Sunteți pe pagina 1din 5

Comunicarea cu cei mici sub forma ludicului este cea mai bună modalitate de stimulare

a unei dezvoltări fizice și psihice sănătoase. Deși timpul lor este adesea limitat, părinţii
trebuie să încerce să se joace cât mai mult cu copiii sau să desfăşoare împreună
activităţi educative sau casnice sub formă de joc, afirmă Lavinia Neagu, logoped.

Cât de important este jocul în dezvoltarea capacității de comunicare a unui copil și care
sunt cele mai eficiente tipuri de joc?

Jocul este extrem de important încă din prima etapă a vieții copilului. Stimularea verbală
a celui mic trebuie să se realizeze, așadar, încă din primele momente de viaţă. Dacă
este bebeluş, repetarea silabelor simple, a onomatopeelor sau chiar a vocalelor
prelungite, asociată jocurilor cu diferite părţi ale propriului corp, cu diferite obiecte pe
care le manipulează sau care antrenează vizual copilul, toate acestea stimulează
debutul verbalizării la cel mic. Treptat, silabele sunt asociate obiectelor și capătă
semnificaţie.
Copilul îşi dezvoltă, apoi, vocabularul cu ajutorul jocurilor tip incastru, al puzzle-urilor, al
jocurilor tip memo-game, al jocurilor de asociere (culori-obiecte, animale-hrană-adăpost,
cifre-obiecte etc.), al marionetelor, al poveştilor citite de adult și ulterior povestite de
copil, iar la vârsta şcolarităţii, citite chiar de către copil. Orice activitate ludică
desfăşurată la orice vârstă a copilăriei poate fi însoţită de verbalizare, ceea ce
influențează dezvoltarea comunicării celui mic.

Care sunt jocurile potrivite vârstei copilului?

Pentru fiecare vârstă în parte există anumite tipuri de jocuri specifice sau preferate de
cel mic. În perioada antepreşcolară (1-3 ani) este încă dominant jocul cu obiecte, dar
începe să apară şi jocul simbolic. Cel mic foloseşte obiecte neînsufleţite pentru a imita
acţiuni ale adulţilor (de exemplu, păpuşa vorbeşte la telefon, ca şi mami). Simbolistica
devine din ce în ce mai complicată. Copilul poate deveni în joc un mijloc de transport
preferat, un animal sau un adult pe care îl cunoaşte. Cel mic se joacă mult cu adultul,
fie sub forma jocurilor de mişcare (aruncare în sus, de-a trânta, de-a rostogolirea etc.),
a jocurilor verbale, dar şi a jocului didactic.

Pe la 2 ani şi jumătate, copilul preferă jucăriile cu roţi cu care poate transporta obiecte,
jucăriile muzicale, păpuşile, mingile, animalele, marionetele, jocurile tip incastru,
cuburile etc. Încep să apară apoi jocurile de rol - copilul devine pe rând medic,
educatoare, pompier etc. În preşcolaritate (3-6/7 ani), copilul poate îndeplini funcţia mai
multor personaje în joc, rolurile copilului diferenţiindu-se (de exemplu, în rol de adult, se
preface că pune masa împreună cu păpuşa, duce păpuşile la plimbare etc).
La 4 ani, jocul nu mai este izolat. Cel mic preferă fie să se joace cu un copil mai mare
ca vârstă, fie cu unul mai mic sau cu mai mulţi copii. La 5 ani pot apărea jocuri cu
prieteni imaginari, jocuri profesionale, jocurile de mişcare (tricicleta, bicicleta, mingea),
jocurile de construcţii.

La 6 ani, copilul devine fascinat de jocurile în care folosește apă şi pământ, construieşte
tunele, turnuri etc. Rămâne, însă, atras şi de minge, coardă şi alte obiecte de acest fel.
În această perioadă, jocurile cu reguli devin tot mai dese. Un exemplu de astfel de joc
este cel de-a v-aţi ascunselea.
Cât timp este necesar copilului pentru joc?

Jocul este o constantă a copilăriei şi a preşcolarităţii, implicit. La 2 ani şi jumătate, jocul


ocupă o mare parte din timpul copilului. În preşcolaritate, de cele mai multe ori copilul
fiind integrat într-o instituţie de învăţământ preşcolar, activităţile de la grădiniţă sunt
dublate de jocuri realizate în colectivitate (jocuri de rol, jocuri fizice, jocuri creative,
puzzle-uri etc.). După programul de grădiniţă, copilul continuă activităţile ludice acasă,
alături de părinţi, sub forma tipurilor de jocuri menţionate anterior. Sigur că orice
activitate este mai plăcută pentru un copil dacă ea este îmbrăcată sub forma unui joc.
Aşa că este chiar recomandat ca părinţii să încerce să se joace cu copiii cât mai mult,
chiar dacă se joacă efectiv sau desfăşoară împreună activităţi educative sau casnice
sub formă de joc.

Înțeleg copiii mai bine lumea înconjurătoare prin metode ludice?

De multe ori, haina aceasta a ludicului îi facilitează celui mic înţelegerea lucrurilor şi a
fenomenelor înconjurătoare. Și aceasta tocmai pentru că jocul este o constantă a
copilăriei. Aşadar, tot ceea ce este perceput ca fiind un joc este mult mai atractiv pentru
copil. Chiar şi la şcoală, copilul va fi mult mai atras de o materie dacă abordarea
profesorului este într-o manieră ludică, comparativ cu stilul clasic de predare, sub forma
dictării de informaţie sau a unor explicaţii mai mult sau mai puţin teoretice sau
abstracte.

Sunt jocuri care antrenează vorbirea, mintea, altele care se bazează pe mișcare,
influenţând întregul organism. Reprezintă toate acestea la un loc o modalitate integrată
de exercițiu în dezvoltarea armonioasă a copilului?

Cu siguranţă. Fiecare tip de joc desfăşurat la o etapă de vârstă sau alta, sau în mai
multe etape de vârstă, îşi pune amprenta asupra dezvoltării armonioase a copilului.
Anumite jocuri stimulează cognitiv copilul, antrenând memoria (de exemplu, jocurile tip
memo-game), atenţia (de exemplu, jocurile tip labirint, găsitul diferenţelor între imagini,
puzzle-uri), imaginaţia (de exemplu, marionetele - utile pentru jocurile de rol şi crearea
poveştilor), limbajul – care poate fi stimulat folosind oricare din jocurile menţionate
anterior. Jocurile fizice sau de interacţiune stimulează dezvoltarea motrică optimă a
copilului. Jocurile de echipă îl stimulează pe partea interacţiunii sociale, ajutându-l să îşi
regleze adecvat comportamentul social.

Enumerați, vă rog, trei constante principale din viața unui copil care îl ajută să se
dezvolte armonios.

Aş menţiona cu siguranţă comunicarea, jocul şi poveştile. Consider foarte important să


se vorbească cu copilul încă din primele momente de viaţă, să i se explice lucruri
ulterior, să i se solicite să denumească obiectele pe care le foloseşte şi acţiunile
desfăşurate zilnic, să i se ceară să argumenteze de ce preferă o jucărie sau o activitate
în detrimentul alteia, să i se explice când greşeşte şi cum ar fi mai potrivit să se
comporte într-un anumit context. Le recomand părinţilor să se joace cât mai mult cu
copilul lor, să îl încurajeze să se joace cu alţi copii, să îl stimuleze în descoperirea de
jocuri noi şi să includă cât mai puţin dispozitivele moderne (tablete, telefoane mobile
etc.) în jocul copilului lor. Să prefere interacţiunea ludică directă cu copilul, în
detrimentul unor jocuri sau aplicaţii mobile care îl pot stimula pe de o parte, dar care
afectează, utilizate frecvent, atenţia copilului. Să îi citească celui mic poveşti, să îl pună
să le povestească, atunci când vocabularul îi este suficient de dezvoltat pentru a putea
face asta, să citească la rândul lui poveşti şi chiar să îl încurajeze să creeze unele noi.

Care este primul semn pentru un specialist că un copil se dezvoltă sănătos din toate
punctele de vedere?

Pentru orice psiholog şi/sau logoped, interacţiunea cu copilul este extrem de grăitoare.
Chiar dacă nu întotdeauna ne putem da seama, de la un prim contact cu cel mic şi cu
familia acestuia, de toate caracteristicile copilului, felul în care acesta interacţionează cu
părinţii, dar şi cu noi, felul în care comunică verbal şi nonverbal, felul în care se joacă şi
răspunde la solicitări, ne ajută să ne formăm o părere despre el şi despre nevoile lui.
Astfel le putem face părinţilor, în situaţiile în care este cazul, recomandările necesare
pentru ca cel mic să recupereze eventuale întârzieri pe anumite paliere ale dezvoltării,
să depăşească eventuale dificultăţi şi să devină un adult cât mai sănătos, din toate
punctele de vedere.

Din punct de vedere istoric, rădăcinile jocului se pierd în negura timpului. În opinia lui Johan
Huizinga, jocul este mai vechi dacât cultura, pentru că noţiunea de cultură, oricât de
incomplet ar fi ea definită, presupune în orice caz o societate omenească, iar animalele nu
l-au aşteptat pe om ca să le înveţe să se joace. Ba chiar se poate afirma fără risc, că
civilizaţia omenească nu a adăugat nicio caracteristică esenţială noţiunii generale.
(Huizinga, Homo, 1998).

De-a lungul timpului, problematica jocului s-a aflat în atenţia cercetătorilor. Psihologi,
pedagogi, antropologi şi filosofi au recunoscut valoarea formativă a jocului conturându-se
astfel o serie de teorii explicative, argumentative referitoare la natura şi funcţiile jocului,
teorii ce au fost grupate în două mari categorii: biologizante şi psihosociologice. Meritul
teoriilor biologizante este acela că ele au impus necesitatea ca, din analiza jocului, să nu fi
eomise determinările biofiziologice (Şchiopu, 1970). Natura jocului nu poate fi însă relevată
doar prin aspecte ale cauzalităţii biologice. Teoriile psihosociologice au avut o contribuţie
importantă pentru adaptarea activităţii de joc la cerinţele şi finalităţile proceselor
educaţionale.
Edouard Claparède, în lucrarea sa, Psihologia copilului şi pedagogia experimentală,
enumeră opt teorii care au fost enunţate pentru a explica esenţa şi cauzalitatea ce au stat la
baza jocului copilului. (Claparède, 1975)
Cea mai veche teorie explicativă a jocului, a cărei esenţă se menţine în mentalitatea
comună este cea a recreării sau odihnei, numită şi teoria recreaţiunii, al cărui autor este
R.S. Lazarus (1883). Potrivit acestei teorii, funcţia jocului este aceea de a detensiona atât
corpul, cât şi spiritual obosit, fiindu-I atribuite exclusive funcţii recreative.
În aceeaşi sferă ideatică se înscrie şi teoria surplusului de energie, conform căreia surplusul
de energie acumulat de copil se descarcă prin joc, altfel spus, jocul este o modalitate de
cheltuire a energiei. Această teorie, formulată de poetul Fr. Schiller şi împărtăşită de
Herbert Spencer, a fost combătută de Claparède prin contraargumente de genul: unii copii
se joacă, deşi nu au surplus de energie.

In „Marele dictionar al psihologiei”, jocul este definit ca un „mod de activitate polimorfa, observabila cu
o frecventa cu atat mai mare cu cat urcam pe scala animala ,si ocupand un loc cu atat mai considerabil in
viata unui individ, cu cat acesta este mai tanar”(p.652).

Exista in structura psihicului uman o dispozitie naturala spre loisiruri, dispozitie ce e intretinuta de
mecanismele de aparare impotriva oboselii, a plictiselii si a stresului etc., dar intretinuta de tendinta
naturala spre relaxare si echilibru, spre o stare de absorbtie placuta intr-o activitate ce nu angajeaza
tensional resursele psihice.

In literatura psihologica si pedagogica se poarta numeroase dispute in jurul jocului. O dovada in acest
sens o constituie aparitia a numeroase teorii care incearca o explicare cat mai adecvata a
comportamentului ludic specific omului la diverse varste. Explicarea jocului trebuie sa fie raportata la
modul de viata al omului, la formarea si evolutia proceselor psihice, a personalitatii in general.
Intelegerea vietii de relatie specifica omului ne conduce spre ideea ca jocul la copil se incadreaza in
fenomenul mai larg al adaptarii sociale ce este specific la om. Odata cu cresterea si dezvoltarea psihica,
copilul adopta o conduita ludica complexa, impregnata de demersurile inteligentei.

Astfel, J.M. Parten ajunge la concluzia ca exista sase categorii de comportamente in functie de etapele
de varsta: comportamentul copilului care se plaseaza in afara ocupatiei; comportamentul sau jocul
solitar, izolat; comportamentul copilului care observa jocul e il intereseaza si care poate eventual
comunica cu unii din partenerii jocului; comportamentul ludic paralel, in care un copil se joaca la fel cu
alti copii, dar fara sa coopereze cu acestia; comportamentul ludi asociativ, cand copiii incep sa se joace
impreuna, dar fara o organizare riguroasa a actiunilor de joc si a rolurilor; comportamentul ludic de
cooperare, cand actiunile sunt bine organizate si copilul devine constient de rolul pe care il are in cadrul
grupului de joc.
J. Piaget impune explicarea jocului ca un proces de asimilare ce comporta o functie dubla. Pe de parte, in
timpul jocului, are loc o asimilare de impresii si reactii ce duce la dezvoltare prin functionalitate, iar pe
de alta parte, asimilarea se organizeaza datorita unei antrenari si organizari de natura mentala. De
aceea, prin intermediul jocului in care se manifesta conduite specifice se elaboreaza scheme de actiune
practica si mentala care stimuleaza si alimenteaza procesul dezvoltarii. In jocul simbolic, asimilarea
realului este maxima. J. Piaget considera ca jocurle au un evident caracter egocentrist in prima si chiar o
parte din a doua parte a copilariei.

Jocul nu se confunda cu placerea, desi prin intermediul activitatii ludice se realizeaza distractia. Prin joc
se obtine placerea, dar o placere de natura morala (J. Chateau) – copilul are posibilitatea de a distinge
intre joc si purulamuzament. Jocul presupune un plan, fixarea unui scop si respectarea anumitor reguli,
ca in final sa se poata realiza o actiune ce produce satisfactia. Prin joc se afirma personalitatea copilului.
El continua sa ramana un mijloc de afirmare imediata, directa.

Copiii lipsiti de posibilitatea de a se juca raman „saraci” , atat sub aspect cognitiv, cat si sub acela al
personalitatii. Jocul ofera copiilor conditii inepuizabile de impresii care contribuie la imbogatirea
cunostintelor despre lume si viata, formeaza si dezvolta in mod direct capacitati observative, iar in mod
direct, jocul creeaza o mare antrenare, competenta, deprinderi activate, mareste capacitatea de
intelegere a situatiilor complexe, creeaza capacitati de retinere, dar si de dozare a fortelor fizice si
spirituale, capacitati de concentrare, de supunere la contextul unor reguli si dorinta de a reusi in jocurile
cu reguli, tensiune afectiva complexa, capacitati de a rezolva situatii, probleme , creativitate. Pentru
omul adult, jocul procura placere, distreaza, amuza, dar totodata contribuie la dezvoltarea si
reenergizarea, reantrenarea tonusului – anularea oboselii, ceea ce justifica utilizarea jocului ca
instrument de psihoterapie.

S-ar putea să vă placă și