ERIK ERIKSON ȘI TEORIA DEZVOLTĂRII PSIHOSOCIALE

Erik Erikson s-a născut în Germania, în orașul Frankfurt, la data de 15 iunie 1902. Tatăl,
un danez necunoscut, și-a părăsit familia înainte de nașterea acestuia. Mama lui, o tânără
evreică, Karla Abrahamsen, și-a crescut singură copilul în primii trei ani de viață după care s-
a căsătorit cu dr. Theodor Homberger, care era pediatrul copilului și s-au mutat la Karlsruhe
în sudul Germaniei. Erikson nu si-a cunoscut niciodata tatal, a fost crescut de mama sa si de
tatal sau vitreg El s-a luptat cu indentitatea de sine in timpul tineretii lui, simtind ca tatal sau
vitreg nu l-a acceptat in felul in care si-a acceptat propriile fete. Dezvoltarea identității, a fost
cea mai mare preocupare în viața personală a lui Erikson la fel și în teoria lui. În copilărie, în
perioada școlară, a suferit din cauza răutăților copiilor care-l tachinau să este nordic sau că
este evreu.

După terminarea liceului, Erik s-a concentrat pe a deveni artist. Când nu participa la
cursuri de artă, se plimba prin Europa, vizitând muzee, dormind sub poduri, ducând viața unui
rebel.
La vârsta de 25 ani, prietenul lui Peter Blos, un artist și mai târziu un psihanalist i-a sugerat
să dea examen pentru un post de profesor la o școală experimentală pentru elevi americani
condusă de Dorothy Burlingham, o prietenă a Annei Freud. Pe lângă faptul că preda arta, a
obținut un certificat în metoda de educație Montessori și un altul de la Societatea de
Psihanaliză de la Viena, Anna Freud fiind cea care la psihanalizat. În această perioadă a
cunoscut-o pe Joan Serson, o profesoară de dans de la școală, de origine canadiană și și-au
casatorit, având trei copii împreună.

Odată cu venirea naziștilor la putere, au plecat de la Viena, mai întâi la Copenhaga și apoi
la Boston. In Boston el a devenit primul psihoanalist barbat care a practicat psihoterapia
pediatrica. Erikson a primit un post la Școala Medicală de la Harvard iar în particular a
practicat psihanaliza, lucrând cu copiii. În această perioadă a cunoscut psihologi ca Henry
Murray și Kurt Lewin și antropologi ca Ruth Benedict, Margaret Mead și Gregory Bateson,
personalități ce și-au pus amprenta asupra lui Erikson la fel ca și Sigmund și Anna Freud.

Printre altele, a mai predat la Yale și la Berkley – Universitatea din California. În anul
1950, a scris „Copilăria și Societatea”(Childhood and Society), ce conține sumarul studiilor
întreprinse pe populația americană nativă, analizele lui Maxim Gorky și Adolph Hitler, o
discuție despre „Personalitatea americană” și reperele de bază din punctul lui de vedere vis-a-
vis de teoria freudiană. Temele legate de influența culturii asupra personalității și analiza
figurilor istorice, au apărut și în alte opere, ca de exemplu „Adevărul lui Ghandi”, ce a
câștigat premiul Pulitzer și „national Book Award.” Toate aceste studii pe care le-a făcut de-a
lungul timpului, l-au făcut să aleagă problemetica identității ca și cheie explicativă a
dezvoltării individuale.
 Erikson este cunoscut pentru sintagma „criză de identitate”. Cercetările şi scrierile sale au
extins gândirea psihanalitică la domenii cum ar fi: antropologia culturală, psihologia socială,
dezvoltarea copilului, psihologia gestaltistă, literartura şi arta.

Psiholog neofreudian, Erik Erikson propune o abordarea stadială a formării personalităţii

acordând o atenție deosebită aspectelor sociale și culturale ale dezvoltării. Problematica
identităţii reprezintă cheia explicativă a dezvoltării individuale.

Erikson a evidenţiat opt stadii în teoria sa; în fiecare stadiu, individul se confruntă cu un
alt conflict. Totuşi, este necesară rezolvarea conflictelor iniţiale, pentru a-i asigura individului
capacitatea de a le stăpâni pe cele ulterioare, procesul poate fi văzut ca un progres pas cu pas.

Primul stadiu în teoria lui Erikson are la bază conflictul încredere-neîncredere (de la
naştere până la aproximativ un an şi jumătate): copilul trebuie să-şi stabilească atitudinea
de bază faţă de lumea din jurul său. Dacă în acest stadiu beneficiează de satisfacţie şi confort,
acest lucru îl va ajuta să-şi dezvolte o atitudine mai încrezătoare. Dacă îngrijirile nu sunt
consistente, rezultă neîncredere faţă de cei de care depinde copilul, apoi faţă de toţi indivizii.

Pe măsură ce copilul învaţă să meargă, se confruntă cu alt conflict de autonomie-îndoială

(între1½ – 3 ani ). Noile provocări fizice pe care le înfruntă acesta îi pot susţine încrederea
sau îl pot face să se simtă, pur şi simplu, incapabil. Din nou, se va stabili atitudinea globală cu
care copilul va merge mai departe.

Al treilea stadiu apare pe măsura dezvoltării sociale şi fizice, când copilul se confruntă cu
conflictul dintre iniţiativă şi vinovăţie (între 3 şi 6 ani). Deoarece copilului i se cere să-şi
asume din ce în ce mai multă responsabilitate pentru viaţa sa, el poate ajunge să-şi dezvolte un
puternic simţ de iniţiativă sau poate ajunge să se simtă vinovat că nu şi-a îndeplinit
corespunzător responsabilităţile.

Copilul mai mare (6-12 ani) se confruntă cu conflictul sârguinţă-inferioritate, pe

măsură ce are de înfruntat tot mai multe provocări noi. Copilul poate să se străduiască să le
depăşească sau poate să capete un sentiment caracteristic de incapacitate.

Al cincilea stadiu apare la adolescenţă (12-20 de ani) când trebuie rezolvat conflictul
identificare- confuzie de rol. Mulţimea noilor roluri sociale şi apartenenţa la grupurile
sociale diferite presupun dezvoltarea unui simţ integrator al propriei persoane; astfel, copilul
este copleşit de multitudinea de roluri pe care trebuie să le joace. Găsirea unor răspunsuri
satisfăcătoare presupune integrarea unei game variate şi contradictorii de percepţii despre sine
şi de percepţii ale altora despre sine într-o structură coerentă, respectiv propria identitate.
Nerealizarea propriului viitor, asumarea de responsabilităţi, edificarea unei identităţi
negative, deviante (cu elemente pe care subiectul nu le doreşte) sunt elemente ale identităţii
care se află în contradicţie şi sunt puţin compatibile cu normele sociale.

Ca tânăr adult, omul se confruntă cu al şaselea conflict: intimitate-izolare în relaţiile cu

alţii (20-40 de ani). Intimitatea presupune fuzionarea liberă a identităţilor fără să existe vreo
teamă şi nici pierderea acestora. Recompensele asociate intimităţii sunt atât de mari încât
şi persoanele cu echilibru psihologic fragil vor fi dispuse să-şi asume riscurile. Alternativa
nefavorabilă a celor care refuză acceptarea limitărilor propriei independenţe sau riscurile
intimităţii, este aceea a izolării.

La maturitate, idividul se confruntă cu un conflict de creaţie-stagnare (40-65 de ani). În

această etapă se formulează şi realizează observaţii amplasate dincolo de limitele propriului
sine şi raportate la elemente ca: familia, cariera profesională, societatea în ansamblu.

Ultimul stadiu apare la vârste înaintate (peste 65 ani), când individul trebuie să accepte
realitatea apropierii morţii, care presupune conflictul de a o întâmpina integru sau cu
disperare. Integritatea Eului rezultă din faptul că individul poate privi retrospectiv propria
existenţă, cu satisfacţie, fiind capabil să accepte atât succesele cât şi insuccesele proprii. Când
situaţia aceasta nu apare, constatarea faptului că nu există timpul disponibil pentru operarea
unor schimbări majore, stabilirea unor noi obiective precum şi realizarea acestora, rezultă
disperarea. Individul este dezgustat de viaţă, dezvoltă o imagine de sine negativă ce nu mai
poate fi modificată.

De ce Erikson?

Concentrandu-se atat pe aspectul social cat si pe cel psihologic, etapele dezvoltarii lui
Erikson au reprezentat un salt in gandirea freudiana. Desi o mare parte din lucrarea sa
teoretica a fost contestata intre timp, cadrul primar al dezvoltarii propus de Erikson- conflictul
negociat in contextul relatiilor sociale- continua sa ilumineze gandirea psihologica de azi, la
fel si conceptul de criza a identitatii si confuzia de rol- concepte indentificate pentru prima
data de el.

O alta contributie importanta a lui Erikson este accentul pus asezarea copilariei in contextul
societatii. El e cel care a avansat ideea ca copiii nu sunt simple organisme biologice si nici
produse in izolare ale psihicului. Ci ei se dezvota in contextul asteptarilor, interdictiilor si
prejudecatilor societatii.

De asemenea, Erikson e cel care a initiat ideea ca personailitatea este formata in timpul
intregii vieti, ceea ce implica faptul ca experientele mai tarzii in viata pot ameliora problemele
aparute in copilaria timpurie..

Erikson, in teoria sa pune accentul pe dezvoltarea unei personalități sănătoase, deschizând

o perspectivă pozitivă în psihanaliză, comparativ cu teoria freudiană axată pe rezolvarea
conflictelor interioare . Dezvoltarea este văzută ca un proces evolutiv, bazat pe o succesiune
de evenimente biologice, psihologice şi sociale, ce are ca scop crearea identității, repararea
traumelor apărute ca urmare a unor crize (accidentale şi naturale), inerente dezvoltării

Erikson , de asemenea , a avut ceva de spus despre interactiunea generatiilor, pe care el a

numit-o mutualitate. Freud a clarificat faptul ca influenta parintilor asupra copiilor este
dramatica. Erikson a aratat faptul ca copiii au , de asemenea, o mare influenta asupra
parintilor sai. Venirea pe lume a unui copil, in viata unui cuplu, schimba viata lui in mod
considerabil si misca parintii dealungul caii lor de dezvoltare.
Bibliografie:

ERIK ERIKSON ȘI TEORIA DEZVOLTĂRII PSIHOSOCIALE

Claudia Pătărlăgeanu
TEORII PSIHOLOGICE PRIVIND DEZVOLTAREA COPILULUI1
psiholog Cătălin LUCA
http://www.mirelazivari.ro
http://webspace.ship.edu/cgboer/Erikson.html
http://test111124.weebly.com/teoria-lui-erikson.html
http://en.wikipedia.org/wiki/Erik Erikson
http://en.wikipedia.org/wiki/Erikson’s_stages_of_psychosocial_development
http://allpsych.com/psychology 101/social_development.html