Locuinţa vernaculară este casa de locuit caracteristică locuitorilor unei ţări.

Arhitectura
locuinţei tradiţionale – planul, mărimea şi aspectul – au fost influenţate de condiţiile fizico-
geografice ale mediului natural, de particularităţile şi specificul sistemului gospodăresc,
condiţionate istoric şi social.

Arhitectura populară românească se caracterizează în primul rând prin ingeniozitate, prin diversitatea
soluţiilor găsite pentru diferite probleme, prin elegantă liniilor şi echilibrul volumelor.

Bordeiul este cea mai veche formă de locuinţă, rămasă din vremuri preistorice şi cunoscută în
majoritatea ţărilor europene. În regiunea de câmpie bordeiul era o prezenţa obişnuită, fiind întâlnit atât
la ţărănimea înstărită, cât şi la conacele boiereşti sau chiar la biserici. În sudul Olteniei, unde bordeiul
se construia în întregime din lemn de stejar, preţul sau era mai mare decât al unei case aflate la
suprafaţă solului.

Casa, construită la suprafaţă solului, are particularităţi diferite de la o zonă la alta, amintind uneori de
antichitate, alteori de popoarele cu care românii au intrat în contact de-a lungul istoriei.

Încăperile obişnuite ale casei ţărăneşti erau tinda, camera de locuit, cămara, camera curată, podul şi
pivniţa. Fiecare încăpere avea de obicei mai multe funcţii. Viaţa de familie se concentra de regulă în
jurul încăperii în care se află focul, care dădea căldură, cu ajutorul căruia se preparau alimentele şi
care asigura lumina în timpul nopţii. La casele vechi în încăperea cu vatră locuia întreaga familie.

Tinda constituia camera de trecere, adăpostind în unele zone şi cuptorul de pâine sau vatra liberă,
caz în care era folosită că bucătărie. În multe părţi ale României, în tindă se depozitau obiectele de uz
gospodăresc şi unele provizii. Tinda e folosită uneori şi pentru locuit, însă paturile apar aici destul de
rar. În casele vechi, podeaua tindei era făcută din pământ bătut şi lipit, formând o pardoseală netedă
ce se lipea în fiecare săptămâna, pentru a se asigura întreţinerea să în bune condiţii.

Caracteristică pentru casa românească tradiţională, indiferent de tipul acesteia, este prispa, aşezată
în cele mai multe cazuri la faţada casei. Prispă constituie un spaţiu de adăpost, dar şi de muncă. Ea
are un rol foarte important în estetică locuinţei, fiind frumos împodobită.

Casa ţărănească se dezvoltă de obicei pe orizontală. De aceea, locuinţa cu un singur nivel este
întâlnită fără excepţie în toate satele României, indiferent de vechime, plan sau arhitectură. Casa cu
etaj se găseşte în proporţie de 40%, apărând la sate începând cu secolul al XVIII-lea. La parter erau
situate pivniţele, cămările şi mai târziu bucătăriile de vară şi chiar odăile de locuit. La etaj se găseau
camerele de locuit şi cele cu caracter sărbătoresc.

Locuinţa tradiţional românească se identifică prin patru tipuri de case:

- dreptunghiulară, compusă din două odăi, una mică şi altă mai mare, împrejmuită de-a lungul faţadei
de prispă cu stâlpi de lemn. Acesta casă apare în zona de câmpie.
- casa pătrată de suprafaţă mare cu patru camere, legate prin uşi direct cu o încăpere lungă; casă are
două cerdacuri, unul în faţă, şi unul în spate;

- casa cetate, caracteristică satelor din zona de munte

- casa cu foişor, care este tipul cel mai evoluat, cu etaj; are fundaţii de piatră şi un acoperiş mare ,
cerdac mare cu foişor, folosit şi ca locuinţa de vară;