Privită în ansamblul ei această cultură, pe lângă vechimea de necontestat, prezintă încă două caracteristici

fundamentale: continuitatea şi unitatea în timp şi spaţiu. Elementele de continuitate pot fi descifrate în cele

mai diverse aspecte materiale şi spirituale ale culturii populare române, aşa cum se va vedea în cele ce

urmează. În ceea ce priveşte cea de-a doua problemă, cu tot trecutul zbuciumat, a despărţirii prin hotare

arbitrare, poporul român se caracterizează printr-o clară unitate etnică uşor de observat la nivel istoric şi

lingvistic dar, mai ales, la nivelul culturii populare: arhitectura, ocupaţiile, uneltele, tehnicile tradiţionale,

arta, obiceiurile, credinţele etc. (datorate fondului etnic unitar şi a intensei circulaţii transcarpatice).

Categoria socială care a creat această vastă cultură a fost ţărănimea. În epoca medievală satele cuprindeau

marea majoritate a populaţiei (peste 90%), locuitorii acestora jucând rolul hotărâtor în viaţa Ţărilor Române

atât sub aspect economic cât şi militar. În afara relaţiilor medievale clasice subliniem existenţa obştei ca

formă specială de organizare a ţărănimii libere dar şi a celei aservite. De origine daco – romană, obştea

sătească, ca modalitate de organizare a ţărănimii, s-a menţinut în anumite forme până în secolul al XX-lea.

Obştea românească a păstrat multă vreme anumite trăsături caracteristice: proprietatea individuală asupra

casei, curţii şi grădinii, proprietatea comună („devălmaşă”[2]) asupra pământului arabil (în cadrul căruia

parcelele de diferite mărimi, care-şi schimbau periodic locul în hotarul satului, erau în folosinţă individuală)

şi asupra păşunii, pădurii, izlazurilor, iazurilor şi apelor curgătoare care erau folosite în comun. Drept urmare

satul a răspuns colectiv de plata obligaţiilor faţă de stat până în pragul epocii moderne.

Structura de bază în cadrul comunităţii săteşti era neamul care cuprindea familia nucleară: părinţi – copii, pe

toţi cei înrudiţi prin consanquinitate, prin afinitate şi prin năşie[3]. Dacă consanquinitatea poate fi socotită

baza biologico – socială a relaţiilor de înrudire iar afinitatea modul de a stabili pe plan social, prin schimburi

matrimoniale, un sistem de alianţe mai larg, năşia (cu un rol deosebit în relaţiile de înrudire din multe zone)

are la bază o alianţă care se realizează în acte sociale şi economice. În societatea românească năşia nu era o

funcţie ocazională (de a asista pe copil la botez şi pe tineri la nuntă), ci avea un caracter de durată. Prin ea

se stabilea cel de-al treilea mod de înrudire. În cazul în care naşul murea, rolul trecea asupra fiului cel mai

mare, iar în absenţa acestuia asupra celorlalţi fii ai celui care a stabilit iniţial această relaţie de înrudire.

Astfel, între cele două neamuri se stabileau relaţii de înrudire care treceau din generaţie în generaţie şi se

manifestau într-o serie de acte menite să menţină aceste relaţii.

Neamul se manifesta în comunităţile rurale pe plan economic prin dreptul de a exploata în comun partea ce

li se cuvenea din pădurea şi păşunea colectivă, prin asociaţii de fântâni, mori, locuri proprii în biserici şi

printr-o serie de acte de într-ajutorare, clăci de secerat, de cosit, de construit case etc. neamul îşi păstra

coeziunea nu numai în realitatea vie ci şi după moarte, coeziune evidentă pe plan ritual printr-o serie de

acte ce ţineau de complexul ceremoniilor funerare şi post-funerare[4].

Comunităţile etnologice româneşti nu erau asociaţii egalitare de neamuri. Ele au dezvoltat pe parcursul

Evului Mediu un sistem ierarhic propriu bazat pe originea familiei şi pe titluri date de către domnitorii români
pentru fapte de arme. Neamurile erau ierarhizate în cel puţin trei categorii. În raport cu această ierarhie

socială se poate vorbi de trei zone de endogamie locală de cuprindere teritorială diferită, cea a satului, cea a

satului şi a satelor vecine şi cea a ţinutului sau zonei. Cu puţine excepţii căsătoriile erau de tip patrilocal,

bărbatul îşi aducea soţia în casa construită pe pământul moşului din care cobora genealogic. Când locuia în

casa soţiei, deci pe pământul altui moş al satului bărbatul îşi schimba filiaţiunea şi îşi lua numele spiţei de

neam feminin (de exemplu: Ion al Mariei, Gheorghe al Floarei etc.).

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au transformat peisajul natural într-un peisaj umanizat („peisaj cultural”,

„peisaj etnografic”) dominat în cazul poporului român de sat – element de permanenţă, de adăpost, de

locuire neîntreruptă. Aşezările au apărut în timp şi au devenit stabile odată cu sedentarizarea ocupaţiilor, în

neolitic, formând cadrul de desfăşurare a vieţii economice şi sociale. Vechimea fenomenului rural este

atestată de însăşi terminologia aşezărilor:

 1. cătun – termen dacic, cu înţeles de sat mic cu mai puţin de 100 de gospodării;

 2. sat – (lat. fossatum) aşezare rurală mai mare, cu peste 100 de gospodării;

 3. crâng – termen de origine slavă ce desemnează în zona Munţilor Apuseni o grupare de 2-5

gospodării.

În structura lui, un sat românesc cuprinde vatra satului, suprafaţa atribuită construcţiilor din sat şi hotarul

sau moşia satului care desemnează zona de activitate economică a acestuia. Vatra satului este formată din

gospodării, construcţii comunitare (biserici), fântâni, cimitire, iar moşia satului cuprinde terenurile

valorificate prin ocupaţii: cele cultivate (ţarini şi ogoare), fâneţele, păşunile, pădurile etc. Uneori şi în moşia

satului sunt construcţii gospodăreşti, locuite temporar, numite conac, odaie, sălaş, casă în câmp care, în

unele cazuri, au format alte sate.

Întemeierea aşezărilor presupunea împlinirea unui scenariu ritual complex din care făceau parte două

aspecte importante: practicile arhaice de alegere a locului de întemeiere a satelor şi practicile de întemeiere

propriu-zisă a satelor.

Tema mitică a vânătoarei rituale este extrem de frecventă în miturile de origine şi întemeiere a popoarelor, a

satelor, a dinastiilor şi a cetăţilor. Animalele – călăuza care orientează paşii întemeietorilor spre tărâmuri

necunoscute sunt sălbatice (zimbrul, căprioara, cerbul, ursul, lupul, mistreţul), domestice (vaca, porcul),

reptile (şerpi). Potrivit tradiţiei, satele româneşti au fost întemeiate pe locuri indicate de un taur, doi boi, un

bou breaz, o turmă de bivoli, o căprioară etc. mijlocul de a afla locul prielnic pentru vatra satului era

vânătoarea rituală, hăituirea şi apoi omorârea animalului – oracol. Foarte frecventă era şi vânătoarea

simulată, prin tragerea cu arcul sau aruncarea ciomagului sau bâtei. Locul unde cădea săgeata sau bâta

însemna atingerea ţintei, deci omorârea simbolică a animalului – oracol şi aflarea centrului viitorului sat.
Locurile preferate de animale sau păsări erau alese de obicei ca vetre de sat. În acest caz omul observa şi

folosea comportamentul vieţuitoarelor care au instincte puternice de conservare.

Punctul culminant al ritualului de întemeiere era baterea parului (stâlpului, ţăruşului), practică prin care

aşezarea se orienta în micro- şi macrocosmos, pornind de la un punct de iradiere. Urma apoi fixarea mărimii

şi formei vetrei satului prin trasarea brazdelor de plug rituale, înconjurarea terenului cu diferite animale,

ocolirea terenului de către om cu o greutate purtată în braţe sau în spate, plantarea arborilor etc.

Gospodăria ţărănească este unitate de producţie şi formă de cultură, aflată atât în vatra satului (gospodăria

permanentă) cât şi în unele zone periferice (gospodăria sezonieră). Fiecare gospodărie aparţine unei familii

şi este compusă din locuinţă şi construcţiile anexe (acareturile). În configuraţia gospodăriilor se oglindesc

profilul ocupaţiilor, starea socială a proprietarilor şi factorii naturali.

Construcţiile care alcătuiesc gospodăria s-au diferenţiat şi dezvoltat în primul rând după cerinţele ocupaţiilor,

pentru că s-au urmărit o tot mai bună adăpostire a animalelor, a uneltelor şi a mijloacelor de transport, a

diferitelor produse agricole, pomicole, viticole. În satele în care predomina creşterea animalelor s-a impus

extinderea şi sporirea construcţiilor pentru adăpostirea acestora. În satele specializate în diverse

meşteşuguri şi chiar în cele agricole, dimensiunile acestor construcţii au fost mai restrânse dar s-a extins

spaţiul pentru depozitarea produselor.

Locuinţa este cadrul de desfăşurare a vieţii de familie, ea îndeplinind funcţii complexe: loc de adăpostire,

odihnă, petrecere a familiei, de desfăşurare a unor munci casnice şi transmitere a experienţei de viaţă a

vârstnicilor, de derulare a unor obiceiuri şi ceremonialuri, de păstrare a unor obiecte şi provizii. Oglindind din

plin modul de viaţă sedentar al poporului român, asupra casei s-a concentrat în permanenţă grija şi dorinţa

de frumos a ţăranului român. În legătură cu acest aspect P. P. Panaitescu afirma: „centrul artei populare

plastice este casa […] podoaba ei de lemn sculptat, de scoarţe, icoane, cusături atârnate pe pereţi şi oale

care formează un tot. O dovadă în plus că poporul român n-a fost niciodată rătăcitor; el trăieşte în case,

creaţia sa artistică e în legătură cu casa”[5].

Cea mai veche locuinţă este cea de tip semi-îngropat sau îngropat (bordeiul), având o răspândire limitată în

secolele XVIII- XX în zona de silvo-stepă a Olteniei şi Munteniei. În aceste zone bordeiele nu reprezintă o

formă primitivă de locuire ci una de adaptare. Ele erau răcoroase vara, se încălzeau mai uşor iarna, erau mai

puţin vizibile deci mai bine ferite de ochii năvălitorilor. Nu sunt dovada unei stări economice precare,

construirea lor presupunea folosirea unei cantităţi importante de lemn de stejar, costa mai mult decât o

locuinţă de suprafaţă cu pereţi de lut şi împletitură de nuiele. Avea de obicei două camere, camera „la foc”

unde se afla vatra liberă cu un coş foarte mare, piramidal, deasupra, iar cealaltă era camera de locuit cu o

sobă „oarbă” cu gura de alimentare la vatră. Locuinţa caracteristică ţăranului român, existentă în

majoritatea zonelor ţării, a fost şi a rămas casa. Aceasta era de mai multe feluri. Cea mai des întâlnită este

cea monocelulară (cu o singură încăpere). La aceasta s-au adăugat cu timpul o cămară (cu rol de păstrare a
diferitelor produse), o tindă (cu rol de trecere şi depozitare) care proteja camera de locuit de frig şi, în

sfârşit, o altă cameră. Această a treia cameră a căpătat o funcţie precisă: camera curată (neîncălzită) în care

se păstrau lucrurile de preţ şi erau primiţi oaspeţii.

Materialele de construcţie erau lemnul în cele mai multe zone ale ţării, lutul şi piatra. Restrângerea pădurilor

în zonele de câmpie a dus la înlocuirea bârnelor cu împletituri de nuiele lipite cu lut, apoi numai la folosirea

lutului pentru construirea pereţilor. Există şi câteva mici zone unde s-au construit case în întregime din

piatră care, în condiţiile climatice din România, sunt friguroase, neadecvate. Acoperişurile de mai multe

forme şi mărimi erau construite din paie, trestie şi, mai rar, din ţigle sau tablă.

Organizarea interiorului locuinţei ţărăneşti este o altă expresie semnificativă a modului de viaţă tradiţional.

Modul de organizare reflectă condiţiile de viaţă ale comunităţii, ale individului (situaţia socială şi materială,

vârsta, gustul pentru frumos, fantezia) în cadrul stilului acceptat de societatea respectivă într-un anumit

moment istoric. Interiorul locuinţei a fost condiţionat de mediul natural, de ocupaţii, da stadiul dezvoltării

tehnice, de schimbările culturale. Din inventarul casei, din prezenţa sau absenţa unor categorii de obiecte se

pot desprinde concluzii cu privire la ocupaţii. Repartizarea inventarului casnic în spaţiul locuinţei ilustrează şi

modul de organizare a familiilor. Interiorul poartă şi amprenta opiniei comunităţii cu privire „la ce trebuie să

cuprindă” şi „cum trebuie să fie amenajat”, deci a mentalităţii populare.

Importanţa locuinţei în viaţa comunităţii rurale este reliefată şi de mulţimea credinţelor şi obiceiurilor legate

de construirea ei. Grijile începeau cu alegerea locului pentru că potrivit tradiţiei existau locuri „bune” sau

„curate” şi locuri „rele” sau „necurate”. O altă secvenţă importantă era aşezarea fundamentului construcţiei,

iar a treia se concentra la terminarea acesteia şi mutarea în casă nouă, aprinderea primului foc, începutul

activităţii casnice.

La începerea construcţiei se făceau în vremurile străvechi sacrificii umane a căror idee a rămas în mentalul

colectiv popular (balada „Meşterului Manole”). Cu timpul acestea au fost înlocuite cu anumite substitute:

înhumarea simbolică în zid a umbrei unui om (despre care se credea că va muri curând după aceea),

capetele unor păsări sau animale sacrificate anume, bani, apă sfinţită, boabe de grâu sau porumb, pâine,

păr de vită etc.

Momentul ridicării căpriorilor acoperişului era marcat prin daruri şi ofrande. Crengi de brad sau alte ramuri

verzi, buchete de flori, mici cruci de lemn, cereale diverse, ţesături frumoase, (ştergare) se puneau în vârful

casei aflată în construcţie. Terminarea casei includea o masă festivă dată participanţilor la lucrări şi sfinţirea

casei de către preot.

În practicile rituale care doreau să asigure trăinicia construcţiei, prosperitatea, belşugul familiei, se împletesc

străvechi elemente ale unor credinţe precreştine cu elemente de cult creştin.