de mãsurare active – care preiau energia de activare direct de la mãrimea mãsuratã
(debitmetre, manometre, termometre cu bimetal etc.).
3.3. Caracteristicile mijloacelor de mãsurare
Caracteristicile mijloacelor de mãsurare se referã la relaţia dependentã ĩntre semnalul sau semnalele de
intrare şi cel de ieşire dintr-un mijloc de mãsurare. Aceste caracteristice se ĩmpart ĩn caracteristici tehnice şi
caracteristici metrologice.
Caracteristicile tehnice ale mijloacelor de mãsurare sunt determinate de particularitãţile constructive şi
de funcţionare ale mijlocului de mãsurare. Caracteristicile constructive se referã la dimensiunile de gabarit şi
formã. Caracteristicile de funcţionare sunt: caracteristica nominalã – aratã legãtura dintre semnalul de
intrare şi semnalul de ieşire ĩn timpul mãsurãrii ĩn regim; punctul de lucru – reprezintã valoarea semnalului
de intrare de la care mijlocul de mãsurare ĩncepe sã funcţioneze; curba de eroare – care prezintã evoluţia
erorilor de mãsurare ĩn timpul funcţionãrii.
Caracteristicile metrologice se referã la rezultatele mãsurãtorilor şi cele mai importante sunt:
fidelitatea – reprezintã proprietatea conform cãreia la mãsurarea aceleiaşi mãrimi ĩn condiţii identice,
rezultatul mãsurãtorii trebuie sã fie acelaşi; sensibilitatea – reprezintã raportul dintre variaţia mãrimii de
ieşire şi variaţia mãrimii de intrare; justeţea-reprezintã calitatea unui mijloc de mãsurat de a indica o valoare
cât mai apropiatã de mãrimea realã; clasa de precizie – este valoarea convenţional aleasã care depinde de
erori tolerate, de abateri constructive şi de stabilitate iar valoarea ei este stabilitã prin norme şi standarde;
valoarea demarajului – este valoarea minimã care poate produce o variaţie a mãrimii de ieşire; coeficientul
de temperaturã – reprezintã mãsura ĩn care rezultatul mãsurãrii este influenţat de creşterea cu un grad a
temperaturii.
3.3.1. Precizia
Este o caracteristicã care evidenţiazã gradul de afectare cu erori al mijloacelor de mãsurare sau ale
indicaţiilor acestora. Comportarea mijloacelor de mãsurat este influenţatã ĩn general de anumite mãrimi
exterioare: câmpul electromagnetic, umiditatea, temperatura, presiunea aerului etc. Aceste mãrimi se numesc
mãrimi de influenţã.
Pentru a putea caracteriza precizia unui mijloc de mãsurã trebuie precizate anumite valori de referinţã
sau intervale de referinţã pentru mãrimile de influenţã. Totalitatea acestor valori şi intervale formeazã
condiţiile de referinţã.
Valorile de referinţã se ĩnscriu cu ajutorul semnelor convenţionale pe scara aparatelor sau se subĩnţeleg
atunci când sunt normale. Ĩn cazul aparatelor mai complexe acestea sunt trecute ĩn cartea tehnicã care este
livratã odatã cu aparatul. De exemplu, valoarea de referinţã a temperaturii este de 20 0C. Dacã aparatul
lucreazã la o altã temperaturã, atunci ea se ĩnscrie pe aparat. Ĩn cazul ĩn care aparatul admite un interval de
referinţã a temperaturii atunci sunt precizate limitele acestui interval.
Eroarea instrumentalã determinatã de condiţii de referinţã se numeşte de bazã. Erorile produse de
modificarea mãrimilor de influenţã faţã de valorile de referinţã se numesc erori suplimentare.
Mijloacele de mãsurare se clasificã ĩn clase de precizie dupã valorile tolerate (admisibile) ale erorilor
de bazã. Ele pot fi exprimate ca valori absolute (ĩn cazul celor de mãsurat lungimi, mase, volume,
temperaturi), prin valori relative procentuale (cronometre, dinamometre, nivelmetre etc.) sau prin valori
raportate procentuale la aparatele de mãsurat viteze, forţe, presiuni, debite, mãrimi electrice.
Clasele de precizie sunt stabilite ĩn standarde iar erorile de bazã admise sunt prezentate ĩn tabelul 3.1.
Tabelul 3.1
Valorile erorilor de bazã admise
Indice de clasã 0,05 0,1 0,2 0,5 1 1,5 2,5 5
Eroarea de bazã
0,05 0,1 0,2 0,5 1 1,5 2,5 5
admisibilã [%]
 Pentru fiecare clasã de precizie se prevãd ĩn norme şi erorile suplimentare admisibile. Este foarte
important de reţinut cã pentru fiecare mãrime de influenţã dacã existã abatere de valoare faţã de cea de
referinţã, atunci se va genera o eroare suplimentarã. Cu alte cuvinte, un mijloc de mãsurare pus ĩn alte
condiţii decât ĩn cele de referinţã poate avea erori mult mai mari decât indicele de clasã.
Eroarea suplimentarã se determinã ca diferenţa dintre valoarea sau indicaţia mijlocului de mãsurare
când o singurã mãrime de referinţã s-a modificat, conform normelor, iar restul condiţiilor rãmânând
neschimbate ĩn condiţiile de referinţã. Eroarea suplimentarã se raporteazã la valoarea convenţionalã ca şi
eroarea de bazã şi se exprimã procentual. Cu cât mãrimile de influenţã se modificã mai mult cu atât erorile
suplimentare sunt mai mari.

3.3.2. Variaţia
Prezenţa erorilor ĩntâmplãtoare face ca valoarea unei mãrimi obţinute ĩn aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi
mijloace sã difere de la o mãsurare la alta. Caracterizarea mijloacelor din acest punct de vedere ar necesita
cunoaşterea legii de distribuţie a erorilor şi a parametrilor acesteia.
Erorile ĩntâmplãtoare se observã prin diferenţa numitã şi variaţie a indicaţiilor obţinute când aceeaşi
valoare a mãrimii mãsurate este atinsã ĩn urma variaţiei crescãtoare şi apoi descrescãtoare a sa. Ĩn acest mod,
variaţia reprezintã intervalul ĩn care se vor gãsi erorile ĩntâmplãtoare, fãrã a putea preciza probabilitatea
acestui eveniment. Normele prevãd valori admisibile ĩn funcţie de clasa de precizie a aparatului, valori care
de obicei sunt egale cu indicele de clasã.
3.3.3. Sensibilitatea
Sensibilitatea unui mijloc de mãsurare este raportul dintre variaţia mãrimii de ieşire y şi a celei de
intrare x, care o produce:
dy
S . (3.1)
dx
Sensibilitatea se poate determina dacã se cunoaşte legãtura ĩn regim permanent dintre cele douã mãrimi
de forma y = f(x). Dacã aceastã legaturã este liniarã, sensibilitatea este constantã, situaţie spre care se tinde
ĩn construcţia mijloacelor de mãsurare. Ĩn multe cazuri, datoritã proprietãţilor funcţionale ale aparatelor nu se
poate asigura o sensibilitate constantã. Ĩn alte cazuri, când sunt zone cu valori ale parametrului controlat de
aparat care prezintã o importanţã deosebitã, acesta se construieşte ĩn mod intenţionat astfel ĩncât zona
respectivã sã prezinte o sensibilitate mai mare.
 Sensibilitatea variabilã are influenţã asupra caracterului scãrii instrumentului. Pentru a se facilita
citirea, scara instrumentelor analogice se construieşte astfel ĩncât valoarea mãrimii mãsurate sã rezulte direct
din indicaţia sa ĩnmulţitã cel mult cu o constantã. Dacã se noteazã cu a numãrul de diviziuni (fig.3.1) iar
mãrimea de ieşire a instrumentului este unghiul de deviaţie  a acului indicator, vor rezulta urmãtoarele
relaţii:
x  C a ; (3.2)
0
d
S ; (3.3) 1
dx 2
-1 1
ĩn care: x – reprezintã mãrimea de intrare; C – constanta aparatului
-2 2
sau valoarea unei diviziuni; S – sensibilitatea aparatului; d -
Fig.3.1 Influenţa sensibilitãţii
unghiul cu care deviazã acul indicator faţã de poziţia de nul.
asupra diviziunilor
Din figurã se observã cã  este proporţional cu S deci se
poate scrie  =S∙C, iar ca şi concluzie unde sensibilitatea este mai mare şi diviziunile sunt mai mari
(reperele sunt mai rare) şi invers.
Ĩn cazul aparatelor care prezintã scãri neuniforme, poate exista o porţiune de scarã care este
neutilizabilã din cauza reperelor care ar trebui sã fie foarte dese. Ĩn aceste cazuri, ĩnceputul util al scãrii este
notat printr-un punct.
3.3.4. Capacitatea de suprasarcinã
Construcţia mijloacelor de mãsurare este fãcutã astfel ĩncât sã suporte fãrã defecţiuni, sarcini care
depãşesc condiţiile de referinţã sau intervalul de mãsurare.
Solicitãrile suplimentare care rezultã din suprasarcinã, condiţii termice, mecanice etc., dacã depãşesc
anumite limite pot deteriora mijlocul de mãsurare. Ĩn scopul evitãrii deteriorãrii acestora, ele se construiesc
pentru o anumitã capacitate de suprasarcinã iar ĩn funcţie de tipul aparatului, valoarea de suprasarcinã poate
fi mai micã sau mai mare. Corespunzãtor destinaţiei sale şi ĩn funcţie de tipul mãsurãrii, aparatul trebuie ales
şi dupã capacitatea sa de suprasarcinã, care poate fi permanentã sau de scurtã duratã.
3.3.5. Consumul propriu
Ĩn procesul de mãsurare şi ĩn unele cazuri, aparatul consumã de la obiectul mãsurat o anumitã cantitate
de energie (putere) necesarã obţinerii informaţiei. Existenţa acestui consum duce la modificarea câmpului ĩn
care se executã operaţia. Câmpul este diferit dupã introducerea mijlocului faţã de situaţia ce exista ĩnainte.
Ceea ce se mãsoarã este ĩntotdeauna valoarea existentã ĩn prezenţa mijlocului de mãsurare. Pentru ca
diferenţa rezultatã sã fie cât mai micã, este necesar ca puterea absorbitã sâ fie cât mai micã. Totodatã trebuie
fãcutã distincţie ĩntre consumul de la obiectul mãsurat şi cel de la sursele auxiliare care alimenteazã instalaţia
şi care nu influenţeazã condiţiile de mãsurare.
3.3.6. Fiabilitatea
Ĩn timpul exploatãrii unui mijloc, acesta se uzeazã treptat şi ĩşi pierde calitãţile sale metrologice.
Erorile cresc şi la un moment dat vor depãşi erorile admise de clasa aparatului iar din acest moment aparatul
trebuie scos din uz, reparat şi verificat.
Problema care se pune este dupã cât timp aparatul nu mai corespunde iar acest timp reprezintã o
variabilã aleatoare.
Dacã notãm timpul de bunã funcţionare a unui aparat cu τ şi funcţia de repartiţie a lui τ va fi P(τ<t),
atunci:
P (  t )  F (t ) , (3.4)
iar probabilitatea ca aparatul sã funcţioneze ĩn timpul t este:
P (  t )  1  F (t )  R (t ) . (3.5)
R(t) se numeşte funcţia de fiabilitate a aparatului exprimatã prin probabilitatea ca acesta sã-şi
ĩndeplineascã funcţiile ĩn condiţiile prescrise ĩn cursul unei perioade t date.
Funcţia de fiabiliate se determinã experimental. Pentru aceasta, se supun ĩncercãrilor un numãr N de
aparate ĩntr-un interval de timp t0. La sfârşitul perioadei respective se constatã cã nu s-au defectat n aparate.
Raportul:
n
R (t 0 )  (3.6)
N
se numeşte fiabilitatea sistemului de aparate. Modificându-se durata ĩncercãrilor se obţin anumite puncte ale
funcţiei R(t) a cãrei alurã este datã de figura 3.2.
Ĩn realitate, pe baza datelor experimentale, curba R(t) defectãrilor
are reprezentarea datã de figura 3.3.
Zona I corespunde aşa numitei perioade de tinereţe a
aparatelor. Unele dintre ele se defecteazã rapid dupã punerea lor
ĩn funcţiune datoritã unor defecte de fabricaţie ascunse care nu s-
t
au descoperit la control. Zona II corespunde zonei de Fig.3.2 Forma funcţiei de maturitate
sau de funcţionare normalã ĩn care rata defectãrilor fiabilitate este
(t)

I II III
t
Fig.3.3 Curba ratei
defectãrilor (t)
aproximativ constantã. Zona III reprezintã zona de ĩmbãtrânire sau de uzurã când aparatele ĩncep sã se
defecteze dupã o lege exponenţialã.
Ĩn normative se gãsesc clasele de fiabilitate ĩn funcţie de nişte parametrii: timpul de functionare (h),
fiabilitatea minimã Rmin(t), rata defectãrilor (t) şi media timpului de bunã funcţionare-MTBF-(h).
3.4. Caracteristicile dinamice ale aparatelor de mãsurare
3.4.1. Funcţia de transfer
Un sistem de mãsurare se compune din mai multe elemente funcţionale conectate ĩn serie. Fiecare
element ĩn parte trebuie sã realizeze o dependenţã ĩntre mãrimea sa de ieşire y şi cea de intrare x, sub forma
generalã y = f(x). La modificarea mãrimii de intrare apar modificãri şi a mãrimii de ieşire, rezultând un
proces tranzitoriu la sfârşitul cãruia se restabileşte relaţia anterioarã. Ĩn sistemele de mãsurare se cere uneori
acest lucru, chiar fiind normat ca procesul tranzitoriu sã aibe o duratã relativ scurtã.
Pentru studierea comportãrii elementului de mãsurare (traductor, schemã, component) ĩn regim
dinamic trebuie sã se cunoascã ecuaţia diferenţialã care descrie procesul. Dacã elementele au o comportare
liniarã şi ĩn plus circuitele pot fi considerate cu parametrii constanţi, ecuaţia diferenţialã este şi ea liniarã,
având coeficienţi constanţi de forma:
dy dny dx d mx
b0 y  b1  ...  bn n  a0 x  a1  ...  am m . (3.7)
dt dt dt dt
Ecuaţia 3.7 poate fi rezolvatã ĩn mai multe moduri. Unul dintre aceste moduri se bazeazã pe utilizarea
transformatei Laplace.
Transformatele Laplace ale câtorva funcţii uzuale sunt date ĩn tabelul 3.2.
Tabelul 3.2
Transformatele Laplace ale funcţiilor uzuale
Funcţia y(t) Transformata Laplace Graficul funcţiei

Impuls unitar (t) 1

1
Treaptã unitarã (t) 


(t)sint
  2
2
 
(t)cost
  2
2

Aplicând transformata Laplace ecuaţiei 3.7 şi considerând cã toate condiţiile iniţiale sunt nule se
obţine:
b0 y (  )  b1 y (  )  ...  bn  n y (  )  a0 x(  )  a1 x(  )  ...  am  m x(  ) (3.8)
adicã:
a0  a1   ...  am  m
y(  )  x (  )  H (  ) x(  ) . (3.9)
b0  b1   ...  bn  n
Funcţia H() = y()/x() se numeste funcţia de transfer a elementului. Dacã existã mai multe elemente
conectate ĩn serie având funcţiile de transfer H1, H2,...,Hk atunci funcţia de transfer a lanţului va fi:
y (  ) y1 (  ) y 2 (  ) y( )
H ( )     ...   H 1 (  )  H 2 (  )  ...  H k (  ) . (3.10)
x(  ) x(  ) y1 (  ) y k 1 (  )

De cele mai multe ori rezultã cã funcţia de transfer este o funcţie raţionalã de , cu numãrãtorul ca
fiind un polinom de gradul m iar numitorul un polinom de gradul n. Ĩn general ĩn probleme reale m n deci
H() poate fi descompus ĩn fracţii simple de forma:
A1 A2 Ai Aj
H ( )    ...   , (3.11)
p  p1 p  p 2 p  pi ( p  p j ) r

unde 1, 2,..., i sunt rãdãcini simple iar j este o rãdãcinã multiplã de ordinul r al polinomului de la numitor.
Aceste rãdãcini se mai numesc polii funcţiei de transfer.
3.4.2. Procese tranzitorii
Pentru aprecierea duratei proceselor tranzitorii se vor introduce două mărimi: timpul de stabilizare şi
timpul de răspuns. Introducerea acestor două mărimi este determinată de faptul că în mod teoretic, procesele
tranzitorii se încheie după un timp infinit.
Prin timp de stabilzare ts se înţelege intervalul de timp care trece de la conectarea mărimii de intrare de
valoare egală cu 2/3 din limita superioară a domeniului de măsurare al elementului şi până când mărimea de
ieşire nu se mai abate faţă de valoarea de regim permanent cu mai mult decât o anumită cantitate Δ, care este
stabilită pentru fiecare instrument de măsură.
Pentru definirea timpului de răspuns este necesar în prealabil să fie precizate următoarele noţiuni:
 - dacă se notează cu g(t) răspunsul la treapta unitate (X = 1), atunci răspunsul normal la treapta unitate

1
este g (t ) . Se observă că în regim permanent valoarea răspunsului normat este 1. Timpul de răspuns
H (0)

se defineşte prin relaţia:


1
T   [1  H (0) g (t )]dt ,
0
(3.12)

şi reprezintă aria cuprinsă între curba care reprezintă treapta unitate şi cea corespunzătoare răspunsului
normat. Timpul de răspuns poate fi exprimat prin funcţia de transfer în modul următor:

1 1 1 1
T  p lim 0  e  pt [1  g (t )]dt  p lim 0 [  G ( p )]  p lim 0 [1  p  G ( p )] . (3.13)
0
H (0) p H (0) H (0)

Ţinând cont că transformata Laplace a răspunsului la semnalul treaptă unitate este:

1
G ( p)  H ( p) , (3.14)
p

se obţine timpul de răspuns:

1 H ( p) H ( p )  H ( 0) H 1 (0)
T  p lim 0 [1  ]   p lim 0  . (3.15)
p H (0) pH (o) H (0)

3.5. Structura şi indicii metrologici ai mijloacelor de mãsurare

Prelucrarea semnalelor provenite de la purtãtorul mãrimii de mãsurat (mãsurand) necesitã o structurã
specialã, adaptatã scopului, preciziei şi semnalului mãsurat.
Schema generalã a mijloacelor de mãsurare este datã ĩn figura 3.4.

Subansamblu
si Subansamblu de Subansamblu Subansamblu se
traductor 1 transmitere şi traductor 2 vizualizare
prelucrare
Fig.3.4 Schema generalã a mijloacelor de mãsurare

Mijloacele de mãsurare pasive au nevoie de o energie de activare datã din exterior. Structura acestora
este prezentatã ĩn figura 3.5.

si Subansamblu Subansamblu Subansamblu se

Mãsurand de prelucrare de ieşire
de intrare

Energie de
activare

Fig.3.5 Structura mijloacelor de mãsurare pasive

 Mijlocelor de mãsurare active preiau energia de activare direct de la mãrimea mãsuratã (figura 3.6).

Mãsurand si Subansamblu Subansamblu Subansamblu se

Energie de de intrare de prelucrare de ieşire
activare
Fig.3.6 Structura mijloacelor de mãsurare active

Subansamblul traductor are rolul de a prelua semnalul şi de a-l transmite convertit ĩntr-un alt semnal. Ĩn
anumite cazuri acest subansamblu are rolul de a prelua semnalul şi a-l transmite nemodificat ansamblului
urmãtor (ex. palpatorul comparatorului) sau de a-l supune unei transformãri ĩn vederea transmiterii
subansamblului urmãtor.
Subansamblurile de transmitere şi prelucrare a semnalului au rolul de a prelucra şi transmite informaţia
şi uneori când este necesar se realizeazã şi amplificarea sau demultiplicarea semnalului. Dupã mijlocul de
mãsurare utilizat, acestea pot fi subansambluri mecanice, optice şi electronice.
Subansamblurile de ieşire sunt subansambluri indicatoare necesare parametrilor mãsuraţi şi care pot fi
indicatoare analogice (la care vizualizarea variaţiei mãrimii mãsurate se face continuu – ex. deplasarea unui
ac indicator pe un cadran) sau indicatoare digitale (cu indicare numericã mãrimii mãsurate).
Indicii metrologici ai mijloacelor de mãsurare sunt: scara gradatã, reperele, diviziunea, valoarea
diviziunii, limitele de mãsurare şi domeniul de mãsurare.
Scara gradatã – reprezintã totalitatea reperelor de-a lungul unei curbe sau drepte care au ca şi
corespondent un şir de valori de mãrimi mãsurate.
Reperele – reprezintã semne, linii, puncte şi alte marcaje trasate de-a lungul unei scãri gradate. Din
punct de vedere al reperului 0 (zero) scãrile gradate pot fi cu zero la un capãt, cu zero la mijloc şi cu zero ĩn
afara scãrii gradate (fig.3.7).

0 1 -10 0 10 10 20 30

30
0 20
0 10

Fig.3.7 Tipuri de scãri gradate

 Diviziunea – reprezintã intervalul cuprins ĩntre douã repere consecutive.
Valoarea diviziunii – reprezintã valoarea variaţiei mãrimii mãsurate ĩntre douã repere consecutive.
Limitele de mãsurare – reprezintã valorile minimã şi maximã care pot fi mãsurate cu mijlocul de
mãsurã respectiv.
Domeniul de mãsurare – reprezintã diferenţa dintre valoarea maximã şi cea minimã care pot fi
mãsurate cu ajutorul mijlocului de mãsurã utilizat.

4. INSTRUMENTE ŞI APARATE ELECTRICE DE MÃSURÃ

4.1. Noţiuni generale referitoare la curentul electric

Se numeşte curent electric deplasarea ordonatã a purtãtorilor de sarcinã electricã. Mediul prin care
curentul electric poate trece se numeşte mediu conductor. Curentul electric poate fi de mai multe feluri:
curent electric de conducţie, curent electric de convecţie, curent electric de deplasare, curent electric
amperian sau molecular.
Curentul electric se poate caracteriza cantitativ cu ajutorul unei mãrimi scalare numitã intensitatea
curentului „i”, care are ca unitate de mãsurã amperul [A]. Ca şi notaţii, intensitatea curentului variabil în
timp ( alternativ) se noteazã cu i iar curentul continuu cu I.
O altã mãrime care caracterizeazã curentul electric o reprezintã tensiunea electricã „u” care are ca
unitate de mãsurã voltul [V]. Experimental s-a demonstrat cã pentru o porţiune dintr-un circuit se mai poate
defini o altã mãrime electricã numitã rezistenţã electricã „R”care caracterizeazã proprietatea mediilor de a
se opune trecerii curentului electric. Unitatea de mãsurã a rezistenţei electrice este ohm [Ω] şi se poate nota
ca fiind raportul dintre tensiune şi intensitate: R = U/I. Pentru un conductor omogen de lungime l , secţiune s
şi densitate ρ, rezistenţa electricã se poate scrie R = ρ∙l/s. Totodatã, rezistenţa electricã variazã liniar cu
temperatura deoarece creşte numãrul de purtãtori liberi de sarcinã electricã în unitatea de volum consideratã,
fenomen pe care se bazeazã funcţionarea anumitor aparate de mãsurã şi control.
În cadrul curentului continuu, produsul dintre tensiune şi intensitate se numeşte putere şi are ca unitate
de mãsurã watt-ul [W].
În curentul alternativ se deosebesc trei tipuri de puteri:
 - putere aparentã Pa– este produsul dintre valoarea tensiunii efective U şi intensitatea efectivã I
indicate de aparatele de mãsurã montate în circuit: Pa = U∙I ; unitatea de mãsurã a puterii aparente
este voltamperul [VA];
- putere activã P – în curent alternativ reprezintã puterea disipatã pe un rezistor de rezistenţã R; este
produsul dintre valoarea tensiunii efective U şi intensitatea efectivã I indicate de aparatele de
mãsurã montate în circuit şi factorul de putere cosφ: P = Pa∙cosφ= U∙I ∙cosφ; unitatea de mãsurã a
puterii active este watt-ul [W];
- putere reactivã – reprezintã produsul dintre puterea aparentã Pa şi sinusul unghiului φ: Pr = Pa∙sinφ

4.2. Clasificarea instrumentelor şi aparatelor electrice de mãsurã

Se poate face dupã:
- principiul de funcţionare ĩn: aparate magnetoelectrice, electromagnetice, de inducţie, de rezonanţã,
electronice, numerice;
- felul curentului care le parcurge: de curent continuu, de curent alternativ şi mixte;
- felul mãrimii de mãsurat: ampermetre, voltmetre, wattmetre, ohmetre, pentru mãsurarea mărimilor
magnetice;
- modul de ĩntrebuinţare: fixe, de tablou, portabile;
- clasa de precizie: de clasa 0,1 (r <0,1%), de clasa 0,2 (r <0,2%) - ambele folosite pentru etalonare
sau mãsuratori de precizie; de clasa 0,5; 1,5; 2,5; 4,0 – folosite pentru citire şi mãsurãri uzuale.
- modul de indicare a rezultatelor mãsurãtorilor se clasificã ĩn aparate analogice şi aparate numerice.
Aparatele şi instrumentele analoage prezintã mãrimea de ieşire, faţã de cea de intrare în mod continuu,
uşor sesizabilã de cãtre om şi mãsurabilã. Mãrimea fizicã care ĩndeplineşte cel mai uşor aceste condiţii este
deplasarea, fie liniarã fie unghiularã. Ea poate fi uşor mãsuratã cu ajutorul unei scãri convenabile.
Efectuarea unei deplasãri se poate realiza prin producerea de forţe sau cupluri de forţe care pot fi de
naturã electricã, mecanicã, prin dilatare termicã sau efecte electrochimice.
Se numeste constanta unui instrument de mãsurare şi se noteazã cu k raportul dintre domeniul de
mãsurare D şi numãrul total de diviziuni amax de pe scara gradatã:
D
k . (4.1)
a max
 Aparatele electrice de mãsurã prezintã urmãtoarele simboluri dupã principiul de funcţionare a
aparatului care sunt trecute fie pe aparat fie pe cadranul aparatului:
- N - aparat magnetoelectric;
- W - aparat feromagnetic;
- ╬ sau ╬ - aparat electrodinamic;
- - aparat de inducţie;
- - aparat electrostatic;
- - aparat termic cu fir cald;

-N - aparat cu termocuplu;

-N - aparat cu redresor.

4.3. Elemente constructive ale instrumentelor electromecanice

Din punct de vedere constructiv, instrumentele electromecanice sunt alcãtuite din pãrţi fixe, pãrţi
mobile şi elemente auxiliare. Sub influenţa mãrimii de mãsurat, între pãrţile mobile şi pãrţile fixe se exercitã
forţe care duc la apariţia unui cuplu activ care deplaseazã sistemul mobil.
Elementele fixe pot fi magneţi permanenţi, electromagneţi, bobine, piese din fier moale sau piese
metalice. Elementele mobile pot fi piese din fier moale, bare, discuri, sisteme indicatoare, sisteme
amortizoare, cadranul, corectorul de zero, bobine. Elementele auxiliare sunt considerate toate acele
elemente care sunt utilizate pentru extinderea domeniului de mãsurare (şunturi, rezistenţe adiţionale).
Suspensia sistemului mobil se realizeazã pe lagãre, pe fir sau pe bandã de torsiune sau tensionatã.
Ĩn figura 4.1, 1- reprezintã pivotul care are la partea 1
inferioarã o razã de rotunjire de circa 30...50 m pentru reducerea cuplului
de frecare fiind realizat din oţel cu o duritate ridicatã (aliat cu cobalt
sau wolfram) iar 2- reprezintã lagãrul care se confecţioneazã din 2 pietre
dure: safire, rubine, agat dar se mai poate confecţiona şi din alamã, bronz.
Ansamblul pivot-lagãr este mai des utilizat, conferã
Fig.4.1Pivot şi lagãr
aparatului o rezistenţã mai mare la vibraţii şi şocuri mecanice dar
introduce erori datorate frecãrilor. Utilizarea celuilalt sistem cu fire sau benzi de suspensie eliminã frecãrile
şi ĩndeplinesc şi funcţia de a produce cuplu 1 antagonist,
dar prezintã o sensibilitate ridicatã la şocuri fiind un sistem
utilizat mai rar, şi numai la aparate de mare precizie.
S N

2
Fig.4.2 Cuplu antagonist magnetic
Materialul din care sunt alcãtuite firele poate fi aliaj Pt-Ag sau bronz. Pretensionarea asigurã o anumitã
poziţie a echipajului mobil faţã de restul aparatului ceea ce ĩl face mai puţin sensibil la ĩnclinare.
La unele aparate, cuplul antagonist este realizat pe cale magneticã. Un magnet permanent 1 are ĩn
ĩntrefierul sau un magnet mobil 2 fixat pe axul instrumentului. Datoritã forţelor magnetice, magnetul mobil
se aseazã de-a lungul liniilor de câmp ale magnetului fix. Ĩn orice altã poziţie ar fi adus magnetul mobil vor
apãrea forţe care tind sã-l readucã ĩn poziţia iniţialã.
La instrumentele cu ax orizontal, se utilizeazã cuplul
l
antagonist produs cu ajutorul forţelor gravitaţionale (fig.4.3).
1
De axul instrumentului 1 este fixatã o tijã cu greutatea G. Ĩn
poziţia verticalã a tijei nu apare cuplu antagonist. Ĩn  poziţia
2
rotitã cu unghiul  apare un cuplu:
a
M  G  a  G  l  sin  ,
care ĩndeplineşte cerinţele unui cuplu antagonist. G
Din relaţia care determinã cuplul se observã cã dacã Fig.4.3 Cuplu antagonist mecanic la un
instrument de mãsurã nu se asigurã o centrare perfectã, atunci
apar cupluri antagoniste suplimentare care perturbã funcţionarea lui. De aici decurge necesitatea echilibrãrii
echipajului mobil ĩn aşa fel ĩncât centrul de greutate sã cadã pe axul instrumentului.
Cuplurile de amortizare pot fi realizate ĩn douã moduri: pneumatic şi electromagnetic. Dispozitivele
pneumatice se bazeazã pe forţele de frecare cu aerul ale unor palete sau pistoane iar pe cale electromagneticã
cuplul de amortizare poate fi realizat prin deplasarea unui sector din aluminiu fixat pe axul instrumentului
ĩntre polii unui electromagnet.
Citirea deviaţiei se face cu ajutorul unui ansamblu format dintr-o scarã gradatã şi un indicator. Pe scarã
sunt trasate repere, iar cele mai importante fiind gradate, ĩn faţa cãrora se deplaseazã indicatorul. La
instrumentele de precizie, scara este prevãzutã cu o oglindã pentru evitarea erorii de paralaxã. Dacã ochiul
observatorului nu se gãseşte pe verticala poziţiei indicatorului, atunci acesta va observa proiecţia
indicatorului pe oglindã iar citirea ĩn acest caz este greşitã. Ĩn acest caz operatorul ĩşi poate corecta poziţia
ochiului pânã când indicatorul se suprapune peste imaginea sa din oglindã iar citirea se va efectua fãrã eroare
de paralaxã.
Principiul de funcţionare al aparatelor electrice constã în mişcarea organului mobil care se bazeazã pe
transformarea diferitelor tipuri de energie furnizate de mãrimea de mãsurat în energie mecanicã. Astfel,
aparatele de tip magnetic, feromagnetic electrodinamic şi cu inducţie folosesc energia câmpului
electromagnetic pentru a crea cuplul activ necesar deplasãrii acului indicator. Aparatele de tip electrostatic
utilizeazã energia câmpului electrostatic, iar cele termice efectul caloric al curentului electric. Aparatele
magnetoelectrice funcţioneazã numai în curent continuu sau pot funcţiona şi în curent alternativ dacã li se
monteazã celule redresoare. Aparatele feromagnetice, electrodinamice, electrostatice şi termice se utilizeazã
atât în curent alternativ cât şi în curent continuu. Din punct de vedere al frecvenţei curentului mãsurat,
aparatele magnetoelectrice şi termice pot fi folosite la curenţi de ordinul kilohertzilor, cele feromagnetice şi
electrodinamice la frecvenţa retelei (50 Hz).

4.4. Construcţia şi funcţionarea instrumentelor electrice de mãsurat

4.4.1. Instrumente magnetoelectrice
Sunt aparate sensibile şi precise fiind 4
neinfluenţate de câmpurile magnetice exterioare. În general
aparatele de acest tip sunt ampermetre voltmetre şi
galvanometre magnetoelectrice. Pentru creşterea 3 preciziei şi
fidelitãţii, la aceste aparate li s-a micşorat
sensibilitatea. Elementul de bazã este un dispozitiv
magnetoelectric care nu prezintã diferenţe mari 2 între
aparatul de tip ampermetru sau voltmetru. Diferenţa
constã în limitarea rezistenţelor interne. 1
N
La acest tip de instrumente, cuplul apare la S
interacţiunea dintre câmpul magnetic al unui magnet
permanent şi curentul care circulã printr-o bobinã. Existã douã
posibilitãţi de realizare a dispozitivului: bobina Fig.4.4 Dispozitiv magnetoelectric mobilã şi
magnetul fix sau bobina fixã şi magnetul mobil.
Sistemul fix al instrumentelor din prima categorie este format dintr-un magnet permanent 1 iar sistemul
mobil dintr-o bobinã aşezatã pe un miez de fier cilindric 2, situat ĩntre polii magnetului permanent (fig. 4.4).
Indicatorul este sub formã de ac 3 iar scara gradatã pe care se citesc valorile mãsurate este notatã cu 4.
 Sistemul mobil se roteşte ĩmpreunã cu acul indicator sub efectul electromagnetic produs de
interacţiunea dintre câmpul magnetic al sistemului fix şi curentul din spirele bobinei sistemului mobil.
Pentru obţinerea unor inducţii cât mai ridicate ĩn ĩntrefier, magnetul permanent se confecţioneazã din aliaje
speciale, cel mai frecvent AlNiCo, cu care se realizeazã o inducţie de pânã la 0,5 Tesla. Ĩn acelaşi scop,
spaţiul dintre elementele 1şi 2 trebuie sã fie cât mai mic (1...2 mm), iar spaţiul pe care trebuie sã-l umple
bobina fiind foarte mic are ca efect ca diametrul conductorului sã fie cât mai mic posibil iar numãrul de spire
sã nu fie prea ridicat. Diametrul minim utilizat pentru conductor este de 0,03 mm, iar ca material se
utilizeazã cuprul sau aluminiul.
La funcţionarea acestor tipuri de aparate trebuie evitatã folosirea a douã aparate alãturate, deoarece
prezintã un flux de dispersie important şi se vor influenţa reciproc iar în cazul în care necesitatea o cere,
distanţa optimã dintre ele nu va fi mai micã de 30 cm. O altã mãsurã de precauţie ar fi ferirea lor de
suprasarcini accidentale, deoarece din cauza bobinei mobile aceste suprasarcini nu pot fi suportate. Totodatã
trebuie ferite de surse de temperaturã şi de şocuri mecanice.
Avantajele acestor mijloace de mãsurare sunt: consumul mic de curent, scarã uniformã şi o amortizare
bunã.
4.4.2. Instrumente electrodinamice
Principiul de funcţionare a dispozitivelor electrodinamice constã în forţa care apare ĩntre douã
conductoare parcurse de curenţi electrici, mai precis în interacţiunea dintre câmpul magnetic creat de
curentul electric care trece printr-o bobinã fixã şi curentul care parcurge o bobinã mobilã (fig.4.5). Aparatele
la care bobina fixã este prevãzutã cu un miez feromagnetic pentru întãrirea câmpului se numesc
ferodinamice.
Bobina fixã 1 este parcursã de
curentul de intensitate I1 iar 4 bobina
mobilã 2 este parcursã de curentul de
intensitate I2; forţele de 3 interacţiune
electrodinamice care apar tind sã rotescã
bobina mobilã ĩn poziţia ĩn care
sistemul mobil coincide cu cel al bobinei
fixe. Deoarece ĩntre cele douã I2 bobine
2

1
I1
Fig.4.5 Dispozitiv electrodinamic
existã o diferenţã de potenţial U, atunci producerea cuplului activ este datã de energia de interacţiune dintre
cele douã bobine:
W  I1  I 2  L12 , (4.2)
unde cu L12 s-a notat inductanţa mutualã dintre cele douã bobine.
Cuplul activ al forţelor depinde de curenţii din cele douã bobine cât şi de poziţia reciprocã a bobinelor.
Deoarece ĩn expresia cuplului ĩn curent continuu apare produsul celor doi curenţi, dispozitivele
electrodinamice sunt dispozitive de ĩnmulţire, deci se pot utiliza pentru mãrimi care sunt produsul altor douã
mãrimi (ex. puterea) dar şi pentru mãsurãri uzuale ca ampermetre, voltmetre.
Dispozitivele electrodinamice care sunt lipsite de piese feromagnetice, pot fi realizate cu precizie ĩnaltã
(0,1) şi se comportã la fel ĩn curent continuu cât şi ĩn curent alternativ, sunt sensibile la suprasolicitãri şi
relativ scumpe. Din acest motiv, aparatul poate fi etalonat ĩn curent continuu şi utilizat cu aceeaşi precizie ĩn
curent alternativ. Consumul de putere este ridicat deoarece circuitul magnetic este cu aer şi pentru a se obţine
inducţiile necesare realizãrii cuplului sunt necesare spire multe.
Erorile care pot apãrea în funcţionarea aparatelor electrodinamice sunt cauzate de câmpurile magnetice
exterioare, intensitatea
3
câmpului magnetic propriu fiind
redusã. Aceste aparate 2 sunt utilizate ca
ampermetre, voltmetre,
wattmetre şi contoare.
4.4.3. Instrumente de
inducţie
Fenomenul care 4 stã la baza
funcţionãrii acestor tipuri de
aparate este inducţia 5
1
electomagneticã, la 3 care cuplul
apare din 6 interacţiunea
mai multor câmpuri
electromagnetice 3 variabile ĩn
timp şi curenţii stabiliţi prin
2
inducţie ĩn conductoarele

6
Fig. 4.6 Aparat de inducţie
elementului mobil. Utilizarea acestor aparate se face pentru mãsurarea energiei electrice (contoare) a releelor
şi mai rar ca wattmetre.
Ĩn figura 4.6 este prezentat principiul constructiv al acestor aparate.
Aparatul are urmãtoarele pãrţi componente: 1–electromagneţi, 2- fire de legãturã la sursa de curent; 3-
element mobil alcãtuit dintr-un disc rotitor de aluminiu fixat pe un ax care se sprijinã pe suporţii 6; 4-
magnet permanent; 5-sistem de ĩnregistrare numericã.
Datoritã modului de legare la curent a celor doi electromagneţi 1 vor apãrea fluxuri de curent ĩn
ĩntrefierul acestora produse de curenţii din cele douã bobine, provocând rotirea discului 3. Aceastã rotire
provoacã la rândul ei o modificare a cuplajului dintre curenţii din disc şi fluxul magnetului permanent 4 iar
mişcarea este captatã de sistemul de ĩnregistrare numericã.
Dispozitivul de inductie este extrem de robust dar are un consum de putere relativ ridicat (2W) din
cauza neliniaritãţilor circuitului magnetic care nu poate fi foarte precis. Ĩn mod obişnuit el se realizeazã ĩn
clasa de precizie 2,5 dar existã şi aparate de tipul respectiv construite ĩn clasa de precizie 1.
4.5. Aparate numerice
Aparatele numerice cunosc o dezvoltare continuã ĩn special datoritã eliminãrii erorilor de citire, fiind
utilizate şi la mãsurãrile care dau un numãr mare de informaţii. Mãrimile supuse mãsurãtorilor sunt de obicei
continue ĩnsã informaţia redatã de aparatele numerice de mãsurã este discontinuã.
O mãsurare numericã constã ĩntr-o aproximare a unei funcţii continue y(t) ce reprezintã mãrimea de
mãsurat cu ajutorul unei mulţimi discrete. Dispozitivul care opereazã aceastã transformare se numeşte
convertizor analog-numeric (CAN), fiind specific mãrimii care se converteşte.
Operaţia de cuantizare şi afişare a rezultatului mãsurãtorii necesitã un anumit timp ĩn care este necesar
ca mãrimea care se prelucreazã sã nu aibe variaţii. De aici şi necesitatea eşantionãrii, adicã a prelevãrii unor
valori ale semnalului de intrare la anumite intervale de timp care se memoreazã pe durata prelucrãrii. Rezultã
cã nu se poate dispune de toate valorile semnalului ci numai de eşantioanele sale.
Aplicaţiile aparatelor numerice sunt multiple, de la numãrarea produselor pe o bandã de fabricaţie pânã
la supravegherea unui proces automat. Prezentarea datelor se face ĩn sistem zecimal dual sau decimal dual.
Elementele logice sunt piesele de bazã a oricãrui instrument numeric şi sunt alcãtuite din semnalele binare
„1” şi „0” care definesc fiecare stare de fapt.
4.6. Mãsurarea intensitãţii şi a tensiunii curentului electric
4.6.1. Mãsurarea intensitãţii cu ampermetrul
 Anumite aparate utilizate ĩn industria alimentarã mãsoarã parametrii procesului de lucru pe baza
alimentãrii cu curent electric. Ĩn vederea montãrii acestora, trebuie determinat curentul care trece prin
instalaţie sau curentul de alimentare a aparatelor respective.
Aparatul cu ajutorul cãruia se mãsoarã intensitatea curentului electric se numeşte ampermetru.
Ampermetrul se legã ĩn serie cu circuitul parcurs de curent şi a cãrui valoare se mãsoarã. Aparatul este
caracterizat de o rezistenţã interioarã Ra care trebuie sã fie cât mai micã, pentru ca intercalarea sa ĩn circuit sã
nu modifice valoarea curentului iar consumul propriu al aparatului sã fie minim.
Legarea greşitã ĩn paralel cu circuitul a
A
ampermetrului, ĩnseamnã producerea unui scurtcircuit prin
intermediul instrumentului, acesta deteriorându-se.
U R
Cu ajutorul ampermetrului se mãsoarã curenţi de ordinul
miliamperilor, dar deoarece ĩn industria alimentarã existã şi aparate
care funcţioneazã cu curenţi de ordinul amperilor (conectate Fig. 4.7 Montarea fiind la
utilaje care se alimenteazã la curent din reţeaua industrialã ampermetrului ĩn circuit la care
tensiunea de alimentare este U= 380 V şi intensitãţi de 1,2,3...5 A), pentru a putea mãsura astfel de intensitãţi
este necesarã extinderea domeniului de mãsurare a ampermetrului.
4.6.2. Extinderea domeniului de mãsurare a ampermetrelor
Se face cu ajutorul unei rezistenţe numitã şunt sau cu ajutorul transformatoarelor de mãsurare de
curent.
Şunturile sunt rezistenţe care se monteazã ĩn paralel cu instrumentul dat şi au rolul de a divide curentul
de mãsurat, astfel ĩncât prin instrument sã nu treacã curent mai mare decât limita lui superioarã de mãsurare.
Deoarece şuntul are o rezistenţã proprie, el se confecţioneaza cu patru borne (fig.4.8). bornele a prin
care se conecteazã ĩn circuit se numesc borne de I curent, iar
a b I Ra A b a
bornele b se leagã la ampermetru şi se numesc A borne de
tensiune. IS Rs
Rolul şuntului este de a putea mãsura curenţi de ordinul
amperilor. Scriindu-se legea lui Ohm pentru nodul b Fig.4.8 Montarea şuntului ĩn circuit va rezulta:
I = IA +IS Is = I – IA;
Scriind legea lui Kirchoff pentru ochiul de circuit format de şunt şi ampermetru rezultã:
IA
0  I A  R A  I S  RS RS  R A  , iar prin ĩnlocuirea valorii lui Is va rezulta:
IS
 IA 1 R
RS  R A   RA   A
I  IA I
 1 k  1 , unde k=I/IA – se mai numeşte factor de amplificare a şuntului;
IA

RA
rezistenţa şuntului va fi: RS  ;
k 1
La ampermetrele cu mai multe domenii de mãsurare se monteazã din construcţie şunturi multiple ĩn
interiorul cutiei instrumentului iar schimbarea se face cu ajutorul unui comutator.
4.6.3. Mãsurarea tensiunii electrice
Funcţionarea elementelor acţionate electric din cadrul utilajelor specifice industriei alimentare se face
cu ajutorul circuitelor electrice care, dacã funcţioneazã defectuos, produc ĩncãlzirea componentelor şi
ulterior distrugerea lor. De aceea o importanţã deosebitã o R
prezintã mãsurarea tensiunii electrice la care sunt supuse
circuitele şi subansamblurile utilajelor. RV
V
Mãsurarea tensiunii electrice se face cu ajutorul
voltmetrelor care se monteazã ĩn paralel ĩn circuit şi la care se Fig.4.9 Montarea voltmetrului ĩn circuit
considerã rezistenţa voltmetrului ca fiind o rezistenţã adiţionalã (fig. 4.9).
Valoarea cititã a diviziunii ĩn dreptul acului indicator al aparatului indicã tensiunea din circuit.
Din punct de vedere a curentului folosit voltmetrele se clasificã ĩn voltmetre de curent continuu şi
voltmetre de curent alternativ.
4.6.4. Multimetre
Sunt aparate care se caracterizeazã prin posibilitatea mãsurãrii cu acelaşi aparat a mai multor mãrimi
(tensiune, intensitate, rezistenţã, a capacitãţii, frecvenţelor de lucru etc). Avantajele utilizãrii acestor aparate
constau ĩn faptul cã sunt mai economice, mai versatile şi concentreazã funcţiile mai multor aparate diferite.
Dezavantajele lor constau ĩn faptul cã precizia de mãsurare este mai micã, preţul de cost mai ridicat
decât a unui aparat care mãsoarã o mãrime individualã, deci se impune achiziţionarea unui asemenea aparat
ĩn urma unor condiţii economice şi de lucru bine determinate.
În figura 4.10 este prezentat un multimetru ale cãrui elemente
componente sunt: 1 – comutator cu care se alege domeniul de mãsurã; 2
– display; 3 – borna de COM; 4 – borna pentru mãsurare în curent
alternativ; 5 – borna pentru mãsurare în curent continuu.

Fig.4.10 Multimetru
 Comutatorul 1 prezintã în partea superioarã un punct care indicã în ce domeniu se aflã precum şi
valorile maxime ale domeniului de mãsurã.

5. INSTRUMENTE ŞI APARATE DE MÃSURARE A TEMPERATURII

5.1. Generalitãţi
Temperatura este o mãrime de stare care reflectã energia ĩnmagazinatã prin ĩncãlzire ĩntr-un corp,
indiferent de starea lui de agregare. În general punctul de referinţă pentru temperatură în industria alimentară
este fie punctul de fierbere a apei fie punctul de îngheţ a acesteia. Procesul de ĩncãlzire-rãcire este foarte
utilizat atât pentru materii prime cât şi pentru transformãrile ulterioare pe care le suferã acestea pe parcursul
procesului tehnologic de obţinere a produsului final. Totodatã, activitatea microbiologicã este stimulatã cu
creşterea temperaturii, fie ĩn sens pozitiv fie negativ, din punct de vedere a calitãţii produsului obţinut.
Există o mare varietate de metode de măsurare a temperaturii, iar cele utilizate în tehnica
automatizărilor specifice industriei alimentare sunt următoarele:
 metode bazate pe dilatarea termică a solidelor, lichidelor şi gazelor;
 metode bazate pe variaţia cu temperatura a rezistenţei electrice a unui conductor;
 metode bazate pe variaţia cu temperatura a tensiunii termoelectromotoare (fenomenul termoelectric).
Alegerea unei anumite metode pentru măsurarea temperaturii necesită alegerea unei scări de
temperatură adecvate metodelor practice de măsurare.
Metodele de mãsurare a temperaturii au la bazã un element care transformă sau converteşte o mărime
fizică de o anumită natură într-o mărime fizică de o altă natură, cunoscut sub denumirea de traductor.
În general un traductor este alcătuit din două elemente distincte: primul element este elementul sensibil
a cărui construcţie este specifică mărimii măsurate şi adaptorul, care converteşte şi prelucrează semnalul dat
de elementul sensibil într-o mărime direct utilizabilă în sistemul automat. Traductorul mai conţine pe lângă
cele două elemente menţionate mai sus şi sursa auxiliară de energie precum şi elementul de legătură şi
transmisie dintre elementul sensibil şi adaptor.
 Traductoarele folosite pentru măsurarea temperaturii se numesc în mod obişnuit termometre. Galileo
Galilei este creditat pentru inventarea termometrului în jurul anului 1592 e.n. Termometrele folosite în
principal în Industria Alimentară funcţionează după fenomenele prezentate mai sus se clasifică în
următoarele categorii :

 termometre care funcţionează pe principiul dilatării corpurilor (solide, lichide, gazoase) şi care sunt de
două tipuri: cu bimetal şi manometrice;
 termometre care funcţionează pe principiul variaţiei rezistenţei electrice cu temperatura cunoscute sub
denumirea de termometre cu termorezistenţă;
 termometrele bazate pe efectul termoelectric cunoscute şi sub numele de termocupluri;
Alegerea tipului de termometre depinde în primul rând de domeniile de temperatură care sunt
analizate, de alegerea unei scări de temperatură adecvate metodelor practice de măsurare, de precizia cu care
este necesară să se facă măsurarea şi de preţul de cost al termometrelor. Cerinţele care sunt cerute de la
termometre sunt: exactitatea măsurătorii, precizia de măsurare, constanţa măsurătorilor în timp,
mentenabilitatea, interschimbabilitatea şi ciclul durată de folosire-cost.

Cerinţele enumerate mai sus determină alegerea traductoarelor şi pentru urmărirea proceselor de
producţie.

5.2. Termometre care funcţionează pe principiul dilatării corpurilor

Acestea sunt bazate pe dilatarea corpurilor (solide, gazoase, lichide) şi cele mai utilizate sunt de
urmãtoarele tipuri: cu bimetal, cu tijã, manometrice şi termometre din sticlã cu lichid.
5.2.1. Termometrele cu bimetal sunt alcătuite dintr-un element metalic sensibil la temperatură (fig. 5.1)
format din două fâşii (lamele) metalice A şi B cu coeficienţi de dilatare diferiţi.
 a) b)

Fig.5.1 Termometru bimetalic: a – cu lamele plane; b – cu lamele circulare;

Când elementul 1 este supus procesului de ĩncãlzire, lamelele A şi B se dilată diferit (fig.5.1 a),
transformând variaţia temperaturii într-o deplasare x, care poate deschide sau închide un contact electric 2.
Atunci când se utilizează pentru indicarea continuă a temperaturii, elementul sensibil 1 se execută de
obicei în formă circulară (fig. 5.1 b). La încălzirea elementului 1, lamele A şi B îşi modifică raza de curbură,
producându-se o deplasare a capătului liber, deplasarea care este proporţională cu variaţia de temperatură.
Deplasarea este transmisă prin mecanismul 2 (sector dinţat-roată dinţată) la acul indicator 3 (care amplasat
pe un cadran) sau la un traductor electric de deplasare.
Aceste termometre se folosesc în intervalul de temperaturã – 50....+450 0C fiind folosite urmãtoarele
grupe de bimetale: aliaj fier-nichel şi crom pentru lama cu coeficient mare de dilatare şi aliaj de invar (oţel
aliat cu nichel) pentru lama cu coeficient mic de dilatare.
Termometrele bimetalice au o construcţie robustã şi sunt uneori utilizate cu contacte electrice şi
înregistratoare, peniţa înregistratoarelor fiind prinsã direct de elementul sensibil.
Alt tip de termometre folosite în industria alimentarã sunt termometrele cu tijã (fig. 5.2) care se
bazeazã tot pe fenomenul de dilatare al corpurilor solide odatã cu creşterea temperaturii. În figura 5.2
elementele componente ale termometrului sunt: 1 – tub de protecţie; 2 –
tijã; 3 – pârghie; 4 – ax; 5 – arc; 6 – ac indicator. Modul de funcţionare
este urmãtorul: tubul (care este alcãtuit dintr-un material cu coeficient de
dilatare mare) se introduce complet în mediul a cãrui temperaturã
se mãsoarã. Tija din interiorul tubului a cãrui coeficient de dilatare este
mic în comparaţie cu cel al tubului se va
dilata mai puţin. Diferenţa de dilatare
dintre tijã şi tub determinã mişcarea
mecanismului indicator. Fig.5.2 Termometru
5.2.2. Termometrele cu tijã

manometrice îşi bazează

funcţionarea pe dilatarea lichidelor şi gazelor
introduse într-un rezervor 1 (figura 5.3)
plasat în mediul a cărui temperatură se
a) b) c)

Fig.5.3 Termometre manometrice: a şi b - cu burduf;

c – cu tub Burdon
măsoară. Variaţia temperaturii determină dilatarea volumului fluidului în rezervor, care este transformată
într-o variaţie de presiune, ce provoacã o deplasare a capãtului liber al traductorului.
Rezervorul 1 se pune în legătură prin intermediul unui tub capilar 2 cu un traductor 3 de măsurare a
presiunii care poate fi un
2
manometru cu burduf
(figura 5.3 a, b) sau cu tub
Bourdon (figura 5.3 c).
Prin cuplarea
manometrului cu un traductor
electric de deplasare 1 se obţine
convertirea 3 temperaturii
într-o mărime electrică.
4
Precizia şi 5
sensibilitatea detectorului
6
cu gaz sunt bune în domeniul
temperaturilor foarte Fig.5.4 Termometru manometric joase,
permiţând obţinerea cu traductor mecanoelastic unei erori
elastic
tolerate de +0,05 K la temperaturi de sub 40 K.
Ĩn figura 5.4 este prezentat un tip de termometru manometric cu traductor mecanoelastic. Acesta
conţine un rezervor 1 umplut cu gaz amplasat ĩn locul unde se mãsoarã temperatura, continuat cu o ţeavã
subţire 2 pânã la traductorul mecanoelastic 3 realizat cu un tub de tip Bourdon. Elementul de rigidizare a
traductorului este dat de extremitatea 4 de care este prins indicatorul 5 cu ajutorul unui fir, indicând continuu
variaţia de temperaturã.

Gazul utilizat este azotul sau heliul care prezintã o variaţie mare a presiunii cu temperatura şi permit
mãsurãri cu precizie de 1,5 % pânã la temperaturi de 500 0C. Pentru temperaturi cuprinse ĩntre 0 ... 200 0C
se folosesc vapori de acetonã, clorurã de metil, clorurã de etil sau benzen, iar uneori se construiesc
termometre manometrice cu lichid (mercur, alcool etilic sau glicerinã) folosite la mãsurarea temperaturilor ĩn
domeniul – 40....+550 0C.
 Termometrele manometrice sunt utilizate ĩn mãsurarea temperaturii ĩn instalaţii sau cazane de
producere a aburului, conducte de transport a apei, conducte de transport a uleiului, instalaţii unde este
necesarã mãsurarea localã a temperaturii substanţelor fluide şi la care presiunea fluidelor este scãzutã.

5.2.3. Termometre din sticlã cu lichid: se folosesc pentru mãsurarea temperaturilor locale în domeniul
-200...1050 0C. Principiul de funcţionare al acestor termometre constã în dilatarea unui lichid într-un spaţiu
închis. Materialul din care este confecţionat corpul termometrului este din sticlã transparentã ce are calitãţi
termice foarte bune şi un coeficient de dilatare de maxim 2,55x10-5 grd-1.

Lichidele manometrice utilizate sunt: pentan (-200...20 0C), alcool etilic (-110...75 0C), toluen (-
80...100 0C), mercur (-35...800 0C) şi aliaj de galiu (-0...1050 0C).

În figura 5.5 sunt prezentate trei tipuri de

termometre: a) termometru cu capilar masiv la care capilarul
are diametrul aproape egal cu al rezervorului; b)
termometru tubular la care scara interioarã şi
rezervorul sunt montate la capãtul tijei în
prelungirea corpului iar scara gradatã este trasatã pe o placã
amplasatã în interiorul corpului tubular; c)
termometru cu capilar neprotejat la care capãtul superior
al capilarului este îndoit şi fixat pe o placã pe care este
trasatã scara gradatã.

Tot în cadrul proceselor specifice industriei

Fig.5.5. Termometre din sticlã cu lichid
alimentare mai sunt folosite aşa-numitele
termometre speciale: termometre din sticlã (cu mercur) cu contacte electrice fixe la anumite repere de
temperaturã care au pe lângã rolul de indicare a temperaturii şi de închidere a unui circuit electric prin
mercur, putând fi folosite în instalaţiile de reglare. Un alt tip de termometre speciale sunt cele de tip Wertex
utilizate la indicaţii electrice.

Termometre cu mercur se utilizeazã ĩn multe locuri unde limita superioarã a temperaturii nu depãşeşte
câteva sute de grade şi unde indicaţia localã este satisfãcãtoare (de exemplu: rezervoare, recipiente, cazane,
conducte cu abur, instalaţii de transport cu apã de presiune micã).
 Acest tip de termometre sunt alcãtuite dintr-un tub de sticlã termorezistent care are amplasat la un
capãt rezervorul cu mercur, care se introduce ĩn mediul a cãrui temperaturã se mãsoarã. Ĩn tubul de sticlã se
gãseşte un tub capilar care este ĩn contact şi ĩn prelungirea rezervorului. Ĩnãlţimea mercurului din tubul
capilar se citeşte pe scara gradatã amplasatã lângã capilar, care corespunde temperaturii mediului ĩn care este
amplasat termometrul.

În cadrul termometrelor de sticlã se mai folosesc o serie de termometre de construcţie mai specialã:

- termometru cu reducţie conicã – se utilizeazã pentru mãsurarea temperaturilor în baloane de sticlã cu

gât rodat şi are o porţiune sub formã de dop rodat;

- termometrul Beckman (calorimetric) – se foloseşte la mãsurarea precisã a unei variaţii mici de

temperaturã; lungimea corespunzãtoare unei diviziuni este suficient de mare pentru a se putea
determina o variaţie de temperaturã de 0,001 0C.

- termometre extremale – permit reţinerea valorilor maxime sau minime ale temperaturii care s-a atins în
timpul unui proces pânã la un anumit moment, nefiind necesarã monitorizarea continuã a temperaturii;

- termometre tehnice – folosite în industrie, care sunt plasate în armãturi metalice normalizate (pentru
protecţie la variaţii de debite) şi care funcţioneazã în imersie parţialã.

5.3.Termometre cu termorezistenţã
Funcţionează pe principiul variaţiei rezistenţei electrice cu temperatura şi sunt de două tipuri: cu
termorezistoare metalice şi cu termorezistoare semiconductoare (termistoare).
Termometrele cu termorezistoare metalice, îşi bazează funcţionarea pe variaţia rezistenţei electrice a
unui conductor metalic cu temperatura. Relaţiile de calcul sunt în funcţie de domeniul de temperaturi:
- pentru domeniul de temperaturi cuprinse între –190 0C şi 0 0C:
Rt  R0 [1  K1  t  K 2  t 2  K 3 (t  100)t 3 ]; (5.1)
- pentru domeniul de temperaturi cuprinse între 0 0C şi 630,5 0C:
Rt  R0 [1  K1  t  K 2  t 2 ]; (5.2)
în care Rt este rezistenţa la temperatura t, R0 – rezistenţa la temperatura 0 0C, iar K1…3 – constante de material.
Termorezistenţele constau dintr-o sârmă rezistivă cu o rezistenţă fixă de 100  la 0 0C care este
înfăşurată pe un suport de mică sau pe un alt material izolator, rezistent la temperatură şi care este închis prin
topire într-o ţeavă de sticlă sau de cuarţ. Acest element se montează într-o teacă în care se găseşte o substanţă
pulverulentă (de exemplu oxid de magneziu), fiind astfel ferit de umezeală şi rezistent la şocuri.
Alegerea materialului a cărui rezistenţă variază cu temperatura se face în funcţie de:
- uşurinţa obţinerii metalului pur şi a trefilării la diametre mici;
- posibilitatea de urmărire a variaţiilor rapide de temperatură;
- reproductibilitatea coeficientului termic al rezistenţei;
- liniaritatea.
Din aceste motive, pentru construcţia acestui tip de traductoare se utilizează metale specifice
prezentate în tabelul 5.1.
Tabelul 5.1
Tipuri de rezistenţe utilizate la traductoare de temperatură cu termorezistenţă
Interval de
Metal Observaţii
măsurare
Platină -180…+600 0C -
prezintă cea mai mare variaţie a
Nichel +60…+250 0C
rezistivităţii cu temperatura
Wolfram peste 1000 0C -
0
Cupru -50…+150 C este oxidabil şi îşi pierde puritatea

Termistor conductori reci

Variaţia rezistenţei electrice este 4 sesizată
şi transformată în semnal electric prin Si
3 3
R/R0

intermediul unor circuite de măsurare (de

obicei punte Wheatstone). Ni
2 3
Pentru termistori sunt folosiţi Pt oxizii
1
metalici care pot fi sinterizaţi, în 3 special
cristale mixte de oxizi. 0
0
-100 -50 0 50 100 C
Dependenţa rezistenţei electrice de

temperatură a unui termistor este
prezentată în figura 5.6 comparativ cu Fig.5.6 Caracteristici ale termometrelor cu
rezistenţă
conductorii “reci”. Din cauza
coeficientului său negativ de temperatură, termistorii sunt denumiţi adesea rezistenţe NTC (negative
temperature coeficient).
 În intervalul de temperaturi ambiante rezultă coeficienţi de temperatură de la aproximativ –3 până la –
6 K.
Termistorii sunt folosiţi până la +250 0C, în anumite cazuri până la 4000 0C.
5.3.1. Termometre cu termorezistenţã metalicã (Ni, W, Cu)
Acestea sunt alcătuite din următoarele elemente (figura 5.7): termorezistenţa 1 (Ni, Cu, W) care
formează o joncţiune cu teaca de protecţie 3, care la rândul ei este confecţionată din Cu, OLT 45, sau oţel
inoxidabil. Cu 2 este notat suportul izolant al termorezistenţei, iar cu 4 capacul care conţine conductoarele de
legătură la puntea Wheatstone.

Teaca de protecţie are de regulă o formă de bară dreaptă dar în unele cazuri poate fi şi curbă, după cum
este arătat în figura 5.8.

Termometre cu rezistenţă de nichel – prezintă o sensibilitate mai ridicată a variaţiei rezistenţei electrice
cu temperatura şi un preţ de cost mai scăzut. Coeficientul mediu de temperatură în intervalul 0…100 0C este
 = 6,18 ∙10-3/K. Rezistenţele de măsurare Ni 100 pot fi folosite în intervalul –60…+250 0C.

5.3.2.
4

Fig.5.7 Termometru cu Fig.5.8 Termocuplu cu teacă curbă

termorezistor metalic(Ni, W,Cu)
Cu)
Termometre cu rezistenţă de platină –elementele componente şi
construcţia sunt prezentate în figura 5.9.
Dependenţa de temperatură a rezistenţei unui termometru cu
rezistenţă de platină în domeniul 0 …850 0C este dată de relaţia (5.3).
R  R0 (1  at  bt 2 ); (5.3)

Fig.5.9 Termometru cu
rezistenţă de platină
unde t este temperatura în grade Celsius, R0 – rezistenţa la 0 0C, a şi b coeficienţi (a = 3,90802 ·
10-3/K, b = - 0,580195·10-6/K2);
5.3.3. Termometre cu termorezistenţă semiconductoare folosesc siliciu ca termorezistor. Intervalul
relativ restrâns de temperatură (-50 …+250 0C) duce ca odată cu creşterea temperaturii sã scadã
conductibilitatea termicã datorită reducerii mobilităţii purtătorilor de sarcină. Senzorii de temperatură cu
siliciu au un coeficient de temperatură pozitiv, cu o dependenţă de temperatură de formă parabolică (fig.5.10
a) dată de ecuaţia:
R = R0 +k (T-R0)2; (5.4)
Un senzor tipic de temperatură are la 25 0C o rezistenţă de 2000 . În intervalul 0…100 0C, coeficientul
mediu de temperatură devine:
R (100 0 C )  R (0 0 C )
  1% K ; (5.5)
100 K  R (0 0 C )
şi este aproximativ de două ori mai mare decât cel al metalelor. Este posibil să se facă o liniarizare a curbei
caracteristice a senzorului printr-un circuit cu divizor de tensiune sau prin conectarea în paralel a unei
rezistenţe constante Rp.
Senzorii de temperatură din siliciu sunt realizaţi de
obicei ca rezistenţe bază-emitor. Rezistenţa între un
contact inelar cu diametrul d şi contactul plat de pe
reversul discului de siliciu de rezistivitate  este R =
0,5/d şi este independentă de grosimea şi de diametrul
discului, atâta timp cât aceste mărimi sunt mari faţă
de diametrul d al inelelor contactului.
5.3.4. Termometre cu termocuple – ĩşi bazeazã
funcţionarea pe efectul termic al curentului electric.
Dacă se îmbină două metale A şi B, după cum se arată în
figura 5.11 a, la capetele lor prin lipire sau sudare se
obţine un termoelement (termocuplu). Dacă punctele de
racord se aduc la temperatura de măsurare T, respectiv la
Fig.5.10 Senzor rezistiv de siliciu pentru
temperatura de referinţă Tv, ia naştere între temperatură: a-caracteristică; b-construcţie conductori
o tensiune termoelectrică Ut care într-o primă
aproximaţie este proporţională cu diferenţa de temperatură (T – Tv) între punctul de măsurare şi punctul de
referinţă:
Ut = kt (T-Tv); (5.6)
în care kt
este

Fig.5.11 Termoelemente: a- racorduri ale unui termocuplu; b- caracteristici ale diferitelor

termocupluri; c- termoelemente cu manta; d-baterie de termocupluri; e-bloc de
compensare pentru corectarea temperaturii punctelor de referinţă
sensibilitatea termică şi depinde în principal de metalele folosite. La termocuplele metalice sensibilitatea
termică se situează la valoarea 3. Sensibilitatea termică a unui metal A faţă de metalul B rezultă şi din
sensibilitatea termică kAcu a lui A respectiv kBcu a lui B faţă de cupru:
kAB = kAcu ·kBcu (5.7)
Pentru un termocuplu fier-constantan, sensibilitatea termică pentru T=100 0C şi Tv = 0 0C devine:
1,05  (4,1mV ) mV
k FeCon   5,15 ; (5.8)
100 K 100 K
Limita superioară de măsurare la cupru-constantan este aproximativ 500 0C, la fier-constantan 700 0C,
la crom-nichel 1000 0C şi la rodiu-platină-rodiu 1300 0C. Curbele caracteristice ale acestora sunt reprezentate
în figura 5.11 b.
Pentru folosiri industriale, conductorii termocuplurilor sunt izolaţi cu tuburi capilare de ceramică,
introduse într-o armătură de protecţie. Timpii de reglare mai scurţi se obţin cu termoelementele cu manta
(fig.5.11 c) la care termocuplurile sunt încorporate pentru izolaţie în Al2O3 şi învelite cu o manta din oţel
superior. În această construcţie sunt realizabile diametre exterioare mai mici de 3 mm. Pentru a măsura
diferenţe mici de temperatură se pot folosi baterii de termocupluri (fig.5.11 d) la care efectul de măsurare
este mărit în mod corespunzător (de ex. Cu n = 10 puncte de măsurare şi referinţă).
Limitele de utilizare ale termocuplurilor sunt date de tabelul 5.2.
 Tabelul 5.2
Limitele de utilizare ale termocuplurilor
Termocuplu Interval de măsurare
Cu-Constantan -200…+600 0C
Fe - Constantan -200…+900 0C
Fe-copel 0...+800 0C
Cromel-copel -50…+800 0C
Cu-copel 0…+600 0C
NiCr-Ni 0…+1200 0C
Cromel-Alumel -50…+1300 0C
Pt Rh-Pt 0…+1600 0C

Peste 1600 0C se folosesc termocupluri bazate pe aliaje de platinã, iridiu, rodiu sau molibden-wolfram
respectiv taliu-molibden.
La măsurările cu termocupluri este vorba în principiu despre măsurarea diferenţei de temperatură între
punctul de măsurare şi punctul de referinţă. Dacă trebuie să se măsoare temperatura absolută a unui punct de
măsurare, trebuie ori ca temperatura punctului de referinţă să fie menţinută constantă cu ajutorul unui
termostat sau se foloseşte un bloc de compensare (fig.5.11 e) care are rolul de a corecta influenţa
temperaturii variabile a punctului de referinţă. Blocul de compensare conţine în principal un montaj în punte
cu o rezistenţă de cupru care sesizează temperatura în calitate de termometru cu rezistenţă. Montajul în punte
produce o tensiune de compensaţie Uk dependentă de temperatura punctului de referinţă. Această tensiune Uk
se însumează la tensiunea termoelectrică şi prin aceasta se compensează variaţia temperaturii cu punctul de
referinţă.
5.4. Schema de principiu a unui dispozitiv de mãsurare a temperaturii

Schema de principiu a unui dispozitiv de măsurare a temperaturii cu termocuplu este prezentată în

figura 5.12.
 2 4
R1

R3
R4

Fig.5.12 Schema de principiu a unui dispozitiv de măsurare a

temperaturii cu termocuplu

Termocuplul 1 se conectează la o punte Wheatstone 2 prin intermediul unui reostat R1, care are rolul
că la variaţiile de temperatură sesizate de termocuplul 1 îşi modifică valoarea rezistenţei. Puntea 2 este
alimentată de la un generator de curent constant 3. În momentul modificării valorii rezistenţei, în diagonala
de ieşire a punţii apare un semnal proporţional cu variaţia temperaturii mediului în care se găseşte
traductorul. Acest semnal este amplificat de amplificatorul 4 şi este afişat sau prelucrat de circuitul cu afişare
numerică 5. Puntea se echilibrează în funcţie de temperatura de referinţă a mediului cu care se lucrează.

Montajul se mai poate utiliza şi la reglarea temperaturii în cadrul unui palier de valori, între un tmin şi
tmax caz în care este necesară înlocuirea elementului 5 cu un releu care comandă instalaţia cu termostatare.
 Modul de analiză şi control a parametrilor (în cazul de faţã temperaturi) este prezentat în figura 5.13.
Cei doi parametri controlaţi sunt temperaturile minime şi maxime ale secţiunii coloanei unui utilaj de
distilare, pentru care procesul se găseşte în cadrul valorilor normale de obţinere a produsului finit.

Pentru a decide cât de mult să deschidem robinetul de alimentare cu abur a utilajului, scădem din
valoarea măsurata pe cea de referinţa şi obţinem o valoare a cărei mărime (numită şi eroare) ne va da cât de
aproape de necesar este deschiderea. În mod evident că la un timp de reacţie mai scurt se va lucra cu erori
mai mari deoarece sistemul are o inerţie a lui.

Modul de răspuns a sistemului de control va fi un semnal care va fi trimis în urma prelucrării

semnalului de intrare, iar variaţia lui în timp este prezentata de figura 5.14.

2 Parametri Semnal de Comandă Pompă

controlaţi ieşire analog valvă abur alimentare
Valori + (tmin şi tmax)
referinţă
-
Date de intrare
analoge Mãsurare a
Variabile măsurate temperaturii

Fig.5.13 Diagrama bloc de control a parametrilor tmin şi tmax a temperaturii din secţiunea coloanei de
distilare
valori de răspuns valori de răspuns valori de răspuns

Valori de referinţă Valori de referinţă Valori de referinţă

Timp Timp Timp

a) b) c)
Fig.5.14 Semnalul de răspuns a sistemului de control
În figura 5.14-a) reprezintă grafic un răspuns rapid care va da naştere la fluctuaţii datorate de operaţia
de închidere/deschidere a robinetului; b) reprezintă un răspuns mai lent, iar modificările au loc după o
funcţie parabolicã; c) reprezintă un răspuns foarte rapid şi este rareori folosit pentru ca duce la instabilitatea
sistemului;
 Modul în care este recomandat să se lucreze la optimizarea procesului de reglarea temperaturii constă
în alegerea unui răspuns mai lent (varianta b) care nu produce fluctuaţii şi şocuri în sistem.

5.4.1. Mãsurarea temperaturilor suprafeţelor metalice

Majoritatea utilajelor şi instalatiilor specifice industriei alimentare au ĩn componenţã sau ĩn structura de
rezistenţã şi susţinere elemente metalice. Mãsurarea temperaturilor acestora se face cu ajutorul
termometrelor cu termorezistenţã sau termocupluri, ĩn funcţie de tipul, felul şi modul ĩn care are loc procesul
care se desfãşoarã, care este controlat de acestea.
Ĩn instalaţiile automatizate, punctele de mãsurare sunt dotate cu instrumente indicatoare şi
ĩnregistratoare sau care pot fi amplasate ĩn camera de comandã cu posibilitatea transmiterii semnalelor ĩn
circuitele de automatizare.
Termometrele amintite anterior prezintã avantajul erorilor mici de mãsurare, a posibilitãţilor de transmitere
la distanţã a valorii mãrimii mãsurate precum şi a unor semnale ĩn circuitele de comandã a proceselor.

6. INSTRUMENTE ŞI APARATE DE MÃSURARE A PRESIUNII

6.1. Generalitãţi
Instalaţiile şi utilajele specifice industriei alimentare care au ĩn componenţã cazane, coloane, conducte,
schimbãtoare de cãldurã sau elemente ĩn care are loc transfer termic, lucreazã cu materii prime care se
prelucreazã şi sub presiune.
Valorile acestor presiuni sunt determinate ĩn general de cerinţele procesului tehnologic la care este
supusã materia primã sau semipreparatul respectiv.
Ĩn domeniul măsurãrii presiunilor în instalaţiile specifice industriei alimentare, acţionarea pneumatică
şi hidraulică a utilajelor precum şi ĩn transportul pneumatic se deosebesc trei domenii principale de presiuni:
- domeniul presiunilor joase, întâlnite în tehnica vidului (10-9…10-14 daN/cm2);
- domeniul presiunilor medii, specifice industriei alimentare, de la câteva sutimi la câteva sute de
daN/cm2;
- domeniul presiunilor înalte, de ordinul miilor şi zecilor de mii de daN/cm2;
Aparatele de mãsurã a presiunii se ĩmpart ĩn:
 aparate care mãsoarã presiune absolutã p ĩn raport cu presiunea zero şi care poartã denumirea de
barometre;
  aparate care mãsoarã presiunea relativã pr faţã de presiunea atmosfericã; aparatele care mãsoarã
presiuni mai mari decât presiunea atmosfericã se numesc manometre iar cele care mãsoarã presiuni
mai mici decât presiunea atmosfericã se numesc vacuumetre.
Presiunea mãsuratã cu ajutorul manometrelor se numeşte presiune manometricã sau suprapresiune iar
cea mãsuratã cu ajutorul vacuumetrelor se numeşte presiune vacuumetricã sau depresiune.
Mãsurarea presiunilor uzuale se face utilizând manometre cu elemente elastice de tipul manometrelor
cu lichid, cu elemente elastice de tipul tuburilor Bourdon sau cu cilindri gofraţi, respectiv manometre cu
traductoare piezoelectrice sau rezistive.
Ĩn cazul funcţionărilor în regim dinamic al majorităţii maşinilor, dispozitivelor şi instalaţiilor, dintre
metodele cunoscute de măsurare a presiunii, metodele electrice oferă avantaje importante, din care cauză
sunt cele mai utilizate în tehnicile moderne de măsurare. Aceste metode au la bază convertirea presiunilor
lichidelor sau a gazelor într-o mărime electrică. Acestea se împart după traductorul utilizat în: rezistive,
inductive, capacitive, piezoelectrice etc.
6.2. Manometre de presiune cu elemente elastice
Aceste tipuri de aparate sunt cel mai frecvent utilizate datoritã urmãtoarelor avantaje: obţinerea directã
a valorii mãsurate, precizie ridicatã, posibilitatea adaptãrii dispozitivelor de semnalizare, înregistrare şi
transmitere la distanţã precum şi construcţiei simple şi robusteţii aparatelor.
Principiul de funcţionare al acestor tipuri de manometre constã ĩn acţiunea presiunii care urmeazã a fi
mãsuratã asupra unor membrane elastice, utilizând unul din urmãtoarele efecte:
 deformarea unui element elastic;
 modificarea rezistenţei electrice a unui traductor tensometric;
 efectul piezoelectric.
Deformarea elasticã a elementului este proporţionalã cu presiunea de mãsurat. De la acest traductor
deformaţia se transmite prin intermediul unui mecanism la un ac indicator care la rândul lui traduce
informaţia direct în unitãţi de presiune.
6.2.1. Manometre cu elemente mecanoelastice
Traductorul care compune aceste tipuri de elemente poate fi de forme diferite. Elementul elastic este
cel care dã şi denumirea aparatului pentru mãsurat presiunea (ex: cu tub Bourdon, cu tub elicoidal, cu
membranã, cu silfon etc.).
Aparatele de acest tip sunt folosite ca manometre, vacuumetre, monovacuumetre şi manometre
diferenţiale.
 Eroarea de mãsurare este determinatã de modul în care se comportã elementul elastic şi la aceste tipuri
de aparate erorile sunt:
 eroarea de liniaritate a caracteristicii presiune-deformaţie;
 eroarea de citire a indicaţiilor;
 erori de încadrare a limitei superioare a mãsurãrii sub limita de proporţionalitate a materialului din
care este alcãtuit elementul elastic.
Materialele folosite pentru elementele elastice sunt aliaje te tipul cupru-beriliu, bronz fosforos, aliaje
cupru-nichel şi oţeluri inoxidabile aliate cu Ni, Cr, Ti, Mo.
În cazul aparatelor care mãsoarã presiunile unor lichide acide sau corozive, pãrţile sau piesele
aparatelor care vin în contact cu lichidele trebuie construite din materiale care sã nu interacţioneze din punct
de vedere chimic cu acestea. În mod obişnuit, aceste aparate sunt protejate din construcţie împotriva apei,
prafului, a umiditãţii, a mediilor explozive etc.
Aparatele de construcţie obişnuitã pot fi folosite în condiţii de vibraţii care nu depãşesc valorile
vibraţiilor din halele de producţie, iar pentru condiţii de şocuri de orice naturã se construiesc aparate
speciale.

a b c

d e f g

h i

Fig.6.1 Traductoare mecanoelastice: a - cu membrane planã; b - cu membranã gofratã (cu

capsulã); c - cu tijã ĩn formã de tub; d – cu silfon; e – cu tub Bourdon; f – cu tub spiralat
elicoidal; g – cu tub rãsucit; h,i – cu tuburi elastice de formã specialã
 Traductoarele din figura 6.1 sunt cu elemente mecanoelastice folosite pentru construcţia diferitelor
aparate. Ĩn cazul traductoarelor b şi c acestea se combinã cu traductoare tensometrice, acestea lipindu-se pe
lama elasticã sau pe tub pentru a mãsura deformarea acestora.
Pentru obţinerea unor deplasãri liniare sau unghiulare mari se utilizeazã silfonul, tubul Bourdon sau
tuburile rãsucite, ĩn care se introduce fluidul a cãrui presiune se mãsoarã.
Aparatele cu membranã (fig. 6.1 a) sunt alcãtuite dintr-o membranã elasticã amplasatã într-o camerã de
presiune. Transmiterea presiunii şi transformarea ei în indicaţie pe cadranul aparatului se face cu ajutorul
unui mecanism cu roti dinţate la acul indicator, care se deplaseazã într-o mişcare de rotaţie indicând
deplasarea pe un cadran gradat în unitãţi de presiune. Membranele sunt plãci metalice subţiri cu feţe plane
sau ondulate concentric confecţionate din aliaje metalice de tipul bronzului fosforos sau bronzului cu beriliu
care sub acţiunea presiunii se deformeazã iar centrul membranei se va deplasa şi va transmite mişcarea la
mecanismul amplificator. Deoarece deformaţia membranei sub acţiunea presiunii este micã, aparatele cu
membranã prezintã o sensibilitate scãzutã. Utilizarea lor se face în medii agresive sau de vâscozitate mare,
domeniul de mãsurare fiind situat între 103...4x106 N/m2.
Aparatele cu capsulã (fig. 6.1 b) sunt alcãtuite din douã membrane lipite pe contur ce formeazã o
capsulã, care sub acţiunea presiunii introduse în aceasta se va deforma iar deformaţia va fi transmisã unui
mecanism prezentat în figura 6.6. Domeniul de mãsurare al acestor tipuri de aparate este cuprins între
102...6x103 N/m2.
Aparatele cu silfon (fig 6.1 d) sunt de construcţie asemãnãtoare cu celelalte manometre dar diferenţa o
face elementul elastic care se numeşte silfon. Silfonul este un tub cu pereţi ondulaţi ale cãrui variaţii de
lungime sub efectul presiunii sunt transformate cu ajutorul unui mecanism în deplasãri circulare ale unui ac
indicator. Materialele folosite la construcţia elementului elastic sunt aceleaşi cu cele prezentate anterior.
Presiunea asupra silfonului poate acţiona atât din interior cât şi din exterior. Uneori, pentru mãrirea
domeniului de mãsurare, în interiorul burdufului se monteazã un arc spiral. Aceste aparate se utilizeazã de
obicei cu dispozitive de înregistrare automatã sau de reglare automatã, domeniul de mãsurã fiind destul de
larg (50...50x103 N/m2).
Aparatele cu tub Bourdon (fig 6.1 e) se folosesc la mãsurarea presiunii atât pentru lichide cât şi pentru
gaze. Aparatele pentru gaze au prevãzutã în peretele carcasei o fereastrã pentru expansiunea gazelor în cazul
apariţiei unei suprapresiuni. Carcasa acestor aparate este vopsitã în culori convenţionale specifice gazului a
cãrui presiune se mãsoarã.
 Elementul elastic al acestor aparate este un tub curbat de secţiune ovalã, care se deformeazã atât în
secţiune cât şi în deschidere.
Deformaţiile deschiderii sunt transmise printr-un
mecanism cu roţi dintate la acul indicator
care transformã mişcarea de rotaţie în unitãţi de
presiune.
La aparatele cu tub spiral (fig. 6.1 f, g),
deplasarea capãtului liber este mai mare pentru
aceeaşi temperaturã şi din aceastã cauzã se preferã
în cazul în care mãsurarea este însoţitã de
înregistrare.
Sensibilitatea aparatelor cu tub depinde de
forma secţiunii tubului, de mãrimea razei de
curburã a tubului, de grosimea pereţilor şi de
materialul din care este confecţionat Fig.6.2 Funcţionarea manometrelor cu tubul.
Principiul de funcţionare al elemente elastice acestor
manometre este urmãtorul: presiunea care urmeazã a se mãsura acţioneazã asupra unor membrane elastice,
fiind convertitã ĩn forţã sau tensiune mecanicã (fig. 6.2) care poate fi mãsuratã cu traductoare de tipul celor
prezentate ĩn figura 6.3. Câteva exemple de funcţionare ale acestora sunt prezentate ĩn figura 6.2. Ĩn funcţie
de presiunea p introdusã ĩn elementele elastice, se produce o deformare a acestora proporţionalã cu presiunea
care este materializatã de deplasarea xe.
 În figura 6.3 sunt prezentate câteva traductoare tensometrice cu folie. Acestea sunt imprimate din foiţă
metalică având elementul sensibil sub forma unui grătar plan. Grosimea foiţei este mică (0,001…0,012 mm)
din aliaj Ni-Cr sau constantan şi se lipeşte pe un suport de hârtie, bachelită sau epoxidic, după care este
protejată cu un strat protector de cerneală rezistentă la acizi.

În cazul în
care este
necesar să se
măsoare
diferenţa de
presiune a
fluidului în
două instalaţii
diferite se
utilizează
manometre cu
burdufuri
(siflon).
Capetele închise
ale celor două
Fig.6.3 Tipuri de traductoare tensometrice: a – pelicular; b –pelicular montat tuburi silfon 1 şi
suprapus;c - cu montaj la 1200;d- cu montaj la 900; e - spiral
2 (fig. 6.4)
acţionează asupra lamei elastice 3 pe care se găsesc aplicate cele patru traductoare (câte două pe fiecare
faţă). Deformaţia lamelei se datorează diferenţei de presiune p = p1 – p2 a fluidului care pătrunde în
interiorul celor două burdufuri. În figura 6.5 se prezintã cinematic modul de indicare al presiunii unui
manometru cu burdufuri. În figura 6.6 se prezintã un manometru cu membrane precum şi mecanismul
alcãtuit din roatã dinţatã-sector dinţat care pune în mişcare de rotaţie acul indicator.
 3
1 2

Fig. 6.5 Manometru cu burdufuri cu indicare

Fig.6.4 Manometru cu burdufuri directã a diferenţei de presiune
Puntea din
figura 6.7
prezintã douã
a
braţe care
s
r sunt
construite din
t
fire de
platinã
identice,
m
ĩncãlzite de
acelaşi
curent, care
Fig. 6.6 Manometru cu membrane: Fig. 6.7 Punte pentru mãsurarea
sunt plasate
elemente constructive: m – membrane; presiunilor
t- tijã; s – sector dinţat; r – roatã ĩn capsule
dinţatã; a – ac indicator
identice. Un
fir considerat de referinţã este ĩnconjurat de un gaz la presiunea p 0 cunoscutã. Asupra firului de mãsurã
acţioneazã un gaz a cãrui presiune trebuie determinatã (p). Dezechilibrul punţii este pus ĩn evidenţã de
indicatorul I, acesta putându-se grada direct ĩn unitãţi de presiune.
Ca observaţie generală la toate manometrele care au element elastic tubular, la măsurare trebuie avută
în vedere şi compresibilitatea fluidului ce influenţează asupra răspunsului semnalului, ceea ce în unele
cercetări în regim dinamic creează erori relativi mari, de aceea toate manometrele trebuie etalonate static şi
după caz dinamic.
6.3. Manometre cu traductor
inductiv
Un alt tip ĩl reprezintã manometrele cu 2
membranã elasticã şi traductor inductiv prezentat
L2
ĩn figura 6.8. Membrana elasticã 1 este legatã de
miezul 2 al bobinei traductorului. Sub
presiunea fluidului se produce deformarea L1
membranei 1 şi deplasarea miezului 2
modificându-se totodatã şi inductanţele L1 şi L2 ale
bobinelor diferenţiale care sunt conectate la 1 o punte
P
de mãsurare. Semnalul mãsurat pe braţele Fig.6.8 Manometru cu membranã elasticã punţii şi
convertit reprezintã presiunea de acţionare. şi traductor inductiv
Domeniul de mãsurã al presiunilor cu acest aparat este 0...150 daN/cm2, cu condiţia ca temperatura fluidului
de lucru sã nu depãşeascã 120 0C.
6.4. Manometre tensometrice
Manometrele tensometrice sunt un tip de aparate mult utilizate în cercetările experimentale din tehnică
datorită construcţiei simple şi posibilitatea aplicării foarte uşoare în instalaţii.
Determinarea
presiunii din interiorul unui
element al instalaţiilor se poate
realiza măsurând
deformaţiile care apar în
exteriorul acestuia, pe pereţii
lui. În figura 6.9 este
prezentat un manometru cu
traductoare tensometrice
rezistive şi cu element elastic
sub forma unui tub
Fig.6.9 Manometru tensometric rezistiv
cilindric astupat la un capăt.
Manometrul este construit dintr-un corp monobloc 1 prevăzut la partea inferioară cu o porţiune filetată
pentru montare, şi cu o porţiune elastică sub forma unui cilindru cu pereţi subţiri pe care se montează
traductoarele T1 şi T3. La partea superioară tubul este închis, având o porţiune masivă în care nu apar
deformaţii şi pe care se aplică traductoarele T2c şi T4c pentru compensarea influenţei rezistenţei traductoarelor
active datorată variaţiilor de temperatură.
Porţiunea cu traductoare este protejată printr-un tub de protecţie 2 prevăzut cu orificiu pentru scoaterea
firelor de legătură a captorilor la puntea electrică.
Elementul elastic cu membranã circularã încastratã pe circumferinţa supusã acţiunii presiunii de
mãsurat prezintã avantajul amplasãrii traductoarelor direct pe membranã, pe suprafaţa opusã celei pe care
acţioneazã presiunea, astfel încât determinarea presiunii se face direct pe baza deformaţiilor diafragmei prin
etalonarea captorului.
În figura 6.10 este prezentatã amplasarea traductoarelor pe membranã iar în figura 6.11 se prezintă
distribuţia eforturilor unitare radiale r şi a celor tangenţiale t pe faţa membranei opusă aceleia pe care
acţionează presiunea, astfel încât determinarea presiunii se face direct pe baza deformaţiilor membranei.
Dezavantajele acestor manometre sunt date de dimensiunile membranei (care nu poate fi prea micã),
precum şi faptul că la membrane foarte subţiri (necesare la sensibilităţi mari) prezenţa traductoarelor poate
modifica caracteristicile elastice ale membranei. De asemenea liniaritatea captorului este satisfãcãtoare
numai în
anumite
limite.
Tot din
cadrul

Fig. 6.11 Distribuţia eforturilor unitare la

deformarea membranei (a), amplasarea
Fig. 6.10 Manometru cu membrană traductoarelor şi conectarea lor în punte (b)
manometrelor cu membrană se folosesc acele la care deformaţia membranei 1 este transmisă unui element
elastic (de exemplu o lamă încastrată 2) pe care se aplică patru traductoare tensometrice rezistive care pot fi
de dimensiuni mai mari decât
traductoarele care se aplică direct pe
membrană (fig.6.12). În figura 6.12 este
prezentată schiţa manometrului cu piston,
care are o membrană dar pe care nu se aplică
direct traductoarele. În acest caz
membrana are rol de etanşare, prezintă o
elasticitate foarte mare şi nu
influenţează liniaritatea captorului.
Membrana 1 este pusã în legaturã (cu ajutorul
unui ansamblu de piese) cu lamela elasticã
2 pe care se aplicã patru traductoare Fig.6.12 Manometru cu membrană şi lamă elastică
tensometrice rezistive douã pe o faţã a cu traductoare lamelei
iar ultimele douã pe cealaltã faţã a lamelei în scopul mãririi sensibilitãţii şi compensãrii semnalelor datorate
variaţiei de temperaturã.
Manometrele inductive sunt construite în general cu membrană, iar deformaţia acesteia transformându-
se în deplasarea miezului sau a armăturii unui traductor inductiv care provoacă variaţia reluctanţei circuitului
magnetic şi respectiv a inductanţei bobinei.
În figura 6.13 este prezentat un manometru inductiv la care membrana este solidară cu miezul unui
traductor diferenţial, deci deplasarea acestuia ca
urmare a deformării membranei sub acţiunea
presiunii fluidului creează modificarea inductanţei
celor două bobine montate în braţele adiacente
ale unei punţi electrice. Avantajul principal al
acestor tipuri de manometre îl constituie liniaritatea
mai bunã decât a manometrelor cu Fig.6.13 Manometru cu piston membranã.
6.5. Manometre cu traductor de presiune
piezoelectric
Acestea sunt caracterizate de faptul că au o bună stabilitate,
nu depind de temperatură chiar şi la utilizări de sute de grade
Celsius. Elementul piezoelectric folosit este cristalul de cuarţ,

Fig.6.14 Manometru piezoelectric

turmalinã, sare Seignette sau titanat de bariu (ultimele până la fluide ce nu depăşesc 120 0C). În general se
utilizeazã cuarţul care îmbinã proprietãţi piezoelectrice bune cu o rezistenţã mecanicã mare, proprietãţi
izolante ridicate şi independenţa în limite largi raportatã la variaţia temperaturii. Constanta piezoelectricã k a
cuarţului este practic independentã de temperaturã pe intervalul 0…500 0C, însã aceastã proprietate se
anuleazã la temperatura de 570 0C, adicã cuarţul îşi pierde proprietãţile piezoelectrice la aceastã temperaturã.
Presiunea fluidului de lucru (fig. 6.14) este transmisă membranei 1 care este suficient de flexibilă, de
unde prin tija 2 şi membrana 3 a bucşei de protecţie se aplică coloanei de elemente piezoelectrice 4. La
capetele coloanelor se prevăd discuri izolatoare. Membrana 3 serveşte pentru aplicarea unei precomprimări
iniţiale a elementelor piezoelectrice. Existenţa mai multor cristale care sunt legate electric în paralel face ca
traductorul să aibă o capacitate proprie mare. Presiunile măsurate de captorul prezentat sunt cuprinse în
domeniul 0…150 daN/cm2.
Manometrele piezoelectrice prezintã o problemã legatã de principiul de funcţionare a lor: sarcina
electricã care apare la electrozi este proporţionalã cu forţa aplicatã. Dacã în paralel pe traductor nu s-ar
conecta nici o rezistenţã, atunci diferenţa de potenţial la bornele lui este egalã cu sarcina electricã produsã
care raportatã la capacitatea totalã dintre electrozi nu va indica nimic, lucru care se datoreazã încãrcãrii
rezistive datorate rezistenţei de intrare în circuitul de mãsurã.
6.6. Traductoare de presiune cu coloanã de lichid
Se realizeazã ĩn douã tipuri constructive: manometre diferenţiale şi manometre cu balanţã inelarã. Cu
acest tip de aparate se poate mãsura atât suprapresiunea cât şi depresiunea. Presiunea de mãsurat se „pune în
legãturã” cu unul din capetele tubului, celãlalt capãt rãmânând în legãturã cu presiunea atmosfericã. Cea mai
mare dintre presiuni împinge lichidul în tub în celalatã ramurã, diferenţa de nivel apãrutã între cele douã
ramuri fiind direct proporţionalã cu diferenţa dintre cele douã presiuni. De obicei valoarea presiunii este
exprimatã direct în unitãţi de mãsurã datoritã scãrii gradate amplasate lângã tubul manometric.
Ca lichide manometrice aceste tipuri de aparate folosesc apã, mercur, benzen, toluen, alcool etilic.
Manometrul diferenţial este alcãtuit dintr-un tub ĩn formã de U (fig.6.15) şi mãsoarã presiunea p ĩn
funcţie de presiunea atmosfericã şi diferenţa de nivel h dintre cele douã coloane de lichid pe baza relaţiei:
P  Patm    g  h . (6.1)
Relaţia 6.1 se foloseşte pentru a determina presiunea manometricã P ştiind presiunea atmosfericã Patm .
Ĩn cazul ĩn care presiunea atmosfericã este mai mare decât presiunea P, atunci aceasta se numeşte presiune
vacuumetricã şi se calculeazã cu relaţia:
Pvac  Patm    g  h . (6.2)
 Relaţia generalã pentru determinarea presiunii absolute este:
P  Patm  Pr ; (6.3)
ĩn care P – reprezintã presiunea absolutã, Pr – reprezintã presiunea relativã (∙g∙h).
Sensibilitatea acestor aparate este invers proporţionalã cu greutatea specificã a lichidului manometric.
Pentru aceeaşi presiune, denivelarea produsã în tub va fi cu atât mai mare cu cât densitatea lichidului
este mai micã.
Constructiv
tuburile se
construiesc
pânã la o
înãlţime de
circa 2 m, iar
în cazuri
Fig.6.15 Manometru diferenţial: a – folosit ca manometru; b – folosit ca vacuumetru speciale
(pentru gaz metan la instalaţiile de gaz sau pentru laboratoare) se pot construi pânã la înãlţimi de 3 m. Limita
inferioarã de mãsurare pentru acest tip de aparate este 100 mm H2O deoarece sub aceastã limitã erorile
relative de mãsurare cresc foarte mult.
Pentru mãsurarea micropresiunilor de ordinul milimetrilor coloanã de apã se folosesc aparate cu
rezervor şi cu tub înclinat faţã de orizontalã cu un unghi minim de 150, înclinare care poate fi fixã sau
variabilã. Scara aparatului se gradeazã în mm col. H2O, domeniile de mãsurare ale acestor aparate este
cuprins între 100...200 N/m2 iar erorile de mãsurare variazã între 0,5...1,5% din limita superioarã a
domeniului de mãsurare.
Manometrele cu balanţã inelarã conţin un lichid
introdus ĩntr-un inel circular (fig. 6.16), despãrţit
de un perete ĩn douã camere A şi B. Ĩn condiţii
de echilibru (p1 = p2) nivelul lichidului din cele douã
camere este acelaşi. Când p1 > p2, cele douã coloane
diferã şi sistemul ĩşi modificã echilibrul, rotindu-
se cu un unghi  proporţional cu diferenţa de presiune
p1 - p2: Fig. 6.16 Manometru diferenţial cu balanţã
inelarã: a – la echilibru; b - dezechilibrat
 SR
  arcsin ( p1  p 2 ) ; (6.4)
Gr
unde: S – aria transversalã a tubului inelar; R – raza medie a tubului; r – distanţa dintre centrul de greutate al
sistemului şi articulatie; G – greutatea sistemului mobil.
Manometrele diferenţiale cu balanţã inelarã folosesc ca lichide de lucru apã şi ulei având scãrile
0...25 pânã la 0...250 mm col.H2O iar cele umplute cu mercur au scãrile de la 0...400 pânã la 0...2500 mm
col. Hg.
Erorile aparatelor pentru mãsurat presiunea cu lichid manometric depind mai puţin de calitatea
execuţiei aparatului şi mai mult de erorile de citire. Erorile de citire sunt cauzate în mare parte de
capilaritatea lichidului manometric care este produsã de forţele de tensiune superficialã formând meniscuri
convexe (orientate înspre interiorul lichidelor) sau concave (orientate înspre exteriorul lichidelor). Aceste
erori se eliminã prin aplicarea de corecţii care se gãsesc în tabele. Totodatã fenomenele de capilaritate se
reduc prin folosirea de tuburi cu diametre mai mari de 5 mm.
Temperatura la care se face citirea este un alt factor generator de erori deoarece tubul se dilatã diferit
de lichidul manometric (datorate densitãţilor diferite) ceea ce face ca precizia citirii sã scadã. Pentru evitarea
acestori tipuri de erori se fac corecţii tot cu ajutorul tabelelor.
 7. INSTRUMENTE ŞI APARATE DE MÃSURARE A DEBITELOR
7.1. Generalitãţi
Ĩn instalaţiile utilizate ĩn industria alimentarã unul din punctele esenţiale necesare menţinerii
procesului tehnologic sub control ĩl reprezintã determinarea ĩn orice moment a debitelor agenţilor şi
materiilor prime care intervin. Ĩn general agenţii cei mai importanţi sunt: apa, aburul, aerul etc.
Debitul reprezintă cantitatea de fluid care trece prin secţiunea unei conducte în unitatea de timp şi se
exprimă în cantităţi de volum (debitul volumic) sau unităţi de masă (debitul de masă).
Debitul de volum Qv se defineşte prin relaţia:
Qv =dV/dt = d(Av)/dt= Av [m3/s]; (7.1)
în care A reprezintă secţiunea conductei iar v viteza de curgere a fluidului. Alte unitãţi de mãsurã folosite la
exprimarea debitului de volum sunt: m3/h, l/s, l/h.
Debitul de masă Qm se exprimă prin relaţia:
Qm = dm/dt = d(V)/dt = ∙Qv [kg/s]; (7.2)
în care ρ reprezintã densitatea fluidului, V reprezintã volumul. Alte unitãţi de mãsurã folosite la exprimarea
debitului de masã sunt: kg/h, t/s, t/h.
Din formulele 7.1 şi 7.2 rezultă că măsurarea debitului de volum se reduce la măsurarea vitezei de
curgere v a fluidului printr-o secţiune cunoscută, în timp ce măsurarea debitului de masă implică şi
cunoaşterea densităţii fluidului, care depinde de temperatură.
Viteza de curgere a fluidului se determină indirect prin convertirea acesteia într-o altă mărime electrică
sau neelectrică (presiune, forţă).
Aparatele care se folosesc pentru măsurarea debitelor se numesc debitmetre. Pentru măsurarea
debitelor s-au pus la punct mai multe metode care sunt acoperitoare pentru o gamă largă de situaţii: lichide
sau gaze, debite mai mari sau mai mici, pentru fluide corozive, acide sau neutre. Aceste metode se bazeazã
pe: determinarea presiunii diferenţiale, determinarea presiunii dinamice, determinarea vitezei medii de
deplasare, inducţia electromagneticã, propagarea ultrasunetelor în fluid şi efecte calorice asupra fluidului.
Metodele folosite sunt: metoda volumetricã, metoda gravimetricã, metoda micşorãrii locale a secţiunii de
curgere, metoda centrifugalã, metoda rezistenţei opuse de un corp la înaintarea fluidului, metoda câmpului
de viteze, metoda electromagneticã şi metoda injectãrii sau diluţiei.

7.2. Debitmetre cu dispozitive de strangulare

Metodele de măsurare a debitului pot fi perturbatoare sau neperturbatoare. Metodele perturbatoare
sunt acele metode care modifică regimul de curgere a fluidului deformându-i traiectoria particulelor acestuia
şi constau în utilizarea unor obstacole (tub Venturi, diafragme) sau luarea de energie de la fluid pentru
mişcarea unor organe de măsură (turbine sau plutitoare). Metodele neperturbatoare nu preiau energie de la
fluid şi pot fi cu inducţie cu ultrasunete, radioactive, etc.
Alegerea metodei de măsurare şi respectiv a traductorului adecvat unei anumite situaţii depinde de
performanţele dorite (precizie, domeniu de măsurare, mod de utilizare a rezultatului măsurării, stabilitate pe
termen lung) precum şi de condiţiile concrete de măsurare (natura fluidului, posibilitatea amplasării
traductoarelor, întreţinerea acestora etc.).
7.2.1. Debitmetre cu diafragmã: au ca principiu de funcţionare reducerea secţiunii de curgere a
fluidului cu ajutorul unui element denumit diafragmă. Metoda care se aplică este metoda reducerii secţiunii
ce are ca scop măsurarea debitului fluidului prin crearea unei diferenţe de presiune înainte şi după diafragmă.
În figura 7.1 este prezentată amplasarea unei diafragme în secţiunea transversală a unei conducte, care va
avea ca efect variaţia presiunii de la p1 la p2, debitul volumetric fiind exprimat de relaţia:
2 k 1
p p
( 2 )k  ( 2 ) k
2k p1 p1 p1 2
Qv    A      A ( p1  p2 ); (7.3)
k  1 1 4 p2 k
2
1
1  ( )
p1
unde  - este coeficientul de debit, A – aria secţiunii geometrice minime,  = d/D - raportul diametrelo,  -
coeficientul de detentă. În mod experimental s-a dovedit că  depinde de factorii constructivi şi de cifra Re
caracteristică regimului de curgere.
Diafragma reprezintã o rezistenţã localã creatã în interiorul unei conducte putând avea formã
circularã sau fiind un segment de grosime micã
care are rolul de a creea o pierdere de
presiune localã.

Fig.7.1 Măsurarea debitului cu ajutorul diafragmei

 Construcţia diafragmei precum şi modul de realizare a prizelor de măsurare este standardizată, iar
coeficientul de debit de poate determina uşor din tabele cu o bună precizie, evitându-se etalonarea.
7.2.2. Debitmetre cu ajutaje şi cu tuburi Venturi
Tot ca dispozitive de strangulare pentru măsurarea debitelor se mai folosesc ajutaje şi tuburi Venturi
care au forme şi dimensiuni standardizate. Acestea sunt prezentate în figura 7.2.

Ajutajele sunt dispozitive de reducere localã a secţiunii de curgere a fluidului prin conducta sub
presiune, fiind conceput ca un orficiu circular axial. Mãsurând cãderea de presiune în amonte şi în aval se
a) b)
deduce valoarea debitului.
TubulFig.7.2
VenturiDispozitive
este tot undedispozitiv
mãsuraredea debitelor:
reducere aa –secţiunii
ajutaj; b-
detub Venturi
curgere ca şi în cazul diafragmei cu
deosebirea cã acesta are o formã convergent-divergentã, între cele douã porţiuni existând o porţiune
cilindricã scurtã numitã gâtuire. Cele douã porţiuni au rolul de a face trecerea lentã la dimensiunile normale
ale conductei, mãsurarea fãcându-se între diametrul normal şi diametrul minim.
Prin comparaţie, diafragmele, ajutajele şi
tuburile Venturi sunt caracterizate prin pierderi
remanente de presiune cu mult mai mici, însă
au coeficienţii de debit mult mai mari (fig.7.3).

7.3. Debitmetre fãrã dispozitive de

Fig.7.3 Diagramă a pierderilor de presiune:
strangulare 1- diafragmă; 2- ajutaj; 3- tub Venturi
 Aceste tipuri de aparate prezintă particularitatea că pentru măsurarea debitului nu se modifică
secţiunea de curgere a vânei de fluid.
7.3.1. Debitmetre de tip rotametric
Rotametrele (fig.7.4) sunt debitmetre cu secţiune
variabilă de curgere şi diferenţă constantă de presiune,
funcţionând pe baza principiului rezistenţei opuse de un corp la
înaintarea fluidului folosite la determinarea debitului
lichidelor, gazelor şi în unele situaţii a aburului.
Pentru determinarea debitului se foloseşte
proporţionalitatea care existã între debitul trecut printr-un tub şi
mãrimea deplasãrii unui corp de dimensiuni calculate.
Constructiv, rotametrele pot fi de mai multe feluri: rotametru
Fig.7.4 Rotametru: 1-plutitor
cu corp liber (fig.7.4), rotametru cu corp ghidat (care se deosebeşte de
primul tip prin faptul cã plutitorul din interiorul corpului nu mai este liber, el deplasându-se solidar cu o tijã
al cãrei capãt liber indicã valoarea debitului) şi rotametru cu corp articulat (la care corpul a cãrui poziţie
indicã debitul este articulat şi solidar cu o tijã al cãrei capãt liber indicã debitul pe o scarã gradatã).
În cazul rotametrului cu corp liber, debitul este determinat de poziţia de echilibru a unui plutitor (1) în
interiorul unui tub de sticlă prin care curge fluidul. Considerând curgerea fluidului în jurul plutitorului,
echilibrul plutitorului se stabileşte între următoarele forţe: pe verticală de sus în jos acţionează forţa de
greutate a plutitorului Gp = p ·g·Vp şi forţa de contrapresiune a curentului Fp=Af ·p2; de jos în sus acţionează
forţa de presiune a curentului F’p=Af·p1 şi forţa de frecare dintre curentul de fluid şi plutitor Ff =k·w” ·Al;
notaţiile din relaţiile anterioare sunt: p1 şi p2 - presiunile fluidului sub plutitor şi deasupra lui; Af şi Al
reprezintă ariile suprafeţelor frontală şi laterală a plutitorului; w viteza medie de curgere prin secţiunea
inelară formată, k coeficient de rezistenţă, p – este densitatea materialului din care este alcătuit plutitorul iar
Vp – volumul plutitorului. În baza ecuaţiilor de echilibru a forţelor, de continuitate şi a ecuaţiei lui Bernoulli
şi ţinând seama că diferenţa de presiune p1-p2 este constantă, se obţine expresia debitului:
Q=1·K·A(h), (7.4)
cu notaţiile:

g (V p  p  A f l p )  F f  Fd
1   , (7.5)
g V p (  p   )
 2 gV p (  p   )
K , (7.6)
  Af
în care  - densitatea fluidului,  - coeficient de debit, l – lungimea plutitorului, F d – forţa corespunzătoare
presiunii dinamice pe plutitor, A – aria secţiunii efective de curgere pe lângă plutitor, care este în funcţie de
înălţimea h de ridicare a plutitorului. Produsul 1·K este constant pentru un anumit fluid, la valori ale cifrei
Re suficient de mari. Profilând tubul astfel încât secţiunea A să varieze liniar cu înălţimea h, se poate obţine
o relaţie liniară între debitul Q şi înălţimea de ridicare a plutitorului.
Aparatul se etalonează separat pentru fiecare tip de fluid, iar intervalul de măsurare este de circa 10 la
1 cu o eroare de măsurare de 1…2 % la început de scară şi 0,5…0,9 % la sfârşit de scară.
Aparatele de acest tip sunt caracterizate de o construcţie simplã, deservire uşoarã şi o pierdere de
presiune de lucru în aparat neglijabilã, eroarea de mãsurare fiind constantã. Ca dezavantaj se poate indica
fragilitatea datoritã folosirii tubului de sticlã, de unde şi limitarea acestora ca folosinţã din punct de vedere al
presiunii, debitului şi temperaturilor de lucru.
7.3.2. Debitmetrele de tip electromagnetic
Debitmetrele de tip electromagnetic fac parte din categoria debitmetrelor neperturbatoare cu inducţie,
având următorul principiu de funcţionare: într-un lichid conductor care curge printr-un câmp magnetic se
induce o tensiune electromotoare U, după ecuaţia generală:
U =B·D·w·10-8 , [V] (7.7)
în care B – este inducţia magnetică, D – lungimea conductorului proporţională în acest caz cu diametrul
conductei, w – viteza conductorului proporţională cu viteza medie de curgere (fig.7.5).
Ionii pozitivi şi negativi formaţi sunt deplasaţi spre părţile opuse ale jetului, rezultând distribuţia de
potenţial din fig. 7.5, care este limitată la partea din curent interioară câmpului magnetic.
Debitmetrele construite pe acest principiu
au o conductă dintr-un material
neconductor şi nemagnetic, cu doi electrozi
plasaţi la nivelul peretelui în zona unde diferenţa
de potenţial este maximă. Câmpul magnetic
este în general alternativ, rezultând un semnal de
ieşire alternativ.
Debitul volumetric măsurat este
Fig.7.5 Debitmetrul electromagnetic
independent de vâscozitatea şi densitatea lichidului,
iar pentru distribuţia vitezelor pe secţiune se impune condiţia ca aceasta să fie simetrică. Răspunsul în timp
al instrumentului este limitat de frecvenţa câmpului.
Instalaţia electrică a debitmetrului electromagnetic este prevăzută în general cu un servosistem cu
reacţie, graţie căruia semnalul de ieşire devine independent faţă de micile variaţii ale densităţii fluxului
magnetic. Se foloseşte mai mult în instalaţiile de reglare automată a debitelor materiilor prime lichide din
cadrul proceselor tehnologice, având o vitezã de rãspuns foarte mare.
7.3.3. Debitmetre ultrasonice sunt aparate care funcţioneazã pe baza diferenţei dintre viteza de
propagare a oscilaţiilor ultrasonore în direcţia curgerii fluidului şi în direcţie opusã.
Mãsurarea se face prin intermediul a doi senzori
care sunt montaţi în portiunea de conductã în care se mãsoarã
debitul (fig.7.6). Aceşti doi senzori transmit şi
receptioneazã pulsaţii ultrasonice. Dacã debitul este zero,
amândoi senzorii transmit şi recepţioneazã simultan
pulsaţii. Dacã fluidul curge prin secţiunea conductei,
semnalul înregistrat va fi decalat cu o valoare
proporţionalã cu viteza de curgere şi implicit cu Fig.7.6 Debitmetru ultrasonic debitul de
fluid.
Acest tip de aparat este utilizat la fluide cu agresivitate mãritã sau fluide cu presiune ridicatã, fiind
independent de temperaturã, presiune, conductivitate sau vâscozitate. Un alt avantaj al acestor aparate îl
constituie faptul ca nu conţin elemente în mişcare, mod de utilizare îndelungat, nu sunt pierderi de presiune.
Se poate folosi pentru conducte având diametrul cuprins între 15...4000 mm, indiferent de materialul din
care este confecţionatã conducta.
7.3.4. Debitmetrele cu ionizare funcţioneazã pe baza ionizãrii fluidului prin diferite mijloace (ex. cu
ajutorul izotopilor radioactivi). În cazul unei ionizãri continue, la trecerea prin camera de ionizare a gazului
al cãrui debit urmeazã a fi determinat, o parte din ioni sunt antrenaţi de gaz afarã din camerã, ceea ce
produce o scãdere a curentului de ionizare proporţionalã cu mãrimea vitezei gazului.
În cazul unei ionizãri periodice, modulate, în interiorul conductei se formeazã pachete de ioni care se
deplaseazã antrenate de gaz prin conductã. Mãsurând timpul mediu de parcurgere a unei distanţe de cãtre
aceste pachete de ioni prin frecvenţa impulsurilor produse într-un detector, se determinã viteza fluidului.
Construcţia acestor debitmetre este foarte simplã, sunt utilizate în special la mãsurarea debitelor
gazelor şi mai rar a lichidelor, având o eroare de mãsurare de 3...5% din valoarea maximã a scãrii.
 7.3.5.Debitmetrele cu turbină (contoare) se utilizează în general pentru fluide necorozive deoarece
implică mişcarea unor piese metalice în mediul respectiv. Funcţionarea lor se bazează pe relaţia liniară care
există între viteza de deplasare a unui fluid şi turaţia unei turbine cu palete care poate avea axul orientat fie
perpendicular pe direcţia de curgere a fluidului (fig.7.7 a – turbină tangenţială) sau cu axul orientat pe
direcţia de curgere a fluidului (fig.7.7 b - turbină axială). Mecanismul de transmitere din interiorul aparatului
are rolul de a prelua mişcarea de rotaţie şi de a transmite dispozitivului integrator format dintr-un cadran cu
ace indicatoare care totalizeazã lichidul trecut prin aparat.
Pentru reducerea la minimum a pierderilor (în lagăre) se realizează pentru un fluid de o anumită
vâscozitate, o dependenţă liniară K a debitului Q faţă de viteza de rotaţie n :
Q = K·n, (7.8)
pe o gamă de debite suficient de mare. Viteza de rotaţie se poate măsura precis prin metoda reluctanţei
variabile, folosind un magnet permanent fixat în roata turbinei şi un traductor de tip inductiv sau fixat în
carcasă, în planul roţii, sau cu ajutorul traductoarelor electrice cu impulsuri (electromagnetice, fotoelectrice)
sau cu tahogeneratoare .

Fig.7.7 Debitmetre cu turbină: a – cu turbină radială; b – cu turbină axială

7.3.6. Anemometrele: sunt aparate care mãsoarã debitul gazelor având o construcţie asemãnãtoare cu
debitmetrele cu turbinã axialã. Astfel, acţiunea presiunii gazului asupra unui rotor axial cu palete produce o
mişcare de rotaţie a acestuia cu o turaţie proporţionalã cu viteza fluidului. Viteza medie de deplasare a
curentului de gaz se considerã ca fiind raportul dintre distanţa parcursã de rotor datã de un integrator şi de
timpul în care s-a parcurs acestã distanţã. Debitul se calculeazã cu relaţia:
Q = vmed ∙S, (7.9)
unde vmed reprezintã viteza medie a fluidului iar S secţiunea de trecere a gazului.
 Din punct de vedere constructiv, anemometrele sunt aparate simple cu care se poate mãsura debitul şi
viteza gazelor lipsite de impuritãţi. Sunt folosite în ventilaţie pentru a mãsura direct viteza efectivã de
deplasare a curentului în limite de 5...50 m/s şi indirect debitul, temperatura de lucru fiind sub 120 0C.
Rotorul se confecţioneazã în douã feluri: cu aripioare pentru viteze a curentului de pânã la 15 m/s şi cu
cupe pentru viteze cuprinse între 15...50 m/s.
Pe acelaşi principiu al vitezei medii de deplasare se construiesc şi debitmetrele cunoscute sub
denumirea de termoanemometre. Cantitatea de cãldurã cedatã de un corp încãlzit continuu este dependentã
de viteza curentului de gaz. Ca dezavantaje, aceste tipuri de aparate prezintã dificultãţi de etalonare a scãrii,
dependenţa indicaţiilor de temperatura gazului, variaţia indicaţiilor printr-un proces de îmbãtrânire al
rezistenţei, construcţie fragilã.
7.3.7. Contoare volumetrice rotative sunt realizate în mai multe variante constructive, funcţionând în
general ca motoare antrenate de curgerea
fluidului. Debitul total de fluid este proporţional cu
numărul de rotaţii ale axului rotorului în
intervalul de timp pentru care se face măsurarea,
înregistrat de un contor mecanic.
În figura 7.8 este prezentată schema unui contor
volumetric în varianta cu rotor excentric cu palete.
Fig.7.8 Schema unui contor volumetric
Măsurările cu contoare volumetrice cu rotor în excentric rotative
se efectuează în regim staţionar de curgere cu o precizie de 0,5…2 % şi o cădere de presiune de 0,4 daN/cm2
la debitul maxim.
Pentru mãsurarea volumetricã a gazelor se utilizeazã
contoarele cu tambur. Contoarele cu tambur sunt cele mai vechi aparate
pentru mãsurãri volumetrice ale gazelor. Principiul lor de
funcţionare se bazeazã pe mãsurarea şi citirea continuã a
volumelor egale de gaz. Numãrul acestor volume este înregistrat de un
mecanism calculator care aratã în unitãţi de volum cantitatea totalã de
gaz trecut prin aparat. Schema de principiu a contorului cu tambur
este prezentatã în fig.7.9.
Caracasa cilindricã 1 închisã ermetic, umplutã mai mult de
Fig.7.9 Schema contorului
jumãtate cu un lichid tampon va roti tamburul concentric 2, care cu tambur este
împãrţit în patru compartimente radiale notate I...IV şi unul cilindric V. Camerele I...IV comunicã cu spaţiul
carcasei 1 prin fantele a, b, c, d dar şi cu camera V prin intermediul fantelor a1, b1, c1, d1. În camera V prin
axul tubular intrã conducta de alimentare cu gaz 3, iar în partea superioarã se gãseşte amplasat tubul de
evacuare 4. Dspãrţiturile radiale şi fantele de legãturã sunt situate astfel încât gazul intrã succesiv în
camerele I...IV. Cãderea de presiune din tuburile 3 şi 4 face ca tamburul sã se roteascã în sens orar. Fantele
de intrare şi de ieşire din fiecare camerã nu pot fi niciodatã simultan deasupra nivelului lichidului şi prin
urmare se exclude trecerea directã a gazului din tubul 3 în tubul 4. Gazul umple fiecare camerã la un volum
anumit, constant, dizlocat din camerã şi transmis în carcasa aparatului la ieşirea fantei de evacuare deasupra
nivelului lichidului tampon. Rotaţia tamburului 2 se transmite mecanismului calculator situat în exteriorul
carcasei. Într-o singurã rotaţie completã a tamburului, gazul care trece prin tambur este egal cu suma
volumelor camerelor, separate de lichid.
Ca lichid tampon se foloseşte de obicei apa, iar în cazul în care aceastã poate îngheţa se foloseşte
soluţie apoasã de clorurã de magneziu sau glicerinã. Contoarele cu tambur se folosesc pentru gazele care nu
se dizolvã în lichidul tampon şi nu cţioneazã asupra materialului din care este confecţionat contorul.
Precizia aparatelor de acest fel este de ± 2% şi au o productivitate mai mare de 3 m3/h.
Contoarele volumetrice cu tambur cu scurgerea liberã a lichidului
sunt prezentate în figura 7.10. Aceste aparate sunt
confecţionate dintr-o carcasã externã închisã având forma cilindricã
în interiorul cãreia este situat concentric tamburul de mãsurare
1 cu fantele externe e1, e2, e3, separat prin despãrţiturile 2 în trei
camere de mãsurare I...III de volum egal. Tamburul 1 se poate roti în
jurul axului tubular 4 prin care lichidul mãsurat intrã în tamburul
distribuitor intern 3, care conţine fantele interne b1, b2, b3. Tamburul
poate fi alimentat cu lichid sub presiune care nu depãşeşte 0,4 Fig.7.10 Schema contorului N/cm2.
volumetric cu tambur
Pentru lichide uşor volatile carcasa contorului se
confecţioneazã ermetic închisã, dimensionatã pânã la o presiune de 2 N/cm2.
Avantajele aparatului sunt: precizia relativ mare a mãsurãtorilor (± 0,5...± 1 % din cantitatea mãsuratã),
variaţia admisibilã mare a debitului la care se pãstreazã precizia de mãsurare, simplitatea construcţiei.
7.3.8. Mãsurarea altor fluide în afarã de apã şi gaz se face prin urmãtoarele soluţii:
o mãsurarea aburului saturat sau supraîncãlzit se face cu debitmetre de tip vortex;
o mãsurarea uleiurilor alimentare sau minerale, a produselor petroliere se face folosind debitmetre cu
ultrasunete;
o mãsurarea lichidelor alimentare, lichidelor corozive sau abrazive se face cu debitmetre
electromagnetice;
o mãsurarea lichidelor vâscoase şi pãstoase se face cu debitmetre masice;
o mãsurãrile de înaltã precizie, comanda şi controlul instalaţiilor de dozaj, procedee de
înlocuire secvenţialã se face cu debitmetre masice.