Cele şapte daruri Hristologice ale Duhului Sfânt (Isaia11.

1-6)

În mod tradiţional cele şapte daruri ale Duhului Sfânt sunt considerate următoarele:
înţelepciunea; înţelegerea(priceperea); sfatul; puterea; ştiinţa; evlavia(buna cuviinta); frica de
Dumnezeu. …

Sfântul Papă Grigore cel Mare, a încercat să surprindă dinamica spirituală pe care Duhul Sfânt o
împarte sufletelor prin aceste daruri:
„Prin frica de Dumnezeu ne ridicăm la evlavie;
de la evlavie la ştiinţă;
de la ştiinţă ne luăm tăria;
din tărie sfatul;
cu sfatul mergem mai departe spre înţelegere(pricepere),
şi cu inteligenţa spre înţelepciune
şi astfel, prin darul înşeptit al Duhului,
ni se deschide la capătul urcuşului intrarea în viaţa cerească”

Darul fricii de Domnul

Darul fricii de Domnul îi permite persoanei „să evite păcatul şi ataşarea de lucrurile create din
reverenţă şi iubire pentru Dumnezeu”. În principal acest dar atrage după sine un profund respect
pentru maiestatea lui Dumnezeu care este Fiinţa Supremă. Credinciosul îşi conştientizează statutul
de făptură creată şi dependenţa sa de Dumnezeu, dorind ca niciodată să nu fie despărţit de acest
Dumnezeu iubitor. Acest dar al fricii provoacă în suflet un sentiment vibrant de adorare şi de
reverenţă faţă de maiestatea lui Dumnezeu şi un sentiment de oroare şi de durere vizavi de păcat.

Darul fricii de Dumnezeu este uneori înţeles greşit datorită cuvântului „frică”. Aici frica nu se referă
la o frică slugarnică, resimţită de exemplu de o persoană căreia îi este teamă de pedeapsa lui
Dumnezeu, fie de o anume pedeapsă temporală în lumea aceasta, fie de pedeapsa veşnică a iadului. O
relaţie adevărată cu Dumnezeu se bazează pe iubire, nu pe frică. De aceea „frica de Domnul” este o
frică filială sau plină de veneraţie, care apropie persoana de voinţa lui Dumnezeu şi o ajută să evite
păcatul din iubire pentru Dumnezeu. Într-un mod similar, un copil nu trebuie niciodată să aibă ca
motivaţie a ascultării părinţilor – a cerinţelor şi îndrumărilor lor morale – teama de pedeapsă, ci pe
aceea că îi iubeşte şi îi respectă. Nu dorim să îi rănim pe cei pe care îi iubim sau să le înşelăm
încrederea. Ne este frică să facem aşa ceva, dar nu cu gândul la pedeapsă ci tocmai pentru că îi iubim.
(În paranteză fie spus, un simţ al fricii pentru pedeapsa datorită păcatului poate să fie sănătos, dar
nu trebuie să fie factorul principal de motivaţie în viaţa spirituală.)

Darul fricii de Dumnezeu aduce la perfecţiune în principal virtutea speranţei: o persoană îl respectă
pe Dumnezeu ca Dumnezeu, încrezându-se în voinţa Sa şi ancorându-şi viaţa în El. Mai mult, doreşte
să ajungă în ceruri alături de Dumnezeu. Acest dar este de asemenea rampa de lansare pentru alte
daruri: după cum atestă Sfânta Scriptură, „fericit bărbatul care se teme de Domnul; întru poruncile
Lui va voi foarte” (Psalmul 112,1) şi „începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu” (Sirah 1,12).
Apoi acest dar desăvârşeşte şi virtutea cumpătării, care caută să folosească toate lucrurile cu
înţelepciune şi cu moderaţie, nu în exces, în special când e vorba de plăceri ale simţurilor. Cu
raţiunea iluminată de credinţă, cumpătarea controlează patimile. Cumpătarea este legată de darul
fricii lui Dumnezeu deoarece conştientizarea sfinţeniei lui Dumnezeu şi respectul pentru aceasta
motivează o persoană, ca făptură creată, să dea mărire lui Dumnezeu prin temperarea acţiunilor şi
dorinţelor. De exemplu, castitatea este o virtute de cumpătare, care respectă binele sexualităţii
personale, sfinţenia căsătoriei şi a iubirii maritale; o persoană motivată de darul fricii se străduieşte
să ducă o viaţă castă deoarece Dumnezeu este creatorul acelor bunuri şi o astfel de viaţă aduce glorie
şi laudă Domnului.

1
Darul evlaviei

Cu darul fricii persoana se înalţă la darul evlaviei: „a da cult filial lui Dumnezeu ca Tată al nostru şi a
ne relaţiona cu toţi oamenii ca fii ai aceluiaşi Tată”. Acest dar ajută credinciosul să arate veneraţie
faţă de Dumnezeu ca Tată iubitor, şi să îi respecte pe ceilalţi pentru că sunt, asemenea lui, copii ai lui
Dumnezeu. În acest fel darul evlaviei desăvârşeşte virtutea dreptăţii, ajutând persoana să îşi
îndeplinească obligaţiile faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele; persoana nu este motivată doar de
regulile unei dreptăţi stricte, ci şi de relaţia de iubire pe care o are cu semenii. Astfel, de exemplu, noi
respectăm poruncile nu pentru simplul fapt că sunt porunci ci din iubire pentru Tatăl nostru ceresc şi
pentru fraţii şi surorile noastre în Domnul.

Darul ştiinţei

Ştiinţa este darul care permite unui credincios „să raţioneze corect vizavi de adevărurile credinţei”.
Sub călăuzirea Duhului Sfânt, intelectul uman face judecăţi corecte privitor la realităţile pământeşti
şi la modul în care sunt ele legate de viaţa eternă şi de perfecţiunea creştină. Acest dar este prin
urmare o iluminare specială, ce permite persoanei să conştientizeze goliciunea lucrurilor create,
pentru ca ele să nu devină piedici în calea unirii cu Dumnezeu. Prin urmare, persoana înţelege cum
să folosească corect lucrurile create, şi chiar într-un mod sfânt.

Darul ştiinţei dă de asemenea un simţ al credinţei, sensus fidei, un fel de instinct divin care ajută la a
discerne dacă ceva – o devoţiune de exemplu – este în conformitate cu credinţa, chiar şi fără ca
persoana să fi urmat vreo şcoală de teologie. Acest dar are câteva efecte foarte valoroase pentru
sfinţirea sufletului: introspecţia, care permite să vedem starea sufletului nostru; detaşarea de
lucrurile materiale; şi pocăinţa pentru folosirea greşită a lucrurilor sau pentru momentele când le-am
lăsat să devină obstacole în relaţia noastră cu Dumnezeu. Sf. Toma spunea că darul ştiinţei
desăvârşeşte virtutea credinţei, dar este legat şi de desăvârşirea prudenţei, dreptăţii şi cumpătării.

Darul tăriei

Cu darul tăriei, o persoană poate „să depăşească dificultăţile sau să îndure durere şi suferinţă cu tăria
şi puterea insuflată de Dumnezeu”. Ca şi în cazul celorlalte daruri, tăria acţionează sub impulsul
Duhului Sfânt şi dă persoanei tăria de a se împotrivi răului şi de a persevera pentru viaţa veşnică.
Acest dar desăvârşeşte virtutea tăriei, încărcând-o cu energie, perseverenţă şi promptitudine. Mai
mult, aduce încrederea în succes la nivelul de virtute. De exemplu, Sf. Maximilian Kolbe nu doar a
avut marea tărie de a-şi oferi cu promptitudine propria viaţă în locul vieţii altuia şi de a îndura o
moarte oribilă, dar a avut şi încrederea succesului, că va învinge puterile răului şi va dobândi viaţa
veşnică. În fine, darul tăriei permite credinciosului să trăiască eroic celelalte virtuţi, să sufere cu
răbdare şi bucurie, să depăşească lipsa de entuziasm în slujirea lui Dumnezeu.

Darul sfatului

Darul sfatului „face persoana docilă şi deschisă faţă de sfatul lui Dumnezeu cu privire la acţiunile
proprii în vederea sfinţirii şi mântuirii”. În principal acest dar permite unei persoane să discearnă
care sunt acţiunile bune şi care trebuie făcute, şi care sunt cele rele şi care trebuie evitate. Sfatul este
dat în vederea propriei sfinţiri şi a propriului ţel ultim supranatural. De aceea acest dar face persoana
să se întrebe: „Acest gest conduce la sfinţenie? Mă conduce această acţiune spre rai?”

Evident, acest dar este legat de virtutea prudenţei; dar în timp ce virtutea prudenţei acţionează în
acord cu raţiunea luminată de credinţă, darul sfatului acţionează sub călăuzirea Duhului Sfânt. În
consecinţă, sfatul dat ar putea fi unul căruia raţiunea să nu îi poată găsi o explicaţie. Luând din nou
exemplul Sf. Maximilian Kolbe, un astfel de act de jertfire de sine pentru altul este gestul corect de

2
făcut, dar nu urmează în mod necesar cursul normal, raţional al instinctului de auto-conservare. De
asemenea, sfatul poate să trateze caracterul imediat al situaţiei. De exemplu, prin darul sfatului,
Duhul Sfânt ajută o persoană în dilema de a împăca necesitatea de a ţine un secret cu obligaţia de a
spune adevărul. Sfatul ajută virtutea prudenţei, şi o aduce la perfecţiune. Acest dar are şi el efecte
importante: păstrarea unei conştiinţe drepte, oferirea de soluţii la situaţii dificile şi neaşteptate, şi
ajutorul la a da sfaturi celorlalţi, în special în probleme de sfinţire şi mântuire personală.

Darul înţelegerii

Înţelegerea este un dar „ce dă o mai profundă pătrundere a adevărurilor divine ale credinţei, nu doar
ca iluminare trecătoare şi ca intuiţie permanentă”. Iluminând mintea pentru adevăr, Duhul Sfânt
ajută o persoană să cuprindă adevărurile de credinţă cu uşurinţă şi în mod intim, precum şi să
pătrundă profunzimile acestor adevăruri. Acest dar nu doar asistă în pătrunderea adevărurilor
revelate, ci şi a adevărurilor naturale în măsura în care ele sunt legate de scopul supranatural.
Calitatea esenţială a acestui dar este o „intuiţie pătrunzătoare”, sau, am putea spune, trecerea dincolo
de „suprafaţa” lucrurilor sau situaţiilor. Acest dar acţionează în mai multe moduri: dezvăluind sensul
ascuns al Sfintei Scripturi; revelând semnificaţia simbolurilor şi figurilor (ca în cazul Sf. Paul care a
văzut în Cristos împlinirea episodului din timpul Exodului cu stânca din care a curs apă pentru a
potoli setea israeliţilor (1Corinteni 10,4); arătând mâna lui Dumnezeu care acţionează în viaţa unei
persoane, chiar şi în cele mai misterioase sau dificile evenimente (cum ar fi suferinţa); şi dezvăluind
realităţile spirituale care se află dincolo de aparenţele sensibile (cum ar fi pătrunderea misterului
jertfei Domnului în ritualul Liturghiei). Acest dar desăvârşeşte virtutea credinţei. Sf. Toma spunea în
acest sens: „Chiar în această viaţă, atunci când ochiul spiritului este purificat prin darul înţelegerii,
omul îl poate vedea într-un anumit sens pe Dumnezeu” (Summa theologica II-II, 69/2/3).

Darul înţelepciunii

Ultimul dintre cele şapte daruri este cel al înţelepciunii: „a judeca şi ordona toate lucrurile în
conformitate cu normele divine şi cu o conaturalitate ce izvorăşte din uniunea de iubire cu
Dumnezeu”. Duhul Sfânt ajută la contemplarea realităţilor divine, permiţând persoanei să crească în
comuniunea cu Dumnezeu. Cu acest dar, chiar şi un „suflet needucat” poate să posede cea mai
profundă cunoaştere a divinului. De exemplu, Sf. Tereza de Lisieux nu avea vreo educaţie teologică şi
a fost totuşi înţeleaptă în cunoaşterea căilor Domnului, tocmai din acest motiv fiind declarată Doctor
al Bisericii. În timp ce acest dar contemplă divinul, este vorba de asemenea despre o înţelepciune
practică. Aplică ideile lui Dumnezeu la analiza atât a problemelor umane cât şi a celor divine. În
consecinţă, orientează de asemenea actele umane potrivit divinului.

Acest dar are efecte importante: cu acest dar o persoană va vedea şi evalua toate lucrurile – atât
bucurie cât şi tristeţe, plăcere şi durere, succes sau eşec – din perspectiva lui Dumnezeu, şi le va
accepta cu seninătate. Cu înţelepciunea, toate lucrurile, chiar şi cele mai rele, sunt văzute ca având o
valoare supranaturală. De exemplu, darul înţelepciunii dă valoare martiriului. Aici o persoană se
ridică deasupra înţelepciunii acestei lumi, şi trăieşte în iubirea lui Dumnezeu. De aceea, darul
înţelepciunii desăvârşeşte caritatea.

Darurile Duhului Sfânt sunt fără îndoială daruri măreţe, esenţiale pentru sfinţirea şi mântuirea
noastră. Fiecare creştin botezat şi miruit trebuie să îl implore pe Duhul Sfânt să aprindă în sufletul
său aceste daruri. Papa Ioan Paul al II-lea spunea: „Cu daruri şi calităţi ca acestea suntem pregătiţi
pentru orice sarcină şi capabili să depăşim orice dificultăţi.”