1.

Înregistrarea şi concertul

Concertul
1. Provine din concertele aristocratice şi practicile ritual-religioase.
2. Instituţionalizat ca eveniment monden, accesibil, în timpul clasicismului şi romantismului.
3. Ritualul concertistic îşi găseşte formatul acum 200 de ani, când se impun construirea de săli specializate, se
instuţionalizează orchestrele filarmonici şi operele de stat.
4. Prestigiul ritualului concertistic se difuzează mai larg odată cu apariţia mijloacelor de înregistrare şi reproducere. Mai
întâi radiofonic, apoi audio-video, analog şi digital.

Înregistrarea
1. Definiţie: înscrierea şi redarea electrică sau mecanică a undelor sonore.
2. Tehnologii, 2 standarde: analog şi digital.
3. Scurt istoric. Flandra (un clopot mecanic), ceasurile muzicale, cutiile muzicale, player piano – mecanisme. Th.
Edison a înregistrat pt prima dată în 1877 pe cilindri de ceară. Emile Berliner inventează discul de gramofon, în 1889.
Urmează, banda magnetică, inventată de germani. În anii 1930. Apoi multitrack tape recorder şi LP-ul, discul de
vinilin. Standardele mono, stereo, quadro, 5+1. Casetta compactă (Philips), Sony Walkman, Dolby System (Ray
Dolby) – reducere a zgomotului. Digital Sound Recorder, formate audio.

Concert versus înregistrare

1. Opinii diferite ale muzicienilor. Celibidache şi critica aşa-numitelor „cutii de conserve”.
2. Tradiţii diferite ale înregistrărilor: la început, importanţa suflului, a „şnur”-ului.
3. Importanţa perfecţiunii tehnice şi a sonorităţii.
4. Tehnici de spaţializare, volum, panoramă sonoră, multitrack.

Stări de agregare sonoră ale partiturii

Concert

Interpret Public

Înregistrare

Interpret Auditor

Înregistrare din concert

Interpret Public

Auditor
2. Grupuri sociale şi gusturi muzicale

Identitate de grup, stiluri şi gusturi

1. Clase – segmente ale societăţii fondate pe condiţiile de viaţă
2. Grupuri – segmente ale societăţii caracterizate prin împărtăşirea unor trăsături culturale identice sau analoage.
3. Situaţia în trecut Apartenenţa la o clasă socială dată influenţează gusturile, inclusiv pe cele muzicale (Bourdieu).
4. Astăzi: media a apropiat gusturile claselor diferite ierarhic.

Schimbări sociale şi culturale

1. Cultura artistică conţine gusturi şi stiluri, fiecare înglobând un sistem de valori ideale.
2. Stilul e utilizarea creatoare a unui limbaj simbolic de către un artist. (mulţimea caracteristicilor structurale ale
operei).
3. Gustul e capacitatea de a interpreta şi aprecia un stil. Ele sunt valori ce iau forma stilului pentru creator şi pe cea a
gustului pentru receptor.
4. Ceea ce determină gustul muzical nu este numai provenienţa dintr-un grup social dat. Alte componente interferează
cu apartenenţa: dorinţa de schimbare a statutului, prestigiul tehnologiei, conştiinţa istorică şi chiar apărarea în faţa
dezvoltării rapace a media.

Validarea socială a gusturilor

1. Orice obiect cultural implică o formă de aprobare. Opinia publică validează prin aprobare sau negare orice
propunere culturală nouă.
2. Tehnicile publicitare sunt mijloace prin care se pot răspândi scheme de gândire, ideologii, valori. Acest tip de
ideologie este perceput de societate ca o formă de adevăr.
3. Mutaţia radicală a instrumentelor de validare. Persuasiunea prin media a devenit mai importantă decât critica.
4. Avantajul producătorului devine criteriu de apreciere pentru utilizator. Această ambiguitate a conceptului de valoare
este pe punctul de a crea o mutaţie antropologică a experienţei muzicale a majorităţii populaţiei.
5. Eficacitatea rezultatelor depinde mult de importanţa investiţiilor. Acestea permit să se difuzeze formele de gândire
ale sistemului de valori.

3. Canonul muzical occidental

1. Ce este canonul? Este arta memoriei în forma ei artistică.

2. Valoarea canonică. Discuţii între diferite şcoli de gândire:
a. Radicalismul academic susţine că operele intră în canon datorită unor campanii de publicitate, deci că valoarea e
“fabricată” cu interes şi impusă cu forţa financiară.
b. Şcoala resentimentului: valoarea estetică provine din lupta de clasă
c. Bloom: unica metodă şi standar de a înţelege valoarea estetică este sinele individual. “Nu poate exista valoare estetică
fără un răspuns la tripla întrebare a unei întreceri: mai mult, mai puţin sau egal” De unde concluzia că toţi autorii de
fapt se “bat” cu cei mai mari, din toate timpurile.
3. Caracteristica operelor canonice. Ele au în comun însuşirea stranietăţii (strangeness), ciudăţeniei, definită de Bloom astfel:
“un fel de originalitate, care ori nu poate fi asimilată, ori ne asimilează ea pe noi în aşa măsură încât nu ne mai apare stranie.”
Impresia de splendoare barbară. Cum spune Vianu: funcţia artei este întregitoare, ajungând aici la conceptul de catharsis,
eliberare interioară.
4. Autorii canonici. Influenţa ar fi forţa fundamentală care transformă un autor în autor canonic.
5. Despre centrul canonului
A. Subversivitatea. În literatură este Shakespeare, în muzică Beethoven. Beethoven, ca şi Shakespeare, este subversiv şi
straniu. El înşeală tot timpul aşteptările convenţionale şi pare că se adresează direct ascultătorului, fără mediator.
B. Nebunia. Muzica sa e aproape de nebunie (“a music of a madman”), uneori nu se poate cânta (Hammerklavier).
C. Surzenia. Aspectul preluat de suferinţa sa fizică, datorată surzeniei şi autismului inerent ce decurge de aici. Un compozitor
surd!
D. Cultul canonic. Se naşte astfel cultul lui Beethoven, centrat pe o propoziţie cheie: Bucurie prin suferinţă (Cook). Simfonia
a IX-a ca motto al păcii mondiale (apare şi în filme ca Die Hard şi Călăuza), Simfonia Destinului ca motto al suferinţei
umane.
6. Canonul muzical

A. Condiţiile canonicităţii actuale

a. Exterioare: semne ale recunoaşterii : premii, distincţii, publicaţii despre autor, exegetică; campanii de
publicitate politizată (detalii biografice picante, suferinţe, anecdote care conduc la crearea unei imagini
mediatice, a unui mit), interese conjuncturale (război în Bosnia, cutremur în Turcia, atacul de la New-York)
b. Interioare: valoare estetică intrinsecă. Capacitatea de impresionare a publicului.
B. Lupta canonică din contemporaneitate. Apariţia teoriei “corectitudinii politice” , care conferă valoare
extraestetică unor autori necanonici, fie iau autori canonici şi îi pun în slujba unei demonstraţii doctrinare
C. Centrul canonului în muzica românească: Enescu
 4.Postmodernismul

a. Atitudine artistică opusă modernismului

b. Două postmodernisme:
i. filosofic (moartea marilor naraţiuni ale culturii). Lyotard
ii. artistic (revenirea marilor naraţiuni, eposuri). Eco
c. Muzica postmodernă. Procedee preferate:
i. citatul (Berio)
ii. colajul (Zimmermann)
iii. aranjamentul creator
iv. pastişa
v. ironia (Şnittke)

5. Muzicologia sistematică
1. Autori germani: A. Schoenberg, H. Schenker, H.Riemann, Th. W. Adorno, C.Dahlhaus, K. Stockhausen
2. Autori francezi: R. Leibowitz, P. Boulez, C. Dèliege
3. Autori americani: Leonard B. Meyer, L. Kramer, Ch. Rosen, J. Kerman, E. Cone
4. Autori români