ÎMBĂTRÂNIREA reprezintă suma modificărilor progresive în structura

biologică, psihologică și socială a individului, fiind un proces îndelungat, care

începe, după unii, înainte de naștere și continuă toată viața.
SENESCENȚA (de la latinescul senescere = a îmbătrâni) este suma
tuturor modificărilor / schimbărilor morfo-funcționale cumulate în timp și care
duc, în cele din urmă, la fenomene involutive de uzură, deteriorare și degradare
progresivă, incompatibile cu viața. Spre deosebire de alterările generate de stări
patologice, denumite procese patogenice, cele realizate de senescență poartă
denumirea de procese eugerice.
Îmbătrânirea este un proces natural, ce trebuie acceptat. După Max
Barger, „îmbătrânirea începe din concepție”.
Deoarece îmbătrânirea poate fi caracterizată din mai multe puncte de
vedere (social, psihologic, morfologic, celular și molecular), nu există o definiție
cuprinzătoare a acesteia. Totuși, în geriatrie, din punct de vedere biologic,
îmbătrânirea este caracterizată prin insuficiența menținerii homeostaziei în
condiții de stres fiziologic, asociată cu scăderea viabilității și creșterea
vulnerabilității individului.
GERONTOLOGIA (geron = bătrân) (termen introdus de Mecinicov, în
1903) este știința ce se ocupă cu procesele de îmbătrânire, analizând cauzele ei,
procesele normale și progresive.
GERIATRIA (înființată în 1909, de Nasher) este o ramură a medicinei
care cercetează aspectele patologice, anormale și individuale ale îmbătrânirii.
Este o disciplină integrativă, sintetică, ce presupune cunoștințe variate din
domeniul celorlalte discipline medicale, ca și din alte domenii. Din 1993 este
recunoscută ca specialitate medicală și în România.
 Argumente ce justifică existența geriatriei ca ramură a medicinei și
importanța ei:
- vârstnicii reprezintă un segment important din populația totală.
Creșterea procentuală și absolută a populației vârstnice este unul
din atributele esențiale ale epocii contemporane, fiind un fenomen
demografic comun tuturor țărilor avansate. În decursul actualului
secol, omenirea a parcurs 3 etape principale pe plan de morbiditate
și de asistență socială. După o primă etapă determinată de boli
infecțioase (tuberculoză, variolă, difterie, febră tifoidă etc.), a
urmat etapa bolilor cronice (ateroscleroză, diabet, cancer etc.) care
face loc actualmente celei de-a III-a etape, reprezentată de
tendința la creștere a duratei medii de viață.
- bătrânii au o fragilitate imunologică, metabolică, circulatorie,
osoasă etc. mai accentuată decât tinerii și adulții, ceea ce explică
încărcătura lor polipatologică cu boli cronice pe care se suprapun
și numeroase afecțiuni acute;
- aspectele clinice și paraclinice ale bolilor vârstnicilor au anumite
caracteristici, există afecțiuni ce apar numai sau preponderent în
cursul vârstei a treia. În general, patologia vârstnicului se distinge
de cea a adultului prin următoarele caractere: polipatologie,
tablouri clinice atipice cu simptomatologie neconformă, frecvența
ridicată a complicațiilor, diagnostic diferențial utilizând alte
criterii, convalescență prelungită, disreactivitate farmacologică;
- îmbătrânirea reprezintă una din primele 5 probleme de sănătate ale
lumii: bolile cardio-vasculare, cancerul, SIDA, bolile datorate
consumului excesiv de alcool, problemele îmbătrânirii. OMS
(Organizația Mondială a Sănătății) recomandă folosirea
termenului de ”persoanele vârstei a a treia” și mai puțin pe cel de
”bătrâni”.
Cauzele ascensiunii fenomenului de îmbătrânire sunt scăderea natalității și
progresele medicinei care în corelație cu creșterea nivelului de trai au dus
la amelioararea morbidității și mortalității.
Îmbătrânirea individului și îmbătrânirea populației nu sunt unul și
același lucru. Îmbătrânirea individului reprezintă procesul fiziologic
care antrenează modificări caracteristice speciei de-a lungul întregii vieți.
În cursul ultimilor ani ai vieții, aceste modificări determină o scădere a
adaptabilității individului la mediul înconjurător. Îmbătrânire populației
se referă la creșterea proporției persoanelor vârstnice într-o populație dată.
Pentru o mai bună apreciere a evoluției demografice spre îmbătrânire, au
fost introduși o serie de indicatori statistici:
- proporția persoanelor în vârstă în populația totală;
- raportul dintre numărul persoanelor în vârstă și efectivul
populației de vârstă activă;
- raportul dintre numărul persoanelor în vârstă și numărul tinerilor
(indicele nivelului de reînnoire);
- proporția persoanelor cronologic foarte vârstnice în cadrul
populației vârstnice. În ultimul timp apare o adevărată ”explozie”
a numărului de ”centenari”; astfel, în Franța, în anul 2000 erau
8500 de centenari, față de 200 în anul 1950;
- raportul de masculinitate (sex-ratio sau raportul efectivului
masculin față de efectivul de aceeași vârstă). S-a constatat că
femeile trăiesc mai mult ca bărbații, astfel că în unele țări (Belgia,
Germania) proporția femeilor depășește 70% din populația de 80
de ani și peste;
- speranța de viață ( la diverse vârste),
- probabilitatea de supraviețuire a unei anumite vârste față de o altă
vârstă.
 Sporirea numărului persoanelor vârstei a treia este însoțită de
creșterea mai mult decât proporțională a consumului de prestații medicale
și, de asemenea, a volumului și diversității prestațiilor sociale. Creșterea
numărului vârstnicilor se însoțește și de modificări ale morbidității, în
sensul predominanței bolilor cronice și, consecutiv, a a creșterii
necesarului de prestații medicale. Se apreciază că dincolo de 65 de ani
(vârsta considerată astăzi ca începutul vârsteia treia), individul are
aproape 50% șanse să nu mai fie sănătos, să aibă nevoie de îngrijire
medicală sau chiar spitalicească. ”Polipatologia” vârstnicului constă în
prezența concomitentă a mai multor boli la același individ, media la
vârstnicul bolnav se apreciază ca fiind de 4-5 boli. Se consideră că rata de
apariție a bolilor cronice crește exponențial odată cu vârsta.

Etapizarea procesului de îmbătrânire

Creșterea supraviețuirii persoanelor vârstnice a impus o ”periodizare” a
vârstei a treia:
-65 – 75 ani: trecera spre bătrânețe sau perioada de vârstnic;
- 75 – 85 (90) ani: batrânețea medie sau perioada de bătrân,
Peste 85 (90) ani: stadiul marii bătrâneți sau perioada de longeviv. În
ultimul timp, pentru această perioadă se mai folosesc termenii de ” a doua
bătrânețe” și ”vârsta a patra”. Bătrânețea, ca stadiu evolutiv de vârstă,
reprezintă ultima etapă a ontogenezei, cu fiziologie proprie. De fapt,
modificările specifice procesului de senescență, decelabile clinic, încep
încă din perioada de adult, de la vârsta de 45 de ani, perioada 45 - 49 de
ani fiind desemnată ca ”vârsta de mijloc” sau ”vârsta mijlocie” (middle
age); iar cea de 50 – 60 de ani, ”presenescență”.
 Tipuri de îmbătrânire. Îmbătrânirea individuală realizează câteva
”tipuri de îmbătrânire”, în care se încadrează toți indivizii, tipuri care trebuie
cunoscute în raport și cu implicațiile lor medicale.
Îmbătrânirea fiziologică / ortogeria / eugeria este o îmbătrânire
armonioasă, în care vârsta cronologică se identifică cu vârsta biologică sau chiar
aceasta din urmă este mai mică. În general, chiar și procesele eugerice de
îmbătrânire afectează în mod diferit structura și funcțiile diverselor țesuturi și
organe. În timp ce funcțiile ”de rezervă” și masa tisulară activă se reduc
progresiv, funcțiile vitale persistă. Alterările survenite privesc fie degradarea
unor structuri anatomice însoțită de supraviețuirea altora prevăzute cu o
activitate compensatoare, ca în cazul nefronilor sau al fibrelor musculare, fie
pierdera continuă de neuroni, urmată de scăderea progresivă a performanțelor
senzitivo – senzoriale și comportamentale.
În opoziție cu această îmbătrânire fiziologică, există și îmbătrâniri
nefiziologice:
- îmbătrânirea prematură: vârsta biologică corespunde unei vârste
calendaristice mai mari decât cea reală;
- îmbătrânirea accelerată: ritmul de îmbătrânire se accelerează de
la un moment dat (de ex., după pensionare, așa-numita ”patologie
de retragere”);
- îmbătrânirea asincronă: este o variantă de îmbătrânire în care
diversele aparate și sisteme sunt angajate diferit, nesincron,
diferențiindu-se astfel: îmbătrânirea cu profil cardio-vascular, cu
profil cerebral, cutanat etc., în care aparatele și funcțiile
menționate se înscriu cu mofificări de îmbătrânire, dominanate în
contextul general al aparatelor și sistemelor funcționale ale
organismului.
 Ca modificări endocrine, unii hormoni scad, cu vârsta, foarte mult
(estradiol, progesteron), sau mai puțin (tiroxină, testosteron,
glucocorticoizi, aldosteron), sau cresc cu vârsta (FSH, LH, parathormon).
După unii cercetători, sistemul neuro-endocrin operează împreună
cu sistemul imunologic în determinarea ritmului îmbătrânirii.
Se cunosc însă și neuroni centrali care nu sunt afectați nici
morfologic, nici funcțional până la vârste foarte înaintate. Acest aspect se
poate explica prin aceea că în cadrul asincronismului îmbătrânirii
neuronale, unele populații de celule nervoase sunt programate să se
altereze senil la momente care se află dincolo de limita duratei de viață a
organismelor vii.
 RECUPERAREA GERIATRICĂ

Reabilitarea este un tratament medical recuperativ, care urmărește

redobândirea unor funcții afectate de boală, de sechelele unei boli și
reintegrarea subiectului în muncă, în activitate, într-o colectivitate
(familie, cămin). Este considerată, în același timp, un scop, o metodă și o
atitudine filosofică (fiecare pacient, indiferent de gradul atingerii fizice,
posedă încă resurse fizice și emoționale de a-și recâștiga independența).
Reabilitarea (termen folosit în literatura anglo-americană) este
sinonimă cu readaptarea (școala franceză) și cu recuperarea (termen
folosit la noi în țară).
Readaptarea, după OMS (Organizația Mondială a Sănătății) are în
vedere trei acțiuni:
- 1. reactivarea: persoana vârstnică, pasivă, imobilizată trebuie
încurajată să reia o viață cotidiană în mediul său normal;
- 2. reinserția socială: după boală sau în timpul bolii. Vârstnicul reia
contactul cu familia, prietenii, vecinii, încetând să mai fie izolat;
- 3. reintegrarea: individul vârstnic își reia locul în societate,
participă din plin la viața normală, își reia adesea activitatea
profesională sau alte activități corespunzătoare capacității restante.
Pentru o mai bună aplicare a terapiei recuperatoare trebuie cunoscute
unele particularități ale vârstnicului:
- diminuarea capacităților de adaptare,
- creștera variațiilor individuale.
Scăderea capacității de adaptare are la bază deficitul biologic
involuțional, adaptarea deficitară fiind tipică și definitorie pentru
bătrânețe. Capacitatea de adaptare a unui organism reprezintă forța
acestuia de a-și ajusta eficient funcțiile mediului inren la solicitările
mediului extern. Din decada a V-a omul înregistrează o diminuare
progresivă a capacității de adaptare în relație cu instalarea și progresia
involuției și a proceselor degenerative de uzură. Pe acest fond de
involuție și reducere progresivă a capacității de adaptare pot surveni
îmbolnăviri și accidente care lasă infirmități, sechele handicapante, în plan
biologic general, fizic, psihic și intelectual. De aceea stabilirea unui
program de reabilitare la vârstnic, în afară de deficiențele funcționale
determinate de boala care a handicapat bolnavul, trebuie să țină seama de
declinul fiziologic obișnuit în senescență.
Astfel, din acest punct de vedere, la orice vârstnic sunt întâlnite trei
deficite mari:
- un deficit pulmonar, ce constă în scăderea ventilației pulmonare și
creșterea volumului rezidual;
- un deficit cardiac funcțional, ce se referă la dificultatea inimii
bătrânului de a face față unei sarcini suplimentare, ceea ce se
traduce prin scăderea posibilităților de adaptare la efort;
- scăderea conducerii nervoase cu aproximativ 15%, care determină
un timp de reacție prelungit, o viteză de mișcare semnificativ
redusă și o scădere a forței musculare.
Aceste deficite sunt factori limitativi importanți pentru terapia
recuperatoare, la deficitele amintite adăugându-se și polimorbiditatea, care
impune în plus limite funcționale unor aparate, sisteme și funcții (vase,
sânge, tensiune arterială, capacitate respiratorie, excreție, mecanisme de
reglare nervoasă și umorală, starea aparatului locomotor). Majoritatea
autorilor găsesc 4-5 afecțiuni concomitente la un subiect vârstnic.

Particularitățile reabilitării geriatrice

 - se întinde pe o durată mai lungă, fiind mai dificilă deoarece subiecții
vârstnici sunt mai fragili, mai puțin cooperanți, mai fatigabili (comparativ cu
adulții);
- deși este mai puțin eficace, raportată la obiectivele ideale (”restitutio ad
integrum”) , este indispensabilă pentru că angajează de fiecare dată prognosticul
vital. Obiectivul real în recuperarea geriatrică devine ”restitutio ad optimum”.
- este mai puțin tehnică, în sensul a ceea ce a fost denumit ”reabilitarea
rentabilă”, adică reabilitarea care utilizează mijloacele clasice convenționale –
fizioterapia, mecanoterapia.
- are o componentă psihologică importantă. În cazul varstnicilor, nu este
suficient să se obțină numai cele mai bune posibilități funcționale musculare și
articulare, ci să fie învățați, să retrăiască sau să trăiască altfel, să li se stimuleze
tonusul vital, gustul pentru viață.
- este polivalentă, cuprinzând intervenția kinetoterapeuților,
ergoterapeuților, psihologilor, psihoterapeuților etc.
- implică trei componente obligatorii: componentele tehnică, psihologică
și socială.
- în general, nu se urmărește recuperarea aptitudinilor de muncă, care
cuprind și exerciții corespunzătoare, ci a aptitudinilor de viață independentă,
autonomă, a autoservirii.

Indicații generale pentru recuperarea vârstnicului

În principiu, indicațiile de recuperare pentru persoanele în vârstă sunt

asemănătoare cu cele ale celorlalte grupe de vârstă, cu deosebirea că, pe măsura
înaintării în vârstă, scopul recuperării pentru muncă trece pe locul doi, obiectivul
principal devenind educarea vârstnicului în situația de ”a se ajuta pe el însuși”
(prevenirea și micșorarea necesităților de îngrijire de către alte persoane a
indivizilor handicapați). Indicațiile recuperării la vârstnic trebuie să ia în
considerare eventualii factori limitativi. Nu atât vârsta cronologică contează, cât
mai ales capacitatea biologică.
Există trei indicații majore în recuperarea vârstnicului:
- pacientul care a supraviețuit unei boli acute poate să aibă nevoie de
ajutor ca să se întoarcă la mediul lui de viață obișnuit (de exemplu, în propria sa
locință); aceasta reprezintă recuperarea curativă.
- pacientul purtător al unei afecțiuni cronice sau al unui handicap stabilizat
poate să obțină prin recuperare unele îmbunătățiri sau cel puțin poate să prevină
degradarea în continuare, recuperarea ajutându-l să poată rămâne în propria sa
casă; aceasta constituie recuperarea conservativă.
- pacientul a cărui stare este pe cale de deteriorare (capacitatea de
autoservire este periclitată) poate, prin recuperare preventivă, să oprească
procesul deteriorativ sau cel puțin să-l încetinească.
”Sindromul de imobilizare” apare ca una din indicațiile terapeutice de
bază în perioada imediat următoare instalării unui handicap, iar scopul
recuperării este scurtarea timpului de imobilizare totală pentru prevenirea
instalării patologiei de imobilizare, totdeauna severă și cu pronostic rezervat
(atrofii musculare, ostoporoză, ankiloze, contracturi, embolii pulmonare,
pneumonii de decubit, infecții urinare, distensii abdominale, ulcere de decubit,
tulburări nervoase). Imobilizarea este impusă de o boală acută severă: fractură,
AVC, accident vascular coronarian, intervenție chirurgicală etc. Ca urmare,
deosebim recuperarea vârstnicului cardiovascular, a bătrânului cu handicap
neurologic, cu handicap traumatic-ortopedic (reumatic), recuperarea
psihologică.
Ca principiu general al recuperării, se consideră că reabilitarea trebuie să
înceapă cât mai precoce. În multe cazuri de eșec al terapiei recuperatorii, la
bază se află conduita greșită din timpul tratării propriu-zise a bolii, când nu s-a
procedat la mobilizarea precoce (exemplul cel mai tipic: hemiplegiile ce
urmează un AVC.)
 În prima fază a recuperării se aplică proceduri la patul bonavului. Se
începe cu educația posturală privind posturile corecte pentru evitarea
consecințelor imobilizării, îndeosebi a ulcerului de decubit și a deformațiilor
articulare. Bolnavul va fi învățat cum să se întoarcă în pat de pe o parte pe alta,
în general, pentru prevenirea escarelor, la 3 ore, dar cu mențiuni speciale și
precauții deosebite în cazurile speciale de intervenții chirurgicale, fracturi etc.
Pentru prevenirea complicațiilor cardio-vasculare, repausul la pat
postoperator trebuie scurtat la maximum posibil. Durata repausului este în
funcție de locul, forma și intensitatea traumatismului și deci a intervenției.
Alte proceduri folosite în această primă fază a recuperării sunt gimnastica
respiratorie și exercițiile pentru extremitățile neafectate, care vor fi începute
imediat după dispariția efecului analgezicelor (24 de ore).
În cazul fracturilor operate (se complică rapid cu osteoporoză și tulburări
de imobilizare) se recomandă ridicarea pe cadru sau sau la bare fără sprijin pe
membrul operat la 48 de ore și începerea mobilizării în cadru sau la bare după a
6-a zi de la intervenție .
Al doilea timp al recuperării constă în coborârea din pat, eventual în
începerea recuperării mersului, sau, când acest lucru nu este încă posibil,
trecerea în fotoliu, concomitent cu inițierea reobținerii autonomiei în activitatea
cotidiană (luarea mesei fără ajutor, îmbrăcat, toaletă etc). În acest stadiu se
introduc unele ajutoare tehnice, unelte și instrumente adecvate (cuțitul-furculiță
utilizat în special în hemiplegii, alte orteze de funcție, clești speciali pentru
apucat, amenajări speciale ale scaunului de la toaletă etc.).
Obținerea facultăților de deplasare condiționeză autonomia, prognosticul
funcțional și chiar prognosticul vital. Mai întâi se face transferul din clinostatism
în șezând la marginea patului, apoi, eventual, trecerea în fotoliu. Urmează
recâștigarea poziției în picioare, a ortostatismului și în continuare reluarea
mersului, la început ajutat, între bare paralele securizate sau cu alte aparate
ajutătoare: cârje, baston, tripod, cadru.
 În tot acest timp se continuă practicarea exercițiilor pentru recâștigarea
gestualității habituale, a celor necesare tonifierii musculaturii și ameliorării
echilibrului. Ulterior, se fac exerciții de mers mai complicate: mers pe teren
accidentat, urcatul și coborâtul scărilor. Apoi se introduce ergoterapia pentru
recâștigarea unei autonomii complete pentru toate activitățile cotidiene:
prepararea mesei, alte activități menajere etc.
O condiție importantă a succesului recuperării o reprezintă încrederea în
metoda folosită, convingerea că micile progrese sunt totdeauna posibile, oricare
ar fi starea pacientului și timpul necesar. De asemenea, recuperatorul trebuie să
capteze încrederea pacientului. Se apreciază că dacă după 15 zile nu se obține
cooperarea pacientului, kinetoterapeutul trebuie schimbat (fie nu are calitățile
necesare pentru cazul tratat, fie este demoralizat sau nu comunică). Importanța
dialogului kinetoterapeut-pacient este foarte mare: rezultatele obținute prin 10
minute de comunicare cu un hemiplegic sunt adesea mai evidente decât cele
obținute prin 20 de minute de imobilizări pasive, adesea dureroase, care nu vor
face decât să crească spasticitatea.
Pentru o evoluție favorabilă și pentru evaluarea acestei evoluții se
întocmesc bilanțuri periodice, care trebuie să includă mobilizarea pasivă,
motricitatea voluntară, tulburările funcționale, gesturile cotidiene. Se recomandă
chiar sinteze săptămânale ale rezultatelor obținute de echipa de reeducare.

Utilizarea exercițiilor fizice la subiecții vârstnici

Recuperarea prin exerciții fizice este aparent simplă, dar, la vârstnici,
trebuie să țină seama de rezervele cardiace mult diminuate ale acestora, deci
trebiue prescrise și supravegheate cu grijă datorită riscurilor.
Investigând unii parametri fiziologici, s-au demonstrat limitele capacității
de antrenare fizică. Aceasta ar fi permisă până la 80 de ani; în schimb,
capacitatea de antrenament mintal, menținerea capacității de învățare este
posibilă până la vârste foarte înaintate (ceea ce este în favoarea inițierii unor
acțiuni recuperatorii, chiar la vârste foarte înaintate).
O regulă importantă a utilizării exercițiilor fizice se referă la eliminarea
exercițiilor cu eforturi musculare maximale și submaximale pe perioade lungi,
acestea fiind imposibile la vârste înaintate, iar tendința de a le solicita, riscantă.
Această interdicție se aplică exercițiilor active (alergarea, urcatul scărilor) cât și
exercițiilor izometrice. Motivele interdicției rezidă în:
- fiziologia mușchilor îmbătrâniți;
- creștere tensiunii arteriale sistolice, care la bătrânețe însoțește totdeauna
efortul fizic mare;
- forțarea cardiacă, tahicardia și deficitul de oxigen pot determina
instalarea unui accident ischemic coronarian (de tipul infarctului miocardic
acut), ce poate trece neobservat, datorită simptomatologiei atipice la bătrâni.
Cea mai potrivită abordare a exercițiilor fizice utilizate în recuperarea
vârstnicului se face prin folosirea unei secvențe de mișcări armonioase, ritmice,
care să fie apropiate de modul natural de mișcare a oamenilor vârstnici și care să
mențină capacitatea fizică a indivizilor handicapați. Cu cât vor fi antrenați mai
ușor mușchi și grupe de mușchi în exercițiile impuse, cu atât tratamentul va fi
mai eficient.
Înotul în apă încălzită este o formă potrivită de exercițiu fizic, chiar la
vârstele înaintate.
Toate programele de exerciții vor fi alcătuite astfel încât să fie ușor de
înțeles și executat. Suprasolicitarea trebuie întotdeauna exclusă. Întocmirea
programului de recuperare, alegerea și dozarea procedurilor se fac în raport cu
felul handicapului (cardio-vascular, neuro-motor, locomotor, psihic etc.).

În concluzie, programul va cuprinde exerciții active moderate,

compatibile cu o încărcare de 75% a capacităților sistemului cardio-vascular
(conform principiului ”puțin și des”), pentru a realiza principiu de bază al
recuperării geriatrice: ”efect maxim – risc minim”. Recuperare psihologică
trebuie să însoțească totdeauna recuperarea somatică.
Contraindicații sau criterii de excludere de la terapia recuperatorie:
- modificări somatice ireversibile, stadii terminale ale
îmbolnavirilor sau stărilor posttraumatice;
- modificări psihice nerecuperabile care exclud posibilitatea
cooperării (recuperarea se bazează pe un proces de învățare). De
exemplu: demențele în stadii avansate.
- Lipsa de motivație a unor pacienți vârstnici, depresivi, care refuză
recuperarea. Se încearcă însă stimularea unei motivații la aceștia
(cel mai indicat: participarea acestora ca spectatori la recuperarea
altor pacienți).
Irecuperabilitatea tulburărilor psihice nu va fi declarată decât după
examinări minuțioase de către internist și psihiatru.
Întocmirea programului de recuperare, alegerea și dozarea procedurilor se
fac în raport cu felul handicapului (cardio-vascular, neuro-motor,
locomotor, psihic etc.).

MECANISMELE PROCESULUI DE ÎMBĂTRÂNIRE

 Procesul de îmbătrânire este definitoriu pentru toate ființele vii, inclusiv
pentru om. Modificările în cursul îmbătrânirii se caracterizează prin câteva
aspecte fundamentale:
- sunt degenerative, adică duc la deteriorarea (scăderea fiabilității) și
dezorganizare (creșterea entropiei):
- sunt progresive, adică evoluția lor în timp este exponențială;
- sunt regresive, adică funcțiile organismului înregistrează o diminuare;
- sunt universale, caracterizează toți membrii unei specii.
La ora actuală există mai multe teorii privind procesul de îmbătrânire; unele
se referă la mecanismele generale moleculare și subcelulare, iar altele fac apel la
conceptul de organ sau sistem pace-maker al îmbătrânirii. Se știe că
mecanismele genetice intervin în diferențierea celulară, în procesele de creștere
și dezvoltare, în segmentul evolutiv al vieții, dar și în segmentul involutiv al
vieții, în îmbătrânire, în procesul de moarte celulară (apoptoza).
Determinarea genetică a duratei vieții, deci programarea genetică a
îmbătrânirii, este astăzi unanim acceptată. Determinarea genetică programată se
referă la durata maximă de viață. În schimb, durata medie de viață este
influențată de factori endogeni, dar și exogeni 9ecologici, socio-economici,
culturali etc.). intervenția factorilor exogeni reprezintă o adevărată ”parazitare” a
mecanismelor intrinseci de îmbătrânire. Ideea intervenției factorilor de mediu dă
speranțe în posibilitatea modificărilor, în reducerea intervenției substanțelor
nocive, dar și de stimulare a proceselor de reparație. Se pot aminti măsurile de
igienă, nutriție echilibrată, tratarea corectă a infecțiilor, a bolilor cardio-
vasculare, toate crescând durata vieții.
Argumente ce susțin determinarea genetică a duratei vieții:
- durata maximă de viață este o caracteristică legată de specie, de exemplu
120 de ani pentru om;
 - diferențele între duratele de viață ale gemenilor univitelini sunt de două
ori mai mici decât între frați;
- longevitatea este ereditară;
- durata medie de viață este mai lungă la femeie;
- agenții genotoxici (radiațiile etc) modifică durata vieții;
- copiii nascuți din mame mai învârstă au o speranță de viață scăzută;
- experiențele de încrucișări (la șoareci etc.) au dovedit implicația
genomului în durata vieții;
- în culturile de țesuturi, celulele au o capacitate limitată de diviziune (o
celulă umană se poate multiplica de maximum 50 de ori), ce depinde de
specia de la care provin; cercetărilșe efectuate pe ADN izolat din celule
timice, neuroni, miocard etc. au evidențiat distrugerea ADN-ului și
cromatinei în organismele bătrâne.
- Au fost descrise gene care asigură longevitatea, gene care determină
îmbătrânirea accelerată, gene letale, gene care determină ritmul biologic
(genele ”ceasornic”). De asemenea, genele frenatoare combat procesele
îmbătrânirii în perioada evolutivă. Aceste gene frenatoare, la un moment
programat, devin inactive și îmbătrânirea începe să se desfășoare.

1. Teoria ”catastrofelor prin acumulare de erori”, propusă de Orgel, în

1963, presupune producerea și acumularea progresivă de proteine alterate:
încorporări greșite de aminoacizi în structura proteinelor sau structură spațială
modificată (plieri, curbări, împachetări). Proteinele astfel alterate nu își mai pot
îndeplini rolul funcțional, mai ales în cazul enzimelor.
2. Teoria ”proteinelor degradate” constă în faptul că proteinele sunt
alterate / modificate după ce a avut loc sinteza lor. În mod normal, aceste
proteine sunt eliminate prin mai multe mecanisme. Cu vârsta, aceste mecanisme
operează mult mai greu și proteinele degradate se acumulează și celula suferă
(îmbătrânește).
 3. Teoria degradării și reparării ADN-ului, conform căreia îmbătrânirea
depinde de echilibrul dintre fenomenele de degradare și reparare a ADN-ului,
deci a genelor, având astfel repercursiuni asupra sintezei proteinelor funcționale
și structurale.
Mecanismul endonuclear de reparare constă în recunoașterea și excizia bazei
sau/și a nucleotidului alterat, înlocuirea lor folosind drept model lanțul opus
neafectat din perechea de lanțuri helicoidale. În unele cazuri, se pare ca alterarea
ADN se face la extremitățile cromozomilor la nivelul telomerelor. În aceste
cazuri, alterarea se face prin factori endocelulari (agitația termică, produsele
metabolismului), prin factori exogeni (raze UV, X, cosmice, substanțe
genotoxice), dar și spontan, fără intervenția unor factori din afara ADN-ului,
prin procesul de ”legături încrucișate”.
În acest mecanism, un rol important îl are redundanța genelor; de ex., genele
esențiale sunt mai bine protejate în fața îmbătrânirii prin gradul mai mare de
redundanță.
4. Teoria radicalilor liberi presupune un mecanism endocelular ce afectează
ADN-ul și proteinele. Radicalii liberi sunt produși intemediari nocivi, foarte
reactivi, cu timp de viață foarte scurt, cu număr impar de electroni.. Pot apare:
- în cursul metabolismului obișnuit;
- în timpul peroxidării lipidelor, în prezența ionilor metalici;
- la expunerea la lumină și mai ales la radiații ionizate;
- datorită unor poluanți (de ex., fumul de tutun) ce nu pot fi metabolizați pri
procese normale, ci numai prin reacții monoelectronice cu radicali liberi
intermediari.
Oxigenul are un rol paradoxal în organism: pe de o parte este absolut necesar
în metabolismul aerob, dar are și rol distructiv prin speciile de axigen cu
electroni impari ce apar ca intermediari în cursul unor reacții oxido-reducătoare.
 Acțiune nocivă a radicalilor liberi influențează îmbătrânirea atât sub aspectul
ei normal, aât și sub cel patologic. Se consideră că radicalii liberi sunt cauza a
cel puți șase boli cronice ce accelerează îmbătrânirea și scurtează viața:
- emfizemul pulmonar,
- ateroscleroza,
- cancerul,
- artritele,
- ciroza hepatică,
- diabetul de maturitate.
Împotriva acestor radicali liberi, organismul se apără cu ajutorul
antioxidanților (vitaminele A, C, E, coenzima Q10 ). Experimental, folosirea
antioxidanților nu prelungește, cum era de așteptat, duraqta maximă de viață, dar
prelungește durata medie.
5. Teoria sistemelor și a fiabilității, elaborată de Bălăceanu-Stolnici și
Anghel. Autorii consideră că procesul de îmbătrânire determină alterații
morfologice, de structură și operaționale. Îmbătrânirea este văzută ca o scădere a
fiabilității.
6. Teoriile pace-maker susțin rolul coordonator al unui organ sau sistem
(pace-maker) în îmbătrânire:
a. ficatul. Această teorie se bazează pe constatarea unor modificări
morfologice și funcționale progresive la bătrâni, la nivelul ficatului.
b. țesutul colagen. Distribuția generală a colagenului în organism justifică
atenția acordată îmbătrânirii acestuia. Cu vârsta, sinteza de colagen scade, apar
modificări la nivel macromolecular, crește numărul legăturilor încrucișate, crește
rigiditatea colagenului.
c. sistemul imunologic. Această teorie ia în considerare atât aspectul genetic,
prin complexul major de histocompatibilitate, cât și sistemul imunologic
propriu-zis. În ciuda diminuării semnificative a răspunsului imunologic, bătrânii
se apără încă suficient de eficient. De aceea, este mai probabil ca sistemul imun
să influențeze îmbătrânirea prin procese autoimune, decât printr-o deficiență.
Luarea în considerare a rolului imunologic în îmbătrânire a dus la folosirea
imunomodulatorilor în terapiile geriatrice.
d. sistemul neuro-endocrin. Se referă la rolul hipotalamusului, sistemului
limbic și scoarței cerebrale, care reglează sistemul endocrin prin intermediul
hipofizei. Cu vârsta, scade numărul de receptori, de sinapse, de neuroni. De
asemenea, apar modificări în activitatea enzimelor neurotransmițătorilor și,
implicit, în activitatea electrică a neuronilor.
Ca modificări endocrine, unii hormoni scad, cu vârsta, foarte mult, (estradiol,
progesteron), sau mai puțin (tiroxină, testosteron, glucocorticoizi, aldosteron),
sau cresc (FSH, LH, parathormon).
După unii cercetători, sistemul neuro-endocrin operează împreună cu
sistemul imunologic în determinarea ritmului îmbătrânirii.
Se cunosc însă și neuroni centrali care nu sunt afectați nici morfologic, nici
funcțional până la vârste foarte înaintate. Acest aspect se poate explica prin
aceea că în cadrul asincronismului îmbătrânirii neuronale, unele populații de
celule nervoase sunt programate să se altereze senil la momente care se află
dincolo de limita duratei de viață a organismelor vii.

7. Teoria factorului enzimatic (Dr. Hiromi Shinya)

În corpul uman se găsesc peste 5000 de enzime care participă în probabil 25000 de
reacții diferite. Putem spune că fiecare acțiune din corpul nostru este controlată de enzime.
Hiromi Shinya crede că producem aceste enzime diferite pornind de la o enzimă de bază, de la
o enzimă-susrsă, care este, probabil, o resursă limitată. Dacă epuizăm aceste enzime-sursă,
ele nu vor mai fi într-o cantitate suficientă pentru a repara celulele într-un mod adecvat; astfel,
cu timpul, apar cancerul și alte boli degenerative.

Am descoperit ADN-ul, dar nu știm mare lucru despre el. În ADN-ul nostru zace un
potențial pe care nu îl înțelegem încă. Cercetările lui H.S. arată că un influx puternic de
energie emoțională pozitivă, cum ar fi aceea provenind din iubire, râs, bucurie poate stimula
ADN-ul nostru să producă o cascadă de enzimă-sursă, enzima –minune care care acționează
ca un bio-catalizator pentru repararea celulelor.

8. Îmbătrânirea = rezultatul acumulării reziduurilor acide (Sang Wang, Louis

Kuhne ș.a.)
Procesul metabolic, oxidarea (arderile) nutrimentelor pentru a obține energia necesară
funcționării, creează materii reziduale pe care organismul trebuie să le elimine. Reziduurile
care nu sunt eliminate complet trebuie stocate undeva în organism. Procesul îmbătrânirii, care
debutează chiar de la începutul vieții, reprezintă acumularea acestor deșeuri care nu au fost
înlăturate. Chiar dacă nu sunt substanțe toxice în mâncare, tot rămân resturi care trebuie
eliminate; totuși, dacă au fost substanțe periculoase, acestea se transformă în reziduuri
otrăvitoare. Organismul trebuie să detoxifice otrava și să scape de ea.
Celulele se deteriorează deoarece produsele reziduale se acumulează. Procesul de
îmbătrânire și de deteriorare a celulelor este rezultatul acumulării reziduurilor.
Cercetătorii japonezi susțin că la originea bolilor stau:
- acumularea acizilor în organism,
- circulația deficitară a sângelui,
- activitatea celulară redusă.
Când lichidele extracelulare, în special sângele, devin acide, starea noastră fizică va
manifesta mai întâi oboseală și o disponibilitate crescută de a contracta răceli etc. Când aceste
fluide devin mai acide, starea noastră ajunge la dureri și suferințe diverse cum sunt cefaleea,
dureri toracice, dureri gastrice etc. Dacă sângele devine mai acid, atunci organismul va
depozita, inevitabil, aceste substanțe acide în exces într-o zonă a organismului așa încât
sângele să poată rămâne alcalin.
Când ne naștem avem cea mai mare concentrație de minerale alcaline și cel mai
ridicat pH în organism. De aici încolo, procesul normal al vieții este o acidifiere treptată.
Bolile degenerative, de fapt majoritatea bolilor cronice, sunt rezultatul acumulării reziduurilor
acide. Aceste boli nu apar când suntem tineri; de obicei, apar peste 40 de ani. Diferența fizică
dintre o persoană la 20 de ani și aceeași persoană la 40 de ani este că la 40 de ani a acumulat
mai multe reziduuri acide decât la 20 de ani.
Organismul încearcă să neutralizeze aceste reziduuri acide cu ioni alcalini – de calciu
(Ca), magneziu (Mg), pe care îi ia din oase, dinți!!! Așa se explică osteoporoza vârstnicilor!
 Este general recunoscut efectul benefic al exercițiilor fizice la vârstnici. Pe lânga
tonifierea mușchilor, creșterea mobilității, arderea caloriilor etc, efortul fizic contribuie și la
eliminarea deșeurilor acide acumulate în organism, prin creșterea temperaturii interne a
organismului și prin vasodilatație și deschiderea multor vase capilare care în repaus sunt
închise, astfel încât sângele ajunge la aceste reziduuri și lepoate mobiliza pentru a fi eliminate.
Printr-un mecanism asemănator, sauna și masajul pot fi utile în procesul de eliminare a
reziduurilor acide.
Un rol important în reducerea acidității organismului îl are alimentația.

9. Teoria uzurii
Conform acestei teorii, metabolismul produce substanțe toxice care râncezesc lipidele
din celule și oxidează proteinele. Apoi stricăciunile se acumuleză până când organismul
începe să se dezmembreze, ca o mașină rablagită.

10. Cross-linkarea
Cross-linkarea (legăturile încrucișate) și zahărul sunt considerate cauza multor boli ca
diabetul zaharat, cataracta, stenoza arterelor, problemele rinichilor și ale plamânilor.

11. Teoria ratei metabolice

Această teorie susține că o rată mai scăzută a metabolismului încetinește procesul de
îmbătrânire.

12. Teoria „îmbătrânirii” mitocondriei:

Mitocondriile sunt uzinele energetice ale celulei care generează ATP pe
calea reacției carbogidraților cu oxigenul. Fiecare celulă umană conține sute de
mitocondrii și fiecare mitocondrieconține multiple copii ale ADN-ului
mitocondrial (mtADN). Filogenetic, moștenirea genomului mitocondrial poate
fi dusă până la eubacterii și de aceea este surprinzător ca acest organit celular să
aibă un rol major în îmbătrânirea umană. Studii recente demonstrează că
accelerarea mutațiilor mtADN poate conduce la unele caracteristici sugestive ale
îmbătrânirii premature, în concordanță cu punctul de vedere că pierderea
funcției mitocondriale este un factor determinant major în îmbătrânire.
mtADN-polimeraza este singura ADN-polimerază cunoscută în
mitocondrie. În absența altor ADN-polimeraze, se presupune că mtADN-
polimeraza este responsabilă pentru toate aspectele sintezei mtADN, inclusiv
replicarea genomului mitocondrial și repararea ADN-ului alterat (Lee HC, Wey
YH).

Îmbătrânirea este un proces degenerativ asociat cu deteriorări cu

acumulare progresivă în timp, cu reducerea funcțiilor fiziologice și creșterea
probabilităților de boli sau moarte. Studii pe diferite specii arată un spectru larg
de alterări ale mitocondriei și ADN-ului mitocondrial (mtADN) în îmbătrânire,
alterări ce includ:
- creșterea dezorganizării structurii mitocondriale,
- reducerea fosforilării oxidative mitocondriale,
- acumularea de mutații ale mtADN,
- creșterea producției mitocomdriale de specii reactive de oxigen (ROS)
- extinderea creșterii alterărilor oxidative ale ADN-ului, proteinelor și
lipidelor.
Restricția calorică pare să aibă un rol important în longevitate și în
întârzierea schimbărilor mitocondriale asociate îmbătrânirii.
 CĂDERILE VÂRSTNICULUI

Căderile reprezintă o problemă majoră de sănătate publică, deoarece sunt

adesea factorul determinant al intrării vârstnicului în stare de dependență.
Importanța lor decurge și din incidența crescută, etiologia multifactorială,
complicațiile în planul morbidității și consecințele în plan psiho-social și
familial. Ele sunt, de asemenea, grevate de o letalitate importantă, atât imediat,
cât și la distanță.
Căderile sunt caracterizate printr-o cauzalitate multiplă și prin consecințe
de o mare variabilitate, de la restitutio ad integrum la sechele invalidante,
imobilizare definitivă la pat, deces.
Consecințele căderilor sunt importante, fiindcă afectează în mod serios
starea fizică și psihică a vârstnicului, autonomia acestuia, relațiile sociale și cele
familiale. Consecințele căderilor depind de:
- patologia determinantă a căderii,
- patologia asociată a vârstnicului,
- starea fiziologică a organismului afectat (vârstă, constituție, greutate
corporală),
- condițiile mecanice ale căderilor.
Unele statistici arată că între 20 și 40% din persoanele peste 65 de ani cad
o dată sau de mai multe ori pe an, peste 80 de ani proporția căderilor atingând
50%. Cadrul ambiental în care survin căderile este reprezentat de: domiciliul
propriu, spațiul extradomicilial (strada etc.), instituții de îngrijire; în acestea din
urmă, incidența căderilor este mai mare, în relație în primul rând cu starea
biologică mai precară a celor internați.
În ceea ce privește mortalitatea (deși căderile nu sunt înregistrate drept
cauză de deces, cu excepția unui hematom subdural sau a unei fracturi de col
femural), s-a constatat că printre cauzele de deces accidental al vârstnicilor,
căderile ocupă primul loc (între 33% pentru bărbați, 56% pentru femei), înaintea
accidentelor de circulație și a sinuciderilor; mortalitatea crește cu vârsta și este
mai frecventă la femei.
S-a constatat că fractura de șold, cu rămânere la pământ o oră sau mai
mult după cădere, se asociază cu o rată crescută a mortalității. La vârstnici,
această rată de mortalitate este cu 12-20% mai mare la persoanele cu fractură de
șold, decesul survenind în primele 4 luni de la fractură; alte studii arată că
decesul survenit în următoarele 6 luni de la o fractură de șold, cu rămânere la
pământ mai mult de o oră este în relație cu cădera-fractură.
Din ”căderile vârstnicului” se exclud căderile cu următoarele cauze:
- criză de epilepsie,
- criză de pierdere a cunoștinței ( în realitate, greu de stabilit retroactiv),
- debutul brusc al unei paralizii.
Din punct de vedere practic, trebuie deosebite de la început ”căderile
unice” (accident vascular cerebral, infarct miocardic) și ”căderile repetate”,
care fac ăndeosebi obectul sindromului de cădere. Un alt aspect, important din
punct de vedere practic, de diferențiere a căderilor, impune deosebirea căderilor
zise ”mecanice”, de căderile prin amețeală, diferențiere de multe ori greu de
făcut.
Unii autori clasifică aceste căderi în căderi ”tipice”, recurente și căderi
ocazionale. Căderile tipice ar fi datorate mai mult dificultăților posturale decât
factorilor de mediu fizic extern; apar mai frecvent la persoanele trecute de 80 de
ani, cu deficiențe de mobilitate și invalidități (categoria de persoane cu risc mai
mare de cădere).
Factori de risc:
- vârsta înaintattă (peste 80 de ani),
- sexul – femeile cad mai des și, mai ales, fac fracturi cu mai mare
ușurință. Fracturile de șold, la femeile de peste 65 de ani, sunt de 2-3
ori mai frecvente decât la bărbații de aceeași vârstă (datorită
osteoporozei, accentuată postmenopauză),
 - bolile cronice ale vârstnicului sau factorul de sănătate precară:
arteritele, boli ale membrelor inferioare, invalidități, artroze cu
afectarea funcționalității, deficite de vedere),
- dismotilitatea – perturbările mișcărilor vârstnicului și ale reflexelor
motorii, ale capacității de redresare, particulare vârstnicului,
- hazardul ambiental – factor implicat în căderile la vârste ceva mai
mici și la persoane mai active.
Orice activitate fizică necesită 4 proprietăți ale organismului: forța,
flexibilitatea, rezistența și controlul echilibrului. Se pare că echilibrul este
prima capacitate umană care descrește cu înaintarea în vârstă, urmată de
scăderea forței, flexibilității, rezistenței. Echilibrul se poate defini ca fiind
capacitatea de prevenire și împiedicare a căderilor și necesită structuri anatomice
(căi vizuale, vestibulare, proprioceptive), la care se adaugă segmentele centrale
și grupele musculare efectoare. Termenul de ”pierdere a echilibrului” pare
incomplet și mai puțin științific, câtă vreme nu se pot face precizări asupra
sistemelor și segmentelor afectate, lucru destul de dificil.
Echilibrul postural este condiționat de 3 sisteme: vizual, vestibular și
proprioceptiv. La vârstnici pot apărea modificări ale fiecăruia sau ale tuturor,
concomitent. La vârstnici crește incidența bolilor oculare: cataractă, retinopatii,
glaucom, ce împiedică posibilitetea anticipării și contracarării unei căderi. De
asemenea, la vârstnici pot să mai existe: interpretarea greșită a informațiilor de
spațialitate și distanță (de ex., stabilirea verticalei și orizontalei, cu eroare mai
mare), îngustarea câmpului vizual, percepera incorectă a profunzimii spațiale,
deficitul de stabilitate a privirii ce poate duce la dezorientarea spațială.
Dependența de surse vizuale a vârstnicilor și în special a celor care cad se
poate dezvolta ca răspuns la deficiențele de feedback postural și de mers din
sistemele kinestezic și vestibular. O receptivitate diferită a informației optice, în
funcție de sex, ar putea explica frecvența mai mare a căderilor la femei.
Disfuncțiile vestibulare nu sunt prea bine studiate.
 Disfuncția proprioceptivă cea mai întâlnită este diminuarea sensibilității
proprioceptorilor cervicali, ceea ce dă informații greșite asupra poziției și
mișcării capului în spațiu. Pe de altă parte, boli ale articulațiilor membrelor
inferioare pot duce la erori de poziționare a acestora.
S-a constatat că la persoanele cu slăbirea articulației genunchiului și
senzația de amețeală sau de dezechilibru la testarea gradului de mobilitate a
gâtului sunt mai predispuse la căderi (de cca. 8 ori) decât cele fără aceste
simptome.
La toate acestea se adaugă disfuncțiile la nivel central de prelucrare.

O altă cauză a căderilor o reprezintă deficitele de irigare sanguină

temporară a structurilor cerebrale, care pot fi suficiente pentru modificarea
tonusului muscular și provocarea unei căderi. Reducerea perfuzării în efort se
poate datora unor leziuni vasculare. Hipotensiunea tranzitorie favorizează, de
asemenea, căderile. Cu înaintarea în vârstă, capacitatea de menținere a
homeostazei scade, modificări mici cum ar fi schimbări posturale, medicamente
noi, boli acute diminuă presiunea sangvină și determină căderile.
Un factor iatrogen în determinismul căderilor îl reprezintă consumul unor
medicamente: anumite medicamente care sunt folosite frecvent în geriatrie și,
mai ales, asocierile acestora, polimedicația impusă de polipatologia vârstnicului.
Medicamente ce afectează echilibrul:
- medicamente ce reduc vigilența: narcotice, hipnotice, sedative,
tranchilizante, alcool;
- medicamente ce întârzie conducerea centrală: cele semnalate anterior
plus analepticele;
- medicamente ce modifică perfuzia cerebrală: vasodilatatoare,
antihipertensive;
- medicamente ce afectează controlul postural: diuretice, digitală, unele
betablocante, unele antihipertensive.
 Factorii ambientali sunt de asemenea implicați în determinismul
căderilor: scaune prea înalte sau prea joase, trepte, suprafețe alunecoase,
denivelări etc. Multe din căderile cu accidentări grave au loc pe scări; s-a
observat că acestea nu se datoresc imprudenței, ci erorilor de apreciere
aspațiului. Scările rulante pot genera și alte iluzii optice și dezorientare, care
favorizează căderea.
Un alt grup de factori îl constituie cei sociali și comportamentali. Mulți
vârstnici refuză să aprecieze și să accepte scăderea posibilităților lor de mișcare
și se aventurează în activități și eforturi cu risc pentru vârsta lor,
necorespunzătoare capacităților pe care le au. Pe de altă parte, statusul mintal și
emoțional poate influența mersul, mobilitatea și echilibrul în mod indirect.
Cel mai adesea, la vârstnicii care au suferit o cădere, dar nu numai la
aceștia, se instalează o teamă de cădere, ceea ce determină o restrângere a
mobilității, care paradoxal nu previne, ci favorizează căderea prin pierderea
antrenamentului, a siguranței mișcărilor.

În funcție de modul în care survin, au fost descrise mai multe variante de

cădere, criteriile incluzând atât secvențe mecanice ale mișcării, cât și aspecte
etiologice.
Căderea fatală – asociată în general cu un hematom subdural sau o
fractură de col femural.
”Drop attacks”, prăbușiri bruște, căderi care survin fără o cauză clară și
care se asociază cu slăbiciune sau paralizii tranzitorii ale membrelor inferioare.
Pierderea echilibrului – datorită bolii, medicamentelor.
Împiedicări și alunecări - datorate tulburărilor de mers. Nici tulburările
de echilibru, nici cele ale mersului nu sunt aspecte normale ale îmbătrânirii.
Împiedicarea este o încetinire în faza de pășire ce are loc prin întâlnirea unui
obstacol. Alunecarea este o accelerare a deplasării. Așa zisa împleticeală, care
constă într-o secvență rapidă a mișcării corective a piciorului de sprijin, ce
urmează unui eveniment în mers; dacă pasul sau pașii care urmează nu reușesc
să restabilească mersul, subiectul cade.
Căderea pe picioare, adică mersul cu pași nesiguri, de obicei cu bază de
susținere mare, poate apărea în următoarele circumstanțe: tulburări de echilibru,
disfuncții cerebeloase, vestibulare, vizuale; ca o corecție ce urmează unei
deplasări în plan lateral, ca răspuns la o mișcare bruscă, necontrolată cu ieșirea
din baza de susținere.
Înclinarea (balansarea) constă dintr-o mișcare oscilatorie inversă a
trunchiului, derivând din instabilitatea mecanică a corpului.
Amețeala (verijul) – tulburări de echilibru.
Lipotimia – constă în pierderea tranzitorie a cunoștinței.
Pierdera cunoștinței, în care se include pierdera tranzitorie a cunoștinței,
pierderea tranzitorie a memoriei, pierdera tranzitorie a vederii.
Vertijul postural – senzația de amețeală care apare la schimbarea
poziției. Trebuie diferențiat de instabilitatea posturală, în care apar clătinarea pe
picioare și balansarea excesivă la schimbarea poziției din șezând în ortostatism
sau datorită hipotensiunii posturale (adesea fenomen independent).

În practică, în fața unei căderi la un vârstnic se pun următoarele probleme,

de precizia răspunsurilor obținute ținând eficacitatea terapeutică, prognosticul,
prevenirea:
- A fost o cădere întâmplătoare, legată de factori exogeni mecanici, ai
ambianței (împiedicare, alunecare, obstacol)?
- A fost o cădere legată de factori mecanici ai mediului ambiant, dar la un
subiect cu tulburări de mers, cu nesiguranță a mișcărilor?
- Căderea a fost precedată de un vertij, de o scurtă pierdere de cunoștință
(lipotimie, sincopă), de o indispoziție?
- Cât timp a stat la pământ? (important pentru pronostic)
 - În caz de deces, căderea a determinat decesul sau morbiditatea
subiacentă?
Examenul clinic al vârstnicului care a suferit o cădere trebuie, în primul
rând, să evalueze funcțiile vitale, apoi consecințele căderii și apoi patologia
subiacentă ce putea favoriza căderea. Se va examina starea diferitelor aparate și
sisteme, insistându-se pe sistemul nervos, osteo-articular și pe evaluarea
mersului. Dintre examenele paraclinice, electrocardiograma,
electroencefalograma, glicemia și hemoleucograma sunt cele mai utile.
Anamneza informează asupra condițiilor căderii, administrarea de medicamente
(antihipertensive, tranchilizante, diuretice, laxativa, anticoagulante). Astfel, se
poate diferenția elementul clinic primordial al căderii (vertij, lipotimie, sincopă,
”drop attack”, criză convulsivă, hipotensiune ortostatică sau medicamentoasă)
și, de asemenea, cauza determinantă a căderii (infarct miocardic, accident
vascular cerebral, criză convulsivă, hipoglicemie).
Din experiența clinică rezultă o concluzie importantă, și anume că foarte
rar căderile repetitive au doar o singură cauză, adică sindromul căderii este
aproape întotdeauna plurietiologic, multifactorial. Entitățile clinice care se află
adesea la baza căderilor sunt:
- Tulburările de ritm cardiac și de conducere sunt principalele cauze de
amețeală la vârstnici. Pot fi determinate de: infarctul miocardic recent, embolia
pulmonară, stenoza mitrală, precum și de unele medicamente (digitală, beta-
blocante, atropinice etc.). Oprirea inimii determină o amețeală brutală, de tip
sincopal, pe când în tahicardii acest tip de amețeală survine foarte rar;
- Angorul de efort sincopal;
- Embolii pulmonare;
- Embolii ale arterelor cerebrale (boala tromboembolică, tromboza
ventricului stâng, fibrilația atrială);
- Ateroscleroza sistemului carotidian (cu declanșare de microembolii la
mișcări ale coloanei cervicale);
 - Valvulopatii (stenoză aortică, insuficiență aortică, stenoză mitrală);
- Cardiomiopatii obstructive;
- Tratamente cu anticoagulante (favorizează hemoragiile);
- Hipotensiunea ortostatică, cauză frecvent implicată în căderi.
Hipotensiunea poate fi fără o cauză cunoscută, sau determinată de diabet, varice
sau iatrogen (antihipertensive, L-dopa, diuretice, neuroleptice);
- Sindromul pseudo-bulbar, demențe;
- Crize convulsive în unele stări comițiale, în tumori cerebrale și
accidente vasculare cerebrale;
- Insuficiența vasculară vertebro-bazilară; sindroamele vertiginoase
acute (de tip Meniere sau vasculare);
- Stări de deshidratare;
- Stări de hipoglicemie (în general iatrogene);
- Anemii, hiponutriție;
- Afecțiuni neuro- și loco-motorii (hemipareze și hemiplegii, artroze ale
articulațiilor membrelor inferioare).
Când survine prima dată, căderea poate fi un semnal pentru existența unei
boli și deci un prilej de diagnosticare a acesteia.

Consecințele căderilor au în general un prognostic rezervat, care impune

măsuri individualizate pentru prevenirea repetării căderii. Fracturile sunt
printre cele mai importante consecințe ale căderilor. Osteoporoza este factorul
principal care stă la baza incidenței crescute a fracturilor postcădere la vârstnici.
Majoritatea studiilor arată o creștere a incidenței fracturilor de șold, în relație cu
creșterea duratei medii de viață. Fractura de femur proximal este nu numai cea
mai frecventă, dar și cea mai importantă prin gravitate și evoluție postcădere.
Dintre vârstnicii ce ating 90 de ani, 32% din femei și 27% din bărbați vor suferi
o fractură de șold. Riscul fracturilor de șold crește exponențial, dublându-se la
fiecare 5-6 ani. După o fractură de femur proximal recuperarea este totdeauna
incertă, incompletă, costisitoare, asta când nu este vorba de o cădere fatală.
Consecințele funcționale ale fracturii de col femural sunt: imobilizarea
prelungită, adesea definitivă, pierderea autonomiei, necesitatea unei recuperări
pe termen lung, pierderea capacității de autoservire.
Consecințele psihologice sunt: anxietatea; teama de a nu cădea din nou,
care duce la imobilizare, chiar atunci când mișcările și chiar mersul au redevenit
posibile, bolnavul se izolează social; implicațiile psihologice ale căderilor sunt
adesea mai grele în consecințe decât boala cauzală sau leziunele traumatice care
urmează.

În alte cazuri, când imobilizarea se prelungește și starea organismului este

precară, apar complicațiile sindromului de imobilizare, și anume patologia de
decubit (escare, afecțiuni bronho-pulmonare, insuficiență renală).
După fractura de șold, în ordinea frecvenței, survin: fractura de antebraț
distal (încheietura mâinii), de humerus proximal, de pelvis; fracturile
încheieturii mâinii sunt favorizate de pierderea reflexului de apărare la cădere,
pierdere care apare după 70 de ani.
Frecvența și gravitatea fracturilor nu este neapărat în relație cu violența
impactului căderii, ci, mai ales, cu gradul de osteoporoză.
În afara fracturilor apar și alte leziuni ale părților moi și traume ale
sistemului nervos (traumatisme craniene, comoții cerebrale).
În cazurile de infarct miocardic, accident vascular cerebral, tulburare de
ritm sau de conducere, starea postcădere și prognosticul sunt condiționate de
severitatea evolutivă a acestor boli, la acestea adăugându-se eventualele
consecințe directe ale căderii (fracturi, leziuni de părți moi).
 Prevenirea căderilor – profilaxia cuprinde:
- evaluarea factorilor de risc crescut de cădere;
- educarea persoanelor și a anturajului privind riscul căderii
În cazul în care căderea a avut loc, se va face profilaxia complicațiilor
imediate și tardive, cu deosebire combaterea sindromului de imobilizare.