Despre cunoașterea de Dumenezeu şi

cunoaşterea dogmatică în procesul de

formulare și dezvoltare dogmatică.

KEY: „Nu este nimic mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu,
filosofează despre Dumnezeu” (Sf. Diadoh al Foticei, Cuvinte ascetice)

A. TEOLOGIA DOGMATICĂ PRECONDIȚIE A CUNOȘTERII DOGMATICE

a. Teologia dogmatică: expunerea științifică și sistematică a

dogmelor1
b. Teologia și învățătura dogmatică are câțiva piloni și puncte de
reper: Revelația, Biserica, Iconomia dumnezeiască ș.a.
c. Teologia dogmatică presupune toată învățătura de credință a
Bisericii: dogme, teologumene, păreri și interpretări teologice;
toate învățăturile dogmatice chiar dacă nu sunt dogme tind să
devină și se interpretează în acord cu dogmele.
d. Temeiurile dumnezeiești și iconomice ale dogmei, precum și
provocarea și reflecția teologică ce a generat definirea unei dogme
sunt adevăruri revelate ce provin şi conduc la cunoaşterea de
Dumnezeu.
e. Uneori teologia dogmatică s-a dezvoltat prin intuiție și deducere
din datele Revelație; astfel au fost expuse adevăruri dogmatice
prin ”păreri teologice” acolo unde Revelația tăcea, urmând
procesul de recepție de către Biserică.
f. Dogmele cuprind adevărul obiectiv, revelat, concluziile teologice
țin de cunoașterea dogmatică și de adevărul însușit și devenit
subiectiv. În acest punct cunoaşterea dogmatică se identifică cu
cunoaşterea de Dumnezeu.
g. Dogmele au un caracter absolut și definitiv, teologia dogmatică
are un caracter relativ, atâta vreme cât în cuprinsul ei se găsesc și
păreri teologice sau ale Sfinților Părinți care nu au fost asumate de
Biserică.

1
Vezi evoluţia formală, explicarea, aprofundarea şi sursele istorice ale dogmelor în : Iustin Popovici, Dogmatica
Bisericii Ortodoxe, Ed. Doxologia, vol. I, 2017, p. 72-73.
 h. Teologia dogmatică are un caracter dumnezeiesc și omenesc,
aspecte aflate într-o armonie desăvârșită. Partea ei umană este
deschisă interpretării în funcție de contextul istoric, partea
dumnezeiască rămâne absolută având să ne împărtășească noi și
noi taine ale dumnezeirii. În această dinamică sinergică într
dumnezeiesc şi omenesc se înscrie cunoașterea dogmatică.

B. CUNOAȘTEREA DOGMATICĂ- PRINCIPII, CARACTERISTICI, CONTESTAȚII

a. Definire: Cunoașterea prin dogme: ce fel de cunoaștere dau ele, care

e întinderea, adâncimea și valoarea acestei cunoașteri? Prin obârșia
lor, dogmele ne mijlocesc o cunoaștere dumnezeiască, tainică. Prin
credință și prin mijlocirea dogmelor se poate ajunge la înțelegerea,
trăirea și cunoașterea lui Dumnezeu care are începutul pe pământ
și desăvârșirea în cer.
b. Dogma presupune o cunoaștere antinomică și supralogică:
- dogma nu poate fi înțeleasă decât prin rațiunea luminată prin
credință și încălzită de iubire: acesta este principiul specific al
cunoașterii dogmatice.
- Dogmele sunt un mod de cunoaștere ce menține unitatea de
credință, datorită aceluiași fond de credință formulat și înțeles
în Biserică.
- dogmele susțin și propovăduiesc aceleași experiențe
duhovnicești, care au dat naștere de altfel formulelor
dogmatice, ce pot fi pătrunse pe cale rațională și experimentală
deopotrivă.
c. Dogma mijlocește o cunoaștere obiectivă a lui Dumnezeu
prin Revelație:
- Cunoașterea dogmatică este o cunoaștere a descoperirii
dumnezeiești dacă este experimentală, dar și specifică
(cunoaștere dogmatică) cognitivă şi limitată, ținând cont de
faptul că conceperea dogmelor din punct de vedere uman s-a
făcut în condițiile limitei firești a inteligenței noastre și
neputinței noastre omenești de a exprima realități
dumnezeiești.
- Nu negăm putința inteligenței noastre de a afla și exprima
adevărul (ceea ce ar conduce fie la nominalism sau
agnosticism), ci sunt stabilite anumite limite firești ale dogmei
în planul lor uman, și o anumită limită a cunoașterii dogmatice
în general.
- Dogmele sunt dumnezeiești în conținutul lor și divino-umane
în formularea lor, ceea ce înseamnă că cunoașterea dogmatică
 este una dumnezeiască, dar și limitată adevărul dogmatic
putând fi totdeauna amplificat, iar nu schimbat.

d. Dogma are o valoare și presupune o cunoaștere intelectuală

și pozitivă:
- Dogmele mijlocesc o învățătură cât mai precisă asupra
realităților descoperite dumnezeiești, realităţi ce sunt
exprimate și tâlcuite la nivel omenesc, rațional și natural-
pozitiv.
- Cunoașterea dogmatică este pozitivă în sensul evocării la
nivel raţional a formulelor dogmatice concise și pline de
conținut dumnezeiesc.
- Dogmele astfel nu presupun o evidență constrângătoare,
pentru rațiune, ci numai posibilă.
e. Dogma și cunoașterea dogmatică între rațiune și credință:
- „De nu veți crede, nu veți înțelege” (Is. 7, 9)
- „Cunoașterea este dovedirea tare și sigură a celor primite
prin credință, dovedire întemeiată pe știința din învățătura
Domnului, făcând adevărul de nestricat și înțeles” Clement
Alexandrinul, Stromatele
- Credința este intrarea omului în lumea supranaturală, trece
peste limitele minții și ale logicii omenești datorită
conlucrării harului cu libertatea omului.
- Cunoașterea dogmatică prin credință ne dă puterea să
vedem adevărul interior al formulei dogmatice sau miezul
ei dumnezeiesc.
- Credința asigură unitatea doctrinară și pătrunderea în
unitatea adevărurilor de credință.
- Numai prin trăirea în credință a dogmelor putem pătrunde
în adâncurile de taină ale dogmei și putem exprima
adevărurile revelate prin dogme.
- Înțelegerea prin credință a tainelor dumnezeiești exprimate
prin formule dogmatice, poate să ne conducă la adevărata
gnoză creștină. Este vorba de o experierea de aici de jos a
adevărurilor dogmatice și pătrunderea în tainele
dumnezeiești, sau vederea celor desăvârșite prin
intermediul celor nedesăvârșite.
f. Contestații privitoare la cunoașterea dogmatică:
1. Mulți teologi despre care se presupune că sunt cunoscători de
Dumnezeu, și-au păstrat această calitate și după ce au devenit
 eretici (Arie). Răspuns: nu mai sunt membrii ai Bisericii și au
căzut pradă individualismului și raționalismului.
2. Condiția „intelectuală” a formulărilor dogmatice, ce a condus la
unele exagerări din partea romano-catolicilor care au redus dogma
la o cunoaștere strict rațională. Răspuns:
- dogma are în forma ei și elemente rațional-logice ce trebuie
depășite prin trăirea lor în Biserică și în curentul Tradiției vii din
totdeauna al teologiei creștine și al Revelației.
- ”înțelegerea” rațională a dogmei este decât punctul de plecare în
cunoaşterea dogmatică, ea se realizează deplin numai prin trăire.
- înțelegerea lor mai explicită e privilegiul dascălilor și teologilor
Bisericii, cei „curați cu inima”.
3. Intelectualitatea dogmei lasă în umbră întâietatea iubirii
creștine, prin urmare nu putem vorbi de o cunoaștere obiectivă în
cazul cunoașterii dogmatice. Răspuns: Iubirea este supremul act
ființial de cunoaștere în teologia creștină, dar nu poți iubi decât
ceea ce cunoști. Prin urmare, iubirea și cunoașterea dogmatică
merg împreună și sunt necesare pentru cunoașterea lui
Dumnezeu.
4. Scolastica intelectualizând prea mult dogma a exclus rolul ei
practic, prin urmare cunoașterea dogmatică nu presupune și o
cunoaștere reală pe tărâm practic. Răspuns: Dogma are un
caracter și rațional/speculativ, dar și practic fiind întâlnită în viața
cultică, moral-duhovnicească și canonică a Bisericii.
g. Cunoașterea dogmatică și modernismul. Romano-catolicii au
primit prin mijlocirea modernismului caracterul pur negativ și
practic al dogmei, adică faptul că dogma e formulată pentru
delimitarea față de o greșeli, și pentru a da temelie unei atitudini
și purtări practice: ”dogma este înainte de orice viață”. Este corect
acest punct de vedere, care nu se regăsește însă și în viața concretă
a romano-catolicilor. Dogmele pot mijlocii cunoașterea lui
Dumnezeu, parțial, prin experimentarea lor pe cale analogică, dar
deplin printr-o experimentare directă și reală a divinului.
h. Dogma nu este o realitate teoretică și ruptă de viața practică,
nu este o superstiție sau o cutie de pietre nestemate ținută închisă,
ci ea marchează viața concretă a creștinului, deci determină ființa
umană, atât la nivel cognitiv, dar și general uman.
i. Cunoașterea dogmatică este obiectivă, întrucât ea este
precedată de experiența revelației, fiind astfel izvor nesecat al unei
astfel de experiențe dumnezeiești.

C. ROLUL IUBIRII ÎN CUNOAȘTEREA DOGMATICĂ SUPRANATURALĂ

 a. Specificul cunoașterii supranaturale dogmatice

- inspirația și asistența Duhului Sfânt

- Duhul Sfânt ca Persoană și legătura cu Aceasta

- Profeți, Evangheliști, Apostoli.

- Temelia Bisericii

b. Iubire caracteristică a Persoanei Duhului Sfânt

- iubirea ne unește și ne face duhovnicești și sensibili la chemările Lui

- iubirea deșteaptă o rezonanță atât de mare cu Duhul lui Dumnezeu,

încât inima se pustiește atunci când nu se fac cele ale ascultării și vieții creștine. Inima
se pustiește când iubirea lui Dumnezeu se depărtează, prin urmare și cunoașterea.

d. Ce legătură are iubirea cu cunoașterea dogmatică

 funcțiile sufletești în teologia ortodoxă nu sunt separate, ci sunt unite,

așadar o cunoaștere cât de mică a adevărului, pe o cale fie cât de mică a
sufletului este o cunoaștere integrală a acelui adevăr.
 Mintea veghează asupra inimii, iar inima este rădăcina voinței și a minții.
Adevărul supranatural (dogmatic), pătrunde în suflet prin partea lui cea
mai profundă πνεύμα / duhul, iar acesta este înflăcărat și aprins de
iubirea lui Dumnezeu.
 Toate adevărurile dogmatice speculative departe de a tăgădui
cunoașterea logică sunt cunoscute pe calea inimii, atunci vorbim de o
cunoaștere supranaturală. Pe această cale Dumnezeu nu este cugetat de
noi, subiectiv și exterior, ci trăiește în noi real: este cunoscut, iubit, trăit
de om.
 În cunoașterea intelectuală Îl coborâm pe Dumnezeu în tiparele minții
noastre, prin cunoașterea prin iubire ne urcăm noi la Dumnezeu,
depășind mărginirea și limitele noastre.
 Dacă Revelația are un caracter personal al cărei rod se arată comunitar,
dogmele și formularea lor se realizează tot în comuniunea de dragoste a
Bisericii.
 Pentru ca să cunoaștem ceva trebuie să devenim ceea ce este acel ceva,
acest lucru realizându-se prin procesul iubirii suprafirești trăită prin viața
duhovnicească.
 Iubirea crește mereu în intensitate și dăruiește celui iubit darul cel mare
al ei, adică adevărul. Iubirea este cea care verifică adevărul și cunoașterea
dogmatică, o credință individualistă este un adevăr neverificat, subiectiv.
D. CONDIȚIILE PROGRESULUI ÎN CUNOȘTEREA DOGMATICĂ

a. Se poate vorbi de un progres în cunoașterea dogmatică sau de un progres al

dogmelor?

b. Nu vorbim de un ”progres al dogmei”, ci al dogmelor. Nu există un proces

deschis al unei dogme, ci un proces de definire dogmatică a dogmelor. Putem vorbi de
un progres al dogmelor ca număr.

c. Există un progres calitativ, pe lângă cel cantitativ. Ele nu doar pot fi definite, ci
și amplificate în conținutul lor revelat, deja formulat. În Simbolul niceo-
constantinopolitan avem mai multe dogme sau expresii dogmatice ce au fost
dezvoltate ulterior potrivit experienței și conștiinței vii a Bisericii.

d. Există un progres pe care îl mărturisește conștiința creștină și îl atestă istoria, ce

nu trebuie confundat cu o schimbare a cuprinsului dogmelor. De aceea nu putem vorbi
de un progres sau evoluție, ci de o amplificare și explicitare a lor. În acest proces de
amplificare se înscriere și potențare a conținutului revelat al dogmelor se înscrie și
dinamica cunoașterii dogmatice.

e. Există un proces al definirii dogmatice înainte de formularea dogmelor și unul

după formularea lor de înțelegere și aprofundare al dogmelor care nu va înceta până la
sfârșitul lumii. În acest proces vorbim despre cunoașterea dogmatică a Revelației.

f. Dezvoltarea dogmatică este totuna cu cunoașterea dogmatică, fiind o notă

obligatorie a credinței creștine: ”Dacă nu-i place cuiva învățătura despre dezvoltarea
dogmatică, atunci lăsăm să se vorbească despre dezvoltarea multilaterală a adevărurilor
de credință prin hotărârile dogmatice ale Bisericii universale… Din cauza noilor expresii
discutabile, nu vom nega un fapt indiscutabil” Vladimir Soloviev

g. Există un progres real ca număr al dogmelor şi un progres ca explicitare și

amplificare al dogmelor deja existente, progres ce determină cunoașterea dogmatică în
general ca înțelegere și trăire a adevărurilor revelate.

h. Condițiile și exigențele progresului dogmatic:

 Condiții exterioare:

1. Tradiția apostolică. Apostolii au avut o cunoaștere totală a lui Iisus Hristos.

Experiența faptelor mântuitoare ale Domnului Hristos a fost atât de puternică încât nu
a putut un singur om să o dezvolte și comenteze deplin, ci doar au istorisit-o fără
adausuri personale.

2. Revelarea evenimentelor dumnezeieşti. Apostolul neamurilor, care nu a fost

martor al evenimentelor dumnezeiești, a început expunerea lor dezvoltată și
sistematică, evenimente centrate pe Răstignirea și Învierea Domnului (ep. Romani și
Galateni)

3. Nevoia de a preda ucenicilor și creștinilor de la a doua și a treia generație

învățătura creștină: dezvoltarea dogmatică.

4. Întâlnirea creștinismului cu filosofiile și realitățile culturale ale timpului.

5. Mărturisirea și martiriul creștin, Martiri ca Sf. Iustin, Sf. Ignatie, Tertulian,

Origen au fost să expună sistematic credința creștină cu însuși sângele lor.

6. Nevoia apărării de eretici, sistematizarea și dezvoltarea adevărurilor de

credință prin rațiune.

 Condiții interioare:

1. Mandatul să propovăduiască și să evanghelizeze toată făptura

2. Instituirea Bisericii și natura ei ierarhică și cultică

3. Nevoia internă de lămurire a propriei învățături

4. Înrâurirea Duhului Sfânt care descoperă noi și noi aspecte ale adevărurilor de
credință

i. Natura și conținutul progresului dogmatic:

o Orice dezvoltare este precedată de o trăire intensă a adevărului de

credință, respectiv de o experimentare a acestuia și de o pecetluire a lui
în conștiința Bisericii.
o Orice dezvoltare dogmatică se face în urma unor studii și lucrări
pregătitoare, pentru a arăta în ce măsură mintea este capabilă să se facă
cuprinzătoare a tainelor dumnezeiești.
o Dogma ca urmare a acestui proces este definită în Duhul Sfânt
formulând în acord cu mintea umană anumite adevăruri revelate,
oferindu-i omului cheia divino-umană de înțelegere a Revelației,
urmând ca astfel formulată dogma din minte să treacă în inimă.
o Tot acest proces de formulare dogmatică se identifică și cu procesul de
cunoaștere dogmatică.

j. Există un progres esențial dogmatic sau numai unul formal al

Descoperirii dumnezeiești?

o Există o distincţie între ”forma” și ”cuprinsul” dogmei, forma ține de formularea

dogmatică și conținutul de datul revelat. Nu putem vorbi de schimbarea
conținutului datului revelat; ea rămâne aceeași.
o Există în același timp o dinamică a înțelegerii datului revelat, vorbim așadar de
o creștere și dezvoltare.
o În aceasta constă dezvoltarea dogmatică, în lămurirea într-o formă nouă care
dovedește o înțelegere mai dezvoltată a aceluiași adevăr revelat.
o Dogmele nu apar numai ca o expresie verbală mai completă a adevărurilor
cunoscute, ci și ca formule logice și noțiuni noi.
o Această amplificare și redare nouă a formulelor dogmatice poate fi numit
dezvoltare și progres dogmatic, sau cunoaștere dogmatică, prin înțelegerea unui
adevăr dat, dar nedeplin lămurit.
o Odată cu definirea dogmatică a dogmei aceasta intră în planul viu al Tradiției
dumnezeieşti, urmând ca Biserica să o dezvolte şi expliciteze în mersul ei
istoric.

k. Romano-catolici resping dezvoltarea dogmatică în termenii stabiliți de

Vincențiu de Lerini, care mentionează faptul că dezvoltarea dogmatică este
asemenea unei ghinde de stejar sau a unui copil.

- aceasta nu este decât o analogie care nu poate lămuri cum se poate asimila
organic adevărul revelat.

- cardinalul Newman susține că dezvoltarea dogmatică are loc numai în mintea

omenească. Așadar, dezvoltarea ține de recepția cognitivă și sintetică a adevărului
revelat și formulat.

- se introduce dezvoltarea dogmatică în legea spirituală a minții omenești.

l. Protestanții se opun ideii de dezvoltare dogmatică și implicit și de

cunoaștere dogmatică, susținând faptul că toate dogmele se susțin clar și
precis în Scriptură. Cele care nu se găsesc în Scriptură sunt invenții
papistașe.

- protestanții moderniști susțin o dezvoltare a dogmelor în funcție de procesul

științei, ținând cont de faptul că totul evoluează. Dogmele evoluează prin
pătrunderea treptată a lor de sentimentul religios în conștiință, iar nu prin
formulările din afară.

m. Proclamarea dogmei, face din adevărul revelat, parte integrantă a

Tradiției statornice, fiind punctul de plecare al Tradiției dinamice. Tot acest
proces ține de viața Bisericii, de cunoașterea și trăirea adevărului revelat ce
se asimilează prin Duhul Sfânt, prin mijlocirea și cunoașterea dogmelor
credinței.
CONCLUZII:

a. Teologia dogmatică are un caracter dumnezeiesc și omenesc,

realităţi aflate într-o armonie şi interdependenţă desăvârșită.
Partea ei umană este deschisă interpretări în funcție de contextul
istoric, partea dumnezeiască rămâne absolută având să ne
împărtășească noi și noi taine ale dumnezeirii.
b. În această dinamică se înscrie cunoașterea dogmatică care este şi o
cunoaştere parţială a lui Dumnezeu.
c. Cunoaşterea de Dumnezeu se realizează şi prin alte căi:
cunoaşterea catafatică şi apofatică, şi cea prin împrejurările
concrete ale vieţii.